CINE SUNTEM: ROMÂNI SAU ROMUNCULI ?

Eminescu a creat termenul de “romunculi” prin analogie cu “homunculi”, fiinţe artificiale, născute pe cale de laborator. “Romunculi” sunt românii decăzuţi, degradaţi, demni de dispreţ.
Trebuie să recunoaştem că sentimentul naţional a scăzut în ultimul timp, ca urmare a unei înţelegeri greşite a ideii paneuropene, care nu anulează Identitatea naţională, ci – dimpotrivă – o întăreşte. Nu putem exista în Europa decât cu identitatea noastră spirituală.
Este cazul, deci, să ne întrebăm ce suntem, de fapt: români sau romunculi, cum spunea cu atâta amărăciune Eminescu? Lăsăm fiecăruia dintre noi latitudinea să-şi răspundă, în forul său intim, la această întrebare.

Ovidiu GHIDIRMIC
dacoromania-alba.ro

« De ce avem oare atâta apetenţă pentru slugărnicie: e oare înscrisă în gena noastră? De ce oare trebuie mereu să ne ajustăm istoria şi să nu ne-o asumăm? Vor să-l scoată pe mareşalul Ion Antonescu din Istorie? Dar nemţii de ce nu-l scot pe Hitler? Sau ungurii pe Horthy?
N-am văzut această aberaţie (n-am timp să urmăresc emisiunile), dar dacă televiziunile astfel au procedat, înseamnă că, suntem un neam de slugi şi ne merităm soarta şi eticheta nu de români, ci de romunculi, cum bine a spus Poetul ,,Romanii vechi şi mândri, / Învingătorii lumii, – au devenit / Romunculi […] un popor / Ce se dispreţuieşte pe el însuşi” (Mihai Eminescu – Ondin şi Poetul).
Noi , din nefericire, le-am dat girul impostorilor care, azi, ne guvernează . Ajunşi la putere, pe căi necinstite ca nişte infractori de drept comun, cooptaţi de pe alte nave politice de piratul din Constanţa şi transformaţi în aberante creaturi politice, duplicitari şi perfizi, oamenii noştri politici au creat, prin lăcomia lor tentaculară, un popor profund nefericit. Au făcut din acest popor , demn şi brav, un neam de slugi. Slugi în ţară, slugi afară.
Unde au dus ţara, clasa noastră politică, în cei douăzeci de ani de democraţie? Dintr-o ţară al lui Făt Frumos şi a Ilenei Cosânzene au făcut una a Genarului. Copii noştri nu vor mai avea fericirea să trăiască într-o ţara de basm, cum este acest plai mioritic dăruit de Dumnezeu, ci într-un spaţiu al infernului. Singura lor şansă este să evadeze în Europa.
Am ajuns ,,un popor / Ce se dispreţuieşte pe el însuşi’’. Vai nouă, neam bicisnic, care se zice că, ne numim popor.»

Vasile Anton, Iaşi, 28 octombrie 2011
reteaualiterara.ning.com

DESPRE EMINESCU SI CE AM INVATAT DESCOPERINDU-L
Miruna Lepuş

Despre România şi români
„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu-i trece…” [1] „Iubim ţara şi naţia noastră astfel cum n-o iubeşte nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi.” [2] „(Naţia) o iubim sans phrase.” [3] Aşa îşi exprimă poetul dragostea de neam şi ţară.

