I. ECOURI BASARABENE

Mircea Druc:

Debutul literar
Eram student la anul întâi. Și aveam un bun amic – Valeriu Gagiu – născut și educat la Chișinău. Vorbea româna și rusa la perfecție. Și avea relații în lumea literaților și artiștilor. El a obținut și pentru mine o invitație a Uniunii Scriitorilor și CC al Komsomolului din RSSM. Și astfel, am participat la lucrările unei „Conferințe a scriitorilor tineri și începători”.Evenimentul a avut loc în sala de festivități a Uniunii scriitorilor, strada Sadovaia, nr.74. Astăzi, strada se numește „Alexei Mateevici”. Și vizavi se află Ambasada SUA. Ce mi-a rămas în memorie? Atunci am făcut cunoștință cu doi amici ai lui Valeriu Gagiu, „repatriați” recent din România – Emil Loteanu și Vitalie Tulnic. Ce mai țin minte? La „Secția Poezie”, un tânăr de seama mea, a declamat cu patos o odă compusă de el cu ocazia Conferinței. Poetastrul din raionul Râșcani invoca „serile în valea Prutului”, unde răsunau cântecele colhoznicilor, care se întorceau cu „Pobeda” de la prășit. Băiatul fusese inspirat, probabil, de hitul „Подмосковные вечера” („Serile în suburbiile Moscovei”) – melodia solemnă a Festivalului tineretului și studenților de la Moscova din 1957.
În dezbateri, mi-am dat și eu cu părerea: din clasa a patra am tot lucrat în vacanța de vară la colhoz. M-am întors recent din Kazahstan, de la pământurile desțelenite. Nicăieri, nicicând nu am văzut, n-am auzit de colhoznici plimbându-se cu „Pobeda”. A urmat prompt o prelegere instructivă. Legendarul Emilian Bucov, ne-a îndrumat părintește. Pe versificator l-a încurajat: „E reușită oda, dragii mei, așa e corect. Să visăm și să scriem, precum visăm! Să proslăvim prezentul și să descriem cum s-ar cuveni să fie. Țăranii-colhoznici din satele Moldovei Sovietice vor merge la muncă fiecare cu mașina proprie…”. Din ziua aceea n-am mai citit un rând din creația „clasicului literaturii sovietice moldovenești”, un fost ilegalist la București, în anii tinereții sale.
Migrația mea în Orientul sovietic, în afară de interesul pecuniar, a însemnat „o școală a vieții” și o sursă de inspirație. Cele trăite, văzute, auzite, simțite pe propria-mi piele la pământurile virgine din Kazahstan m-au impulsionat să aștern pe hârtie o lucrare literară intitulată „Întâmplările lasă urme…”. Redau câteva alineate:
„ … Întunericul cade greu, cu frig întețit. Răceala pătrunde, își face cuibar sub фуфайка unsuroasă, îi alungă amintirile. Se ridică greoi, fără chef. De sub streașina barăcii săgetează o limbă de foc. Radu o rupe din loc, aleargă nebun, strigă din răsputeri – „Mîkola!… Mîkola!…”. Smucește ușa barăcii. Fum și pară îl izbește îndărăt. Înșfacă un stingător din cui, se cațără la geam. Se prăvale înăuntru cu tot cu ramă. Ceva ascuțit îi străpunge genunchiul. Mîkola sărise din somn, lins de flăcări.Se izbise de grinda de fier, aterizând la podea cu capul spart, mugind ca un taur . Radu îl târâie afară. Se repede din nou. Învălmășit, calcă într-o căldare. Motorină țineau în ea. Para se înalță turbată, îi linge hainele, mâinile, fața. Durere nu simte; are s-o simtă pe urmă. Dezmetecit, aleargă la butoiul cu apă de lângă vagonul-bucătărie. Își dă drumul cu capul în jos.Gata… Arde toată baraca, arde cojocul lui Turtai, saltelele umplute cu fân, valiza cu cărțile lui Radu. Scrum, duhoare de carne arsă. Ninsoarea se întețește. Poate că vrea să astupe până la ziuă întâmplarea… Piciorul greu, țeapăn, străin. În cizmă mustește sângele prelins de la genunchi. Ochii plâng, îl ustură. Nu suferă să-și atingă fața cu mâna, arde toată.
Radu se târî până la un ДТ-54, bâjbâi în cabină… Frânghiuța de pornire lipsește. Se descinge de curea, o învârte pe val. „Mai repede, mai repede!” Din ultimele forțe smuncește cureaua. Radu își mai dă seama cum îl aburcă în cabină pe Mîkola, cum pornesc.Pe la miezul nopții intră în hutor un tractor. De-a dreptul peste garduri. Ieșind pe maidan, tractorul înaintează spre sediul colhozului în plină viteză. Cu trosnet sec, peretele de bârne iese din încheieturi. Scrâșnet de șenile, clăbuci de fum, scântei și motorul se îneacă brusc. Din clubul transformat în cămin pentru voluntari iese lume. Aleargă alarmată…
… Din avion sanitarii îl scot pe mâni. Pește aruncat pe țărm. Înghite hulpav aerul cu iz de mere tămâioase, cu fum de frunze și buruieni arse. În suburbia chișinăuiană Râșcani trebăluiesc prin livezi gospodarii. De la aeroport îl ia în primire ambulanța Spitalului nr. 1.Iar în spital. Bolnavi sunt copacii. Frunzele toate au gălbinare. Le-a atins virusul toamnei. Radu nu le vede, le aude numai cum se desprind de pe ram. Pentru totdeauna se desprind. Pe toate le prinde în brațe vântul. Le scociorăște de prin unghere și umple lumea cu frunzele toamnei…. Primul vizitator. Îl părăsește cumpătul pentru o clipă. Sudoare pe frunte, sub pansament. Mâinile în alb – două cioturi. Mătăhăiesc în gol. „Nelli !… Ai venit, totuși…”.
