Onomastica – un calvar

Mircea Druc:

Chestiunea numelor și pronumelor la românii din teritoriile naționale ocupate durează de secole. Și se pare că nu mai are capăt. În 1812, Imperiul rus a răpit Moldova de Est denumind-o arbitrar și impropriu – Gubernia Basarabia. Noii „supuși fideli” ai împăratului de la Sankt-Petersburg, au fost încurajați, timp de peste un secol, să-şi boteze copiii cu prenume rusești. Administrația țaristă și biserica rusă impuneau basarabenilor prenume din calendarul ortodox, rusificat total şi acesta. În familia mea se vorbea că bunicul Ștefan, pe când era flăcău, fusese încântat de prenumele „Maşa” (diminutivul rusesc al numelui ebraic Maria). Cică, răsuna valea Ciuhurului când preotul din Pociumbăuți, cu o voce tunătoare, își striga copila de la joacă: „Maşa, marș acasă!”. Și bunicul ar fi vrut ca pe mezina lui s-o cheme „Maşa, ca pe fata popii”. Dar s-a opus categoric bunica Eugenia decretând – „Elena”. Pentru mine și frații mei Vlad și Emil ea a fost „mama Ileana”…
Pentru prima oară în istorie, după Marea Unire de la 1918, legislația rusească a fost abrogată. Administrația română a deschis scoli cu predarea în limba autohtonilor pe întreg cuprinsul Basarabiei. Treptat s-a modificat și onomastica. Pe copiii din satul meu îi chema: Mihai, Augustina, Remus, Silvia, Veronica, Emil, Virginia, Liviu, Cecilia, Areta, Marin, Lucia, Filaret, Minodora, Stelian… Cu unii am fost colegi de școală.
Prin clasa a treia, într-o duminică, bunica Eugenia m-a înduplecat să merg cu ea la biserică. Mi-a promis că, înainte de sărbătoarea Învierii, o să mă ia la Cernăuți și o să-mi cumpere o tujurcă. Dar nu m-am ținut de cuvânt, n-am stat cuminte lângă ea până la împărtășanie. M-am strecurat priințe băbuțe, ca să ajung sus, în clopotniță. Acolo, în lumea liliecilor, într-un morman de hârtii, aveam să descopăr mărturia venirii mele pe lume. Am băgat în sân foaia ruptă din registrul bisericesc, ca să le-o arăt acasă părinților. „În ziua de sfântul Pantelimon, 25 iulie 1941, în familia lui Gheorghe şi Elena Druc, creștini ortodocși, de naționalitate română, s-a născut un fiu, cu numele de botez Pantelimon” – acesta era conținutul înscrisului. Atunci am aflat de ce pe mine mă cheamă altfel.
Mama și tata au ținut neapărat ca primul lor băiat să poarte numele domnitorului invocat în „Scrisoarea a III-a” – „Tu ești, Mircea? – Da, împărate!”. Dar, ghinion, acest prenume nu figurează printre sfinții pravoslavnici. Și bunii mei părinți au avut de suportat un presing enorm din partea preotului Kuharski din Pociumbeni. „Bă, voi sunteți bolșevici! Nu respectați legile bisericești!”, se indigna preotul belicos, membru al Legiunii Arhanghelul Mihail. „Copilul a venit pe lume în ziua de Sfântul Pantelimon. Fără discuție, va fi botezat doar cu acest prenume”.
