ISTORIE INTERZISĂ: DIVINUL GET ORFEU – MARELE ÎNŢELEPT AL UMANITĂŢII

Tot mai mult se petrec anii în infinit, iar nmele frumosului geniu get Orfeu străluceşte şi luminează fără încetare ca o stea călăuzitoare pe magicul drum al perfecţiunii, spre Epoca de aur a omenirii – eternul Paradis. Divinul lui cântec răsună şi astăzi, străbătând timpurile, plin de taine şi farmec, împodobit cu florile înţelepciunii şi recunoştinţei.

Veşnic purtător al coroanei de iubire a oamenilor, EL, Orfeu Getul, a fost şi va rămâne marele legislator, reformator şi civilizator, marele înţelept al umanităţii, trecută la aceea epocă prin sabia nesfârşitelor războaie fratricide, a sângeroaselor patimi, devastată şi mâncată de şarpele orgiei şi zdruncinată până-n adâncurile temeliei de despoticul marş al erotismului, beţiei şi desfătărilor, al maniei şi enthusiasmos-ului.

Întemeietorul unui cult al timpului, parcurgând calea spinoasă de la Dionysos şi ajungând slujitor fidel al zeului luminii Apollon (Zamolxe- n.r. Carmen Pankau), admirator al artelor frumoase şi al multor ştiinţe (medicină, botanică, geografie, drept), Orfeu este considerat pe bună dreptate autorul renumitelor poeme sacre care au dat naştere unui curent religios, unei mişcări protestatare în Grecia antică în secolul al 6-lea î.e.n.

Închinată lui Orfeu, această mişcare de protest cunoscută sub numele de „ORFISM” (una dintre manifestările religioase cele mai însemnate şi mai interesante ale lumii antice) se caracterizează prin refuzul de a se solidariza şi de a se supune ordinii sociale, sistemului politico-religios al Olimpienilor, punând la îndoială religia oficială a cetăţii greceşti.
Orfismul propăvăduia nemurirea şi divinitatea sufletului, impuritatea trupului. Doctrina orfică explica valoarea morală a sufletului omenesc, în care domina atât binele, cât şi răul, suflet care după moarte avea să fie răsplătit cu o viaţă veşnică ori avea să suporte pedepsele şi suferinţele Hades-ului.

Un şir de interdicţii, alimentare ori vestimentare, stau la baza vieţii orfice. Orficul era obligat să poarte haine de culoare albă, excluzînd din garderoba sa straiele de lână, iar cât priveşte regimul alimentar, el nu avea dreptul să consume vinul, ci trebuia să practice vegetarianismul.
Grecii aveau să vehiculeze ideea că Orfeu i-a învăţat pe oameni să nu mănânce mort, în general, era vorba de a nu accepta tradiţia religioasă a sacrificiului sângeros, altfel spus de a nu întrebuinţa în hrană carnea. De fapt, ce putea să însemne oare refuzul mâncării de carne?
Într-o societate în care consumul de carne echivala cu practica sacrificiului sângeros, aşadar, aceasta avea să semnifice să respingi ritualul cel mai important al religiei oficiale, valorile ei religioase, comunicarea oamenilor cu zeii şi renunţarea la lumea în cauză.

Se ştie că religia oficială, clasică, greacă se baza pe primul sacrificiu făcut cândva de Prometeu, la Mecone, a unui bou, menit să-i împace pe zei şi pe oameni. Însă mişcarea diplomatică, precum şi riposta lui Zeus, nu a dus decât la aprofundarea diferenţei dintre zei şi oameni. Rezervând oamenilor carnea şi măruntaiele boului şi oferind zeilor oasele şi grăsimea, Prometeu avea să provoace mânia lui Zeus, făcând să fie instaurat pentru oameni un regim carnivor adus drept omagiu suprem zeilor, iar în consecinţă abandonarea regimului vegetarian din Epoca de aur. Deci Prometeu i-a făcut pe oameni să mănânce carne, să devină robi ai morţii. Această împărţire va înscăuna orânduiala de superioritate a zeilor faţă de oameni, iar traiul lor comunitar se vestea de acum înainte ca ţinând de domeniul amintirilor frumoase.
Negarea acestei tocmeli străvechi, refuzul de a consuma carne şi întoarcerea la vegetarianism însemna pentru orfici repararea acelei erori-condamnări şi revenirea la acea stare deplină de fericire paradiziacă.

Această atitudine de refuz, acest protest împotriva unui sistem politico-religios, împotriva tradiţiei lui Hesiod şi a teologiei oficiale a grecilor avea drept suport naşterea filozofiei de opoziţie a lui Orfeu. Spre deosebire de cosmogonia lui Hesiod care pune la originea tuturor lucrurilor Haosul, vidul, ce va duce treptat la constituirea unui Cosmos organizat, iar suveranitatea lui Zeus se va dovedi sfârşitul acelui proces îndelungat de la nefiinţă la fiinţă, Orfeu avea să propună lumii un nou tip de cosmogonie, teogonie transpusă în vestitele sale Imnuri.

La început a fost Cronos, singurul principiu necreat, dar creator. Cronos zămisleşte Haosul şi Eterul. Eterul supune materia haotică unor acţiuni, care se preface într-un ou îmbrăcat în hainele negre ale Nopţii, ce simbolizează viaţa, o imagine a imperfecţiunii, reprezentând plenitudinea Fiinţei, care va degrada puţin câte puţin pînă la a ajunge la nefiinţă. Din nou se va naşte primul dintre zei, zeul bisexuat Phanes (Luminosul), numit, de asemenea, şi Eros, Protogonos (întâiul născut). Phanes, principiul procreaţiei, creează lumea şi zeii. Dar Zeus îl înghite pe Phanes, însuşindu-i puterea şi înţelepciunea, devenind zeu universal. După asta însă a zămislit împreună cu zeiţa-mamă Semele pe Dionysos-Zagreus, preafericitul stăpân al lumii.