La Chișinău, nuvela mea a tot fost discutată prin diverse cenacluri literare timp de doi ani. Dar nu obținea nicidecum „iscălit pentru tipar” din cauza că se termina „cam pesimist”. Cel mai tare se opuneau Zeno Săpunaru (un pretins critic literar repatriatla scurt timp în Israel) și Emilian Bucov, „scriitor al norodului din RSSM”. Până la urmă, a intervenit Alexandru Cosmescu – scriitorul intransigent, „repatriat din România”, care, simțeam eu, mă simpatiza. Povestirea a fost acceptată la „Nistrul”, revistă literară, politică și obștească, organ al Uniunii scriitorilor din RSS Moldovenească. (Vezi – M. Drug. Întâmplările lasă urme. „Nistrul”, nr. 3, 1961).
Ulterior,fiind student la Leningrad, am început să scriu un roman intitulat „Basarabia n-are Dumnezeu”. Am trimis un capitol la revista „Nistru” din Chișinău. Redactorul, regretatul Vasile Vasilache, eliminând ceea ce nu ar fi putut trece de cenzură, l-a publicat cu titlul „Lacrima speranței”. Am avut multiple ecouri pozitive. Chiar și marele Ion Druță, la un congres al scriitorilor din RSSM, a menționat acel „debut creativ”.Deși cenzurat, fragmentul acela de roman a rămas ca o primă mărturie literară despre „necunoscuta foamete din Basarabia”. Ulterior, Valeriu Gagiu a încercat să reconstituie parțial atmosfera anilor 1946-1947 cu mijloacele cinematografiei. Împreună cu Vadim Lîsenko au făcut un film – „Semințe amare”. Ziarul „Pravda”, din 15 ianuarie 1967, publica extrase din raportul scriitorului Cinghiz Aitmatov la plenara Uniunii cineaștilor din URSS. Filmul lui Gagiu și Lîsenko era evidențiat pozitiv printre creațiile cinematografice realizate recent în republicile sovietice. „Semințe amare” a fost vizionat de 11 milioane de oameni. În RSSM l-au văzut o sută de mii. După un an, a fost dat și la televiziunea centrală a URSS. Alte 60-70 milioane de spectatori. Unii secretari de partid, din regiuni și republici, telefonau la CC al PCM. Își exprimau compătimirea pentru cele întâmplate în Moldova Sovietică după război – foamete și banditism.
Care credeți că putea fi reacția lui Ivan Bodiul și a nomenclaturii comuniste de la Chișinău? În acea perioadă, secretar cu ideologia era Petru Lucinschi, – brejnevist, antiromân, promotor consecvent al deznaționalizării silențioase. El i-a concediat pe Leonid Mursa, directorul studioului „Moldova-film” și pe redactorul șef Pavel Molodeanu pentru „denigrarea puterii sovietice și încurajarea tendințelor naționaliste”. I-am întâlnit la Moscova, unde timp de doi ani au suferit, căutând ceva de lucru. Prin iulie 2017, Dorin Galben a realizat pentru ziarul „Timpul” un amplu interviu „cu cel de al doilea președinte al Republicii Moldova (1997-2001)”. Lucinschi, care la startul carierei sale politice nu admitea că a existat foamete și deportări, părea deja vindecat de amnezie. Omul și-a amintit, citez: „Am mâncat coajă de copaci, lobodă și floare de salcâm, ca să nu mor de foame”.
După 1985, odată cu perestroika și glasnost, istoricii onești și martorii vii ai celor întâmplate în 46-47, s-au mobilizat. Imediat, „eliberatorii” s-au consolidat apărând puterea sovietică. Și o făceau într-un stil anecdotic: „Sub ocupația română, în Basarabia au avut loc o sută cinzeci de revolte armate ale țăranilor contra regimului. Și toate însuflețite de lozinca puterii sovietice. Dar, după eliberarea Moldovei de către Armata Roșie nu s-a înregistrat nici o rebeliune. Asta înseamnă că norodul moldovenesc nu asociază tragedia din 46-47 cu regimul sovietic”. Am extras această mostră de cretinism și minciună din intervenția lui Iurie Grecov la plenara Uniunii scriitorilor sovietici moldoveni, din 30 octombrie 1987. Acum însă nu mai contează dezinformarea, nici media minciunile nostalgicilor după defuncta Uniune Sovietică. Avem practic acces la numeroase surse vizând crimele bolșevismului. Mă limitez la o singură remarcă: în anii 20, imperiul de tip nou era zguduit de rebeliuni armate ale țăranilor ruși, soldate cu zeci de mii de victime.
În ianuarie 1980, cu un an înaintea plecării mele definitive din Moscova, l-am vizitat pe mentorul literar al moldovenilor. Mi-a dat cartea sa „Поле души человеческой”,(editura „Советский писатель”, 1977), cu dedicație: „Lui Mircea Drug care, într-un timp făgăduise atât de mult literaturii moldovenești și care, până la urmă, a avut curajul să nu vină cu nimic. Totuși, literatura așteaptă și, vorba aia – mai bine târziu decât niciodată. Cu urări de bine în preajma Crăciunului ce vine. Ion Druță. 5-1-1980. Moscova”.

Am plecat amărât din cauza a trei detalii: venerabilul Druță mi-a scris dedicația cu chirilice; din „Druc” m-a făcut „Drug”; el sărbătorește Crăciunul pe vechi… Ascultându-l atent, mi-am dat seama că nu-i puteam mărturisi adevărul meu: „Realismul socialist și cenzura sovietică m-au făcut să renunț definitiv la o eventuală carieră de scriitor sovietic moldovean”. Și, desigur, nu i-am spus de ce abandonez Moscova, jinduită de elitele provinciale, pentru un „oraș prăpădit ca Cernăuții”. S-a întâmplat așa că de atunci nu ne-am mai văzut niciodată.
