EMINESCU ŞI DIVINITATEA

AURELIAN SILVESTRU

Suntem coborâtori din stele. Viaţa însăşi s-a născut din praful cosmic. Şi (cine ştie?) poate că lumea noastră e populată de fiinţe care nu se văd. Poate că Dumnezeu, cu toată suita sa de sfinţi şi heruvimi, se plimbă printre noi, iar noi nu mai avem capacitatea de a comunica cu El…

În „Luceafărul” lui Eminescu descoperim o stranie poveste de iubire, conform căreia Hiperion (o fiinţă celestă) se îndrăgosteşte de pământeana Cătălina, rugând-o pătimaş:
– O’vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sun Luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Fata îi răspunde la sentimente, însă îi pune o condiţie:
– Dar, dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
Gata să renunţe la toate de dragul iubirii, Hiperion se duce la Părintele său şi-l roagă:
– Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire!
Creatorul, fireşte, nu poate fi de acord şi îi dezvăluie adevărata faţă a oamenilor care sunt făţarnici, infideli şi nestatornici.
Sfârşitul poemului e binecunoscut şi ne plasează pe noi, muritorii de rând, într-un con de umbră nu prea favorabil…
Exegeţii lui Eminescu au lansat ulterior ideia că poetul s-a referit, de fapt, la soarta omului de geniu care nu e capabil să fie fericit decât în lumea creaţiei sale. Ba unii critici literari au susţinut că Eminescu s-a inspirat din Schopenhauer care considera că geniul este un singuratic.
– Oamenii geniali, scria filozoful german, sunt prea puţini la număr, ca să-şi găsească o pereche şi prea diferiţi de ceilalţi, ca să le poată deveni prieteni…
Referitor la subiectul poemului, până şi G.Călinescu era de părere că „ideea a fost preluată dintr-un basm cules de Kunisch”. Alţi critici au făcut paralele între Eminescu şi Goethe sau Eminescu şi Hölderlin (care scrisese şi el un poem despre Hiperion – personaj mitologic al cărui nume, din punct de vedere etimologic, se descifrează ca „cel care merge pe deasupra pământului”).
Înaintând pe această cale, lucrurile ar putea fi împinse spre nerecunoştinţă…
După mine, subiectul epic pe care se ţine „Luceafărul” n-a fost nici inventat, nici preluat dintr-un basm german. Poetul a redat un caz cu mult mai vechi decât cel descris în „Fata din grădina de aur”, iar sursa lui de inspiraţie a fost un episod din Biblie!

În virtutea tradiţiilor, noi credem că Isus Hristos este unicul fiu al lui Dumnezeu care a pogorât pe pământ. Dar, dacă ne aplecăm mai atent asupra textelor din Sfânta Scriptură, descoperim că Tatăl nostru cel din Ceruri a avut şi alţi „fii” care coborau printre oameni şi comunicau cu ei…
E una dintre cele mai tainice şi mai controversate perioade din istoria umanităţii – perioadă peste care atârnă şi azi o perdea de nepătruns. Referindu-se la ea, unii autori moderni consideră că Biblia a descris, de fapt, o invazie a extratereştrilor şi că specia umană ar putea fi rezultatul „experimentelor genetice” puse la cale de aceşti călători interstelari.
Dar s-o luăm pe rând…
În Biblie există un fragment care descrie o situaţie similară cu povestea din „Luceafărul” lui Eminescu (Facerea, cap. 6: 1-5). Citez:
– Iar după ce oamenii s-au înmulţit pe pământ, Fii lui Dumnezeu, văzând că fetele lor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit… Aşa au apărut uriaşii din vechime, de pe timpul când Fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor, iar ele au prins a le naşte copii.
Textul e sărac în detalii şi nu ne lămureşte cine erau, de fapt, aceşti fii ai lui Dumnezeu. La originea pasajului se află Cartea lui Enoh, pe care Biserica a folosit-o până în secolul al IV-lea, fiind apoi exclusă din circuitul scripturilor creştine.
Enoh era unul dintre nepoţii lui Adam care putea comunica direct cu Demiurgul. El afirma că fiii lui Dumnezeu erau îngeri trimişi pe pământ să ne ajute, iar marele lor păcat a fost nu trufia (cum se pretinde), ci dorinţa de a face copii cu femeile pământenilor – fapt pentru care au fost izgoniţi din Rai.
Ulterior, Biserica a pretins că îngerii nu au sex şi i-a descris ca pe nişte prunci cu aripi. Totuşi, dacă dorim să avem o imagine concretă a felului cum arătau aceste entităţi, e suficient să recitim „Luceafărul” lui Eminescu, căci, descriindu-l pe Hiperion, poetul se pare că a conturat chipul unuia dintre fiii lui Dumnezeu:
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur, moale…
Iar umbra feţii străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
Mult timp lucrarea lui Enoh a fost considerată pierdută fără urmă. Dar în anul 1773, exploratorul scoţian James Bruce a descoperit într-o mănăstire din Etiopia câteva fragmente ale textului care aruncă mai multă lumină asupra episodului în cauză.
Astfel, după ce descrie „păcatul” săvârşit de îngeri, Enoh anunţă că aceştea s-au temut să dea ochii cu Tatăl lor şi l-au trimis pe el să negocieze „dezlegarea” lor. Creatorul l-a ascultat atent, dar i-a răspuns sever:
– Spune-le că ei ar fi trebuit să vină în numele oamenilor, şi nu oamenii în numele lor. Şi mai spune-le că, deşi au fost fiinţe spirituale, cu viaţă veşnică, Eu nu le-am dezvăluit toate misterele Cerului, aşa că ceea ce le-au împărtăşit ei femeilor sunt doar taine mărunte care dăunează pământenilor. De aceea pierde-voi de pe faţa pământului omul pe care l-am făcut şi care s-a lăsat ispitit de ei!

Ameninţarea s-a adeverit curând, căci imediat după asta (citim în Biblie) Dumnezeu a trimis potopul pe pământ. Ulterior Mântuitorul va introduce până şi în „Tatăl Nostru” rugămintea „şi nu ne duce pe noi în ispită”, ca nu cumva istoria să se repete.
Vrând să ia apărarea îngerilor, Commodorius (un autor creştin din secolul al III-lea) scria:
– Nu îngerii au fost de vină, că au decăzut, ci femeile care i-au sedus şi care erau atât de ademenitoare, încât seduşii nu-şi mai puteau dori să se întoarcă în Ceruri.
Dacă i-am da crezare, atunci ar trebui să acceptăm că nici unul dintre „Hiperionii” îndrăgostiţi de pământene n-a fost în stare să-şi învingă pasiunea. Or, noi cunoaştem din opera lui Eminescu că unul, totuşi, a rezistat ispitei, rămânând la locul său, în veşnicie, de unde priveşte şi acum „nemuritor şi rece” spre tinerele care continuă să-l cheme:
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!