Unchiul Vladimir Ciubară, a intrat în tratative cu reprezentantul puterii ecleziastice. El nicidecum nu putea fi suspectat de simpatii bolșevice. Purta uniformă de locotenent, cu o medalie la piept. Chiar în primele zile de luptă pentru eliberarea Bucovinei, fiind ușor rănit, a stat în spital la Iași. Urma să plece pe front, la Odesa. Și venise să-şi vadă părinții, sora şi nepoțelul nou născut. A mai intervenit şi un alt frate al mamei, unchiul Andrei Ciubară, de profesie teolog, care fusese coleg de seminar cu preotul Kuharski. Conflictul s-a aplanat printr-o soluție amiabilă. La biserică am rămas Pantelimon iar primarul, un nepot de al bunicului Stefan, m-a trecut în registrul de stare civilă Mircea. O tranzacție în stil românesc: şi capra şi varza. Nu știu dacă biserica pravoslavnică admite asemenea compromisuri…
În 1944, odată cu cea de a doua „eliberare sovietică”, s-a declanșat schimbarea numelor de familie și a naționalității aborigenilor (din români erau trecuți în acte ucraineni și moldoveni). Concomitent avea loc „invazia matrimonială” – o transferare planificată în teritoriile acaparate de URSS a femeilor sovietice. Acestea, nemăritate sau văduve, erau recrutate de pe tot cuprinsul imperiului. Drept consecință, o avalanșă de prenume ruso-ucrainene. În Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța au venit pe lume Katiușa, Ruslan, Ludmila, Svetlana, Igor, Oleg, Iurie, Veaceaslav, Vladimir, Sveatoslav, Oxana, Snejana, Sașa, Maşa, Dașa, Vera, Nadejda, Liubovi.
Înainte să împlinesc șaisprezece ani, am prezentat la biroul stării civile din centrul raional Brătușeni metrica românească. Aveam și foaia din registrul descoperit de mine în clopotnița bisericii din Pociumbăuți. Solicitam un certificat de naștere sovietic. Șefa biroului, o ucraineancă binevoitoare, m-a întrebat: „Băiete, ai de gând să-ți faci pașaport? Te pregătești să intri la vreo instituție de învățământ?” Am dat din cap afirmativ. „Înțelegi rusește? Hai să indicăm peste tot „naționalitatea moldovean”. Şi a părinților, şi a ta. Dacă te scrii român, nu prea ai șanse să ajungi student”. Inexplicabil, la transcrierea certificatului din română în rusă, în loc de data nașterii, au indicat data când tata m-a înregistrat la primăria comunei Zăicani. Şi așa a rămas cât am trăit în URSS. Astfel, în primul meu pașaport (buletinul de identitate sovietic) am fost fixat drept: „Druc Mircea Gheorghevici, moldovean, născut la 27 iulie 1941, în satul Pociumbăuții, raionul Brătușeni, RSSM”. Mi-am iertat cu greu această „cedare identitară”. Deși, în diverse situații, este rezonabil să mergem la compromis.
Istoria se repetă. Bătălia onomastică continuă. În 1969, am decis: copila mea va purta numele soției – Mariana, dar inversat – „Anamaria”. La Biroul stării civile din Moscova au refuzat să-mi înregistreze fata, precizând cu dispreț: „Nu avem asemenea prenume!”. Și mi-au vârât sub nas „Lista de prenume aprobate”. Flegmatic, printre dinți, am strecurat ca o înjurătură: „Nici asemenea copii n-aveți!” Şi m-am retras precipitat. Peste o lună, cu Mariana şi fetița în brațe, am venit la părinții mei. Aflu ce mai e nou: colhozurile din Pociumbăuți, Pociumbeni, Druță și Horodiște s-au comasat în unul singur și se cheamă «Дружба»; sovietul sătesc, adică primăria, s-a mutat la Pociumbeni; Vasile Creţu, un coleg de școală primară, a rămas în funcția de secretar. M-a înseninat un gând: copila s-a născut la Pociumbăuţi și nu-i neapărat să obțină certificat la Moscova, unde părinții ei au acum viza de reședință. Pe Vasile l-am informat succint: am venit să-mi înregistrez fiica.
Alături de sovietul sătesc din Pociumbeni, se afla o cooperativă sătească de consum. Am cumpărat o ladă cu sticle de votcă. La o casă din vecinătate am cerut niște păhărele. Trecătorii erau serviți chiar în curtea primăriei. „Cu ce ocazie!?” – întrebau oamenii mirați. Gardianul sovietului sătesc, împuternicit să toarne câte un păhărel la toată lumea, care trecea pe drum, lămurea entuziasmat: „Mircea Druc are o fetiță!” „Să vă trăiască!”, – de dimineață până seara târziu. Când să perfectăm actele, secretarul Creţu Vasile zice: „Mircea, mai bine scrie tu, corect, ca la carte!”. Și am scris, rusește, bineînțeles, așa cum cerea legea sovietică: „Druc Anamaria Cezara Mircevna”. Am adăugat un al doilea prenume (lucru inadmisibil) ca să fie toată lumea fericită. Bunica, mama mea, tare mai voia ca pe nepoata ei, cea dintâi, s-o cheme „Cezara”.