„Răbdare Druc!”
Pe la finele anilor 50, tineretul din Chișinău se aduna, în fiecare sâmbătă seara, la ringul de dans al orașului, în apropierea gării feroviare. Eu, însă, preferam o biserică de pe bulevardul Lenin, transformată la sovietici în clubul studențesc al Institutului de medicină. Mă bucuram să-mi revăd acolo foști colegi de clasă – Elvira Valuță, Augustina Tăbârță, Victor Pântea, Lidia Gherman, – mândria de odinioară a dascălilor noștri de la școlile din Zăicani și Zăbriceni. Uneori, mă căutau studenți de la Institutul pedagogic și Institutul agricol. Majoritatea de la ultimul an de facultate. Serioși, buni de însurat. Veneau cu o rugăminte nostimă: să înmânez personal o scrisoare. Destinatara – Silvia Huzum, din Pociumbăuți, studentă la medicină. Îndeplineam onest misiunea. Mă flata faptul că Silvia, consăteana mea (toată lumea credea că mi-i verișoară), era atât de frumoasă și că o mulțime de bravi cavaleri încercau s-o curteze…
Într-o seară, la clubul medicilor, Elvira Valuță îmi șoptește iritată: „Nu mai vorbi moldovenește! Aici, la medicină, te i-au peste picior…”. Am rămas înmărmurit. Să aud așa ceva de la o fostă colegă de școală la Zăicani!? Instantaneu, mi-a apărut în minte chipul lui Apostol Bologa, venit acasă, la părinți, într-un concediu de o săptămână. După ororile din tranșee, el rămâne șocat de viața lipsită de griji. În orășelul său natal din Transilvania, fostele colege, românce, nu scapă nici o sindrofie. Umblă la petreceri cu tineri ofițeri maghiari. Până și logodnica sa preferă să vorbească în public numai ungurește… Tot atunci mi-am amintit de Gheorghe Druc, care și-a aliniat plutonul, ca să prezinte onorul unui preot rus, batjocorit de niște tineri recruți-comsomoliști de dincolo de Ural…
Pe atunci, în Chișinău, limba română se mai vorbea doar pe la Institutul pedagogic. Studenții traversau zilnic Parcul Catedralei. Seara reveneau la cămin vorbind încetișor în limba lor maternă. În colțuri întunecate,printre tufari, îi pândeau huliganii rusofoni din oraș. Se repezeau fulgerător: „Говори человеческим языком, царан!». („Vorbește ca oamenii, țărâne!”). Adeseori se lăsa cu bătaie. Ca martor ocular, m-am încăierat și eu de multe ori.Am îmbătrânit, însă nu pot șterge din memorie o scenă. Căminul studențesc de pe strada Frunze, numărul 104. O cameră-salon cu zece paturi cazone de fier, în blocul vechi, la „gheaghea Sașa Rabinovici”. Intră vertiginos un tânăr. Desprinde mâna tremurândă de la gură. Incredibil, în palmă sânge închegat și dinți dezbătuți. De data aceasta suferise cel mai timid dintre noi. Un student sufletist, de la filologie. Îl stimam fiindcă debutase deja prin ziare cu poezii.
Printre noi, cei veniți de prin satele basarabene la studii în capitală, aveam și un exemplar mai altfel. Un orășean, crescut la Bălți. Era mai mare de ani, cu armata făcută. Se evidenția: chipeș, stilat, mare șugubăț. Pe noi, niște tineri timizi, modești, „de la colhoz”, umorul său ne distra, ne încuraja. Vorbea rusește impecabil, fără pic de accent. Când apărea sâmbăta seara la ringul central de dans, fetișcanele de oraș trepidau. Se bucura de succes și la studentele mai stilate, din grupele rusești. Unii colegi îl invidiau… M-a văzut odată în fața oglinzii, încrețit de durere. Îmi pipăiam o vânătaie proaspătă sub ochi. Râzând, și-a exprimat compasiunea: „Răbdare, Druc! Na, niște тройной одеколон și puțină vată. Tamponează, că ajută. Asta e, rusnacii se poartă urât … Ne vom revanșa cumva. Ei ne freacă pe noi… Dar și noi, moldovenii, pe… rusoaice. C’est la vie !”
De la anul 1959, fac un salt peste trei decenii, pentru comparație și cugetări. Prezint un mic extras din situația și evenimentele din capitala RSSM descrise de Leonid Klementovici, originar din Râbnița: „În anii tulburi 1989-1992, eram student la Chișinău, practic, un oraș rusofon. Majoritatea locuitorilor rusofoni erau oameni instruiți și culți; lucrau în diverse domenii industriale și social-culturale. Dar chiar și în 1992, o puteai lua peste bot mai repede pentru vorbă moldovenească decât pentru vorbă rusească. La Chișinău, apăruseră tot felul de subculturi ale tinerilor rusofoni, inclusiv găștile de huligani. În anii 90, la fel ca pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice, aceste găști au devenit o forță motrice a banditismului”. (ЛеонидКлементович. Приднестровье – страна, рожденнаяпропагандой. Leonid Klemntovici. Pridnestrovie o țară născută de propagandă) www. l-clementovich.livejournal.com).
