Mințiți, domnule ambasador! Mințiți cu nerușinare!

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

2. ALEXANDRU ȘAFRAN, fost rabin șef în România  până în 1948. Revenit în țară în 1995 a dat declarația de mai jos despre situația evreilor strămutați în Transnistria pe vremea mareșalului Ion Antonescu:

„Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită.”

Declarația de mai sus face referință la GEORGE ALEXIANU, fost guvernator al Transnistriei

3. MOSHE CARMILLY WEINBERGER

Profesor MOSHE CARMILLY,

Yeshiva University,

New-York

U.S.A.

SALVAREA EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI

Salvarea şi tranzitarea refugiaţilor evrei în şi prin România se poate împărţi în două perioade.

Una a avut loc între anii 1933-1940; a doua din 1940 până spre sfârşitul anului 1944.

Astfel, în 1939, circa 20.000 de refugiaţi evrei – 10.000 din Polonia, 3.000 din Germania, 1.000 din Cehia, 6-8.000 din Slovacia – s-au străduit să ajungă prin Ungaria în România.

Autorităţile române nu numai că au închis ochii, dar ne-au şi ajutat să-i tranzităm pe refugiați spre Bucureşti. La nevoie ne-au dat până şi însoţitori, mai ales când era vorba de călătoria unor grupuri. Organele de poliţie române ne-au mai ajutat şi prin faptul că, din gară, cu prilejul controalelor efectuate, la trenuri, recunoscând pe refugiaţii evrei, îi îndrumau să vină de-a dreptul la noi. Nu era greu să fie recunoscuţi: vorbeau o limbă străină, pe feţele lor se citea spaima, îi mai trăda şi îmbrăcămintea. Aceşti refugiaţi părăseau oraşul însoţiţi de oamenii poliţiei până la Bucureşti. Se întâmpla, şi nu numai o dată, ca agenţii poliţiei să ducă refugiaţi de la gară direct la sediul Comunităţii, aflat la numai câteva minute de gară.

Într-un comunicat din 31 martie 1940 se arată că la Sulina se aflau peste 2.500 de evrei refugiaţi, în condiţii precare. Comitetul pentru Ajutorarea Evreilor Refugiaţi a făcut tot ceea ce era necesar ca acest lot să fie îmbarcat. Pregătirea călătoriei pe mare, procurarea alimentelor, îmbrăcăminţii şi medicamentelor, a necesitat peste 5 milioane de lei, sumă la care evreii ardeleni şi bănăţeni au contribuit cu un milion şi jumătate de lei numai în perioada decembrie 1939 – martie1940. Permisiunea de a organiza călătoria acestui numeros grup în Palestina a fost acordată de guvernul român.

Evocând barbariile anilor 1941 -1944, consider însă că este o dotorie morală elementară ca să nu uităm şi să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o rază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca şi un mod de gândire şi de acţiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa. Astfel, în vara anului 1942 delegatul lui Eichmann la Bucureşti, Gustav Richter; credea că a şi obţinut aprobarea lui Ion Antonescu pentru deportarea evreilor din România. Operaţiunea a fost zădărnicită de acţiunile unor forţe politice din ţară. La Bucureşti există un «Jewish Council», unde a activat şef-rabinul dr. Alexandru Şafran, dr. Wilhelm Filderman, Mişu Benvenisti, dr. Nicolae Iancu şi alţii. Era meritul lor că în anul 1943 a fost readus în ţară un prim grup dintre evreii deportaţi în Transnistria, cu un mare număr de copii.

Lupta pentru salvare, pentru supravieţuire nu a fost uşoară, dar coducătorii evreimii nu au pierdut speranţa. În mod incontestabil, în spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estoce a existat o singură posibilitate pentru evrei de a ieşi din cercul de foc al teroarei naziste, o singură speranţă de a se salva. Refugiaţii evrei ajunşi în România, din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina. Aşa s-a întâmplat şi în mai-iunie 1944.

Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii îm România din punct de vedere politic internaţional etc., rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.

Guvernul român se afla sub presiunea continuă a germanilor, care erau informaţi despre fuga evreilor din Ungaria în România. Ion Antonescu a publicat, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii, care treceau clandestin granița, erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. Frontierele României urmau să fie păzite şi de către soldaţi germani. În acelaşi timp, prin dispoziţii confidenţiale a anulat aplicarea acestui decret. În legătură cu acest decret trebuie însă să menţionez, încă o dată, că nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasă a frontierei României în perioada mai-septembrie 1944. Ungaria a asasinat 80% din evreii săi, pe care i-a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz- Maidanek, în timp ce România a vrut să salveze ceea ce se mai putea şi a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau în pericol de a se îneca.

Hitler a pierdut războiul; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea şi-a pierdut umanitatea, la fel şi iubirea creştinească a aproapelui.

Poporul român s-a străduit în schimb să-şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.