Când s-a născut a doua fiică, trăiam și lucram la Chișinău. Și am schimbat tactica aplicând sugestiile expuse în cărțile lui Dale Carnegie. La biroul stării civile m-am adresat în rusă pe un ton evaziv: „Mă puteți ajuta cu un sfat? Vă rog frumos! Soția şi soacra insistă să punem prenumele fiicei „Eva”, dar mie îmi place „Corina”. Funcționara a luat iute actele, le-a verificat, apoi a decis: „Fie, mai bine „Kariné”, ca la armeni. La ce vă trebuie „Eva”!? Sunteți moldoveni, ambii părinți!”.
După prăbușirea Imperiului ideocratic bolșevic și revirimentul pravoslavniciei ne-am confruntat cu aceleași probleme. La birourile stării civile mentalitatea sovietică rămânea intactă. Părinții erau „îndrumați” cum e mai bine să-i cheme pe noii cetățeni ai noului stat independent. Ca să poată obține certificatul de naștere a copilului cu numele dorit, o demnă familie de români basarabeni s-a mutat în dreapta Prutului. La Chișinău, prin 1993, doamna și-a dus copilul la o biserică „de-a noastră”, aparținând de Mitropolia Basarabiei. I-am întâlnit când se întorceau acasă. Și Anișoara, mama băiatului, cu lacrimi în ochi, mi-a relatat ce-a pățit. La împărtășanie, copilul, întrebat cum îl cheamă, a răspuns vioi: „Decebal”. Surprins, preotul s-a răstit: „Ce prenume mai este și aista!? De unde l-ați scos?” „Dar cum trebuia să-l cheme? Vladimir?”. La această replică sfântul părinte și-a ieșit cu totul din fire. Biata femeie nu avea știre că popa, căsătorit cu o rusoaică, are un fecior și-l cheamă Vladimir.
La București, un ginere de al meu, transilvănean din Sibiu, ia pus numele băiatului „Mircea Felix”. Când la botez, aflăm că „așa nu merge”. Fără nume de sfânt nu se poate. L-au înregistrat „Mihail Mircea Felix Bucur”. Băiatul a crescut mare. Acum decide singur cum îl cheamă. Pentru ca situația să nu se repete, pe nepoată au numit-o „Francesca Maria Bucur”. Un alt ginere, oltean din Craiova, și-a înregistrat copilul mai simplu –„Alexandru Teodorescu-Druc” și toată lumea îi spune „Alex”.
În peregrinările mele prin vastul imperiu sovietic întâlneam persoane curioase : „Ce fel de prenume mai e şi acesta, Mircea? Cum ar fi, pe-a noastră?”. Le părea că ar fi cu mult mai bine Mihail Druc sau Dmitri Druc. Şi de-atâtea ori am respins intențiile binevoitorilor de a-mi rescrie actele! Unora le explicam: Mircea este un prenume cu tradiție în istoria românilor. Inițial, avea o circulație limitată la un anumit mediu, în Muntenia și Moldova. Ulterior, s-a generalizat și astăzi este atestat în onomastica întregului spațiu românesc; moldovenii folosesc prenumele Mircea frecvent, dar îl au și bulgarii și sârbii, în variantele Mircio și Mirce. Credeam că rușii, ucrainenii, frații noștri întru ortodoxie, aflând de originea slavă a prenumelui Mircea, își vor atenua un pic elanul habotnic de rusificare.
Apropo, am tot umblat prin lume, dar în afară de Ucraina și Rusia, nici într-o țară unde m-am prezentam „Mircea Druc”, nu m-a chestionat nimeni: „Cum ar veni Mircea, pe-a noastră?”. Paremie-se că în ultimul timp, prenumele acesta nu mai este bizar sau inadecvat. Lumea se deprinde, cred eu. Contribuie, într-un fel, performanța lui Mircea Lucescu în lumea fotbalului. Și activitatea lui Mircea Geoană la NATO. Și opera lui Mircea Eliade, care, fiind tradusă masiv în rusă, este asimilată creativ și de intelighenția din spațiul ex-sovietic.