Recensământ
În 1959, administrația Chișinăului și decanatul facultății au selectat un grup numeros de studenți, printre care și eu. După un instructaj minuțios, urma să fim cenzori la recensământul populației din luna decembrie. Pe mine m-au repartizat la Sculeanca. O mahala prăpădită de la marginea vestică a orașului. Umblam mai mult seara, precum ceilalți cenzori, ca să găsim oamenii pe la casele lor. Aproape la fiecare poartă o tăbliță: „Осторожно! Злая собака!” („Atenție! Câine rău!”). Pe stâlpi nu ardeau felinare, străzile numai gropi și noroi. Noaptea, când să revin la cămin, mi se făcea frică. Mă temeam mai tare de oameni decât de maidanezi. Umblam cu un ciomag în mâna dreaptă. În stânga țineam mapa cu formulare. Aveam de traversat și un enorm cimitir evreiesc. Cam pe atunci, autoritățile comuniste începură să radă treptat cimitirul. Protestele timide n-au stopat profanarea memoriei seculare. Veneticii erau indiferenți, iar evreii se temeau să nu fie incluși în lista sioniștilor… Peste morminte au ridicat mai târziu un scuar și case de locuit, vizavi de fabrica de încălțăminte „Zorile”.
Intrând în casă, salutam vioi în rusă și imediat în română. Un fel de test. În dependență de cum îmi răspundea locatarul, alegeam limba în care să-i explic regulamentul. În română, desigur, îmi venea mai bine. Țin minte un caz. Într-o casă vecheam dat peste o mamă și doi copii,un băiat și o fetiță, care își făceau temele la o măsuță. Numele de familie curat românesc – Vornicescu. Femeia însă nu înțelegea nimic în română. „Soțul e moldovean. Încă nu a venit de la lucru. Eu sunt ucraineancă, din Kirovograd”. Trec grijuliu în formular răspunsul la întrebări. La punctul „naționalitatea” mă opresc: „Pe copilași, cum să-i scriu?”. Femeia nedumerită: „Ruși, desigur! Ce întrebare și asta!?”
Deodată, parca de sub pământ, se aude un geamăt răgușit. Până în clipa aceea n-am observat că în lângă sobă, stătea culcată o bătrână, probabil foarte bolnavă. Rapid, i-am completat și ei formularul. Când să plec mi-a zis: „Feciorașule! Ai dat „bună seara”. După vorbă se pare că ești român”. „Da, mătușică!”. „Te implor, să nu-mi scrii nepoțeii „ruși”, cum dorește ea. Veneticii mi-au împușcat soțul. Chiar aici, în casa aceasta, sub ochii mei. Iar feciorul nostru, un bleg rătăcit, a venit de la armată însurat, cu o muiere de-a lor…”. Nora s-a panicat: „Ce spune? Ce vrea?” Ca să calmez situația, le-am lămurit îndelung ceea ce prevedea legislația sovietică în vigoare. Mai întâi în rusă, apoi în română. În cazul căsătoriilor mixte, dacă apar divergențe, rubrica „naționalitatea minorilor” nu se completează. Când vor ajunge la maturitate, copii vor decide singuri de ce naționalitate sunt. La cămin, pe fata și băiatul cu numele de familie Vornicescu i-am trecut în formularul de recensământ – „moldoveni”. În noaptea aceea de decembrie 1959 n-am mai putut să adorm…
Recensământul populației RSSM din 1959 este invocat uneori de cei nemulțumiți de rezultatele trucate ale nefastului recensământ din 2014. Stataliștii rusofoni, bunăoară, se lamentează indignați: „Am revenit la numărul de locuitori din 1959”. Eu, însă, țin minte presingul demografic din anii 60-70. Populația celor șase județe basarabene, devenite RSSM, se dublase datorită politicii de cadre a Centrului imperial: aducerea masivă de dincolo de Ural a lucrătorilor pentru complexul militar-industrial, invazia matrimonială și afluxul veteranilor „eliberatori”. De aceea, acum, într-un fel, pot suporta mai ușor dezamăgirea legată de „densitatea populației Republicii Moldova pe kilometru pătrat”.
Să comparăm suprafața și populația (kilometri pătrați și milioane de locuitori): Lituania – 65.300 și 2.801; Letonia – 64.589 și 1.884; Estonia – 45.339 și 1.331; R. Moldova – 33.846 și 2.216. Două dintre statele baltice, având o suprafață mai mare și o populație mai mică se descurcă mai bine ca RM. În tot cazul, politicienii din statele baltice nu debitează atâta „văicăreală demografică” ca cei de la Chișinău. În perioada interbelică România înregistra o populație de 19 milioane de locuitori. Și, se afirmă, că nu era rău. În prezent, fără Basarabia, Nordul Bucovinei și Cadrilater are tot atâția locuitori.
Am invidiat și admirat întotdeauna națiunile baltice axate preponderent pe calitatea resurselor umane.Estonienii, letonii și lituanienii ignoră „principiul” domnitorului Alexandru Lăpușneanu – „proști, dar mulți”. Astăzi, avocatul Ion Dron consideră că proștii sunt problema nr.1 în Republica Moldova: „De corupție scăpăm în trei ani de zile, vă promit eu că este posibil. În trei ani de zile îți trebuie să construiești două pușcării, ca să nu fii condamnat la CEDO pentru ținerea oamenilor în condiții degradante. Cu proștii – îți trebuie generații. Corupția este consecința proștilor și incompetențelor aflați astăzi la putere. Noi trebuie să ne gândim cum să scăpăm de prosti. Corupția se rezolvă de la sine când scapi de prosti și incompetenți. Asta este problema numărului unu – lipsa profesionalismului, dublată de lipsa de responsabilitate a clasei politice”. Problema demografică e una falsă, ca și cea a suveranității și independenței. În secolul XXI e necesar să fii deștept nu independent și să fructifici inevitabila globalizare în favoarea națiunii și a ta personală.
