Maria Diana Popescu

După cum spune cartea „Facerii”, lumea şi Cosmosul sînt creaţiile lui Dumnezeu. Proorocul Isaia, copleşit de maiestatea şi armonia cosmică declara: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi! Cine le-a zidit pe toate acestea?” Părinţii Bisericii afirmă în majoritatea scrierilor că „frumuseţea lui Dumnezeu se reflectă în creaţia Sa, şi că toate făpturile, fie însufleţite sau nu vorbesc despre frumuseţea Creatorului.” Creştinul timpurilor noastre este tot mai îngrijorat pentru că „viţelul de aur”, zeul străvechi se arată ca o uzină uriaşă, care a deschis porţile unei tiranii fără precedent, livrînd în ambalaje strălucitoare, la scară mondială, ateismul menit să dizolve cultura creştină. Răstignită de multă vreme, robotizată, capitalizată, supusă şi controlată, omenirea pierde puţin cîte puţin dimensiunea mesianică. Forţe demonice deţin puterea lumii, oştiri şi legi proprii le organizează şi le apără. Ideologii tiranice şi chiar noi religii create anume să înşele oamenii, le justifică puterea. O pseudo-religie a dogmelor consumismului, a binelui fals, a finalităţii neantice, a împins lumea să se închine fiilor întunericului, celor care deţin monopolul armelor sofisticate şi tehnicii de manipulare a conştiinţelor. Ateismul lor este absolut, imoralitatea - centrul gîndirii şi acţiunii lor. Şi cu cît insistă mai mult pe aceste coordonate, cu atît loviturile date omenirii sînt mai dramatice. Viaţa şi libertatea nu mai pot fi garantate în această civilizaţie „atomică”, de aceea pot spune că omenirea se află „pe culmile disperării”. Însă, toate suferinţele care ni se pricinuiesc au menirea să biciuiască pasivitatea lumii şi să lumineze drumul spre Dumnezeu. Numai încrederea în puterea Sa va învinge fii întunericului, iar Creştinătatea va triumfa prin Hristos.

Fericitul Augustin scria: „Toate aceste frumuseţi ce vă plac şi care desfată privirea voastră sînt create de Dumnezeu. Dacă atît de mare este frumuseţea operelor create de El, cu atît mai mult este El Însuşi.” Armonia cosmosului relevată ca ordine, măsură, echilibru, proporţionalitate, unitate, rigoare compoziţională şi consonantă, toate aceste caracteristici ale Universului nu pot fi întîmplătoare, ci opera unui Creator Atotputernic. Sfîntul Atanasie cel Mare întăreşte în scrierile sale aspectul cu privire la ordinea maiestuoasă şi armonia Creaţiei: „Fiindcă nu e neorînduială în toate şi nu e o lipsă de măsură, ci o simetrie; şi nu e haos, ci un cosmos şi o sinteză armonioasă a cosmosului, e necesar să cugetăm şi să primim ideea unui Stăpîn care, deşi nu se arată ochilor, le ţine strînse pe toate şi înfăptuieşte o armonie între ele.” Clement Alexandrinul afirma şi el că armonia universală este opera bunătăţii şi iubirii divine, ce constituie temelia Universului. Ideea inaugurată de el, cum că lumea este o operă de artă perfectă a lui Dumnezeu, este preluată şi de Părinţii capadocieni. Sfîntul Vasile cel Mare spunea că „toată această lume, plăsmuită artistic şi înţelept din frumuseţe şi armonie, este o creaţie de artă şi nu poate fi decît opera unui Creator a cărui frumuseţe este inefabilă şi depăşeşte prin necomun măsura frumuseţilor create”.

În cartea Facerii, frumuseţea lui Dumnezeu se reflectă mai întîi în frumuseţea lumii, în macrocosmos, iar la sfîrşitul zilei a şasea, prin crearea omului, frumuseţea lui Dumnezeu se reflecta în om, ca microcosmos. „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Fac. 1, 26, 27). Aşadar, frumuseţea noastră, nu numai că îşi păstrează caracterul sacru, dar este o reflectare, un simbol al frumuseţii Dumnezeieşti. În om sînt concentrate elementele macrocosmosului şi pentru aceasta Sfinţii Părinţi îl numesc microcosmos. Chipul lui Dumnezeu din om este acela care îi conferă omului demnitate şi frumuseţe spirituală, cheamîndu-l să ajungă asemenea Lui, la desăvîrşire. Vocaţia omului fiind, prin urmare, de a zidi acea existenţă voită de Dumnezeu, de a restabili echilibrul în om şi în comunitate.

George PETROVAI

Toate sunt date peste cap, căci cu cât omul s-a cățărat mai sus pe scara istoriei, cu atât i s-a părut că-i mai civilizat, altfel spus că-i făuritorul unor tot mai rafinate plăceri și a unei tot mai distinse plictiseli.
Cu mii de ani în urmă, Eclesiastul (îmbătrânit în bune și în mai puțin bune) se plictisea ca un rege și medita asupra plictiselii dizolvante ca un înțelept: „Am văzut tot ce se face supt soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt”…
Tehnicizatul om al zilelor noastre fuge de plictiseală ca dracu de tămâie, fapt pentru care lovește orbește în toți aceia care îndrăznesc să-i stea de-a curmezișul: Dumnezeu, natura, semeni cu scaun la cap, morală, tradiții, sentimente.
Dar oricât ar goni de repede, el nu poate să fugă de sine însuși și de consecințele ce decurg cu necesitate din ceea ce am putea numi teoria relativității în plan moral: Cu cât zorul întru împlinirea poftelor este mai mare, cu atât timpul liniștii și echilibrului lăuntric se contractă și spațiul dobândirii fericirii statornice se dilată!
Iar dacă notăm cu m masa plăcerilor procurate și cu v viteza cu care acestea sunt consumate, iată că avem o posibilă formulă a plictiselii: P=m/v², potrivit căreia plictiseala este direct proporțională cu cantitatea de plăceri (îndeosebi când acestea sunt de natura reuniunilor și obligațiilor sociale) și invers proporțională cu pătratul vitezei de derulare a acestora.
Nota 1: Dezgustul se instalează atunci când doar buna creștere și teama de ridicolul situației care s-ar crea se opun tentației resimțită de atâția dintre noi de a urma măcar o dată în viață exemplul „demonului” dostoievskian Nikolai Stavroghin, adică să prinzi zdravăn cu dinții de urechea celui mai simandicos personaj din societate și să tragi de ea până i-o vei sfâșia…
Plictiseala devine concretă și activă prin intermediul plictisitorului și plictisitului, gazdele sale predilecte. Dar ce diferență între cei doi! Plictisitorul întruchipează exasperantul în neobosita sa pendulare dintre gol și monoton, pe când celălalt reprezintă trufașa recreație a unui spirit într-atât de scârbit, încât își refuză până și alinarea prin speranță și visare.
Pornind de la indivizi, până și popoarele pot fi plictisite, respectiv plictisitoare. După secolul de aur al culturii lor ( secV-IV î.e.n.), grecii și-au putut permite să devină sceptici prin renunțare până la declin și să fie obosiți până la plictiseală, căci renunțarea provine din preaplinul spiritului, iar scepticismul exprimă inevitabila plictiseală stoarsă de destin din oboseala unei culturi mari.
Dar grecii au devenit sâcâitori și plictisitori de-abia când din palma întinsă a istoriei (epoca medievală și modernă) s-au pornit să ciugulească firimiturile rămase de la festinul spiritual al strămoșilor lor…
Tot așa, obosiți de greutatea veacurilor de cultură și civilizație pe care au le-au purtat pretutindeni în lume din generație în generație, englezii, francezii și germanii zilelor noastre au dreptul la vacanțe ale spiritului, petrecute în tabere ale scepticismului și plictiselii.
Nu și românii, cu toate că Emil Cioran vede destinul acestora ca pe unul à rebours, marii vinovați pentru neîmplinirile lor fiind după el resemnarea și scepticismul.
Resemnarea, da! Pentru că resemnarea, spre deosebire de renunțare, are vocația orizontalei și împinge conștiința la sacrificii prin asumarea indolenței. Dar de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică și spirit de copil somnolent, când tot Cioran ne înștiințează că el (scepticismul) este „țesătura spumoasă de gratuități elegante și inutile” a unui spirit crepuscular?!
Mai degrabă contemplativismul, această adevărată filosofie a resemnării și răbdării, care, întărită prin ziceri de felul Capul plecat sabia nu-l taie, a turnat suficient plumb în picioarele românului pentru a face din el un personaj anistoric.

…Nefiind copt pentru scepticism, românul zilelor noastre și-a creat căi adecvate de rulare înspre luminița de la capătul tunelului: ridicolul specific regimului comunist, nerușinarea din perioada postdecembristă.
Cum între cele două perioade situate de o parte și de alta a Decembriadei există o perfectă continuitate în deprinderi și năravuri (iată încă o dovadă că evenimentele din Decembrie ʼ89 nu-s de rangul revoluției, căci caracteristica revoluției este schimbarea), pesemne că s-ar fi cuvenit să încep cu începutul – anii de coșmar ai „iepocii” de aur, când au fost forjați toți aceia care mai apoi au pus umărul la demolarea țării, nu și a crezului comunist, în felul acesta ei profitând din plin cu toți ai lor (clanuri, găști, partide) de orientarea macazului politic pe direcția unei democrații la fel de originală precum asasinarea cuplului Ceaușescu.
Dar oricât te-ai strădui și oricât de destoinic ai fi, nu poți să comprimi substanța unui fragment de istorie doldora de suferință și deznădejde într-un articol pe care ți-l dorești limpede în conținut și rezonabil ca mărime, chiar de-ai călca pe urmele adorabilului sfat latin Non multa, sed multum (Nu multe, ci mult)…
Nerușinarea, așadar, este trăsătura distinctivă a postdecembrismului românesc, într-atât de prezentă în fapte și intenții, pe stradă și-n birouri, în presă, politică, școli, cultură și familii, practic în toată această goană năucă după mai mult și mai fățos, încât face din minciună o necesitate, din hoție o banalitate, iar din ipocrizie o jalnică realitate.
Și astfel, în vârtejul circului generalizat și permanentizat, din ce în ce mai puțini români iau aminte la faptul că ne cam fuge pământul de sub picioare (la propriu și la figurat) și din ce în ce mai mulți dintre ei ori nu se sinchisesc de ceea ce urmează („După noi, potopul…”), ori realmente văd un progres în schimbarea condiției lor de ridicoli în aceea de grotești.
Desigur, dacă e să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, atunci întâietatea la acest capitol îi revine politicii. Nu doar pentru că politica românească primește, hrănește, ocrotește și revigorează aproape toată floarea cea vestită a scursorilor cu ștaif de pe aceste meleaguri și de mai departe, ci mai ales pentru faptul că prin funcțiile ce-i revin în stat, ea înalță nesimțirea aleșilor la rangul reprezentării internaționale, care astfel pentru străini devin un simbol al identității noastre naționale.
Nota 2: Potlogăria la care s-a pretat europarlamentarul Adrian Severin ar fi fost doar una oarecare dacă acest nedemn reprezentant al României proceda aidoma celorlalți tovarăși de coțcărie, adică își prezenta demisia (implicit își recunoștea greșeala) mai înainte ca evidența faptelor săvârșite să facă praf și pulbere din resturile onoarei sale. Dar nu, în autentic stil dâmbovițean, ipochimenul în cauză încă mai încerca să iasă basma curată cu ajutorul acelui munte de nesimțire la care de regulă apelează toți cei de teapa lui.
(Pentru completarea tabloului, este de dorit să se revadă enorma nesimțire de care a dat dovadă primul ministru Victor Ponta în fața probelor mai mult decât evidente de plagiat, seninătatea miștocărească cu care le-a ignorat și firescul cu care a rămas pe post, precum și cariera de „martir” a pușcăriașului Adrian Năstase, la consolidarea căreia trudesc din greu o seamă din fidelii săi tovarăși de idei!)
Ruina de azi a României nu poate fi pusă pe seama îmtâmplării ori a fatalității. Ea este rezultatul logic al tuturor guvernărilor postdecembriste, ele toate – într-o măsură mai mare sau mai mică – contribuind prin jaf generalizat, incompetenţă, impostură şi cedări succesive de suveranitate la hârbuirea fără precedent a moştenirii ce revine urmaşilor.
Iar Uniunea Social Liberală (USL), actuala coaliţie de guvernământ, pe bună dreptate se poate mândri cu fapte vrednice de cartea recordurilor după un an de cârmuire:
a)Sărăcirea dramatică a grosului românilor prin ofensiva în creştere a preţurilor, taxelor şi impozitelor;
b)Promisiuni cu carul şi finanţări cu ţârâita sau chiar deloc (de pildă, niciun obiectiv major din Maramureş nu a fost prins de Guvern în planul său de finanţare pentru anul 2013, deși nouă din cei 13 parlamentari maramureşeni sunt usl-işti!);
c)Privatizarea – unica modalitate prin care Guvernul poate înşfăca bani buni şi fără dobândă, căci altminteri n-are cum evita coşmarul ineficienţei totale şi, desigur, pierderea deloc neglijabilă de voturi în campaniile care urmează;
d)Înrăutăţirea relaţiilor cu Uniunea Europeană şi organismele financiare mondiale, atât prin măsurile în forţă întreprinse anul trecut de Guvern şi clientela sa parlamentară în vederea debarcării lui Băsescu (atunci s-au păpat vreo 22 de milioane de euro, pentru ca la sfârșitul lunii de suspendare, lucrurile să revină în matca lor de dinainte), dar mai ales prin declarațiile patriotardo-belicoase ale sinistrului cuplu Ponta-Antonescu.
Numai în pielea lui Ponta să nu fii, acum când cu toată susţinerea de circa 70% a supraponderalului nostru Parlament (e drept, din ea face parte neonorabila dar consistenta grupare a parlamentarilor cu dosare penale) şi cu tot belşugul de miniştri (din care unii sunt miniştri delagaţi, adică fără sarcini bine precizate prin protocolul confederaţilor, iar alţii sunt cu dosare penale), cu toate astea, zic, el nu face nici mai mult şi nici mai altfel (a se citi mai bine) decât alde Boc şi Ungureanu, prim-miniştri împotriva cărora tuna şi fulgera pe vremea când era în opoziţie.
De unde cele două concluzii care se impun atenţiei noastre:
1)România este într-o permanentă campanie electorală, campanie în care se consumă timp şi resurse, dar nu pentru propăşirea ţării şi binele alegătorilor, ci pentru avantaje personale, de clan şi partid. Acest obiectiv este atins prin acţiunea convergentă a tuturor acelor mijloace, oricât ar fi ele de murdare, graţie cărora adversarii redutabili de idei sunt iremediabil compromişi în ochii alegătorilor mai înainte de-a li se face vânt de pe scena politică. Dovadă în acest sens sunt ţărăniştii şi formaţiunea lor…
Rezultatul unei atari concepţii de discreditare până la completa lichidare, nicidecum de confruntare politică cu armele rodnice ale cuvântului inspirat şi ale devotamentului dezinteresat, se văd pretutindeni în România de azi, o ţară unde traiul decent rămâne pe mai departe o aspiraţie, dreptatea un ideal imposibil de atins, iar mizeria din oameni şi din afara lor o realitate tot mai descurajantă.
2) Cât va mai dura până când politrucii României vor pricepe că opoziţia trebuie să fie constructivă prin criticile întemeiate aduse actului de guvernare şi că ea poate gândi şi simţi într-un asemenea chip doar dacă în orice moment este pregătită să guverneze, adică este capabilă să ducă mai departe ceea ce s-a făcut prin eforturile predecesorilor, nicidecum să irosească timp şi resurse naţionale prin bătuta pe loc (cu justificările aferente) sau, şi mai grav, prin paşi făcuţi înapoi, pe motiv că foştii cârmuitori n-au ales strategia adecvată?
Care sunt cauzele că, totuşi, se ajunge uneori la un impas, recte o astfel de alternativă păgubitoare pentru ţară şi dezamăgitoare pentru alegători? Fie că s-au ivit asperităţi de colaborare între cei doi adversari de idei (cu toate astea parteneri loiali întru atingerea ţelului comun al întregii lor politici – binele naţiunii şi prestigiul ţării, obiective supreme pentru a căror înfăptuire trebuie să cedeze şi unii şi alţii exact atâta cât e nevoie pentru stabilirea celei mai optime formule de cooperare), fie că opoziţia încă nu-i coaptă pentru guvernare, prin urmare ea trebuie să-ţi înteţească eforturile în această direcţie, aşa ca la o adică să poată prelua din mers și fără zguduiri sau sincope frâiele puterii.
N.B. După cum spuneam mai sus, nesimţirea nu-i prezentă doar în politică. Pe vremea când la cârma Institutului Cultural Român (ICR) era patibularul H.-R. Patapievici, acesta a cheltuit, mai bine spus a mătrăşit peste patru miliarde lei (exact: 4.086.887.500 lei) doar în perioada 2009-2012 cu promovarea operei prietenului său M. Cărtărescu peste hotare (tipărire, traduceri, reclamă, deplasări în străinătate, drepturi de autor), astfel încât – în pofida neîmplinirilor de stil, limbaj şi concepţie – să facă din el un perpetuu candidat la Premiul Nobel…