New York, mai 1988

4. Consemnăm cu mare plăcere Comunicatul unei comunități de evrei din România dedicat activității parlamentare a numitului Vexler:

Comunicat de presă

Comunitatea Evreilor Creștini „Nicolae Steinhardt” din România 18 August 2024
Comunicat de presa
Îngrijorați de derapajele și acțiunile ostile ale Institutului „Elie Wiesel” față de cetățenii români din țara care ne găzduiește pe toți, noi, un grup de etnici evrei de religie creștină, am hotărât înființarea Comunității Evreilor Creștini „Nicolae Steinhardt” din România.

Am ajuns la această decizie oarecum extremă întrucât, începând din 2015, Institutul „Elie Wiesel”, care se erijează tacit în reprezentant al tuturor evreilor din România, a inițiat o serie de acțiuni iresponsabile care mistifică și distorsionează istoria acestor meleaguri, ducând la culpabilizarea întregului popor român. Noi nu putem accepta această minciună pe care istoria reală o contrazice.

Românii nu sunt un popor antisemit și o spunem ferm și în cunoștință de cauză, atât prin accesul la documente publice, cât, mai ales, ca experiență nemijlocită. Ne-am născut și am crescut aici, în România, printre români, și nu am avut niciodată probleme comunitare cu aceștia. Există, la nivel de indivizi, atitudini antisemite, așa cum și printre evrei există atitudini antiromânești, dar a generaliza aceste aspecte la scara unui întreg popor, ni se pare nu numai nedrept, ci și periculos. Iar pericolul a fost semnalat, încă din 1877, de Mihai Eminescu, într-un articol din „Curierul de Iași”: „Adăogăm din nou că ne pare rău de acei relativ puţini [evrei], chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară, şi totuşi trebuie să se vadă în aceleaşi condiţii de drept public cu imigranţii mai proaspeţi; ne pare rău de „evreii spanioli”, cari n-au nimic comun cu cei poloni, dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu”.

Promulgarea unor legi precum Legea 2017/2015 sau așa-zisa „Lege Vexler” nu face decât să confirme avertismentul lui Eminescu și duce implicit la prezumția că românii ar fi structural antisemiți, deci se impunea apariția unor asemenea legi protective pentru nativii evrei. Considerăm că acestea sunt provocări inutile ce se pot întoarce împotriva noastră, a evreilor, izolându-ne de restul societății. Pe de altă parte, este jignitor pentru poporul român care, dimpotrivă, i-a ajutat pe evrei, atunci când le-a fost mai greu în istorie. Niciun tren nu a plecat din România spre cumplitele lagăre de exterminare de la Auschwitz sau Dachau, iar cel care este demonizat astăzi de Institutul „Elie Wiesel” ca fiind cel mai fioros antisemit din Europa, Ion Antonescu, de fapt ne-a salvat, așa cum a recunoscut și președintele Israelului, Shimon Peres, la o conferință de presă de la Palatul Cotroceni, în 2010.

De aceea, noi, evreii creștini, inițiatori ai asociației „Comunitatea Evreilor Creștini «Nicolae Steinhardt» din România”, dezavuăm inițiativele ostile ale Institutului Elie Wiesel față de români și față de România și nu dorim să fim asociați cu acestea legi și nici cu inițiatorii lor. Toate aceste măsuri absurde îi plasează pe toți evreii într-o poziție de beligeranță față de etnicii români majoritari, ceea ce poate declanșa, în mod artificial, atitudini antievreiești.

Ne delimităm ferm de aceste măsuri și îi sfătuim pe toți evreii, fie ei mozaici sau creștini, să adopte, spre binele lor și al familiilor lor, aceeași atitudine înțeleaptă și morală.

Lucian Ionescu

Etnic evreu, creștin ortodox,

Inițiator al Comunității Evreilor Creștini „Nicolae Steinhardt” din România

5. Din acest florilegiu nu poate lipsi mărturia evreului NICOLAE STEINHARDT:

„Mareșalul Ion Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei

Anii următori lui 23 august (nu avusesem de suferit direct ca evreu nici în
vremea liceului, nici în facultate, nici în timpul războiului, munca la zăpadă o săvârşisem voluntar, iar pe cea obligatorie în condiţii de omenie, nu însă fără a cârti şi a fi certat de tata: să nu aud niciun cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu; face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?) m-au apropiat şi mai mult de poporul român. Purtarea politică a multor, prea multor evrei şi evreice mi s-a părut stupidă, însufleţită numai de ranchiună şi de ţinerea de minte a răului; nu şi a binelui care a cruţat viaţa a sute de mii de oameni din România, ţara care a cutezat să nu traducă în fapt repetatele ordine de executare în masă date de Hitler – şi nu fără mari riscuri, după cum avea să-mi explice pe larg Radu Lecca, întâlnit la Jilava, pe jumătate paralizat, doborât de boală […].

Referitor la camarazii legionari nu pot spune decât că purtarea lor faţă de mine a fost frăţească. Mi-a venit în ajutor şi reputaţia mea de evreu osândit pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinţă dovadă în lucruri unde mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de sine […]. Ştiu, ca toată lumea, că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense. Era vremea, dacă nu mă înşel, când, dintre şefii statelor europene ocupate, numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu se plece.

Nicolae Steinhardt