Cartea de telefoane
Ca student la Chișinău (1958-1960) , îmi amintesc de practica pedagogică la o școală moldovenească. Inițial, am avut parte de un scurt instructaj la Ministerul Învățământului. Atunci, Petru Dudnic și-a exprimat nedumirirea: „Vom fi la practică la Școala moldovenească numărul 1. În capitala republicii… și să arate atât de sărăcăcioasă?!”. Inspectorul, un bielorus în vârstă, ne-a explicat cu blândețe situația: „În prezent la școala moldovenească vin copii de prin mahala și satele vecine. Încurând toți părinții își vor da copii la școlile ruse”. Spusele inspectorului au sunat pentru mine ca o sentință: „Voi, aborigenilor, urmează să dispăreți!”.
Amicul meu Petru Dudnicavea uneori accese de umor sumbru: „Drug! Mircea! Eu sunt de peste Nistru! Tu, frățioare, să mă asculți. Să-mi porți respectul. De ce? Păi, noi, șantiștii, de pe malul stâng, construim comunismul din 1917. Iar voi, basarabeni procleți, de pe malul drept, abia din 40”. Tot el mi-a băgat în cap o teză rimată, ca o strigătură: „Moldovean de peste Nistru? Ai putea să ajungi ministru!”…. Seara, la cămin, tolănit pe pat, Petru răsfoia și studia încruntat o carte de telefoane. Făcuse rost de «СписокабонентовКишиневскойгородскойтелефоннойсети», tipărită în 1958 la Editura CC PCM. Cred că în Chișinăul postbelic aceasta era prima listă publică a numerelor de telefoane.Într-un târziu, pe coperta interioară a scris o dedicație: „Lui Mircea Druc, spre ținere de minte și cugetare îndelungată”. Mi-am dat seama rapid de sensul gestului său. Făcuse o mare descoperire. În lista alfabetică a abonaților din Chișinău, la fiecare literă nu se aflau decât două sau trei nume de familie autohtone…
Pe parcursul anilor am urmărit evoluția „fenomenului onomastic”. Procuram neapărat cărțile de telefoane ale orașelor Chișinău și Cernăuți și le studiam cu creionul în mână. Astfel, elucidam un aspect al stratagemei imperiale – deznaționalizarea silențioasă pin utilizarea onomasticii ca instrument de rusificare și ucrainizare a românilor… Mă indigna numele de familie al multor șefi din RSSM: Țaranov, Bradulov, Barbov, Kerdivarenko, Babilunga, Bovanegra, Catîrev, Șolari, Plațânda, Mamalâga, Bodulatiev, Barbalat și multe altele. Naiv, mă indignam că moldovenii aceștia permit să le fie schimonosite numele strămoșești. Că n-au nici un pic de demnitate personală!? Până și consătenii mei, la o adică, cred că ar fi ripostat vehement: „Auzi, mata, să nu mă faci din cal, măgar!”. Mă întrebam dacă ai putea să ai încredere în asemenea indivizi?
Lingvistul basarabean Vladimir Zagaevschidescrie acest aspect al deznaționalizării astfel: „Într-un context lingvistic diglosic în care s-a aflat Basarabia, dar și Transnistria, sub regimul țarist şi, mai ales, sub cel sovietic, în total timp de peste 200 de ani, multe nume de familie românești, dar şi prenume, erau deformate, uneori chiar falsificate, de către administratori, funcționari, iar mai apoi, papagalicește, de către toți cei care nu ne cunoșteau limba, ruși și rusofoni. Au fost înregistrate și cazuri când unele prenume, atât masculine, cât și feminine erau respinse, neadmise, altfel spus, cenzurate și schimbate/ înlocuite cu altele, care corespundeau cu anumite regulamente și circulare interne, în conformitate cu dicționare și îndreptare speciale de nume de persoană moldovenești. Deformările și falsificările se produceau în formă orală, dar, mai apoi, și în formă scrisă. Sau viceversa: în formă scrisă, ca mai departe să fie propagate şi statornicite și în formă orală Cele mai multe și mai bizare schimonosiri și falsificări se făceau în cadrul serviciilor de la birourile de pașapoarte, al oficiilor de stare civilă, în cataloagele școlărești și studențești, la alcătuirea a fel de fel de liste (la contabilitate, selsovet (primărie), colhoz și altele)”.
După „eliberare”, majoritatea șefilor, niște moldoveni originari din stânga Nistrului, au transpus în practică stratagema Kremlinului de rusificare a Basarabiei și nordului Bucovinei. Unii dintre ei acumulaseră o vastă experiență. Vezi lucrarea de referință „Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956”, autor istoricul basarabean Igor Cașu. După dezghețul hrușciovist, în RSSM cauza deznaționalizării a fost continuată de exponenții nomenclaturii comuniste din dreapta Nistrului. Brejnevistul Petru Lucinschi l-a promovat pe Vasile Stati. Și omul acesta, născut într-o comună de pe malul stâng al Prutului, avea să se evidențieze ca moldovenist-statalist și românofob irecuperabil.Eu, însă, mi-aduc aminte o scenă legată de moldovenism și antiromânism. Prin 1959, locuiam la cămin într-o cameră cu Ion Botezatu, Alexandru Cibotaru și Emil Codău. La Ion venea mereu Vasile Stati, colegul lui de grup. Ne provoca la discuții pe diverse teme. Și tot el ne enerva peste măsură. Ca student învăța foarte bine și vorbea „moldoveneasca literară”. Într-o zi, turuind într-una, s-a luat de Alexandru: „Tu de ce publici versuri și semnezi cu pseudonimul Alexandru Negriș? Vrei să semeni cu Nicolae Labiș, românul?”. Ca să tacă odată, Alexandru și Emil l-au trântit pe un pat, i-au pus o pernă pe față și l-au ținut așa cam mult. Când am văzut că nu se mai zbătea, iar picioarele îi tremurau, i-am dat cu putere la o parte: „Mă, voi sunteți nebuni!? Ar putea să moară omul!”.