Sighetul Marmaţiei,
12 aprilie 2013

AURELIAN SILVESTRU

Suntem coborâtori din stele. Viaţa însăşi s-a născut din praful cosmic. Şi (cine ştie?) poate că lumea noastră e populată de fiinţe care nu se văd. Poate că Dumnezeu, cu toată suita sa de sfinţi şi heruvimi, se plimbă printre noi, iar noi nu mai avem capacitatea de a comunica cu El…

În „Luceafărul” lui Eminescu descoperim o stranie poveste de iubire, conform căreia Hiperion (o fiinţă celestă) se îndrăgosteşte de pământeana Cătălina, rugând-o pătimaş:
– O’vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sun Luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Fata îi răspunde la sentimente, însă îi pune o condiţie:
– Dar, dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
Gata să renunţe la toate de dragul iubirii, Hiperion se duce la Părintele său şi-l roagă:
– Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire!
Creatorul, fireşte, nu poate fi de acord şi îi dezvăluie adevărata faţă a oamenilor care sunt făţarnici, infideli şi nestatornici.
Sfârşitul poemului e binecunoscut şi ne plasează pe noi, muritorii de rând, într-un con de umbră nu prea favorabil…
Exegeţii lui Eminescu au lansat ulterior ideia că poetul s-a referit, de fapt, la soarta omului de geniu care nu e capabil să fie fericit decât în lumea creaţiei sale. Ba unii critici literari au susţinut că Eminescu s-a inspirat din Schopenhauer care considera că geniul este un singuratic.
– Oamenii geniali, scria filozoful german, sunt prea puţini la număr, ca să-şi găsească o pereche şi prea diferiţi de ceilalţi, ca să le poată deveni prieteni…
Referitor la subiectul poemului, până şi G.Călinescu era de părere că „ideea a fost preluată dintr-un basm cules de Kunisch”. Alţi critici au făcut paralele între Eminescu şi Goethe sau Eminescu şi Hölderlin (care scrisese şi el un poem despre Hiperion – personaj mitologic al cărui nume, din punct de vedere etimologic, se descifrează ca „cel care merge pe deasupra pământului”).
Înaintând pe această cale, lucrurile ar putea fi împinse spre nerecunoştinţă…
După mine, subiectul epic pe care se ţine „Luceafărul” n-a fost nici inventat, nici preluat dintr-un basm german. Poetul a redat un caz cu mult mai vechi decât cel descris în „Fata din grădina de aur”, iar sursa lui de inspiraţie a fost un episod din Biblie!

În virtutea tradiţiilor, noi credem că Isus Hristos este unicul fiu al lui Dumnezeu care a pogorât pe pământ. Dar, dacă ne aplecăm mai atent asupra textelor din Sfânta Scriptură, descoperim că Tatăl nostru cel din Ceruri a avut şi alţi „fii” care coborau printre oameni şi comunicau cu ei…
E una dintre cele mai tainice şi mai controversate perioade din istoria umanităţii – perioadă peste care atârnă şi azi o perdea de nepătruns. Referindu-se la ea, unii autori moderni consideră că Biblia a descris, de fapt, o invazie a extratereştrilor şi că specia umană ar putea fi rezultatul „experimentelor genetice” puse la cale de aceşti călători interstelari.
Dar s-o luăm pe rând…
În Biblie există un fragment care descrie o situaţie similară cu povestea din „Luceafărul” lui Eminescu (Facerea, cap. 6: 1-5). Citez:
– Iar după ce oamenii s-au înmulţit pe pământ, Fii lui Dumnezeu, văzând că fetele lor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit… Aşa au apărut uriaşii din vechime, de pe timpul când Fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor, iar ele au prins a le naşte copii.
Textul e sărac în detalii şi nu ne lămureşte cine erau, de fapt, aceşti fii ai lui Dumnezeu. La originea pasajului se află Cartea lui Enoh, pe care Biserica a folosit-o până în secolul al IV-lea, fiind apoi exclusă din circuitul scripturilor creştine.
Enoh era unul dintre nepoţii lui Adam care putea comunica direct cu Demiurgul. El afirma că fiii lui Dumnezeu erau îngeri trimişi pe pământ să ne ajute, iar marele lor păcat a fost nu trufia (cum se pretinde), ci dorinţa de a face copii cu femeile pământenilor – fapt pentru care au fost izgoniţi din Rai.
Ulterior, Biserica a pretins că îngerii nu au sex şi i-a descris ca pe nişte prunci cu aripi. Totuşi, dacă dorim să avem o imagine concretă a felului cum arătau aceste entităţi, e suficient să recitim „Luceafărul” lui Eminescu, căci, descriindu-l pe Hiperion, poetul se pare că a conturat chipul unuia dintre fiii lui Dumnezeu:
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur, moale…
Iar umbra feţii străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
Mult timp lucrarea lui Enoh a fost considerată pierdută fără urmă. Dar în anul 1773, exploratorul scoţian James Bruce a descoperit într-o mănăstire din Etiopia câteva fragmente ale textului care aruncă mai multă lumină asupra episodului în cauză.
Astfel, după ce descrie „păcatul” săvârşit de îngeri, Enoh anunţă că aceştea s-au temut să dea ochii cu Tatăl lor şi l-au trimis pe el să negocieze „dezlegarea” lor. Creatorul l-a ascultat atent, dar i-a răspuns sever:
– Spune-le că ei ar fi trebuit să vină în numele oamenilor, şi nu oamenii în numele lor. Şi mai spune-le că, deşi au fost fiinţe spirituale, cu viaţă veşnică, Eu nu le-am dezvăluit toate misterele Cerului, aşa că ceea ce le-au împărtăşit ei femeilor sunt doar taine mărunte care dăunează pământenilor. De aceea pierde-voi de pe faţa pământului omul pe care l-am făcut şi care s-a lăsat ispitit de ei!

Ameninţarea s-a adeverit curând, căci imediat după asta (citim în Biblie) Dumnezeu a trimis potopul pe pământ. Ulterior Mântuitorul va introduce până şi în „Tatăl Nostru” rugămintea „şi nu ne duce pe noi în ispită”, ca nu cumva istoria să se repete.
Vrând să ia apărarea îngerilor, Commodorius (un autor creştin din secolul al III-lea) scria:
– Nu îngerii au fost de vină, că au decăzut, ci femeile care i-au sedus şi care erau atât de ademenitoare, încât seduşii nu-şi mai puteau dori să se întoarcă în Ceruri.
Dacă i-am da crezare, atunci ar trebui să acceptăm că nici unul dintre „Hiperionii” îndrăgostiţi de pământene n-a fost în stare să-şi învingă pasiunea. Or, noi cunoaştem din opera lui Eminescu că unul, totuşi, a rezistat ispitei, rămânând la locul său, în veşnicie, de unde priveşte şi acum „nemuritor şi rece” spre tinerele care continuă să-l cheme:
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Adrian BUCURESCU