Pentru Eminescu, ca o totalitate de indivizi să se poată numi „una”, să aibă sentimentul solidarităţii naţionale, aceştia trebuie să aibă în comun limba, religia, obiceiurile şi arta naţională ce sunt cuprinse în sufletul ţăranilor, trezindu-le sentimentul apartenenţei la acelaşi neam. Pentru că „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea” [4], conştiinţa de neam şi limbă trebuie păstrate în stare pură dacă vrem ca poporul însuşi să-şi păstreze individualitatea şi astfel să dăinuie. Această teorie l-a făcut pe Eminescu să caute toate sursele ce ar putea duce la crearea unei „poezii artistice naţionale” [5]: istoria românilor, literatura şi cronicile româneşti vechi, literatura populară, obiceiurile, cuvintele şi expresiile bătrâneşti, auzite în treacăt, în călătorii sau la petreceri populare, şi notate cu grijă. În 1869 Eminescu este chiar delegat de societatea „Orientul” să culeagă folclor din Moldova. Opera sa are deci la bază o documentare serioasă, întreprinsă de-a lungul multor ani. Dragostea pentru trecutul glorios al ţării, pentru vitejia şi judecata limpede a domnitorilor, pentru înţelepciunea cărturarilor şi ţăranilor, pentru frumuseţea meleagurilor natale răzbate din toate poeziile, nuvelele şi articolele. Eminescu a conceput chiar şi un proiect de Decameron înfăţişându-i pe marii domnitori. Nu l-a dus însă la bun sfârşit.

Eminescu a vizitat şi a scris despre mai toate provinciile ţării. Moldova este „pământ înzecit de sfânt, ai cărei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurelor străine, pe ale cărei moaşte sfinte calcă picior străin” [6]. Cuprins de dorul de casă, poetul îşi imaginează o „căsuţă tăcută mitutică” pe iubita vale natală. Moldova este locul copilăriei, al primelor iubiri, al primei slujbe de gazetar, dar şi al multor dezamăgiri ca bibliotecar, inspector, profesor şi, mai apoi, din cauza bolii.

Bucovina a cunoscut-o Eminescu încă de mic, când învăţa la Cernăuţi şi când fugea de la şcoală, când publica prima poezie plângându-l pe Aaron Pumnul şi când organiza mai apoi serbarea de la Putna.

Prin Transilvania a hoinărit cu trupa de teatru şi a învăţat la şcoala din Blaj. A apărut mai târziu în faţa justiţiei pentru articolele vehemente publicate în „Federaţiunea” în care enunţa drepturile istorice ale românilor din Transilvania şi îi îndemna pe locuitorii provinciei să iasă din starea de pasivitate.

Odată cu obţinerea Dobrogei în urma Războiului de Independenţă, Eminescu ia atitudine în privinţa organizării noii provincii şi a respectării drepturilor locuitorilor pentru ca românii să nu facă dincolo de Dunăre aceleaşi greşeli pe care le făceau maghiarii în Transilvania. Poetul ajunge cel puţin o dată şi până la malul mării.

Eminescu şi-a iubit ţara, a fost interesat de soarta ei, a încercat să facă lucrurile să se schimbe în bine sau măcar să nu se schimbe în rău. A fost un adevărat patriot, pentru care „naţionalitatea trebuie simţită cu inima, nu vorbită cu gura. […] Iubesc poporul românesc fără a iubi semidocţii şi superficialităţile sale” [7], franţuzismele proaspăt adoptate, demagogia greco-bulgărimii, şiretlicurile şi intervenţiile izraelite.

Eminescu scria într-un articol din 1879: „E mică ţărişoara noastră […], dar această ţară mică şi ştirbită este ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc […] S-o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noastre. […] Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării” [8]. Această idee pare a fi reluată la sfârşitul testamentului lui Ion Moţa: „Să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu!”, parafrazat de Radu Gyr în mai cunoscuta variantă: „Să faci, Căpitane, o ţară/ Ca soarele sfânt de pe cer!” (Imnul eroilor Moţa-Marin).

Poporul român e prea „blând” şi îngăduitor, „cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism” [9], nu se indignează în faţa afacerilor ilegale şi a cedării Basarabiei. Este un popor „bun, blând şi omenos”. Această stare a lui se datorează epocii fanariote, care a distrus „sentimentul de demnitate naţională” [10], şi păturii suprapuse, formate din străini care, cu ajutorul Rusiei sau Austro-Ungariei, guvernau ţara. Într-o Românie astfel condusă ar dispărea într-un final elementul naţional, iar ţara ar deveni „o Americă sau o Belgie a Orientului […], o expresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat naţional” [11]. Ideea este repetată şi sub alte formă: „expresia etnologică e prea mult desconsiderată în favorul expresiei geografice” [12] – suntem o naţiune pentru că avem multe în comun, nu doar pentru că se întâmplă să locuim în aceeaşi zonă. Românii trebuie să-şi conserve deopotrivă naţionalitatea şi teritoriul pentru a rezista primejdioaselor idei ale veacului.

