Eliberarea
Mircea Druc:
Motto: „În secolul douăzeci țările europene au suportat două regimuri totalitare puternice, nazist și stalinist, care au promovat genocidul, încălcarea drepturilor și libertăților omului, delicte militare și crime contra umanității. Prin inițiativa Parlamentului european, 23 august, ziua când cu 70 de ani în urmă a fost semnat pactul „Ribbentrop-Molotov”, este declarată ziua general europeană a memoriei victimelor stalinismului și nazismului în numele păstrării memoriei victimelor deportărilor și execuțiilor în masă” (Declarația de la Vilnius a Asamblezi OSCE și Rezoluția celei de a 18-a sesiuni anuale, Vilnius, 29 iunie – 3 iulie 2009).
Motto: „În trecut, am luptat cu un imperiu necreștin. Și am obținut unele victorii morale. Dar nu le-am putut fructifica decât parțial. Căci demarase expansiunea unui alt imperiu – creștin-ortodox. Acesta ne „elibera” de precedentul ocupant. În prezent, deznaționalizarea noastră – brutală sau silențioasă – continuă. EI, ne mint cu mituri și slogane internaționaliste. NOI, derutăm „eliberatorii” cu un simț nativ al umorului. Simulând obediența, renaștem ca Pasărea Phoenix. Instinctul autoconservării s-a declanșat. Nucleul nostru genetic germinează întruna. A încolțit deja sămânța vie a traco-geto-dacienilor nemuritori. Zalmoxe este cu NOI!”. (Această cugetare, extrasă dintr-un jurnal ținut în tinerețe la Leningrad și Moscova, este, în fond, o viziune personală asupra viitorului românilor, inspirată de realismul utopist, în contrapondere cu realismul socialist și realismul capitalist).
Invazia sovietică
Celebra expresie „Vae Victis” („Vai de cei învinși”) semnifică și simbolizează durerea celor cuceriți. Soarta lor depinde în exclusivitate de învingători și nu are rost să aștepte sau să ceară clemență. „Vae victis” sunt cuvinte latine care simbolizează natura dreptății învingătorului și dureroasa nedreptate a celor învinși. Această frază enigmatică a lăsat o urmă de neșters în istorie și politică. Ea a depășit limitele Romei antice pentru a stresa întreaga lume modernă în consonanță cu un trecut al cuceririlor și înfrângerilor. Este o narativă care sugerează provocările contemporane și conflictele în relațiile internaționale. Multiple semnificații și implicații ale acestei fraze ne acutizează percepția și ne amplifică înțelegerea complexității umane în epoca triumfului și disperării. Locuțiunea a devenit proverbială în multe culturi fiind utilizată frecvent ca un comentariu amar în fața unei crude opresiuni.Sau a unei ofense insolente din partea unui adversar de care nu suntem în stare să ne apărăm.
În cazul Patriei mele România învingătorul (победитель) a fost Imperiul ideocratic bolșevic. Pentru românii basarabeni, nord bucovineni și herțeni locuțiunea latină „Vai de cei învinși!” s-a transformat în „Vai de cei eliberați!”. Această frază transcende incidentele istorice specifice legate de invazia rusească și sovietică căpătând o dimensiune politică și istorică mai amplă. Ea reflectă de fapt realitatea implacabilă a imperialismului rus și calvarul națiunilor captive. E vorba de aplicarea ideologiei învingătorului pentru a judeca și decide ceea ce este bun sau rău. Și aceasta, bineînțeles, în conformitate cu Pax Russica, cu „justiția Kremlinului”, cu ideologia Lumii ruse. De aceea deviza noastră estre: „Vae victis! Vai de cei învinși! Vai de cei eliberați!”. Aceasta constituie sensul beligeranței dintre EI și NOI.
Să ne aducem aminte ce trâmbițau EI la 28 iunie 1940. Ultimatumul Kremlinului adresat României regale era secundat de un apel către basarabeni și nord-bucovineni. Citez: „A sosit marea oră a eliberării voastre de sub jugul boierilor români, a moșierilor, capitaliștilor şi a siguranței!”. Pentru NOI, însă, eliberarea a însemnat raptul județelor Hotin, Cernăuți, Storojineţ, Soroca,Lăpușna, Bălți, Orhei, Tighina, Cahul, Ismail, Cetatea Albă și a ținutului Herța. Invazia și dominația sovietică a cauzat: evacuare, refugiu, emigrație (1940, 1944, 1992); deportări (1941, 1949, 1951); mobilizare totală (1944); foamete organizată (1946-1947); colectivizare forțată (1949-1951); psihiatrie sovietică (1965-1985); ПМР și Republica Găgăuză animate de Kremlin (din 1989 și până în prezent).