Semne, coincidențe?…
Finele anilor 50. „Roata roșie” lăsase deja urme dezastroase în teritoriile ocupate de Imperiul sovietic. La Chișinău (1958-1960), mi-am dat seama: școala la Pociumbăuți, Zăicani și Zăbriceni nu m-a pregătit suficient pentru viitor. Nu mi-a scos oasele. Agregatul de tocat individualități producea sunete de coasă care dă în piatră. Am rămas recunoscător domnului director Nicolae Mârza. Și învățătorilor de la școala din comuna Zăbriceni, fostul județ Hotin. Nu m-au frânt. Nu mi-au extirpat individualitatea, pasiunea mea pentru lecturi extrașcolare și grafia latină. Au tolerat propria-mi abordare a celor aflate din cărți. Mai târziu, s-au luat de capul meu profesioniștii în spălarea crierilor. Se descurcau însă cam greu. Eram deja un om de sine stătător. Un nonconformist în devenire, imposibil de reeducat.
În Moldova Sovietică se desfășura din plin deznaționalizarea brutală, anihilarea silențioasă și reciclarea românilor. Instituțiile superioare de învățământ deveniseră o mașinărie ordinară. Aceasta finaliza ceea ce nu reușiseră, sau nu fuseseră în stare școlile din mediul rural. Tineretul era fărâmițat, frământat, hibridizat. Și întreaga materie primă obținută era băgată în furnal laolaltă – fier vechi, amestecat cu minereu concentrat. Rezultatul final al procesului – un aliaj din români, ruși, ucraineni și evrei. Un produs internaționalist, fără personalitate, un Homo sovieticus etalon.
La Chișinău, felul meu de a fi începuse să sară în ochi. Primele mici tracasări. Un avertisment: comisia facultății „a uitat” să mă introducă în lista bursierilor, deși susținusem bine toate examenele. A urmat o altă întâmplare, un alt semn. De „sărbătoarea Marelui Octombrie” ne-am bucurat de trei zile libere. În seara de vineri, aproape că nu mai rămăsese nimeni în cămin. Ion Ursu îmi zice: „Te invit la mine până luni. Nu-i departe. La vreo patruzeci de kilometri. Avem autobus. Mâine e hramul satului. Se adună toți lozovenii rezidenți la Chișinău; vine lume de prin Vorniceni, Stejăreni și alte localități. Distracție mare! Seara dansuri la club. Duminică e joc, horă cu fanfară, la vatra satului. N-are rost să stai aici, singur și flămând”. Părinții lui Ion s-au arătat tare bucuroși de oaspeți: „Păi, cum să rămână băieții la cămin!? E sărbătoare mare la noi. Și ne-a dat Dumnezeu de toate”. Când m-am prezentat „Mircea Druc”, bunicul lui Ion și-a amintit: „Pe timpul românilor aveam la postul de jandarmi un sergent Druc, cam așa ca tine”.
Luni dimineața, revenind de la Lozova împreună cu Ion Ursu, am avut parte de o surpriză-șoc. Pe tabla de anunțuri a căminului studențesc, un ordin proaspăt. Îl traduc din rusă: „Pentru provocarea sâmbătă seara a unui scandal cu bătaie, în timpul dansurilor, studentul Druc M.G. este privat de dreptul de a locui în cămin. Totodată, s-a înaintat un demers către decanul facultății pentru excluderea acestuia din rândurile studenților Universității de Stat din Chișinău. Semnat: Administratorul căminului studențesc nr. 4”.
Ion a alergat la rectorat ca să depună mărturie, în scris, unde se afla cu adevărat inculpatul în seara aceea fatală, cu bătaie în „colțul roșu leninist”. Șeful secției de studii a universității, nemulțumit de gestul cavaleresc al bravului meu coleg, i-a replicat pe un ton irascibil: „Ai găsit cui să sari în apărare! Bine, ești liber! Ne vom clarifica”… Am aflat mai târziu cine a scris raport despre „fapta mea condamnabilă”. Un tip cam straniu, șeful punctului medical din campusul universitar. Un proaspăt absolvent al Institutului de medicină din Chișinău. L-am căutat pe acel „martor ocular”. Aș fi vrut să-l întreb, din pură curiozitate, de ce m-a ales pe mine drept țap ispășitor pentru bătaia din cămin. Nu mai era la post, emigrase cu părinții, în Israel.
Acum,îmi aduc aminte de întâmplările de la Lozova. Cu certitudine, cronologia lor nu a fost o simplă coincidență, ci un destin. În 1939, plutonul sergentului Druc Gheorghe, este cantonat în comuna Lozova. Militarii efectuau servicii de patrulare pe raza Lozova – Vorniceni – Stejăreni. De hram, șeful de post din Lozova, cu soția, l-au invitat la o masă festivă și pe comandantul plutonului. Aceasta o știu din amintirile lui tata. Exact peste 20 de ani, în 1959, feciorul său va fi la Lozova, tot de „hramul satului”. Iar peste o jumătate de secol, în 1989, se va stabili, pentru trei săptămâni, în această comună. În URSS aveau loc primele alegeri relativ libere. Va trece printr-o campanie electorală acerbă, având contracandidați pe zootehnicianul din Lozova și președintele de colhoz din Vorniceni. Va bate cu piciorul satele, umblând din poartă în poartă. Va stă de vorbă cu oameni, cu lucrătorii de la fermele colhozului. Va apela, pentru înțelegere și susținere, la corpul didactic al școlilor, grădinițelor, la personalul spitalului din Vorniceni, la preoți. Va rezista unor atacuri psihologice dure din partea comuniștilor lui Lucinschi, agrarienilor lui Snegur și, mai ales, ale kaghebiștilor. La un miting electoral vor veni de la Chișinău, ca să-l sprijine moral, Grigore Vieru și părintele Petru Buburuz. Va învinge din primul tur. Astfel, va deveni deputat în Sovietul Suprem al RSSM, pe listele Frontului Popular din Moldova, în circumscripția electorală nr. 316 Lozova-Vorniceni–Stejăreni.