Unirile noastre au început încă din Antichitate, desfăcându-se şi iar înjghebându-se, până ce am ajuns la Marea Reîntregire de la 1 Decembrie 1918. Întâia Unire, la care poate accede deocamdată istoria, este legendară de-a binelea, căci s-a petrecut pe vremea măreţului rege Zalmoxis, cel care a eliberat Dacia de sciţi şi care, după mărturiile multor autori antici, era considerat zeu.
Acel prim stat legendar al dacilor, de fapt al tuturor tracilor, nu avea un caracter politic propriu-zis, cetăţenii săi fiind legaţi îndeosebi prin credinţa în regele divin. După Zalmoxis, tracii s-au împrăştiat iarăşi, ajungând uneori să se războiască între ei, până ce, într-un târziu, i-a adunat iar la un loc celebrul rege Burebista. Cum se ştie, această unire nu a durat decât până la asasinarea marelui conducător.
După un veac şi mai bine de la acest tragic eveniment al istoriei noastre, regele Decebal a reuşit să unifice o mare parte din Dacia, care şi aceea a fost destrămată de romani. Cel care a izbutit să-i alunge pe romani peste Dunăre a fost un alt mare rege dac, Ramunc, care, după aceea, i-a unit pe daci într-o ţară întinsă, cam ca România Mare de mai târziu. Nu se ştie cât a durat acest stat, dar, când dacii au reapărut în documente, sub nume de vlahi sau de români, erau deja împărţiţi într-o puzderie de voievodate şi cnezate.
Aceleaşi tradiţii, aceeaşi limbă, acelaşi neam; câte fapte măreţe ar fi putut înscrie strămoşii noştri în istorie dacă ar fi fost uniţi! N-a fost să fie. Într-un târziu, s-au creat totuşi două state independente, Ţara Românească şi Moldova, rămânând subjugate Transilvania şi Dobrogea. Din nefericire, în două veacuri şi-au pierdut independenţa şi primele două, rămânând ca, uneori prin lupte crâncene, alteori printr-o abilă diplomaţie, să-şi păstreze autonomia.
Când visul unităţii naţionale părea că s-a destrămat, a apărut ca un fulger în destinul nostru naţional Mihai Viteazul, cel pe care duşmanii l-au poreclit Malus Dacus, adică ”Dacul cel Rău”. Ei bine, la ceas divin, Viteazul a izbutit să reîntregească vechea Dacie. Aproape că nu mai are importanţă durata acestei uimitoare uniri. Cert este că, după Mihai, care a impus în timpul domniei sale româna ca limbă de cult şi de cancelarie, ideea unităţii naţionale a fost popularizată mai departe de cronicarii moldoveni şi munteni, apoi de istoricii ardeleni, punând în gardă imperiile care îşi împărţiseră pământurile noastre.
Revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan a confirmat că românii din Ardeal nu dorm, ci veghează. Austriecii l-au numit, chiar în documentele lor, pe Horia, Rex Daciae, adică ”Regele Daciei”, ceea ce înseamnă că se temeau permanent de reîntemeierea vechii noastre ţări. În chip firesc, românii tindeau acum la unitate politică şi la independenţă.
Unirea Principatelor a fost propusă pe şleau în anul 1772 de spătarul muntean Mihail Cantacuzino, autorul mai multor scrieri istorice. Propunerea a fost inclusă în jalbele prezentate Rusiei, Austriei şi Prusiei, cu prilejul Congresului de Pace de la Focşani.
Dintre străinii cu cea mai înaltă influenţă, aceea care, din motive strategice, a vrut să împlinească idealul de unitate a românilor a fost împărăteasa Ekaterina cea Mare a Rusiei. Pentru că Ţările Române se aflau atunci între cele trei imperii – rus, austriac şi turc – ţarina s-a gândit la crearea unui NOU IMPERIU, cu numele de DACIA, guvernat de un suveran ortodox şi cuprinzând toată Moldova, Muntenia, fortăreaţa Oceakov, teritoriul dintre Nistru şi Bug, precum şi câteva insule.
Intenţia Ekaterinei era ca primul conducător al noului stat să fie nepotul ei, marele duce Konstantin. Într-o scrisoare adresată împăratului Austriei, Franz Joseph al II-lea, după ce descrie starea de decadenţă a Imperiului Otoman, ţarina face următoarele propuneri: ”Va trebui, cred, de a stabili de mai înainte şi pentru totdeauna ca, între cele trei imperii (…) să existe un stat autonom, totdeauna neatârnat de cele trei împărăţii limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, şi care a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Valahia şi Basarabia, sub guvernul unei monarhii creştine, aparţinând ritului ce domneşte în aceste posesiuni şi asupra calităţilor personale şi a devotamentului pe care cele două Curţi Imperiale să se poată întemeia pe deplin.
E bine de a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămână cu totul independent şi că nu va putea fi nicicând anexat nici la Austria, nici la Rusia, şi de asemenea, că aceste două imperii nu vor permite niciodată ca acest stat să fie cândva supus unei alte puteri. Frontierele acestui nou stat vor trebui delimitate dinspre partea Poloniei şi Rusiei prin Nipru şi Marea Neagră, iar dinspre Austria prin linia de achiziţii pe care le-am garantat Majestăţii Voastre Imperiale, printr-o clauză secretă a tratatului nostru, şi apoi prin Olt, până unde el se varsă în Dunăre. Dinspre Turcia, noul stat ar avea drept graniţă Dunărea până la gurile ei.”
Franz Joseph al II-lea n-a fost prea încântat de propunerea Ekaterinei cea Mare, răspunzându-i astfel: ”Cât despre crearea unei noi Dacii sub guvernul unui prinţ ereditar de religie greacă cum şi despre aşezarea nepotului Majestăţii Voastre pe tronul grecesc de la Constantinopol, numai soarta armelor poate decide. În cazul când războiul ar reuşi bine, nu voi ridica din parte-mi nicio dificultate pentru a împlini dorinţele Majestăţii Voastre Imperiale dacă se acordă cu propriile mele interese şi cu liniştea mea”.
Gândurile lui Franz Joseph al II-lea nu se potriveau cu cele ale Ekaterinei cea Mare. El dorea să unească şi Ardealul cu acest viitor stat dacic, unde preponderent să fie elementul românesc, dar să-l ţină în întregime sub ascultarea Austriei. Singurul punct inconvenabil era confesiunea ortodoxă a românilor, de unde şi tentativele de a-i apropia cât mai repede de catolicism. Ce s-ar fi întâmplat oare cu Imperiul Dacic, dacă ar fi fost reîntemeiat atunci? Dar istoria nu se face cu ”dacă”…
Ideea reunirii Daciei a fost susţinută şi de Nicolae Mavrogheni (1788), Ion Cantacuzino (1790), Ştefan Crişan Korosi (1807), ultimul fiind un ardelean pribegit în Moldova. Korosi a fost probabil cel dintâi cărturar român care a propus numele de Dacia pentru noul stat ce s-ar fi unit.
La începutul veacului al XIX-lea, ideea reîntregirii Daciei nu se mai referea doar la Ţara Românească şi Moldova; ea includea acum şi Transilvania. ”Cronica Ţării Româneşti” (1802) a lui Naum Râmniceanu a fost poate primul text care a afirmat posibilitatea refacerii ”Dachiei, ale căriia hotară, o! de ne-ar învrednici Dumnezeu vreodată a le aduce în starea stăpânirii cei din început, precum şi dorim”.
Din vremea aceea datează şi definiţia pan-românească a naţiunii precum şi stabilirea adevăratelor ei hotare, formulate de bănăţeanul Moise Nicoară (1815); ”naţia” – scria el – se întinde ”de la Tisa până la Marea Neagră, din Dunăre până peste Nistru, de o parte în Crimeea, de o parte până la marginile Poloniei”. Aceasta chiar era adevărata Dacie, Dacia Mare! Iată că românii de atunci erau mai îndrăzneţi decât noi, cei de astăzi, măcar în idealuri!
Proiecte daco-româneşti ale Unirii Principatelor cu Transilvania vor mai apărea şi în 1838, când A. C. Golescu a dezvoltat din nou ideea Daciei Mari. În anul 1840, Mihail Kogălniceanu conduce şi editează revista ”Dacia Literară”, pentru toţi românii. Ideea Unirii va prinde o forţă deosebită în timpul Revoluţiei de la 1848.
În cadrul acestei impresionante mişcări naţionale, o importanţă aparte a avut-o celebra lucrare a lui Nicolae Bălcescu, ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, care le reamintea românilor că Unirea, înfăptuită într-o clipă istorică de marele ”Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, este posibilă.
N-a mai trecut mult, şi, la 24 Ianuarie 1859, s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române. Iată cum descrie Nicolae Iorga, într-un manual şcolar de ”Istoria Românilor” acest aşteptat eveniment: ”La urmă însă, toţi oamenii cu sentimente patriotice se uniră asupra persoanei unui prieten al lui Kogălniceanu şi Alecsandri, care fusese prin Paris, unde-şi făcuse studiile, şi prin Ardeal, la 1848, şi apoi, întors în ţară, intrase în oaste şi înaintase foarte repede, ca pe vremea lui Vogoridi, până la gradul de colonel.
Alexandru, fiul lui Ioan Cuza, rupse îndată cu ocrotitorul său, caimacamul, şi, fiind cârmuitor la Galaţi, el arătase sentimente foarte frumoase. Era un om înzestrat cu înalte însuşiri, hotărât, gata de jertfă, lipsit de patima banului: dacă-i plăceau petrecerile, şi i-au plăcut şi ca domn, el n-a nenorocit, cum spune un biograf al său, nicio familie. Ceea ce-l ridică, însă mai presus de cei mai mulţi contemporani ai săi, era popularitatea sa, iubirea sa pentru cei mulţi şi săraci şi lipsa de orice dispreţ şi măreţie în legăturile cu dânşii. (…)
Aceasta a făcut ca Alexandru Ioan Cuza, ales ca domn al Moldovei (5 Ianuar 1859) şi, în curând, al Ţării Româneşti (24 Ianuarie 1859), să fie iubit de mulţime de la început. Era un semn bun: parcă se prevedea că noul stăpânitor al ambelor Principate, îndeplinitorul Unirii, va fi în acelaşi timp şi desrobitorul ţăranilor”.
Fără îndoială, este total greşit să i se spună acestui superb act politic ”Mica Unire”, cum se obişnuieşte de câţiva ani încoace, căci astfel i se scade din importanţă. Această Unire avea să ducă peste câţiva ani la Independenţa de Stat a României, în 1877, la revenirea Nordului Dobrogei la Patria-Mamă, în 1878, apoi la reîntregirea Dobrogei cu Cadrilaterul, în 1913, şi, în fine, la Reîntregirea României Mari, în 1918. Unirea de la 1859 s-a datorat, de bună seamă, inteligenţei elitei noastre culturale şi politice de atunci, strălucitei ei diplomaţii, dar şi sprijinului astrelor, care, din când în când, trimit raze favorabile spre Dacia.
Amintirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a păstrat destul de bine în ţara noastră, prin numeroase studii ce i s-au dedicat, prin multele legende populare care îl preamăresc, prin statui, busturi şi tablouri, denumiri de localităţi, de străzi şi de instituţii. De asemenea, în anul 1982, a fost inaugurat oficial Muzeul Memorial din Palatul de la Ruginoasa, care i-a aparţinut o vreme lui Cuza. Mai rar asemenea domnitor, care să-şi merite ca el vrednica şi veşnica pomenire în istoria noastră!

Toader Brânză la mormântul părinţilor
Dacă Dumnezeu nu există şi eu cred, n-am pierdut nimic.
Dar dacă Dumnezeu există şi eu nu cred, atunci am pierdut totul.
N. Iorga

Până la venirea pe melegurile noastre în august 1940, a ideologiei marxist- leniniste cu paradigma luptei de clasă, adusă de armata roşie a bolşevicilor din Rusia, care a distrus zeci şi sute de mii de destine, biserici şi mănăstiri, prefăcându-le în depozite, muzee sau spitale de psihiatrie, precum cea de la Curchi, Orhei, multchinuita Basarabie care doar câteva decenii revenise acasă în componenţa României de unde fusese mişeleşte ruptă de către forţele Kagalului şi transmisă sub jurisdicţia imperiului rus prin anii 1812, în satul natal Boghiceni, judeţul Lăpuşna, ca şi în întreaga Basarabie, s-au început deportările elementelor „burghezo-moşiereşti”, aşa numiţii „duşmanii de clasă ai poporului”, adică pe oamenii gospodari, pe intelectuali şi pe slujitorii cultelor religioase. De ce anume aşa trebuia să se întâmple? Cât de necesară, cât de bună şi cât de rea a fost teoria-filosofia marxist-leninistă? Au compus-o oare Marx, Enghels şi Lenin, aceşti trei evrei şi semievrei, de sinestătător sau au fost dirijaţi şi susţinuţi la comandă de nişte forţe oculte internaţionale? S-a putut şi altfel de procedat? Şi de ce s-a prăbuşit speranţa milioanelor de sclavi? Care sânt consecinţele „luptei de clasă”, a „dictaturii proletariatului”? De ce s-a prăbuşit faimoasa URSS? Numai din cauza crimelor săvârşite ? De ce în locul URSS astăzi se construeşte UE ? Cine sânt autorii planurilor globalizării?
Sânt unul dintre cei care s-a născut, s-a format şi a participat la formarea noii orânduiri sociale – construirea comunismului.
Prin anii 1960 Nichita Hruşciov (Perelimuter) din numele conducerii de vârf a PCUS-e declarase că peste 20 de ani socialsmul, ca prima treaptă a comunismului, va fi construit în URSS. Eram pe atunci elev în clasa 9 a şcolii medii moldoveneşti nr.1 din Călăraşi.
Prin anii 1975 Leonid Brejnev declarase că în URSS s-a format deja o nouă comunitate de oameni – „ poporul sovietic” şi un nou tip de om – „omul sovietic”.
În 1985 Mihail Gorbaciov a declarat cursul reconstrucţiei (perestroicii) şi procesul s-a derulat cu consecinţe imprevizibile pentru posteritate: sistemul socialist, bazat pe ideologia marxist-leninistă, nu s-a reformat, ci s-a autodistrus. Şi ce minune ! Societatea a revenit la capitalism, la economia de piaţă, adică la sistemul pe care cu atâta cruzime l-au distrus comuniştii pe parcursul aproape a unui secol. Ce va urma mai departe ? Năzuinţa şi speranţa că se va stabili o concordanţă , un echilibru dintre sărăcie şi bogăţie mocneşte în inimile celora care au crezut şi au trăit în URSS. Şi generaţiile ulterioare nu mai sânt masele ignorante ale predecesorilor noştri. Nu e simplu să prevezi viitorul omenirii.
În prezent îndurăm consecinţele etapei de tranziţie. Istoria n-a cunoscut aşa fenomen: revenirea la sistemul vechi. Se impune un studiu minuţios deideologizat, imparţial şi obiectiv al acestui fenomen din istoria civilizaţiilor contemporane.
În această primă avalanşă de deportări a nimerit şi familia pământeanului meu Toader Brânză. El, personal a scăpat de a fi dus în vagonul marfar împreună cu ceilalţi patru fraţi şi cu părinţii săi numai de atâta că în noaptea neagră de arestări nu se afla acasă. Despre soarta pribegiilor acestui refugiat peste Prut vom relata în alte memorii. În acest manuscris vreau să fixez un moment ce m-a impresionat ca să rămână drept testament urmaşilor noştri.
Fostul meu profesor Ştefan Ion Guzun mi-a telefonat şi mi-a comunicat că în sat se găseşte un pământean în vârstă de circa 80 de ani refugiat în România din perioada primelor deportări, un oarecare Toader Brânză. Ştiind că scriu o carte, că obârşia mea este tot din neamul brânziştilor, el mi-a sugerat că ar fi bine să mă întâlnesc cu acest om, să-i ascult povestea. Eu, bineînţeles, am reacţionat prompt. Despre trecutul satului nostru, despre oamenii lui, dispun de o sumbră informaţie. La drept vorbind, mereu eram cu gândul să culeg cât mai multă şi mai amplă informaţie, dar mereu nu-mi ajungea timp şi acuma vreau să recuperez cât voi fi în stare. Am convenit cu reporterul Teleradio Moldova şi al revistei noastre „Univers Om” Nicolae Becciu şi într-o duminică din iulie 2012 am sosit la Boghiceni. Dumnealui locuieşte la Bucureşti. În satul natal îi are doar pe Duhul pământului strămoşesc şi mormântul părinţilor si a fraţilor decedaţi asupra căruia a instalat acest monument:

Familia Şved din Boghiceni (din stînga) care-l găzduieşte pe Toader Brânză (în centru) împreună cu reporterul Nicolae Becciu şi Ion (şoferul)
Mulţi se miră cât de bine arată acest om sfătos al muncii şi la cei aproare 90 de ani. Un alt consătean mi-a relatat că într-o bună zi s-a dus să-l viziteze. Moş Toader Brănză se porăia prin grădina lui Şved, sădind nişte pomi.
- Noroc şi Doamne ajută, zise oaspetele.
- Noroc şi bodaproste, Iaca termin şi mergem în ogradă la umbră, a urmat răspunsul.
- Oare ai să apuci să guşti roadă din aceşti pomi ? Mai bine te-ai odihni, că multe ai mai tras în viaţa asta, prelungi oaspetele.
- Păi, dragul meu, noi am mâncat din pomii sădiţi de părinţii noştri, iar părinţii noştri au mâncat din pomii sădiţi de buneii noştri. Din pomii aceştia vor mânca urmaşii noştri.
Moş Toader a apăsat cu piciorul pământul puhav în jurul copăcelului , a turnat apa din găleată la tulpina lui, a mai tras ceva ţărnă, şi-a strâns instrumentele şi s-a îndreptat spre ogradă, zicândui oaspetelui să-l urmeze. Nu ştiu despre ce au vorbit ei, dar fapta şi răspunsul care i l-a dat Toader Brânză pământeanului său m-au impresionat profund şi acest moment semnificativ pentru noi toţi am decis să-l aştern pe hârtie. De când omul a devenit făuritor de bunuri materiale şi spiritual-morale, el nu mai are astâmpăr. Mereu ceva face. Munceşte şi se odihneşte, se odihneşte şi iar munceşte. El nu se mărgineşte doar la satisfacerea necesităţilor sale biologice. El se gândeşte la viitor. Chiar dacă are de toate, chir dacă averea şi-a agonisit-o prin muncă şi nu prin hoţie, omul muncii nu poate trăi ca un trântor , ori în distracţii şi plăceri, sau în destrăbălări. El are grijă de viitor, de urmaşi şi ne îndeamnă cu fapta şi cu povaţa să muncim pentru a ne făuri fericirea. Fericirea omului, spune moş Toader, nu constă numai în avere, ci şi în omenie. Poţi să fii suprabogat, dar dacă nu ai în tine omenie, atunci bogăţia te distruge pe tine şi pe alţi oameni.