Prin 2010, auzind întâmplător de opțiunea mea onomastică „Mircea – Pantelimon”, doamna Nina Negru, cu toată franchețea, îmi sugera: „Domnule Druc, sfântul Pantelimon este ocrotitorul medicilor. Un model de doctor creștin. „Doctor fără de arginți. Cel în toate puternic ca un leu”. Unul dintre cei mai mari unioniști basarabeni a fost Pantelimon Halippa. Pe șeful primului guvern al Basarabiei îl chema Pantelimon Erhan. V-ar prinde bine să fiți asociat cu unul dintre cei mai cunoscuți şi iubiți sfinți ai Bisericii lui Hristos și cu artizanii Marii Uniri de la 1918. Reveniți, neapărat, la prenumele Pantelimon”. Toată stima pentru doamna Nina Negru și vastele sale cunoștințe de literatură, istorie, filozofie. Este una dintre puținele basarabence cu doctoratul în teologie. Totuși, eu rămân cu numele dorit de părinții mei.
Pe mine, însă, de mic copil și până am terminat facultatea, mă strigau Marcel, deși, în catalog, în acte, eram trecut Mircea. Îmi aduc aminte cum se indigna bunica Eugenia că dincolo, peste Prut, a întâlnit oameni în etate, dar cu nume de prunci, căci se prezentau Ionuț, Irinel, Puiu, Ninel, Pușa. La Pociumbăuți, era clar pentru toată lumea: Nicușor este un puști, frumușel și cumsecade. Dar un om de stat nu poate fi decât Nicolae; Marcel este un copil cuminte, care, ajungând om mare, serios, la loculul lui și în toată firea, devine Mircea. Mie îmi convenea și Mircea și Marcel. Foloseam ambele prenume și mă recomandam după caz și împrejurare. La școala din Zăbriceni, eram Mircea Druc, iar colegii, după triumful filmelor indiene, mă strigau Raj Kapoor. Iar la Universitatea din Leningrad, când oamenii sovieticii erau deja cuceriți de cinematografia italiană, colegele rusoaice mă numeau „Marcello Drug”, cu gândul la Marcello Mastroianni.

Când am consultat dicționarele onomastice am descoperit că, de fapt, Mircea și Marcel sunt două nume diferite. Conform caracteristicii antroponimice, un Mircea este omul care caută să aducă pace și liniște în jurul său. Un personaj bine organizat care se dedică în totalitate activității profesionale. Ține sincer la amici și colegi, are grijă de partenerii de viață, este loial, apreciază frumusețea. De regulă, fiind un tip creativ, îi place uneori sa trăiască într-o lume imaginară unde se ascunde de cei din jur.
Despre copilul Marcel se afirmă că este inteligent, serios și ordonat. Nu le face probleme părinților. Ei pot conta pe responsabilitatea sa în orice situație; are grija de ai săi, dornic să le facă pe plac în orice moment. El va fi tentat de o profesie ce necesită precizia, de științele exacte sau de domeniul estetic. Bărbatul Marcel se impune, direct, decis, autoritar și directiv. Rezervat, prudent și neîncrezător, el este o persoană șarmantă: îi place să fie admirat de persoanele de sex opus. Elegant și rafinat, acordă o atenție sporita aspectului său fizic. Efortul nu-l sperie, chiar din contra, este un bărbat laborios și conștiincios; în diverse situații persoanele din jurul său îl solicită deoarece inspiră încredere și curaj. In momentul în care este criticat, rănit în amorul propriu, devine coleric, arogant și agresiv.