„Druc, cară-te !”
Într-o bună zi, sunt somat să mă prezint imediat la biroul prorectorului Totrov. Presimțind ceva, deschid sfios ușa în antecameră. Imediat sunt luat la trei parale. În rusește, desigur: „Băiete, ai gânduri nedrepte pe cap!” Mașinal, în loc să dau „bună ziua”, m-am apucat de cap. Anecdoticul Totrov, un nord caucazian (osetin sau lezghin), căsătorit cu o moldoveancă din Tiraspol, profesoară la universitate, vorbea o rusă încurcată, cu accent caraghios. În antecameră, lângă ușă, era un scaun. Dar nu mi-a zis să iau loc. Am rămas în picioare. Tot atunci, din biroul lui Totrov a ieșit un bărbat cu alură tipică de kaghebist, în percepția mea. Tăcut, s-a făcut comod într-un fotoliu negru de piele. Prorectorul începu interogatoriul:
– Tu ești Drug sau Druc?
– Druc.
– Va să zică, Druc? Și mai cum, Mihail ori Dmitri?
– Mircea
– Druc, tu spui că româna și moldoveneasca este una și aceeași limbă.
– Nu, nu spun.
– Druc, noi avem informații precise. Ai pălăvrăgit la cămin.
– Niciodată! Ce rost ar avea să vorbesc despre lucruri cunoscute de toată lumea?
– Druc!… Убирайся!
Cadrele didactice de la facultățile basarabene, docile și conformiste, nu se pricepeau nici la turnătorie, nici la anchetări politice. Mă întrebam cu ce impresie o fi rămas profesionistul acela tăcut, în civil, despre mentorul studenților, diletantul Totrov? Atunci am dat curs somației și „m-am cărat” din Chișinău. Dar nici interogatoriul prorectorului Totrov, nici incidentul „cu bătaia din căminul studențesc” nu m-au speriat. La 18 ani nu prea știam de frică. Doar mi-am dat seama că sunt „fixat”, trecut pe lista neagră. Vigilența avea să apară ceva mai târziu. Cam pe la 28 de ani, zelul conspirativ a început să mă domine, când m-am însurat, Teama pentru destinul soției și al copiilor m-au învățat să manevrez.
În 2020, confruntarea dintre oligarhul evreu Șor, politicianul moldovean Dodon și Ambasada SUA pentru terenul fostului stadion republican din Chișinău mi-a activat memoria asociativă. În 1959, după ore la facultate, mă alăturam unei echipe de muncitori de la țară, care amenajau zonele verzi ale capitalei. Așa mai câștigam un ban, căci bursa nu-mi ajungea nici de mâncare. În incita stadionului căram pământ fertil cu roaba și-l adăugam la copaci și la straturile de flori. În ziua când am fost anchetat în biroul prorectorului Totrov, am pornit către stadion în pas alergător. Nu aveam copeici pentru bilet de troleibuz. Aproape de stadion, pietonii așteptau blocați la o intersecție. Pe carosabil trecea o coloană lungă de recruți. Unul s-a smuls din rând, a sărit pe trotuar, m-a strâns în brațe: „Rămâi cu bine, Marcel! Dumnezeu știe când ne-om mai vedea!”. Era un băiat din Pociumbăuți. Am rămas nemișcat pe trotuar, trist, cu ochii împânziți. Am urmărit coloana până a dispărut în drum spre gară… Întotdeauna mi-a plăcut să fiu cel care plecă, niciodată cel care rămâne pe peronul gării, pe chei, în aeroport. Seara, la cămin, i-am scris lui Petru Dudnic, cel mai de încredere amic al meu, muncitor la Combinatul de ciment din Ak-Tau, regiunea Karaganda, Kazahstan. I-am spus: „Petrică, voi abandona aceste meleaguri cât mai curând posibil”.
Evadarea
Retrospectiva și narativitatea îmi permit să identific mobilul principal al tinereții. Momentul când s-a produs marea cotitură în traiectoria vieții mele. Timp de zece ani, am căutat o portiță ca s-o șterg din Uniunea Sovietică. Calvarul acestei căutări îl prezint într-un capitol aparte al cărții „EI și NOI” încă netipărită. Termenul „evadarea” reprezintă hârtia de turnesol. O metaforă care, descifrată, evidențiază adevărul despre mentalitatea mea. Asta chiar dacă am căutat să o camuflez jucând diverse roluri. Sau să manifest cu totul altceva, în dependență de conjunctură și situațiile de viață. Motivația-cheie, odată clarificată, ar servi drept răspuns la unele întrebări. Mass-media, în diverse perioade, a speculat suficient pe tema „Cine este Mircea Druc?” Exemple: „Care-i numele dumneavoastră adevărat, dle Mircea Druc?”, ziarul „Curierul de seară”, Chișinău, 3 decembrie 1991; „Care este adevărul”, ziarul „Independentul”, Iași, 4 iulie 1995. Nimeni absolut, nici jurnaliștii aserviți, nici organele competente, nu cunoșteau marele meu secret.