Amit Moldovenescu
august,2012, Ialoveni-Boghiceni

ŞTEFAN DUMITRESCU, SCRIITOR

ARTICOLUL 5

Am văzut în articolul precedent că dacă poporul român a avut un destin nefericit, după înfrângerea lui Decebal, după cucerirea şi jefuirea Daciei de către romani, pe parcursul întregului mileniu I, a fost pentru că Decebal şi poporul dac au pierdut războiul cu Traian. Şi lucrul acesta s-a datorat în primul rând:
1. faptului că Decebal nu a fost un Mare Gânditor politic şi un Mare Om politic, faptului că nu a fost geniu politic, aşa cum au fost predecesorii lui, Preotul Deceneu şi regele Burebista…Dacă ar fi fost un Gânditor politic genial (adică dacă ar fi fost Mintea care ar fi gândit în Plan mental Soluţia, strategia, Calea prin care putea să-l înfrângă sau să-l îndepărteze pe Traian, astfel încât să-şi salveze poporul şi ţara) ar fi ales, ar fi gândit un Plan, un Scenariu, o Strategie de război mai bună, prin care l-ar fi învins pe Traian. În situaţia lui s-a găsit, cum spuneam, peste 1200 de ani Domnitorul Basarab I, când a fost atacat de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, cu care a dus un război de uzură, de guerilă, şi pe care l-a atras într-un loc favorabil lui, la Posada, unde pur şi simplu l-a zdrobit pe nefericitul rege ungar.
2. regele Decebal nu a fost un Om politic mare, un Mare Conductor, şi nici un Om politic genial. Spre deosebire de Gânditorul politic mare sau genial, care gândeşte în plan mintal, în plan teoretic cea mai bună Soluţie pentru salvarea poporului lui, pentru destinul poporului lui, Omul politic mare, sau Omul politic genial este cel care reuşeşte datorită calităţilor lui de Conducător, de bun strateg, să aplice în practică cea mai bună soluţie, cea mai bună strategie prin care îşi scoate poporul, ţara din situaţia grea în care se găsesc. Şi reuşeşte să îşi salveze poporul. Fie ca Proiectul mental, gândit teoretic, prin care îşi salvează poporul a fost gândit de un alt Gânditor politic, iar el a preluat Planul, Calea prin care poate să îşi salveze neamul, fie că a gândit chiar el acel Plan, acea Soluţie prin care poate să-şi salveze ţara, în acest caz el fiind şi un Mare Gânditor politic şi un Om politic mare. Decebal nu a reuşit lucrurile acestea.
3. Decebal a pierdut războiul cu romanii, nu numai datorită lui (deşi un Om politic mare, sau genial, în mod normal lua şi posibilitatea aceasta în calcul, luând toate măsurile pentru a contracara posibilitatea trădării, pentru a o anula) ci şi faptului că a fost trădat. Datorită trădării. Dacă nu ar fi existat TRĂDAREA ar fi fost posibil ca regele Decebal să nu fi pierdut acest război. Rezultatul războiului să fi fost unul nehotărât, aşa cum a fost, aşa cum s-a terminat războiul anterior cu Domiţian, când Decebal a ştiut să profite de această situaţie, şi l-a determinat pe Domiţian să-i dea meşteri cu care să-şi întărească cetăţile. Situaţie pe care Traian ulterior nu a mai acceptat-o.
Să notăm de asemenea faptul că regele Decebal a fost trădat de : 1. tarabostes în Banat, şi 2., de oamenii din apropierea lui, din nivelul 2, să folosim această noţiune modernă, aşa cum mai târziu în secolul XX, Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu, au fost trădaţi de oameni din preajma lor, din nivelul 2.
Să ne imaginăm că Decebal nu ar fi fost învins, că Dacia nu ar fi fost cucerită, că Statul dac nu ar fi dispărut o dată cu Decebal. În cazul acesta în care Dacia şi statul dac, condus de regi daci, ar fi continuat să existe pe parcursul mileniului I, armata dacă ar fi spulberat de fiecare dată popoarele migratoare care intrau în spaţiul dacic. În al doilea rând Dacia ar fie ieşit întărită, poporul dac s-ar fi dezvoltat şi mai mult. Altfel spus Statul dac şi Ţara Daciei nu ar fi dispărut (poporul dac am spus că nu a dispărut o dată cu înfrângerea lui Decebal, ci a continuat să existe în istorie, fiind poporul român de astăzi)
Aşadar noi considerăm că nenorocul şi tragedia, care durează şi astăzi, a poporului daco-român a început cu această Înfrângere şi trădare a lui Decebal. Dacă Decebal ar fi ieşit învingător, sau dacă ar fi reuşit să salveze Statul dac şi ţara Dacia, poporul daco-român ar fi avut un destin istoric mult mai bun. Înfrângerea lui Decebal a fost Clipa astrală de la care istorie noastră putea s-o apuce pe calea cea Bună, dar din păcate a apucat-o pe cale cea rea. De aici de la această Înfrângere ni se trage nouă nenorocul şi destinul tragic.
Să consultăm şi alte păreri ale minţilor mari pe care le-a avut poporul român, şi de care ne-am bătut joc. Cităm tot din Mircea Eliade (Mircea Eliade - “Teroarea istoriei” si destinul României) : „Nicolae Iorga spunea ca nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon : în loc sa-si ridice privirile spre Miaza-noapte şi să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene si, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansa de a intra în istoria universala ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii pe care i-au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cat si Apusului. Dar Nicolae Iorga a înţeles admirabil consecinţele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriaşul rezervor de oameni, energii si mituri pe care îl constituia spaţiul balcano-carpatic, nu si-a mai putut găsi de atunci prilej de a intra masiv şi de-sine-statator în Istorie. Politiceşte Thracii au pierit fără urmaşi…”
Marele istoric Nicolae Iorga crede că nenorocul poporului român ni se trage de la Alexandru Machedon, sau Alexandru cel Mare, Fiul lui Filip al II-lea, rege al triburilor de traci macedoneni din sudul Dunării şi din nordul Greciei. Este rege al Macedoniei între anii 336-323 î. e. n. Iorga crede aşadar că dacă Alexandru Machedon ar fi avut inspiraţia să-şi orienteze campania lui de cuceriri înspre vest, i-ar fi învins pe romani, distrugând astfel Imperiul roman, ale cărui baze se punea acum, şi care nu s-ar mai fi dezvoltat în istorie. Nu ar mai fi fost Imperiul roman aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. În acest caz nu ar mai fi existat un Traian care să cucerească Dacia, regat care ar fi continuat să existe în istorie.
Cu tot respectul faţă de marele istoric nu suntem de acord cu el. În primul rând că Alexandru Machedon, este un caz rarisim şi aparte în istoria umanităţii. Se aseamănă cu Napoleon , sau cu Atila, ori cu Gingis Han. Este într-adevăr un strateg militar genial, ca şi Napolen. Dar el este tipul strategului militar genial, care este un cuceritor genial. Dar nu este un Constructor de stat, un Creator de popor. A ajuns cu cuceririle până în India, dar nu a mai avut timp (şi nici vocaţia aceasta nu a avut-o) de a construi, de a consolida ce a cucerit. Da, a avut un mare rol în vehicularea culturii greceşti, a răvăşit state şi populaţii, făcând valorile culturale să circule în tot orientul. Dar nu şi-a consolidat poporul lui, nici poporul grec nu a ieşit consolidat în urma cuceririlor sale. Alexandru Machedon a fost tipul geniului militar, cuceritor teribil, sorbit de nebunia gloriei şi a succesului, DAR NU A FOST OMUL POLITIC CARE SĂ CONSOLIDEZE CE A CUCERIT ŞI CARE APOI SĂ CONSTRUIASCĂ MAI DEPARTE. Dumnezeu le-a dăruit, peste numai trei secole, tracilor un astfel de geniu militar cu vocaţia consolidării, a Construirii unui Stat, a unui regat, şi acesta a fost regele Burebista. Să ne gândim numi la faptul că din 13 ani cât a domnit Alexandru cel Mare, el mai mult şi i-a petrecut în campaniile de cucerire, decât să fi stat în ţara lui… A fost într-adevăr un geniu militar, dar nu a fost nici pe departe un Creator de popor, de stat, de Regat.
În al doilea rând, Alexandru cel Mare (356-323) înainte de a pleca în campania din orient, el a încercat să cucerească triburile de traci, făcând o incursiune în nordul Dunării. A trecut cu armata sa Dunărea în dreptul Călăraşilor, pătrunzând în spaţiul locuit de triburile de geţi. Nu cunoaştem cine era Conducătorul geţilor în acel moment, însă acesta a aplicat tactica retragerii din faţa duşmanului şi a războiului de guerilă, pe care l-a folosit peste un mileniu şi jumătate Basarab I, primul Domnitor al Ţării Româneşti, strategie pe care trebuia s-o utilizeze şi Decebal. Alexandru cel Mare a pătruns cu trupele în spaţiul geţilor, înţelept Conducătorul geţilor s-a tot retras din calea lui, lăsându-l pe Alexandru să se lupte cu nimeni, să bântuie prin bălţile Dunării şi prin câmpia română. După ce a dat ocol prin zona Bărăganului, mâncat de ţânţari şi cu armata epuizată, Alexandru a trecut Dunărea înapoi.
Lui Alexandru Machedon nu i-a trecut niciodată prin minte să unească triburile trace, (pe cele din sudul Dunării cu cele din nordul Dunării, care erau mai numeroase, având o populaţie mai mare), şi care erau de acelaşi neam cu tracii macedoneni. Pentru că nu era un Geniu creator de neam, de popor. El n-a simţit „chemarea sângelui” fiind mai degrabă un aventurier. Un aventurier bolnav de absolut, de glorie.
După moartea lui Alexandru cel Mare unul dintre generalii săi, este vorba de Lisimah (sfârşitul secolului IV î. e n), Conducător al regatului macedonenilor din sudul Dunării, a întreprins şi el o campanie de cucerire în nordul Dunării. Dromichete, un rege get, Conducătorul unei Uniuni de triburi gete din Câmpia română de azi, l-a aşteptat pe Lisimah la o Posadă, l-a învins şi la luat Prizonier. Într-o zi l-a invitat pe Regele Lisimah, acesta fiind prizonierul lui, la un ospăţ, împreună cu oamenii săi, luaţi prizonieri. La acest ospăţ Dromicete le-a pus macedonenilor mâncarea şi băutura în vase de aur şi de argint, iar Dromichete şi generalii lui, oamenii lui au mâncat în vase de lemn sau de lut. Lisimah s-a mirat şi l-a întrebat pe Dromiochete ce înseamnă lucrul acesta ? Dromichete i-ar fi răspuns înţelept aşa : pentru că sunteţi mai bogaţi decât noi, şi mâncaţi şi beţi din vase de aur şi de argint, nu trebuia să veniţi să ne jefuiţi pe noi, care fiind mai săraci şi mâncăm din vase de lut şi de lemn !
Legenda este prea cunoscută ca să o mai comentăm. Dar ea ne spune că geţii erau oameni inteligenţi dacă au putut să dea conducători înţelepţi ca Dromichete. Ce bine era dacă mai târziu regele Decebal ar fi fost mai înţelept decât viteaz !
Peste trei secole din zona Argeşului, a Bucureştiului de astăzi se ridica un tânăr rege, care avea să unească toate triburile trace din câmpia română. Apoi a trecut în Ardeal şi împreună cu un Mare Gânditor politic, un Marele educator, una din marile minţi ale timpului, este vorbe de Preotul Deceneu, au reuşit să unească toate triburile trace, din nordul Mării Negre, până la munţii Tatra, iar în sudul Dunării până la graniţa cu grecii, reuşind să ridice pe acest pământ CEA MAI MARE CONSTRUCŢIE SOCIAL - POLITICĂ ŞI MILITARĂ. Este vorbe despre Statul centralizat al tracilor şi despre Regatul trac condus de regele Burebista.
Da, regele Burebista (împreună cu Preotul Deceneu) a fost şi un Mare Gânditor politic, (cel mai mare Geniu politic dat de acest pământ) şi un Strateg mare şi un Om politic genial, tipul geniului politic constructor, creator de stat şi de neam, opus lui Alexandru cel Mare, tipul geniului aventurier, obsedat de glorie şi de cuceriri.
În anul 44. î. e. n, aşa după cum se ştie, un Complot (organizat probabil de câteva Căpetenii de triburi trace, dornice să-i ia ele locul lui Burebista) l-a asasinat pe regele Burebista. Este cea mai neagră clipă Astrală din istoria acestui pământ. Din momentul în care şi-au asasinat Conducătorul, tracii s-au nenorocit, şi-au semnat sentinţa la moarte, la dispariţie în istorie.
Da, şi acest moment astral, asasinarea regelui Burebista, ca şi trădarea şi înfrângerea regelui Decebal, sunt momentele de la care a început NENOROCUL POPORULUI TRACO-DACO-ROMÂN. Dacă regele Burebista nu ar fi fost asasinat, şi regatul său ar mai fi durat câteva decenii, NEAMUL TRACILOR, STATUL TRAC S-AR FI SUDAT MAI MULT, S-AR FI CONSOLIDAT ŞI NU S-AR MAI FI DEZMEMBRAT ATÂT DE UŞOR. De ce totuşi s-a dezmembrat atât de repede Statul trac centralizat şi Regatul tracilor condus de Burebista ? Pentru faptul că tracii au avut în codul lor genetic, în subconştientul lor colectiv acele două tendinţe-defecte negative pe care ni le-a spus Herodot : 1. tendinţa către dezunire, 2 tendinţa de a nu asculta de un Conducător unic. Aceste două tendinţe din psihologia celor care l-au asasinat i-au făcut să nu „suporte” conducerea, Puterea, Gloria lui Burebista. Voiau ei să fie în locul lui. Îl invidiau, îl urau, nu suportau Conducerea lui.
Aşadar aceste două mari Asasinate şi trădări, 1. trădarea şi asasinarea lui Burebista, şi trădarea lui Decebal sunt Evenimentele care au nenorocit pentru totdeauna poporul traco-daco-român. De la aceste evenimente ni se trage nenorocul şi nenorocirea, nouă, strămoşilor şi urmaşilor noştri. Nu de la Alexandru Mechedon, aşa cum credea Nicolae Iorga.
Mircea Eliade, unul dintre marii cărturari ai poporului daco-român, propune şi el un nou punct de vedere care ar explica nenorocul nostru, al daco-românilor în istorie, tragedia destinului nostru: „ O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofa de incalculabile consecinţe pentru istoria Romanilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanica şi s-au întins pana la Adriatica. Marea unitate etnica, lingvistica si culturala pe care, în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientala (care se numea, chiar din secolul IV după Christos, România), a fost definitiv sfărâmată. Neamul Romanesc se va forma pe o întindere imensa – din Balcani si pana în munţii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politiceşte, romanitatea sud-dunăreană va fi condamnata; ca şi Thracia, după Alexandru Machedon, România orientala va servi destinele altora. Posibilităţile unui organism politic unitar, zămislindu-se în spaţiul întregii România, au fost definitiv anulate prin aşezarea masiva a slavilor în Peninsula Balcanica”.
Deci Mircea Eliade crede că venirea slavilor, popor migrator, în mai multe valuri, în spaţiul Daciei, apoi faptul că au trecut Dunărea şi au înfiinţat popoare şi state în Balcani a fost pentru poporul român „o catastrofa de incalculabile consecinţe pentru istoria Romanilor”. Este adevărat că dacă nu ar fi venit începând cu secolele 3- 4 popoarele migratoare în spaţiul Daciei, poporului daco-român i-ar fi fost mai bine…Dar iarăşi spunem, că dacă Burebista nu ar fi fost trădat şi asasinat, Regatul trac poate că ar fi continuat să existe, condus de regi traci, având o armată puternică, întinzându-se din nordul Mării Negre, până la munţii Tatra, în centru Europei, şi până la graniţa cu Grecia în sud. În acest caz, când regatul tracilor condus de regi traci ar fi continuat să existe, având o armată puternică popoarele migratoare nu ar mai fi putut să intre în spaţiul regatului trac, căci ar fi fost imediat spulberate, întoarse din drum şi aruncate în stepele Asiei. Şi în acest caz nu ar mai fi venit nici slavii în spaţiul Daciei, şi nu ar mai fi trecut nici Dunărea ca să întemeieze popoare şi state în Balcani. Acelaşi lucru s-a fi întâmplat dacă nu ar fi fost trădat regele Decebal şi dacă el n-ar fi pierdut războiul cu romanii. Dacia ar fi continuat să existe, condusă de regi daci, având o armată puternică, iar din secolul III când popoarele migratoare au început să vină în spaţiul Daciei ar fi fost respinse şi azvârlite în stepele din care au venit. Şi altfel ar fi arătat atunci istoria poporului daco-român. Strămoşii noştri şi noi am fi avut un destin cu mult mai fericit…
Trădându-l pe Decebal, trăind şocul înfrângerii şi interiorizându-l, apoi venind peste noi popoarele migratoare, iar noi fugind de fiecare dată în codri ca să ne salvăm, în subconştientul nostru colectiv s-a format şi s-a întărit, cum spuneam, reflexul fricii şi al fugii din calea invadatorilor. În câteva secole din poporul viteaz care au fost dacii am devenit un popor retractil, slab, fricos, care ca să supravieţuiască fugeau şi se ascunde în codri. În loc să lupte cu invadatorii care ne călcau pământul şi ne luau bunurile, aşa cum făceau strămoşii noştri daci, noi ne îndoiam acum şi ne plecam în faţa lor.
După ce popoarele migratoare se instalau pe locurile bune de păşunat, în locurile deschise ieşeau şi ei, strămoşii noştri, temători din codri, să încerce cum sunt noii veniţi pe pământurile lor. Ce fel de oameni sunt, daca se poate trăi cu ei. Ieşeau din codri căciulindu-se, înclinându-se, şi sărutând mâna Ocupanţilor, pe care îi recunoşteau astfel de stăpâni. Practicat secole şi generaţii de-a rândul gestul acesta de supunere şi colaborare cu Duşmanul au văzut că este benefic şi le-a intrat în reflex. De aici le-a intrat în comportamentul şi în subconştientul colectiv. Aşa s-au născut proverbele „Capul aplecat sabia nu-l taie” şi „Pupă-l în bot şi papă-i tot”. Am devenit vicleni colaborând cu Noii Stăpâni. Supunându-ne lor am ajuns să convieţuim cu ei, achiziţionând astfel alte defecte care ţin de viclenia şi de maleabilitatea noastră în faţa Primejdiei, a celui puternic, a Străinului. Am pierdut simţul demnităţii, al onoarei, şi al vitejiei, şi am căpătat comportamentul viclean şi slugarnic care ne-a marcat în mod negativ şi dureros toată istoria de aici înainte.
Viclenia şi faptul că ne dădeam bine cu Duşmanii ne-au ajutat ce este drept să supravieţuim. Noii veniţi nu ne-au tăiat capul, iar noi am putut să convieţuim cu ei. VAI, DAR NE-AM ÎMBOLNĂVIT DE TOATE BOLILE VICLENIEI ŞI SLUGĂRNICIEI, CARE S-AU COMBINAT CU TENDINŢELE DEFECTE MOŞTENITE DE LA TRACI, DESPRe CARE AM VORBIT MAI SUS, astfel că firea noastră, CARACTERUL şi psihologia poporului român s-au schimbat şi mai mult în rău. După înfrângerea Domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir în 1711 şi fuga lui la Petru cel Mare, şi după tăierea capului Domnitorului Ştefan Cantacuzino, fiul marelui învăţat, Stolnicul Constantin Cantacuzino în 1716, (cel care l-a trădat turcilor pe nepotului de soră, pe bunul Domn Constantin Brâncoveanu, ca să vină fiul lui pe tronul Ţării Româneşti) Poarta nemaiavând încredere în Domnitorii pământeni a adus în Ţările Române Domnitorii fanarioţi. Aceştia au venit cu neamurile şi cu oamenii lor pe care i-au pus în Dregătoriile Ţării, ca să poată controla şi jefui şi mai bine Ţările Române…Căci pentru asta cumpăraseră Domnii fanarioţi Domniile în Ţările Române cu pungi multe, ca să vină, să le jefuiască pentru a se îmbogăţi şi mai mult… Sărmanele Ţări Române, erau o Ţară bogată şi mândră şi un popor viteaz şi demn pe vremea lui Decebal, acum au ajuns nişte turme bune de jefuit… Grecii fanarioţi, vicleni, balcanici, unşi cu toate alifiile, venind în ţară au adus cu ei viclenia orientală, balcanismul, lipsa de moralitate, de demnitate, setea de înavuţire cu orice preţ. Boierimea din Ţările române şi-a căsătorit fiii şi fiicele cu odraslele Domnitorilor şi dregătorilor fanarioţi, s-au dat şi ei cu cei Puternici, (aveam doar în codul genetic comportamentul asimilat în primul mileniu când ieşeam din codri şi ne plecam capul în faţa popoarelor migratoare) s-au plecat în faţa fanarioţilor, s-au încuscrit cu ei ca să ajungă şi ei în Dregătoriile Ţării. Aşa se face că în locul clasei boiereşti tradiţionale, aşa cum a fost ea în secolele trecute, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, s-a născut în generaţiile următoare o clasă boierească (politică) stricată, coruptă, fără caracter şi demnitate, setoasă doar de înavuţire…
Sărmanii de noi, şi de aici se trage nenorocirea poporului român, de la stricarea morală a clasei conduătoare…Când Tudor Vladimirescu numea clasa politică-boierească a vremii lui „tagma jefuitorilor” el avea, săracul, perfectă dreptate… Ei bine, după două secole de la Tudor Vladimirescu, acum, în perioada postcomunistă, am văzut îngroziţi cum sub ochii noştri în numai câţiva ani a reapărut aceiaşi „tagmă a jefuitorilor” care a jefuit pur şi simplu Economia românească, resursele şi bogăţiile Ţării de s-a ales praful. Incredibil, ne-am spus noi, îngroziţi. Din păcate este foarte adevărat. Această clasă politică românească postcomunistă, vine de departe din Istorie, din epoca fanariotă, din subconştientul nostru colectiv, ba mai de departe, fiind expresia patologiilor psihologiei poporului român, despre care o să vorbim mai jos, şi ea pune în pericol însăşi existenţa poporului daco-român. Aceasta este Problema clasei politice româneşti, una dintre cele mai grave probleme ale poporului daco-român, ajuns acum în cea mai tragică şi periculoasă situaţie, şi ea ar trebui, în mod normal, s-o rezolvăm cât mai repede. Nu ştim însă dacă vom putea face lucrul acesta. Credem mai degrabă că poporul român va dispărea din istorie.