Între timp, titanii, puşi la cale de arhigeloasa Hera şi temîndu-se că nou-născutul îi va priva de putere şi de privilegii, îl vor devora pe Zagreus, copilul. Indignat la culme de această faptă odioasă, atotstăpânitorul zeilor îi va străfulgera şi-i va omorî pe titanii, care au avut îndrăzneala să se înfrupte dintr-o făptură divină, readucându-l la viaţă pe Zagreus, iar din cenuşa titanilor aveau să apară primii oameni, care au moştenit o ascendenţă dublă, pe cea divină, dionisiacă, şi pe cea titanică.
Aşadar, omul se va dovedi a fi o fiinţă decăzută în urma unui păcat, cel al morţii copilului Zagreus, fapt care avea să facă din el, la început fiind de esenţă divină, un hoinar pe drumul marilor patimi pământeşti.

Deci misterele orfice reprezentau moartea, precum şi învierea zeului. Omenirea, întinată de străvechea fărădelege, trebuia să ispăşească acest păcat originar prin ritualuri orfice, prin ascetism şi purificări, să învingă răul din sine şi să-şi elibereze sufletul divin din temniţa trupului titanic, şi care, eliberându-se odată de povara terestră, va putea să meargă să trăiască alături de zei fericita lor nemurire în paradisul divin.
Încărcat de fărădelegi şi prea mult rău, sufletul impur se va supune legii reîncarnărilor, însă acei oameni care vor cunoaşte revelaţia lui Orfeu vor avea o viaţă consacrată binelui, o viaţă cu răspunderi individuale, viaţa adevărată a fiinţei care este sufletul ei, vor fi predestinaţi celor eterne.

Astfel, doar ţinând minte şi amintindu-şi permanent de originea lor divină, oamenii vor putea să se elibereze de corpul lor titanic, dar şi de nesfârșitele renaşteri.
Deci, omule, când va veni ziua morţii tale, te vei îndrepta către marele lăcaş al Hades-ului. Vei vedea aici în dreapta un izvor şi lângă el un chiparos alb, loc unde sufletele morţilor vin să-şi potolească setea. Nu te apropia de el. Vei găsi în faţa ta apă proaspătă care țâșnește din lacul Memoriei, fiind în supravegherea paznicilor. Te vor întreba foarte grav ce cauţi pe moşia Hades-ului. Să le spui: Sunt fiul Pământului şi al Cerului înstelat. Mi-e foarte sete. Mor. Daţi-mi să beau cât mai repede din apa lacului Memoriei. Şi atunci lor li se va face milă de tine şi îţi vor da voie în numele zeului ce domneşte pe pământ să bei din izvorul Memoriei, alăturându-te altor iniţiaţi ai lui Dionysos-Zagreus pe calea cea divină.
Frumosul geniu Orfeu şi doctrina orfică despre nemurirea sufletului au avut o mare înrâurire intelectuală asupra timpurilor societăţii sale, marcând profund pitagorismul, influenţându-i pe Platon şi pe Pindar, iar prin intermediul acestora şi pe neoplatonicieni, prefigurând şi pregătind creştinismul de la distanţă.

Direct sau indirect, inspirîndu-se din doctrinele de la acea epocă, care se inspiraseră la rândul lor din doctrina orfică, creştinismul (care a copiat religia noastră multimilenara zamolxiană si a schimbat-o după „necesitați”- n.r. Carmen Pankau), precum şi orfismul, propagau ideea ispăşirii de către om a păcatului originar şi a mântuirii, credinţa învierii şi a triumfului asupra morţii, lumina revelaţiei ce va să transforme fiinţa umană, acordând o viaţă preafericită în unirea veşnică cu Dumnezeu în împărăţia cerurilor pentru cei drepţi, iar pentru cei răi chinuri infernale, semănând în inimile lumii oamenilor cultul binelui şi al iubirii.

Poziţia privilegiată a chipului lui Orfeu în arta creştină, multiplele fresce ce-l înfăţişau cu căciula sa getică pe cap, tunica strânsa la mijloc şi mantia largă, cântând la ţiteră, vrăjind şi îmblânzind lumea animală, apoi Orfeu stând în mijlocul unei turme de oi, mulţimea de sarcofage împodobite cu figura lui Orfeu ne vor demonstra nu o dată sentimentul de veneraţie pe care i l-au nutrit oamenii. Legendarul Orfeu crucificat din picturile superbe şi unice, incomparabile, zugrăvite în catacombe va reprezenta de-a pururi şi întotdeauna ideea de dăruire măreţei opere de civilizare a lumii şi a idealului umanist, va simboliza destinul nemuritor al sufletului: ritmul etern al naturii și trecerea de la unu la multiplu şi întoarcerea la unu.

Cinstirea memoriei divinului get Orfeu, al MARELUI NOSTRU STRĂMOŞ, imnurile căruia au fost traduse pentru prima dată în limba română în BASARABIA, pe pământurile vechii Europe, ţine de datoria noastră a românilor basarabeni, fiii săi urmaşi, este un mare act de cultură şi de dragoste faţă de frumosul geniu şi marele Om, Orfeu.

Sursa: Mihai Dumitru Ciubotaru
Adaptare și foto: Carmen Pankau