Când și ce s-a întâmplat cu mine, de fapt? Lucram tractorist și combainer în Kazahstan. Într-o duminică, având un respiro, mă aflam în baraca de la cantonamentul de câmp. Citeam o traducere în rusă a romanului „Martin Eden”, de Jack London. M-a văzut mecanicul șef și s-a așezat alături. Era un german în etate, respectat de toți mecanizatorii și de conducerea colhozului. Nu-mi amintesc exact cum îl chema, pare mi-se Arthur Litzenberger. Însă țin minte și astăzi fața, ochii. „Bună, ce citești, arată?”. Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o îndelung. Apoi, cu o voce stranie, a rostit: „Să nu accepți oferta!”. În ajun, președintele colhozului îmi făcuse public o propunere onorabilă, tentantă: să merg la Institutul agricol din Alma-Ata, ca să învăț de inginer mecanic. Mă convingea că-i o chestiune de perspectivă. Conform indicațiilor venite de la Ministerul agriculturii al Kazahstanului, colhozurile și sovhozurile începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști.
Mecanicul șef îmi vorbea calm, senin, părintește: „Ascultă, tinere! Demult stau cu ochii pe tine. Nu ești la fel ca toți ceilalți. … Desigur, președintele nostru e bine intenționat. Și o fi vrând să te însoare cu una dintre fiicele sale. Mezina urmează să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. Arzugül este o fată foarte cumsecade, frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor, prenumele ei înseamnă „floare de vis”. Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulunda… Pleacă Druc! În Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! Ești un om liber, nu ca noi, niște proscriși…. La școală aveam un bun amic, Thomas Druc. În cătunul nostru este un german, un deportat ca și noi, dar din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoștință, te-apuci că mai sunteți și neamuri”. Astfel, începând cu vara anului 1958, zece ani din viață am trăit cu ideea evadării din „închisoarea popoarelor”. Sincer să fiu, îmi plăcea Arzugül, viitoarea studentă la Alma-Ata. Avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din comun… Însă, după întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii, deportați în 1941 de pe Volga, am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea… voi învăța neapărat limbi străine.
Într-un anticariat din Moscova am făcut rost de un mic dicționar rus-spaniol și un ghid de conversație rus-italian. Le aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere învățam pe de rost pagini întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. La Chișinău, am aderat la Mișcarea de renaștere națională în clandestinitate. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă aventură, o căutate haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan camuflat cu o vigilență permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzație de „trădare a patriei sovietice”, cu urmările inerente în asemenea situații… Obsesia evadării a durat zece ani, 1958-1968, timp în care am ratat câteva șanse reale. Într-un fel, m-am comportat ca mama mea în ziua „când s-a cedat Basarabia”; nu a trecut Prutul, așa cum o îndemna bunicul Ștefan, și a regretat toată viața.
Chișinău, 1971
La Teatrul Pușkin din Chișinău are loc o serată tradițională de revelion în stil sovietic . În toiul petrecerii soția, vădit agitată, îmi zice: „Invit-o imediat pe Vica la dans!”. Mariana și Victoria Usatiuc, foste colege la GITIS, făceau parte din trupa teatrului. Deși în sala spațioasă era loc liber, un artist, dansând cu soția, mai că se lipea de noi. Ne-am dat seama că trăgea cu urechea. Colegii îl credeau turnător la KGB. În RSSM, turnătoria, delațiunea deveniseră fenomene generalizate, inclusiv în teatrele din Chișinău. Mariana îmi spunea că un coleg, talentat nu doar ca actor, ci și ca pictor, și-a expus lucrările în holul teatrului. Un actor din vechea generație, (nu-i dau numele) a dus la KGB câteva desene fiindcă erau „avangardiste și, culmea, semnate de autor cu litere românești – Ion Puiu”. Circula un banc: venise odată la teatru Aureliu Busuioc, ca să asiste la repetiția piesei sale. Și un artist a sărit fript. Voia să fie el primul, care dă mâna cu maestrul: „Bine ați venit, Aurelii Alexandrovici!”. La care dramaturgul a întrebat: „Dumneata ești Piotr Andreievici Pankovski, născut în Valea Hoțului, artist nimerit de la teatrul de stat și de șezut Puțkin?”.
În ritm de dans, Vica m-a ghidat la o margine a sălii. Tremurând toată, mi-a șoptit: „L-au arestat pe tata! La Gheorghe Siminel și la alții au făcut percheziții. Vezi ce ții acasă…”. În zorii zilei, în camera din căminul Politehnicii de pe strada Frunze 104, (acolo locuiam cu soția și cele două fiice), am ticsit într-o geantă mare de piele tot ce ar fi putut prezenta interes pentru EI. Am ieșit precaut. Mă uitam să nu am coadă. Și am pornit rapid către stația de cale ferată Visterniceni. De acolo, mergând pe traverse, am ajuns la stația Vatra-Ghidighici unde locuia o soră a mamei. Deportată în Siberia, în aprilie 1951, ea obținuse după 15 ani permisiunea de a reveni în Basarabia. S-a stabilit cu familia în acea suburbie a Chișinăului deoarece deportații nu aveau voie să se întoarcă în localitatea de unde fuseseră ridicați. Geanta cu arhiva, inclusiv toată corespondența mea, am pus-o într-o cutie de lemn și am îngropat-o în poiata mătușii. Ulterior, m-am convins că am procedat corect. Zelosul KGB făcea percheziții pe la casele intelectualilor basarabeni și anchetatorii foloseau orice petic de hârtie pentru a încropi cât mai multe dosare de „naționaliști moldoveni”.
În ianuarie 1974, mi-am dezgropat comoara, ca s-o iau cu mine la Moscova. Atunci m-am ofticat peste măsură. Prin geana de piele, deși pusă într-o cutie trainică, pătrunsese umezeala. Am uscat atent documentele cu fierul de călcat, pe calorifer și la becul electric, ca să mai pot restabili câte ceva. Unele relicve le mai păstrez și acum. Pentru mine, sunt scumpe mărturii din captivitatea noastră în Imperiul sovietic. Ele ilustrează viața „generației pierdute” a românilor din Basarabia, Nordul Bucovinei și Transnistria.

Va urma