ŞTEFAN DUMITRESCU, SCRIITOR

Să ne continuăm demersul nostru de suflet şi de conştiinţă, meditaţia noastră asupra destinului nefericit al poporului român…Mircea Eliade, una dintre cele mai Mari Minţi date de acest pământ românesc, afirmă că noi, românii, suntem cel mai nenorocos neam al lumii : „Printre neamurile fără noroc, ne număram în frunte noi, Românii”. Or noi în Scrisoarea politică precedentă am pus în discuţie această temă, fără să formulăm o concluzie bătută în cuie. Este posibil să nu fim noi CEL MAI NENOROCOS POPOR AL LUMII ! (Se putea să nu fim noi, moţ în frunte, la capitolul nenoroc şi nefericire ! La capitolul fatalism !) Este posibil să fi existat în istorie, şi să existe şi azi popoare mult mai nenorocoase decât noi. „Ca sa supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul”, spune în continuare domnul profesor Mircea Eliade, pe care noi îl preţuim şi îi iubim enorm, fără să fim însă de acord cu afirmaţia dumnealui. Şi anume că noi, ca să supravieţuim în istorie, am cheltuit mai mută energie, decât au cheltuit romanii sau turcii, de pildă în campaniile lor de cucerire de noi teritorii. Nu este adevărat. Ba, dimpotrivă, adevărul este că noi, daco-românii, nu am cheltuit prea mult, nu ne-am sforţat din toate puterile ca să supravieţuim. Şi ce este şi mai trist „că nu am dat prea mult în istorie!”. Iată raţionamentul nostru..
De când începe tragedia poporului daco-român, altfel spus de când începe Problema românească, pe care o studiem noi de zeci de ani, pe care vrem s-o cunoaştem cât mai profund, rugându-L pe Dumnezeu să ne ajute să descoperim, să găsim calea prin care poporul român se poate salva în istorie, prin care poate deveni un popor normal, bogat, care nu mai poate dispărea din istorie. ? Problema şi tragedia poporului daco-român, care suntem noi, începe, credem noi, din momentul în care regele Decebal este învins, şi se sacrifică împlântându-şi pumnalul în inimă. Din momentul acesta dispare Statul dac, pentru totdeauna, subliniem, iar poporul daco-român începe să urce drumul calvarului cu crucea în spate, drum pe care îl continuă şi astăzi. Drum care este posibil să se oprească o dată cu dispariţia previzibilă în viitorul imediat a poporului român !
Din ce cauză începe acest calvar al poporului daco-român ? Din cauza nenorocului ? Nu ! 1. Din cauza lipsei de genialitate, ca Gânditor politic şi ca Om politic a regelui Decebal, care trebuia să fi gândit o altă tactică, o altă Strategie în confruntarea cu Traian. Şi 2. Din cauza trădării oamenilor lui. Decebal şi o dată cu el Ţara Daciei şi poporul dac, a fost trădat, A. de tarabostesi, adică de nobilimea dacă din Zona Banatului pe care Decebal îi trimisese ca să-i oprească pe romani, să lupte cu romanii. Or tarabostesii ce au făcut ? L-au trădat pe Decebal şi i-au primit cu pâine şi sare pe romani. B. Nici populaţia din zona Olteniei, tribul burilor, care trebuia să ducă un război de uzură cu romanii, să-i împiedice să înainteze, nu şi-au făcut datoria, lăsându-i pe romani să treacă prin ei ca prin brânză. 2 Decebal şi armata sa retrasă între zidurile Cetăţii Sarmisegetuza ar mai fi putut rezista, dacă unul din oamenii lui Decebal, deci dacă un dac trădător (sau mai mulţi) nu le-ar fi arătat romanilor apeductele prin care apa venea în cetate. Romanii au tăiat apeductele, iar dacii însetaţi n-au mai putut să lupte. 4 Încercuit fiind şi cetatea căzând în mâinile romanilor, Decebal cu un pâlc de călăreţi reuşeşte totuşi să se strecoare afară din cetate, încercând să ajungă la dacii liberi din Nordul Ardealului şi din Moldova, pentru a strânge o noua oaste. Decebal a fost şi de data aceasta trădat. Li s-a arătat romanilor încotro a fugit Regele dac, romanii l-au ajuns, l-au încercuit, iar ultimul rege dac s-a sacrificat. Din acest moment începe Marea tragedie, sau Marea Problemă a poporului daco-român, a noastră. Este absolut necesar să cunoaşte acest adevăr. Noi, ca popor nu vom învăţa nimic din istorie şi nu ne vom putea schimba pe noi, nu vom putea avea o soartă istorică mai bună, dacă nu ne vom asuma aceste Adevăruri. Şi dacă nu vom învăţa nimic din aceste Adevăruri, din aceste greşeli şi din defectele noastre, din întreaga tragedie a poporului român.
Aşadar, la baza Tragediei româneşti, a probleme româneşti stă trădarea regelui Decebal, războiul pierdut de Decebal împotriva lui Traian. LA BAZA DESTINULUI DUREROS, TRAGIC, NENOROCIOS AL POPORUL ROMAN STA TRĂDAREA ! Cine a plătit, cine a suferit în urma acestor trădări ? NU au plătit trădătorii lui Decebal, (bine că trebuie să fi plătit şi ei în faţa Domnului !) a plătit poporul daco-român, generaţie după generaţie, toată istoria până azi. Chiar şi noi, românii de azi, plătim trădarea lui Decebal şi înfrângerea dacilor din anul 106. Şi o vom plăti în continuare până când vom pieri ca popor !
Aplecându-ne asupra afirmaţiei lui Mircea Eliade „Ca sa supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca sa cucerească pământul.”, despre care spuneam că nu este adevărată, vom observa următoarele. 1. Da, dacii din spaţiul Daciei cucerit de romani, Banatul, Oltenia, Ardealul de mijloc, ştim că acesta a reprezentat numai 14 la sută din întregul teritoriu al Daciei. Pe restul de 86 la sută din teritoriul Daciei au continuat să trăiască dacii liberi. De ce nu s-au unit dacii liberi, care formau 80-86 la sută din populaţia Daciei sub sceptrul unui Conductor, de ce nu au format o Armată organizată care să-i atace şi să-i alunge pe romanii ce colonizaseră numai 14 la sută din teritoriul Daciei ? Adevărul este că au existat mai multe răscoale ale dacilor liberi care au năvălit în spaţiul colonizat de romani, dar au fost sporadice, de mici dimensiuni. Nu a fost vorba de o Armată organizată şi de un Război dus împotriva Ocupantului sub comanda unui conducator. De ce, după plecarea Administraţiei romane din nordul Dunării, dacii nu s-au unit ca să refacă la loc regatul lui Decebal ?
Răspunsul la aceasta întrebare este acesta: dacii nu s-au organizat din nou într-un Regat dac, în spaţiul locuit de dacii liberi, şi nici după ce romanii au părăsit Dacia în anul 271. e. n, în timpul domniei lui Aurelian, şi nu s-au organizat într-o Armată eliberatoare, pentru că moşteneau în codul lor genetic şi în subconştientul colectiv cele două însuşiri-defecte ale tracilor, pe care ni le-a spus Herodot.: „”După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. “Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”.
Mărturisim că de mulţi ani stăm aplecaţi asupra acestor cuvinte geniale, de o clarviziune milenară ale marelui Istoric Herodot. Avem în aceste cuvinte revelaţia întregii istorii a poporului traco-daco-român văzut în continuitatea sa milenară. Şi ce ne spune marele istoric grec ?
1. Că neamul tracilor este cel mai mare după al inzilor, acesta fiind un lucru bun.
2. Nu sunt uniţi, asta însemnând că au tendinţa către neunire, către divergenţă, (şi în cuget şi în faptă) fapt real, pentru că triburile trace, din mileniul II până la dispariţia lor de pe scena istoriei, s-au tot războit între ele, aici în creuzetul carpato-istro-pontic unde s-a format poporul daco-român, poporul român care suntem astăzi.
3. Dacă suntem profunzi observăm că Herodot ne spune un lucru extraordinar, tracii nu erau uniţi, şi că erau dezbinaţi, în cuget. Cuget însemnând, în gândirea lor, în modul lor de a simţi şi gândi, în firea lor, în psihicul lor nu erau uniţi. Altfel spus în subconştientul lor colectiv şi în codul lor genetic aveau înclinaţia către dezbinare. De aceea s-au tot luptat, decimat între ele triburile trace, iar multe din triburile pelasgo-trace datorită acestei tendinţe către dezbinare din subconştientul lor colectiv, din codul lor genetic, au născut fenomenul de roire al triburilor din spaţiul carpato-istor-pontic întins pe mai multe milenii şi veacuri. Această roire a triburilor trace însemnând faptul că ele s-au desprins de trunchiul neamului trac şi au plecat în cele patru vânturi. Unele au plecat prin nordul Mării Negre ajungând în Asia, altele către sud est, ajungând în Asia Mică unde au fondat civilizaţii înfloritoare, cum au fost Civilizaţia hitită, sumeriană, troiană. Alte triburi, cum au fost etruscii, ligurii, etc într-o epocă ulterioară au migrat către peninsula Italică, fondând mai târziu baza Imperiului Roman.
4. Având în subconştientul lor colectiv, în firea, în psihologia lor tendinţa către dezbinare, ei nici nu au putut să aibă o Conducere unică. Decât foarte târziu când Marile Genii politice date de acest pământ, Preotul Deceneu şi regele Burebista, au realizat pentru scurt timp Unitatea Neamului trac, formând Marele Regat trac condus de regele Burebista. Tot tendinţa către dezbinare şi tendinţa de a nu asculta, de a nu accepta o Conducere Unică, Un Conducator unic, însuşiri-atitudini-tendinţe pe care tracii le aveau în subconştientul lor colectiv a fost cauza care a dus la asasinarea Regelui Burebista, în anul 44 î. e. n. Fapt care a dus la destrămarea regatului trac, şi la dispariţia lor de pe scena istoriei. 5 - Herodot ne spune clar ca dacă tracii nu ar fi avut aceste defecte-înclinaţii către dezbinare, şi câtre neintegrarea într-un Organism social mai mari având o singură Conducere, ei ar fi de neînfrânt. Adică ar fi fost un neam mare, cum sunt inzii şi chinezii, şi ar exista şi acum, DAR NEAVÂND TENDINŢA CĂTRE UNIRE, ŞI AVÂND TENDINŢA CĂTRE DEZBINARE, „unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască”, ne spune Herodot, (CEEA CE S-A ŞI DEMONSTRAT ÎN REALITATE) „de aceea sunt ei slabi”. Şi ca atare fiind slabi, ne continuăm noi raţionamentul, ei vor dispărea din istorie, ceea ce s-a şi întâmplat, cum spuneam.
Tot ceea ce am afirmat mai sus este extraordinar de important pentru noi, pentru poporul român, căci aceste defecte ale noastre, semnalate de istoricul Herodot explică în mare parte istoria nefericită, plină de umilinţă a poporului daco-român. Din cauza acestor defecte pe care le-am avut în codul genetic şi în subconştientul colectiv poporul daco-român a fost de la dispariţia lui Decebal până astăzi un Popor victimă al istoriei, un popor umil, umilit şi jefuit în istorie. Un popor care cu rare excepţii a fost incapabil să se regăsească pe sine în istorie, să devină un popor puternic, unit, bogat stăpân pe destinul său istoric. Şi tot datorită acestor defecte pe care noi, românii, le-am moştenit prin daci de la traci ESTE POSIBIL CA POPORUL ROMÂN SĂ DISPARĂ ÎN CURÂND DIN ISTORIE… De aici, de la aceste tendinţe-defecte pe care le-am avut şi le avem în subconştientul nostru colectiv ni s-a tras nouă răul în Istorie. Aceasta este cauza fundamentală a tragediei istorice a poporului daco-roman.