Eminescu este adeptul teoriei statului natural, în care legile nescrise, bazate pe înţelegeri, pe obiceiul pământului, sunt rezultatul felului de a fi al locuitorilor, putând astfel să evolueze într-un ritm adecvat stării de fapt din ţară. „El (progresul) este opera înceată şi înţeleaptă a timpului” [13], şi nu rezultatul unor legi împrumutate din Apus. Contractul social nu era pentru jurnalist o ipoteză plauzibilă privind apariţia statului.

Eminescu crede în misiunea României în Peninsula Balcanică, căci toate popoarele acestei regiuni se trag din traci, în ciuda valurilor de cuceritori ce s-au aşezat în regiune: „După ce ne-am organizat pe temelii statornice şi ne-am consolidat ca ţară neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei Balcanice, unde trebuie să căutăm împlinirea misiunei poporului român” [14]. Eminescu şi-a dorit un Imperiu Roman al Orientului, numit Dacisches Kaiserreich de agenţii austro-ungari, la curent cu visele lui Eminescu. [15]

Mai mult decât un destin măreţ în Balcani, poetul nostru spune despre români că sunt „limbă cumpenei universului” [16]. El crede în destinul nostru universal.

Patriotismul jurnalistului a fost privit în mod diferit de contemporanii săi: Haşdeu îl considera pe Eminescu „cosmopolit” într-un articol din 1871, când poetul era la Viena; într-un studiu din 1891, Grama considera că patriotismul şi iubirea românilor din Austro-Ungaria lipseşte cu desăvârşire din opera lui Eminescu; Vlahuţă credea că „Junimea” nu sprijinea sentimentele de patriotism şi naţionalism, motiv pentru care şi Eminescu şi-ar fi pierdut însufleţirea din tinereţe. O parte a contemporanilor l-a considerat pe Eminescu ca lipsit de patriotism, o parte l-a acuzat de şovinism, antisemitism, xenofobie. Dar cel puţin arătau un interes pentru această problemă. Acum e clar pentru toţi că Eminescu e marele nostru poet naţional, însă această siguranţă implică aşezarea lui Eminescu pe un piedestal ce face să pară inutile căutările şi discuţiile despre naţionalismul şi gândirea lui. Dacă e clar că Eminescu a fost patriot ce rost mai are să aflăm de ce, cum, când?

Articolele politice ale lui Eminescu precum şi unele poezii au o caracteristică importantă ce lipseşte din majoritatea operelor contemporane: verva lor şi calitatea mesajului stârnesc o stare aparte: elanul, dorinţa de a face ceva pentru a schimba lumea. Elanul e „un mod existenţial” pe care Ernest Bernea îl enumeră printre „bucuriile plenitudinii” [17]. E o stare morală pozitivă ce dă forţa şi dorinţa de a începe, de a duce mai departe, de a realiza ceva măreţ. Sunt câteva cărţi care m-au făcut să mă simt bine şi mândră de poporul din care fac parte. Prima a fost Fiinţa istorică a lui Blaga, pentru că a fost întâia carte care m-a uimit – inteligenţa şi cultura acestui autor român erau de netăgăduit. A doua, Schimbarea la faţă a României, pentru entuziasmul lui Cioran, dorinţa lui de a scoate România dintre ţările predestinate să aibă un „destin minor”. După cartea aceasta am simţit că trebuie să fac ceva, să ajut cumva măcar la crearea ideii că avem nevoie de un grup de tineri care să conducă generaţia, la fel cum şi tinerii din perioada interbelică i-au avut pe cei din Criterion. Ei s-au lovit de război şi comunism, noi nu avem scuză. A treia carte a fost o culegere de articole politice scrise de Eminescu, după care mi-am spus că nu se poate să nu afle şi cei de vârsta mea despre cum a fost de fapt Eminescu.
[…]

Sursa : Atelier LiterNet