Marcel are un simț înnăscut al organizării, al gestiunii; îi place ordinea, precizia, stabilitatea; este alergic la neglijență, nu tolerează ca cineva să întârzie la o întâlnire programată; respinge lucrurile care nu sunt naturale, sănătoase. Pe plan sentimental, este pudic, rezervat; uneori are probleme de comunicare. Cu picioarele pe pământ, deloc romantic, se manifestă ca o persoană posesivă dacă partenera de viață nu are un comportament pe placul său. Gelos și protector, el nu acceptă nici o greșeală din partea acesteia, este extrem de ranchiunos… Aș putea să adaog multiple caracteristici pozitive sau negative ale omului născut sub semnul Leului, indiferent că-l cheamă Mircea sau Marcel. De exemplu, a existat un Sfântul Marcel „cel fără dormire”. El a făcut parte dintr-un cor, care cânta zi și noapte, drept laudă perpetuă Divinității. Cei care m-au cunoscut, aveau libertatea să decidă în ce măsură mă încadrez în tipologiile onomastice și zodiacale. Și care prenume – Mircea sau Marcel – mă caracterizează mai exact. Acum, însă, pentru mine chiar că nu mai are nici o valoare…
Afară de amalgamarea necumpătată a prenumelor, am cunoscut încă o anomalie. Mă refer la preluarea de către românii din teritoriile ocupate a formei de adresare cu prenume și patronimic (имя и отчество). Adică, prenumele interlocutorului se combină cu prenumele tatălui acestuia. Tradițional, pe tot cuprinsul Imperiului rus te puteai adresa astfel, chiar și împăratului. De exemplu – Nicolai Alexandrovici (ultimul țar al Rusiei împușcat de bolșevici). În Imperiul ideocratic sovietic te puteai adresa „conducătorului iubit, părintele noroadelor” simplu – „Iosif Vissarionovici”. Iar în actuala Federație Rusă, un imperiu neofascist în expansiune, supușii se pot adresa liderului de la Kremlin respectuos: Vladimir Vladimirovici. Indiscutabil, este o formulă tradițională ruso-ucrainiano-bielorusă, dar absolut improprie altor popoare, inclusiv nouă, românilor… Îmi aduc aminte că veneam în vacanță de la Leningrad și un vecin, brigadier în colhoz, mă saluta voios și neapărat în rusește: „Добро пожаловать, Марчел Георгиевич!” (Bine ai venit, Marcel Gheorghevici!). După care urma, în română: „Te poftesc la o butâlkă di pivă. „Mulțumesc frumos, bade Ioane. Pe etichetă e scris „bere”, dar mata îi zici „pivă”. „Ei, scrie bere, da-i tot pivă”.
În 1990, Sovietul Suprem al RSSM m-a ales în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Și la Guvern mulți îmi spuneau „Mircea Gheorghevici”, pentru că pe tata îl chema Gheorghe. Din start, i-am rugat serios: „La serviciu nu ne adresăm decât cu domnule (tovarăș – nici într-un caz!), urmat de funcția respectivă. Mie îmi spuneți: „domnule președinte” … sau, cum devine la modă acum, „domnule prim-ministru”. La București, jurnalistul Viorel Patrichi avea să menționeze: „Schimbarea din 1990 de la Chișinău a început chiar de la formula de adresare”. Însă, după „sacrificarea premierului Druc” (un eveniment menționat astfel de către istoricul Gheorghe E. Cojocaru), alogenii, comuniștii, agrarienii au impus din nou, peste tot, cutumele sovietice, inclusiv: „Mircea Ivanovici” pentru Snegur, „Andrei Nicolaevici” pentru Sangheli, „Piotr Kirilovici” pentru Lucinschi și tot așa pentru toți șefii.
O posibilă concluzie: de-a lungul timpului, în pofida onomasticii obligatorii, impuse de Biserica Pravoslavnică Rusă, sau a unei liste de prenume aprobate de Sovietul Suprem al URSS, românii din teritoriile ocupate sfidau cenzura și blocada. Ei alegeau pentru copii lor prenume mai altfel, de prin cărți, din cântece și filme. Astăzi, este primordial și imperios necesar ca românii de pretutindeni să aibă dreptul la autoidentificare – să decidă liberi ce sunt, cine sunt și cum îi chemă. Să contracareze tendința străinilor de a folosi onomastica ca instrument al unei deznaționalizări silențioase și perfide…

București, iunie 2024.