Şi acum să revenim la poporul daco-român în primele secole de la dispariţia lui Decebal şi a Statului dac. Pentru că, se ne fie clar, o dată cu dispariţia lui Decebal a dispărut pentru totdeauna Statul dac. Şi un popor fără Conducator şi fără stat este o turmă fără păstor, ca o pleavă în bătaia vântului…Abia după ce am făcut acest excurs în psihologia şi în istoria poporului dac înţelegem foarte bine de ce protoromânii, (românii din primele secole ale mileniului I) nu s-au unit sub conducerea unui rege ca să refacă la loc regatul lui Decebal, Dacia Mare, cum zicea Mihai Viteazul. Din această cauză: pentru că strămoşii noştri în loc să se unească la loc după dispariţia Regelui Decebal, sub conducerea unui alt Rege, în loc să aibă o Armata puternică, vitează aşa cum a avut Decebal, DACO-ROMÂNII AU PREFERAT SĂ TRĂIASCĂ ÎN SĂTUCELE LOR ÎNFIRIPATE ÎN POIENELE CODRILOR, PE MALUL APELOR, ŞI CARE SE ÎNTINDEAU DE LA BUG ŞI DE LA NISTRU PESTE CÂMPIA PANONIEI PÂNĂ LA MUNŢII TATRA, iar în sud până la Apolonia, adică în tot spaţiul fostei Dacii şi al regatului Trac al lui Burebista…
Nefiind uniţi într-un Stat, într-un regat condus de un Conducator, având Armata lui, trăind atomizaţi, risipiţi în tot spaţiul fostei Dacii, când au început să vină în valuri popoarele migratoare, sătucele protoromânilor care se întindeau pe tot spaţiul Daciei au fost victima sigură a popoarelor migratoare. În realitate popoarele migratoare fiind nişte „roiuri, nişte cete migratoare” conduse de un Conducator, care venind din stepa Rusiei s-au împins unele pe altele în spaţiul fostei Dacii…Aşa au fost avarii, gepizii, hunii…Slavii, ultimul popor migrator după ce s-au stabilit o perioadă în spaţiul Câmpiei române, convieţuind cu băştinaşii, au trecut Dunărea şi s-au stabilit în Peninsula Balcanică, din sinteza lor cu a tracilor sud-dunăreni, care erau temelia genetică, rezultând mai târziu poporul bulgar, şi poporul sârb. În secolul IX venind din stepele Asiei, trecând Carpaţii Orientali spre vest, au venit şi s-au stabilit în Câmpia Panoniei, triburile hunice, care dislocând populaţia protoromână din acest spaţiu, pe care a împins-o în jos, în peninsula Balcanică, au format mai târziu poporul ungar de astăzi. Cum maghiarii erau războinici şi-au întins cuceririle către Răsărit, învingând şi supunând cnezatele lui Gelu, Menumerut şi Glad din spaţiul Transilvaniei noastre. Dacă Gelu, Menumert şi Glad, cei care au condus aceste cnezate, s-ar fi unit i-ar fi învins desigur pe unguri. Dar nu s-au unit pentru că românii, fiind urmaşii dacilor, aveau în codul lor genetic şi în subconştientul lor, înclinaţia către dezbinare, moştenită de la traci. Înclinaţie pe care o moştenim şi noi, românii, de azi, din epoca postcomunistă, lucru care se vede foarte bine, atât de evident în viaţa noastră politică şi socială, că suntem îngroziţi.
Dacă protoromânii, după părăsirea Daciei de către administraţia romană în anul 271, ar fi avut în subconştientul lor, în cugetul lor, tendinţa către Unire, şi nu către dezbinare, ar fi format Regatul dac la loc. Ar fi avut un Conducator şi Armată care ar fi spulberat „popoarele migratoare” şi le-ar fi alungat în spetele Asiei de cum ar fi intrat pe pământul nostru. Aşa, neavând în noi tendinţa către unire, am continuat pe parcursul mileniului I să trăim atomizaţi în sătucele noastre risipite în spaţiul fostei Dacii. Şi de cum auzeau pământul duruind sub copitele cailor năvălitorilor, strămoşii noştri, protoromânii, îşi luau avutul ce le era necesar traiului, îşi părăseau sătucele, şi fugeau să se ascundă în codri, unde trăiau ani de zile, până când plecau invadatorii. …Generaţie după generaţia aşa au trăit strămoşii noştri, aşa au reuşit românii în mileniul întâi să supravieţuiască. Se salvau prin fuga în adâncul codrilor. Se salvau fugind individual, fiecare cu familia lui, în grupuri mici ! Ideea aceasta a fugii o aveau în subconştientul lor, ideea aceasta le venea în minte de cum auzeau duruitul copitelor năvălitorilor, să fugă în adâncul codrilor. ŞI NU LE VENEA ÎN MINTE, ŞI NU L-EA VENIT ÎN MINTE PE TOT PARCURSUL MILENIULUI ÎNTÂI IDEEA DE A SE ADUNA ÎN GRUPURI, în cete mari înarmate cu ghioage, cu coase, cu topoare, ca să-i izbească pe năvălitori, care nu erau nici pe departe popoare, ci dor nişte cete de năvălitori, pornite în căutare de păşuni şi de hrană pentru caii lor şi pentru ei.
Înţelegeţi ? Aceasta a fost una din cauzele fundamentale ale tragediei poporului român, ale Problemei româneşti, FAPTUL CĂ NU NE-A VENIT ÎN MINTE IDEEA SĂ NE STRÂNGEM, SĂ NE ORGANIZĂM ÎN CETE MAI MARI, SĂ NE UNIM ÎN CNEZATE ŞI ÎN VOIEVODATE, CA SĂ FACEM O ŢARĂ.
Sigur că până la urmă ideea aceasta ne-a venit, sătucele din dreapata şi din stânga Oltului s-au organizat în Cnezate, Cnezatul lui Ion, Farcaş, al lui Litovoi şi Seneslav, dar asta foarte târziu, abia în secolul al XIII-lea, deci după o mie de ani…Bine că nici atunci nu a fost târziu, şi decât de loc, vorba românului, mai bine mai târziu. („Dă, Doamne, mintea românului, a de pe urmă”, proverb care vorbeşte prin excelenţă de această lipsă de reacţie, sau de reacţie întârziată a daco-românului !) Dar bine era să ne fi unit imediat după ce Decebal a fost învins. Dacii liberi din restul de peste 80 la sută din teritoriul Daciei s-ar fi putu uni, ar fi putut forma o Armată, care i-ar fi izgonit pe romani…Sau , şi mai bine, ne-am fi putut uni după anul 271, anul retragerii Administraţiei romane din Dacia. Dar nu ne-a venit în minte ideea aceasta.
Şi de ce nu ne-a venit în minte ideea aceasta genială şi salvatoare, care ar fi făcut ca poporul român să aibă o soartă mai bună în istorie ? Pentru simplu fapt că noi aveam în subconştientul nostru „tendinţa nu către unire, ci către dezbinare”, şi „tendinţa de a nu asculta de o Conducere unică”, pe care le-am moştenit de la traci, aşa cum ne spune Herodot…
De-a lungul mileniului I protoromânii s-au salvat în istorie fugind din faţa popoarelor migratoare şi trăind ascunşi în codri până trecea primejdia, după care se întorceau în sătucele lor să facă agricultură, să-şi continue viaţa. Aşadar nu are dreptate marele scriitor Mircea Eliade când afirmă că pentru a supravieţui „ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca sa cucerească pamatul”. Ne-am istovind fugind în codri. De ce am adoptat această atitudine şi acest tip de reacţie, fuga ?
Este o întrebare asupra căreia nu putem să nu ne oprim. Este adevărat că dacii au fost un popor viteaz, ofensiv, căci de multe ori treceau Dunărea făcând incursiuni în Imperiul roman. O astfel de stratagemă l-a pierdut pe Decebal, căci văzând că Romanii vin asupra Daciei, a atacat Imperiul în Moesia inferioară, în sudul Dobrogei, pentru a atrage armatele romane în acea zonă. Bătălia s-ar fi dat la Adamclisi… Din păcate Decebal a fost înfrânt pierzând o mare parte dintre oameni.
Cum spuneam, dacă dacii au fost un popor viteaz, după cele două războaie daco-romane, când o parte a Daciei intră sub stăpânirea romană, Dacia fiind jefuită de bogăţiile ei, cu poporul dac se petrece un fel de recluziune. Şocul înfrângerii, suferinţele imense suferite de către daci, jefuirea Daciei, au produs în sufletul lor, în memoria lor colectivă, în psihicul lor un şoc, o suferinţă imensă, o teamă teribilă de duşman. De Străinul care vine în ţara lor. Acest şoc, această teamă suferinţă a fost interiorizată de memoria colectivă, de subconştientul colectiv a dacilor… Cu alte cuvinte „a intrat frica, spaima în ei”. Le-a intrat frica în oase, adică în codul genetic. Din poporul unit, viteaz, trăind într-un Stat organizat, condus de un rege, a devenit un popor atomizat, ale cărui sătuce se întindeau pe întreaga suprafaţă a Daciei. Intrând spaima, suferinţa, teama în sufletul lor, protoromânii au devenit în câteva decenii, în câteva generaţii, un popor slab, retractil, defensiv, care nu mai are curajul să mai înfrunte duşmanul, CI SE RETRAGE, FUGE DIN CALEA LUI să se ascundă în codri. Această atitudine defensivă a fost întărită, prin actul reflex repetat generaţie după generaţie, şi asimilat de codul genetic al poporului daco-român. De aceea suntem noi, românii un popor slab, un popor defensiv, individualist (de la gene dezbinării), un popor care îşi pleacă de fiecare dată capul în faţa duşmanului ca să nu i-l taie. De aici s-a născut, cum spuneam, proverbul, „Capul aplecat sabia nu-l taie”. De aceea îşi trădează poporul român aliatul ca să se dea cu cel puternic aşa cum a făcut în cel de al doilea război mondial, pentru că ne- am învăţat să ne plecăm în faţa celui Puternic, ne îndoim în faţa lui ca trestia aplecată de vânt…Nu avem coloană vretebrală.
Domnul Mircea Eliade nu are deci dreptate când spune că în istorie ca să supravieţuim ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească istorie. (Mai degrabă ne-am conservat fugind în codri) Da, dacă ne-am fi luptat cu invadatorii, dacă ne-am fi încordat ca popor din toate puterile, ne-am fi istovit. Dar noi ne-am „istovit” fugind din faţa Invadatorului în adâncul codrilor. Aşa am procedat în mileniul I. Şi aproape la fel am procedat şi în mileniul II. Noroc cu Dumnezeu care ne-a dăruit câţiva Mari Conducători care realmente ne-au salvat. Dar este meritul mai mult al lor decât al Poporului. Este vorba de genialul Basarab I, Primul mare Gânditor politic şi Om politic al poporului român de la Deceneu şi Burebista încoace, fiul lui Tihomir, cel care a unit cnezatele din dreapta şi din stânga Oltutului, şi a reuşit să închege Ţara Românească. Următorul Mare Conducător, Gânditor politic şi Om politic mare a fost Mircea cel Bătrân, urmat de Ştefan cel Mare, în Moldova, şi apoi de genialul Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti, care reuşeşte pentru un scurt timp să refacă Dacia lui Decebal.
Observăm acel lucru foarte important, când vorbim despre poporul daco-român şi Conducătorii lui, despre relaţia dintre Conducător şi poporul român…Aşa slab, defensiv, cu frica intrată în oase, cum a fost poporul român, atunci când la cârma lui s-au aflat Mari Conducători, Mari Minţi care să-l conducă, el a devenit deodată un Popor extraordinar, un popor care a făcut minuni în istorie. Aşa cum a fost la Rovine, la Podul înalt, la Călugăreni, în Primul război mondial…Din păcate Domnul ne-a dăruit foarte puţini Conducători mari, care s-au pus în slujba neamului lor şi foarte mulţi Conducători mici, care şi-ai plătit Scaunul domnesc cu pungi de aur, Cotropitorului străin, fie că acesta s-a numit Poarta Otomană, Imperiul rusesc, Austro-ungar, Uniunea Europeană, etc. Dar asupra acestei realităţi o să revenim pe larg în următoarea Scrisoare politică.
Mai subliniem şi acest lucru…Aşa cum am fost în istorie , un popor slab, defensiv, umilit, jefuit, noi am fost cei care am apărat Europa de invazia turcească. Aici la Carpaţi s-a oprit din expansiunea ei Poarta Otomană. Dacă ar fi trecut şi de noi turcii ar fi ajuns la Atlantic, şi astăzi Europa ar vorbi turceşte… Măcar pentru atâta lucru ar trebui ca Europa, Occidentul să ne fie recunoscător, şi să nu ne fi făcut atât de mult rău. În primul război mondial nu am fost invadaţi de Germania şi de Austro-Ungaria ? În al doilea Război mondial nu le-a dat Germania prin pactul Ribbentrop Molotov Basarabia şi Bucovina lui Stalin, sfâşiindu-ne Ţara, care în sfârşit era Dacia reîntregită ? Nu ne-au vândut apoi la Ialta Englezii şi Americanii lui Stalin, împingându-ne în Gulagul comunist ? Şi nu ne face şi acum, în epoca postcomunistă, un rău imens Occidentul, atrăgându-ne în capcana Uniunii Europene, distrugându-ne Economia ca să ajungem piaţă de desfacere pentru ei, şi Colonie ? Ba da !
Deci nu este adevărată afirmaţia lui Mircea Eliade că noi, poporul daco-român ne-am fi istovit prea mult în istorie ca să supravieţuim. Da, ne-am târât prin istorie ca un câine bătut de toţi, plecând capul şi îndurând, aşa cum am făcut în perioada interbelică, în perioada comunistă, şi în perioada postcomunistă, când poporul român, din cauza acelor defecte din subconştientul nostru colectiv şi din codul genetic, ne găsim în cea mai dezastruoasă situaţie din istorie.