În 1944, Chișinăul a căzut la 24 august. Dar nordul Bucovinei şi nordul Basarabiei au fost „eliberate” încă din luna martie. În urma trupelor care înaintau din Est se târa, ca o coadă malefică, viitoarea administrație. Se întorceau reprezentanții puterii sovietice din perioada 28 iunie 1940 – 21 iunie 1941. Concomitent, se lansa temuta Divizie 25 NKVD. Sarcina ei de luptă era „curățenia” prin jafuri, violență, tortură, arestări şi execuții. Nu rămâneau în urmă față de enkevedişti nici militarii sovietici și nici instituțiile de stat civile. În teritoriile românești ocupate, structurile de forță ale „eliberatorilor” începeau imediat chestionarea populației conform unor instrucțiuni speciale elaborate în birourile de la Lubianka. Metodica interogatoriului era testată deja în teritoriile care s-au aflat un timp sub ocupația germană. Întrebările puse de anchetatori (traduse din rusă pentru cei „eliberați”) sunau astfel:
„Ia să vedem, cine a rămas aici în viață? Cum v-ați permis să trăiți fără puterea sovietică? Cum ați îndrăznit să arați, să semănați? Cum ați cutezat să călcați pe pământ, cum ați putut să faceți mâncare, să vă dădăciți copii şi să dormiți noaptea? Cum ați îndrăznit să spălați rufele, să faceți focul în sobe, să scoateți gunoiul? Cine s-a pricopsit cu o capră, cine a crescut un purcel, cine a ținut găini fără noi şi a dezvoltat instinctul proprietății private? Cum v-ați permis să le dați de mâncare şi să faceți rezerve pentru iarnă? Cum ați cutezat să respirați același aer cu cei care ea, puterea sovietică, luptă? Cine nu s-a dus la partizani, cine a sperat să trăiască fără noi? Cine a visat că nu ne vom întoarce, cine pe aici s-a bucurat că am fost alungați? Cine a cărat fără noi din colhozuri, cine şi cu ce i-a hrănit pe ocupanții fasciști? Cine a făcut comerț la piață? Cine a deschis atelier de cizmărie? Cine făcea speculă cu surogate germane şi restabilea capitalismul? Cine a scos icoanele de prin podurile caselor, a reparat bisericile şi le-a cusut popilor rase şi a cultivat laurul religios? Cine a deschis fără noi școli? Cine a lucrat prin spitale ca să vindece trădători de patrie? Cine s-a angajat la primării lingușindu-i pe ocupanți? Cine rupea portretele lui Stalin? Cine edita găzetuțe murdare, lăudând jugul fascist, afirmând că nemții ar fi mai puternici decât noi? Cine înjura puterea sovietică mâzgălind prin abecedare cuvântul Stalin?Cine s-a înrolat în detașamentele de polițiști? Cine a tras în bravii reprezentați ai puterii sovietice apărând lepădăturile fasciste?” (Sursa: Скрипториум Санкт-Петербург, 2011).
Odată cu „eliberarea”, Kremlinul a lansat directive secrete vizând recrutarea, prin toate fundăturile Imperiului, a „specialiștilor absolut necesari, cu totul indispensabili și de neînlocuit”. Însă, marea majoritate a colonizatorilor nu avea nici studii, nici profesii, nici expertiză în careva domenii de activitate umană.Un alt aspect al „eliberării”. Vechile teritorii românești au fost invadate şi de vântură-lume: delincvenți de drept comun, eliberați din penitenciarele de dincolo de Ural, puzderie de aventurieri și prostituate, vagabonzi și alcoolici. Acasă la ei , în ținuturile lor natale, trăiseră în condiții de coșmar, mâncând pe apucate sau chiar trăgând foame. Acest segment de migranți percepea drept mană cerească posibilitatea de a penetra în „ținuturile eliberate” din vestul Imperiului, acolo unde talentele lor s-au manifestat din plin.
Înainte să ajungă „eliberatori”, colonizatorii sovietici reprezentau, citez:„O mulțime de oameni locuind în bordeie, în cocioabe mizerabile. Foloseau drept alimente ceea ce, în condiții normale, nicidecum nu s-ar fi considerat ca ceva comestibil. Circa o sută de milioane de oameni, pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, îndurau foame. Aceștia abandonau casele și mica agoniseală căutând-şi salvarea prin alte locuri depărtate. Se răspândeau epidemii de tifos şi distrofie. O consecință firească a foametei, migrației, sărăciei generalizate devenise cerșetoria fără precedent. În anii de înfometare, după cele mai aproximative calcule, numărul cerșetorilor atingea cifra de 2-3 milioane. În perioada 1946-1953 au părăsit satele zece milioane de oameni, cei mai activi şi apți de muncă” (http://5ka.com.ua/33/34615/l.html).Desigur, calamității sociale de proporții se înregistrează peste tot în lume. În zilele noastre se derulează un proces asemănător: Unele state membre ale Uniunii Europene, se opun din răsputeri invaziei gestionate subtildin umbră de niște forțe oculte transnaționale.