Adrian Bucurescu

La18 Ianuarie, este ultima zi din Săptămâna Mihai Eminescu, dar, desigur, nu şi ultima din cinstirea poetului naţional peste vremuri. S-au spus, pe drept, cuvinte frumoase despre el şi despre opera lui, iar detractorii au tăcut mâlc, măcar cu acest prilej.

Desigur, nu prea mai pot veni noutăţi în privinţa acestei divine opere, mai ales după ce s-au pronunţat asupra ei nume grele ale culturii române şi mondiale. Cel mai bine e ca Mihai Eminescu să fie recitit şi, nu se poate ca un cititor cu o cât de mică sensibilitate în suflet să nu fie impresionat de o magică artă, pe care poeţii de azi nu mai sunt în stare s-o ofere.

La urma urmelor, Eminescu este mai modern decât mulţi alţi poeţi contemporani cu noi, măcar pentru ataşamentul profund pentru natură, tot mai rară şi mai ameninţată pe această planetă. Prin acest ataşament, el este limpede legat şi de literatura populară, unde natura este la ea acasă. S-a constatat demult că Mihai Eminescu prefera teiul, de care sunt pline poeziile sale. Totuşi, el nu ocoleşte alţi copaci ai pământului românesc. Iată doar câteva exemple:

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş (…).

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc (…)

Singuri, voi, stejari, rămâneţi

De visaţi la ochii vineţi (…).

Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat

Al salciei pletoase – şi-ntinse-a apei arii (…).

Pe când iese dulcea Lună

Dintr-o rarişte de fag (…).

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi suntem atât de singuri

Şi atât de fericiţi! (…).

Alunece Luna

Prin vârfuri lungi de brad (…).

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ţine strajă (…).

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de ploaie şi de vânt (…).

Apele curg clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine (…).

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut (…).

Dintre codri de arin

Melancolic cornul sună (…).

O, priviţi-i cum visează

Visul codrului de fagi! (…).

S-ar putea cita mai mult, dar este momentul să ne întoarcem la copacul preferat de Mihai Eminescu, care îi povestea lui Ion Creangă, prietenul său cel mai bun, că el însuşi a plantat doi tei în grădina casei de la Ipoteşti. Are şi poezii ce poartă în titlu numele acestui măreţ arbore, ca ”Făt Frumos din Tei” şi ”Povestea Teiului”. Curg versurile cu tei:

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri (…).

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint (…).

Alături teiul vechi mi se deschide:

Din el ieşi o tânără crăiasă (…).

Teiul vechi un ram întinse,

Ea să poată să-l îndoaie (…).

Deasupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga (…).

E-un miros de tei în crânguri (…).

Sub şirul lung de mândri tei

Şedeau doi tineri singuri (…).

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi (…).

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi (…).

Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei

În somnu-mi toată noaptea te uiţi în ochii mei (…)

În sensul celor de mai la deal, era firesc ca un tei deosebit, cunoscut ca ”Teiul lui Eminescu”, crescut în Parcul Copou, din Iaşi, să devină de-a dreptul legendar şi, drept urmare, să fie vizitat de ieşeni şi de alţi români. Este un tei argintiu, vechi de aproximativ 250 de ani, despre care se spune că era îndrăgit de poet, care adeseori ar fi poposit pe o bancă, la umbra lui, singur sau cu Ion Creangă.

Acest tei este cel mai vechi arbore din Parcul Copou şi a fost consolidat de mai multe ori, fiind ameninţat de furtuni şi de putreziciune. În anul 1990, prof. dr. Mandache Leocov, responsabil pe atunci de arborii monumentali din partea Academiei Române, şi director al Grădinii Botanice din Iaşi, a primit sarcina de a-l revigora.

Iată ce povesteşte distinsul profesor: ”Am desfăcut plomba de beton. Tot lemnul era putred până jos. Am lăsat deschis ecranul rămas. Era un fel de mască de scoarţă despre care nu se ştia ce e exact. În toată literatura, în toate peregrinările pe care le-am făcut eu în ţară şi străinătate, nu am mai întâlnit fenomenul ăsta. Este unic. El singur s-a salvat de la moarte. Noi l-am ajutat apoi cât am putut”.

După cum a mai declarat prof. dr. Mandache Leocov, ”lemnul est mort”, iar Teiul lui Eminescu ”supravieţuieşte numai printr-o minune a naturii: două rădăcini aditive, care au crescut şi s-au strecurat pe lângă plombă, au ajuns, prin golul din trunchi, în pământ”. Copacul multisecular se hrăneşte cu ajutorul acestor rădăcini! Profesorul Leocov prevede că ”Iaşiul se va mândri cu Teiul lui Eminescu încă 50, poate chiar 100 de ani de-acum încolo, fără probleme”.

Poate că poetul nu îndrăgea teiul doar pentru frumuseţea şi pentru mireasma florilor lui, ci şi pentru că, în etnobotanica românească acest copac are şi forţe magice. De pildă, teiul alb, arbore din familia Tiliaceae, cu frunze alb-argintii, care este mai frecvent în zonele joase, sudice, fiind cultivat peste tot, prin parcuri, de-a lungul străzilor, pe alei.

Pe locurile unde vegetează, teiul contribuie la ameliorarea solului. Lemnul lui moale, uşor, omogen, uşor de prelucrat, este folosit pentru meşterirea diferitelor obiecte casnice. Se pune şi în construcţii, măcar o bârnă sau un corn, crezându-se că apără de trăsnet. Din scoarţă de tei se fac fibre pentru legat, întrebuinţate în pomicultură şi viticultură, pentru frânghii, rogojini ş.a.

Lemnul de tei este un material foarte important pentru mobilă uşoară, chibrituri, calapoade, planşete de desen, creioane de desen, cărbune pentru desen şi praf de puşcă etc. Florile conţin mucilagii, tanin, saponine, malaţi, tartraţi, coloranţi ş.a., fiind cele mai bogate în nectar. Din polenul şi nectarul teiului se obţine o miere verzuie, parfumată.

Ceaiul de tei este întrebuinţat la foarte multe boli, printre care tuse, bronşite, astm şi alte afecţiuni pulmonare. Cu pojarniţă, ceaiul de tei se bea împotriva durerilor de inimă, precum şi la boli neuropsihice, dureri de cap, ameţeli şi indigestii. Din cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole şi de coadă de bostan, cu smântână, se face o alifie cu care se ung ”bubele dulci”. Femeile cu pierderi mari de sânge beau apă cu cărbune de tei pisat.

Aceleaşi întrebuinţări casnice şi medicinale le are şi teiul pădureţ sau teiul pucios, care este mai scund şi creşte mai sus decât teiul alb şi cel cu frunze mari. Frunzele lui, în unele zone, se folosesc la vopsit în galben deschis. Cu cărbune de tei pregătesc meşterii de la ţară vopseaua neagră cu care colorează florile de pe pereţii ”tronurilor” şi alte piese de mobilă ţărănească.

Ceaiul din flori de tei pădureţ se ia împotriva tusei, în răceli, fiind calmant. Praful de cărbune se întrebuinţează pentru ”răpciugă” la cai. Cu fibre de tei dospite se freacă oile pe picioare, când se inflamează.

Cum spuneam, teiul este unul dintre arborii noştri sacri. Astfel, în Oltenia, Duminica Mare este supranumită Duminica Teiului. În ajunul acestei zile, flăcăii aduc ramuri de tei din pădure pentru a împodobi casele şi curţile. Ca să alunge bolile şi duhurile rele, crengile de tei sunt înfipte printre culturile agricole, legate de coarnele vitelor sau de uneltele de muncă, la brâu, de stâlpii caselor, în şoproane şi chiar pe morminte.

Cu ajutorul ramurilor de tei poate fi abătută grindina. Din tei se meşteresc, prin unele sate, copăiţa şi leagănul pentru prunci. Coaja teiului este bună pentru buciume, instrument cu valoare apotropaică. ”Sara pe deal buciumul sună cu jale”, este un celebru vers al lui Mihai Eminescu.

Din fire de scoarţă de tei se fac, în Bărăgan, sfârcurile din vârful bicelor cu care se alungă duhurile rele în cadrul sărbătorilor de iarnă. Teiul capătă un rol deosebit în baladele haiduceşti, eroii declarându-se solidari cu el pentru toată viaţa, mulţumindu-i şi binecuvântându-l:

Când de poteră fugeam,

La tulpina ta veneam:

Tu cu umbră mă păzeai

Şi cu frunza mă-nveleai,

Tot de poteri mă scăpai. (…)

Teiule cu foaia lată,

Niciun vânt să nu te bată,

Că bine mi-ai prins odată,

Odată-n copilărie,

Când eram în haiducie,

Şi acuma cărunţit –

Tot sub tine tăbărât.

De aceea, Mihai Eminescu este poetul naţional al românilor: el iubeşte şi cinsteşte tot ce iubeşte şi cinsteşte poporul nostru, iar poporul îşi vede în opera poetului specificul naţional, în tot ce are mai curat şi mai frumos.

Cristian Negrea

Au trecut două sute de ani de când Rusia a anexat Basarabia la 1812, şi acest lucru a lăsat urme adânci, de neşters în conştiinţele oamenilor. Astăzi, când Basarabia este sfâşiată, dar independentă, cu o porţiune ocupată militar de o putere străină, dar în cea rămasă te poţi exprima liber, se pot observa multe paradoxuri şi contradicţii. Anii de ocupaţie, crimele, execuţiile, deportările, jafurile şi asasinările au putut fi uitate sau ignorate, dar fenomenul pervers lăsat de ocupant, cel al „mancurtizării” unei părţi a populaţiei, ne iese pregnant în faţă cu fiecare ocazie şi este cu atât mai puţin explicabil.
De pildă, în toate sondajele de opinie, o proporţie importantă din populaţie are încredere în Rusia şi consideră că Rusia este cel mai mare prieten al Moldovei, un segment mult mai însemnat faţă de cei care au aceleaşi simţăminte faţă de România. Asta în timp ce Rusia încă ţine sub ocupaţie militară 11% din teritoriul ţării (peste 40% din acest teritoriu sunt români) pentru care au murit peste o mie de oameni în războiul din 1992 şi chiar anul acesta trupele de ocupaţie au mai făcut o victimă, pe românul Vadim Pisari de 18 ani. Este greu de explicat această dragoste faţă de ocupant, dragostea victimei faţă de călău care are nuanţe masochiste.
În psihologie s-a găsit şi termenul pentru a descrie relaţia dintre răpitor şi ostatic în cadrul unor evenimente de luări de ostateci, sindromul Stockolm. În cursul acestor luări de ostateci, se ajunge ca aceştia să simtă înţelegere faţă de răpitori, chiar dacă sunt victimele lor, şi de multe ori să intervină pentru ei. Este un fenomen care se studiază în continuare, mecanismele lui de declanşare la nivel psihic încă nu sunt lămurite, ca orice fenomene care implică creierul şi comportamentul uman, în general. Dar pentru a pătrunde mai bine acest simptom Stockolm, cei ce se ocupă cu studierea lui ar putea să o facă mai bine în Republica Moldova printre acei care încă îi îndrăgesc atât pe ruşi, deşi în mod sigur vei găsi printre rudele lor deportaţi prin Gulag. S-ar putea ca în acest caz să fie vorba de un sindrom Stockolm combinat cu o spălare de creier, şi tot nu ai obţine o explicaţie satisfăcătoare. Să ne imaginăm un sclav pe o plantaţie, care lucrează până cade jos pentru stăpânul său, este bătut dacă nu o face, apoi seara se duce şi se laudă faţă de alţii cât este de bogat stăpânul său şi umblă mândru din pricina asta.
Totuşi, cetăţenii moldoveni aleargă după cetăţenia românească, nu după cea rusească. „O ţară în care termenul de patriotism şi cel de naţionalism sunt antagonice este sortită dispariţiei” spunea Oleg Serebrian, un geopolitician de dincolo de Prut. Iar Republica Moldova este una dintre aceste ţări, deoarece să fi patriot aici înseamnă să lupţi pentru Republica Moldova, iar să fii naţionalist înseamnă să lupţi pentru România. Naţiunea şi patria, în cazul unui locuitor dintre Prut şi Nistru, sunt noţiuni contradictorii, deci acest stat este menit să dispară în timp.
Tocmai de aceea, cei despre care vorbeam la începutul articolului, au trebuit să inventeze o naţiune, cea moldovenească, pentru ca patriotismul şi naţionalismul să sune la unison. Dar sună fals, teoria este atât de năstruşnică încât te gândeşti cum de este posibil ca oameni aparent serioşi să se ocupe de aşa ceva. Şi totuşi o fac, cu argumente care mai de care mai ilare. Am auzit unul nou, conform căruia România şi românii există doar din 1859, pe când Moldova şi moldovenii din secolul XIV, de aceea moldoveniştii trec la contraatac, cerând alipirea Moldovei până la Carpaţi Republicii Moldova. Cererea lor are sens, până şi ei îşi dau seama că un stat cât o bucată din Basarabia nu are cum să subziste pe termen lung, nu are baza unui stat viabil. Am expus într-un articol anterior faptul că inclusiv unii politicieni, scriitori, geografi ruşi recunosc faptul că Basarabia este a României (vezi Românitatea Basarabiei după autorii ruşi). Dar corifeii moldovenismului insistă până dincolo de limita ridicolului.
Argumentul lor este ilar, după cum spuneam. De ce nu merg să îl repete italienilor, care până la 1861 (tocmai au aniversat o sută cincizeci de ani de la unificarea Italiei) erau doar o colecţie de stătuleţe, niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia. Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, la fel ca şi românii în ţările române. La fel şi Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria ş.a.m.d , iar locuitorii erau prusaci, bavarezi, ş.a.m.d. Chiar după teoria lor şchioapă, observaţi că România este mai veche decât Germania sau Italia, nu-i aşa? În fine, nu are rost să mai pierdem vremea cu asta, la altceva doream să ajung.
Ca orice naţiune, cea moldovenească avea nevoie de mai multe lucruri, de eroi naţionali şi de genii naţionale. Aşa că, după ce în treacăt a apărut şi un dicţionar român-moldovenesc, corifeii naţiunii moldoveneşti i-au confiscat rapid pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Eminescu, instalându-i în fotoliile de erou şi poet al naţiunii moldoveneşti. În graba lor, aceşti moldovenişti au uitat două lucruri. Primul, cuvântul lui Ştefan cel Mare, care spunea că mai bine te faci frate cu turcul decât cu muscalul.
Al doilea lucru, au uitat să-l citească pe Eminescu, evitând poate astfel ceea ce Eminescu numea „formă fără fond”, respectiv ideea naţiunii moldoveneşti. Poate le-ar fi convenit ca Mihai Eminescu să fie doar poetul romantic îndrăgostit, vorbind doar de plopii fără soţ, de codru, poate din când în când vorbind de un luceafăr şi un demiurg. Câteva poveşti pe lângă Făt-Frumos din lacrimă şi atât, fără a intra în fondul problemei. Dar şi în poezie moldoveniştii au dat greş, nu degeaba mentorii lor l-au interzis, apoi i-au interzis doar câteva din poeziile sale. Cum zice Eminescu în Doină: „De la Nistru pân’la Tisa / Tot românu plânsu-mi-sa”. Da, aşa e, e până la Tisa şi nu până la Prut sau Carpaţi, este românu şi nu moldoveanu. Ce ne facem mai departe: „De la Hotin pân’la Mare / Vin Muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”? Muscalii, tovarăşi, nu românii sau valahii!
Asta dacă te rezumi la poezia lui Eminescu. Dar ce se fac moldoveniştii dacă pătrunzi mai adânc în opera eminesciană? Trebuie menţionat că Eminescu, până la 1883, la internarea sa în ospiciu, avea doar vreo patruzeci de poezii publicate, opera sa de bază fiind articolele politice din ziarele vremii, în special la Timpul. Dacă aceşti moldovenişti ar fi citit fie şi numai câteva din articolele sale politice, nu s-ar fi grăbit să-l includă în rândul moldoveniştilor, ba dimpotrivă. În primul rând, Eminescu nu foloseşte niciodată termenul de popor moldovean, ci numai de cel românesc. Iar articolele sale sunt atât de încărcate de sentimente pure româneşti încât nu ai cum să le treci cu vederea. Articolele sale sunt scrise cu o atenţie deosebită asupra frazei, lucrate cu grijă, întocmai ca şi un poem, dar sunt atât de cuprinzătoare la aspectele politice, istorice, de actualitate ale vremii, dar şi de geopolitică, făcându-l pe Eminescu unul dintre geopoliticienii români ai secolului al XIX-lea. Nu este de mirare că stătea la masă la Capşa ore în şir alături de alţi scriitori şi publicişti de marcă, cum ar Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici. Dar să vedem câteva din cele scrise de Eminescu pe tema Basarabiei, cuvinte la care moldoveniştii ar trebui să ia aminte: „Însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor” sau „A rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”.
Unde sunt moldoveniştii care să discute sau conteste cuvintele marelui Mihai Eminescu? Dar Eminescu, în virtutea geniului său, a prevăzut oarecum şi tendinţa asta a unora de a se erija în apărători ai moldovenismului, explicând-o prin tipul de dominaţie rusească, demoralizatoare cum o numeşte, de asemenea face şi o analiză a necesităţii Rusiei spre expansiune, şi toate acestea sunt valabile chiar şi în ziua de astăzi. Au trecut 162 de ani de la naşterea lui Eminescu, şi astăzi ni se pare mai actual ca şi oricând, la fel ca şi un alt mare contemporan şi prieten al său, mai ales cu privire la politica internă. Mă refer aici la Caragiale.
Exemplific aici cu un scurt articol al lui Eminescu:

Înaintarea Rusiei

La începutul veacului XVIII hotarele de la răsărit ale împărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite. Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celealalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare. Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.
Pacea de la Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată.
La încheierea tratatului de la Pasarovitz, Curtea din Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.
În sfârşit, tratatul de pace de la Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă în mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult sau mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblîzite.
După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.
Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Lupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s-a produs totdeauna în Rusia. Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.
Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.
Încă Ţaru Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.
De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi s-au sfărâmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca „neam hotărâtor” de pe faţa pământului; cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alături cu Turcii; au căzut sub stăpânirea Ţarului; până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.
Aici însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.
Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.
Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.
Ca orice putere mare, Ruşii acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriţilor.
Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat de la binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.
Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celealalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.
Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorâtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.
În mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s-au retras.
Astfel, ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român.
În tratatul de la Paris, Rusia nu a fost lipsită de nici unul din aceste câştiguri. Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.

Timpul, 6 mai 1878

Aproape toate dictionarele de intelesuri din lumea larga identifica nationalismul cu patriotismul. Intr-adevar, este vorba de niste sentimente care se rasfrang asupra neamului si teritoriului national, tarile fiind vazute, in cele mai multe cazuri, ca locuri de formare si dezvoltare ale unui popor-natiune.

Exceptiile sunt, in general, cele legate de forme politice imperiale sau federale, constituite din conglomerate de grupuri nationale, fortate sa convietuiasca intr-un mediu aflat intr-un echilibru extrem de fragil. Istoria omenirii arata ca aceste “exceptii”, cu tendinte hegemonice, apar periodic, actionand pentru lichidarea statelor nationale stabile, in scopul inglobarii lor in respectivele structuri suprastatale.

Si, ca orice activitate umana impotriva unui curs natural de dezvoltare istorica, mai devreme sau mai tarziu, apar fenomene de instabilitate sociala si politica, urmate de dezintegrari spectaculoase, cu efecte internationale nedorite, chiar violente.

Atacul sau incercarile de suprimare a natiunilor reprezinta sursa razboaielor, asa cum au demonstrat-o cele doua razboaie mondiale. Ori, recenta afirmatie a liberalului flamand Guy Verhofstadt, liderul liberalilor din PE, fondator al grupului federalist Spinelli ca tocmai existenta statelor nationale, respectiv a nationalismului ca forma de rezistenta, ar fi sursa celui de-al doilea razboi mondial, este o incercare perversa de a justifica expansionismul URSS-ului si al Germaniei hitleriste si, implicit, politica UE de lichidare a statelor nationale.

Faptul ca nu statele nationale au fost cauza celui de-al doilea razboi mondial, ci tocmai internationalismul expansionist (astazi, copilul sau modern, federalismul european), este probat de politica Germaniei lui Hitler de distrugere a fiintei umane prin Holocaust si prin cotropirea unor tari europene ca Polonia, Cehia, Olanda, Belgia domnului Verhofstadt, Franta, sau politica URSS-ului de Genocid impotriva populatiei romanesti din Basarabia si Bucovina de Nord si impotriva poporului ucrainean.

Daca patriotismul se identifica prin sentimente de dragoste, devotament si loialitatea pentru o Patrie, in cazul nationalismului, aceleasi sentimente se rasfrang asupra Natiunii care a faurit acea Patrie.

Patriotismul si nationalismul sunt complementare si inseparabile, cumulul acestor sentimente mergand pana la sacrificiul de sine. Iar acest sacrificiu inseamna, in vremuri de razboi, provocat impotriva fiintei nationale romane, viata proprie, sacrificiul suprem, prin care s-a cladit statul national roman, s-a intarit si s-a dezvoltat natiunea romana.

Aceasta jertfa a inaintasilor a fost scrisa cu litere de sange si foc pentru totdeauna in Cartea de baza a natiunii, Constitutia, revizuita sau nu.

Tocmai de aceea, caracterul national al Romaniei, inscris si in Legea Nationala, si in sufletele romanilor, nu va putea fi ascuns, sters printr-o simpla trasatura de condei, indiferent de cate acorduri politice ascunse sau impuse din exterior vor fi puse la cale. Ceea ce a fost scris cu sange si foc, va fi aparat cu sange si foc.

In vremuri de pace, sacrificiul de sine inseamna renuntarea la avantaje personale, pentru a veni in ajutorul Patriei tale cand aceasta are nevoie de tine, dar si pentru a-i apara existenta si atributele de tara suverana si independenta, ca natiune definita prin caracteristici unice, ce o disting de alte natiuni, la fel de mandre de valorile proprii.

Daca patriotismul defineste relatia cu tara, cu teritoriul de formare si dezvoltare a natiunii, nationalismul defineste relatia fata de neamul caruia ii apartii cu valorile si traditiile sale.

Atacul concentrat asupra nationalismului este tocmai o incercare de distrugere a legaturilor cele mai intime ale unui popor si, implicit, a dinamitarii statului national si a independentei sale.

Acest lucru s-a manifestat prin teoria internationalismului comunist, iar, astazi, – prin diversele forme globalizatoare, cum ar fi federalizarea europeana, care ajunge sa ceara, imperios, insasi cedarea atributelor de suveranitate statala.

Din pacate, grupuri politice si politicieni de varf, ajung atat de departe cu lipsa de intelegere a patriotismului, incat incearca sa-l identifice cu apartenenta la ideile de partid si, mai mult, cu apartenenta internationalista a partidului la grupari politice suprastatale, asa-numitele “internationale politice”, care fac si desfac politicile nationale.

Si, astfel, aceste ideologii totalitare sunt cele ce subordoneaza interesele nationale ideilor globalizatoare, actionand fatis impotriva nationalismului si promovand renuntarea chiar la principiile suveranitatii nationale in schimbul propasirii unor interese particulare de grup sau personale.

Principiile nationalismului sunt curate, punand accentul pe promovarea culturii si intereselor nationale cand sunt in contradictie sau atacate de diverse grupuri suprastatatle sau chiar nationale.

Progresul national este amplificat din spiritul de concurenta internationala care, in conditiile administrarii tarii de forte cu adevarat patriotice, duce la dezvoltare si la progres. Natiunile care actioneaza independent isi pot atinge scopurile nationale, pot crea un mediu propice dezvoltarii din interior spre exterior, intarindu-si coeziunea sociala si nationala, protejandu-si valorile si societatea. Deci, nationalismul duce la progresul si dezvoltarea natiunii, in timp ce globalizarea, inclusiv prin federalizare, contribuie la stagnare – prin plafonari si restrictii dictate de la nivel central in favoarea statelor care au deja un ascendent economic si politic, – si la descompunerea natiunii prin alterarea valorilor nationale.

Odata inglobate in formatiuni suprastatatle, natiunile isi cedeaza suveranitatea, prioritatea principala devenind promovarea intereselor internationale, de cele mai multe ori acestea fiind interesele principalelor state cu rol conducator, state ce isi impun propriile interese nationale, prin subordonarea statelor marginase.

Tocmai de aceea statele puternice sunt principalele promotoare si beneficiare ale crearii structurilor suprastatatale, in care pot domina si isi pot impune propriile interese, profitand de slabiciunea statelor ce renunta la propria dezvoltare nationala.

Romania are marele avantaj al unui larg segment de populatie in afara granitelor actuale, populatie care este parte a natiunii romane.

A avea in vedere pastrarea caracterului national al acestei populatii de catre guvernul Romaniei este o dovada de nationalism, in sensul celor discutate mai sus. Daca negam nationalismul romanesc, atunci, pur si simplu, inseamna a ne debarasa de aceste milioane de romani care, din varii motive nu se afla in interiorul granitelor.

Spuneam mai sus ca patriotismul, caracterizat prin sentimente de dragoste, devotament si loialitatea pentru o Patrie, defineste relatia cu tara, cu teritoriul de formare si dezvoltare al natiunii.

Iata de ce, apararea integritatii tarii si a dorintei de reintregire a tarii, prin revenirea Basarabiei la Patria mama, este cea mai inalta dovada si proba de Patriotism.

Tocmai de aceea, art.1 din Constitutie, in care caracterul national este negat vehement de minoritatea maghiara ce doreste sa ajunga la guvernare, dar si de forte internationaliste, este pilonul central al unitatii statului roman si trebuie completat cu prevederea posibilitatii Unirii Romaniei cu teritoriile sale pierdute, locuite de conationalii nostri, pe baza precedentului creat in in Constitutia Germaniei federale.

Oare ne este frica sau ne este rusine sa ne definim ca nationalisti si patrioti, adica iubitori de Neam si Patrie?