Ulterior, structura socială a colonizatorilor s-a modificat. Peste basarabenii, nord bucovinenii și herțenii „eliberați” venea nomenclatura și numeroasa armată ideologică a partidului-stat. Veneau și ofițeri sovietici, ieșiți la pensie. Aceștia reprezentau o altă categorie numeroasă a veneticilor care se putea stabili oriunde dorea. Pentru foști militari nu existau restricții privind „propiska” (viza de reședință). Primeau apartamente peste rând, li se repartizau terenuri pentru vile. Dispuneau de toate facilitățile, inaccesibile pentru restul populației. EI, de regulă, preferau orașele: Chișinău, Bălți, Tighina, Cahul, Cernăuți, Ismail şi Reni. Sau centrele raionale şi localitățile de pe Nistru, Prut, Tisa și Dunăre. Proprietarii s-au refugiat peste Prut sau au fost deportați în Siberia. Bisericile erau închise, transformate în depozite, morile, cramele, fermele de familie au fost expropriate, ruinate.
Deznaționalizarea silențioasă
„Eliberatorii internaționaliști” s-au încăpușat în Basarabia şi Bucovina prin micro-revoluții permanente. Opera lor diabolică a continuat şi după moartea „părintelui noroadelor”. Dar cu mijloace specifice. Am trăit două perioade consecutive – „dezghețul lui Hrușciov” şi „stagnarea lui Brejnev”. În teritoriile ocupate, șomajul era provocat special. Populația majoritar românească din mediul rural era strămutată planificat la minele din Donbass. La exploatările forestiere din Komi. La șantierele de șoc din Siberia. La noile pământuri desțelenite din Kazahstan şi Extremul Orient. În același scop al deznaționalizării silențioase acționau şi frecventele reorganizări teritorial-administrative: multiplicarea raioanelor, proliferarea structurilorbirocratice, ministerologia şi ministerocraţia, elaborate de aparatcicii PCUS.
Astfel, Moscova şi Kievul au depopulat sistematic Basarabia şi nordul Bucovinei. În locul nostru, al românilor, au reușit să amplaseze circa două milioane de coloniști. Aceștia, recrutați din toate colțurile Imperiului, erau ademeniți cu funcții de conducere, cu diverse privilegii. Regimul sovietic îi încuraja să se considere „eliberatori” şi „specialiști de valoare”. Drept urmare, colonizatorii afișau o aroganță greu de imaginat. Unii, la Tiraspol, la Bălți şi la Chișinău, continuă să o facă până în prezent. EI cer recunoștință pentru „eliberarea Moldovei” chiar şi de la noile generații de români basarabeni și nord-bucovineni.
Timp de un secol, rușii au tot scris și vorbit despre „eliberarea Basarabiei”.Imperiul clasic, cel al țarilor ruși, a colonizat masiv Basarabia cu ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei, germani și multe alte seminții. Administrația imperială numea teritoriul pruto-nistrean, anexat în 1812 – „Российская Швейцария” („Elveția rusească”). Pentru propaganda imperiului de tip nou, cel al ideocrației bolșevice, șase județe basarabene, unele ciopârțite, și cinci raioane din stânga Nistrului, deveniseră un fel de brand (marcă): „Солнечная и цветущая Молдавия” („Moldova însorită şi înfloritoare”) sau „Сад Советского Союза” („Grădina Uniunii Sovietice”). În comparație cu celelalte republici sovietice, RSSM înregistra cea mai mare densitate a populației (până la 150 de locuitori pe km2 în partea centrală), datorită migranților, militarilor și cadrelor aduse din Ucraina și Rusia pentru dezvoltarea rapidă a unui mare complex militar-industrial.
În prezent, gâștele colhoznice nostalgice după URSS, urmașii „eliberatorilor” din specia jurnaliștilor de la „Sputnik”,„Комсомольская правда” și „Молдавские Ведомости”, ne rod urechile debitând mituri și baliverne despre paradisul sovietic: „Pe timpul lui Stalin moravurile erau mai curate; nu exista corupție; cinovnicii erau ținuți în frâu de teama șefilor”. Însă, documentele de arhivă clasificate evidențiază cu totul alte adevăruri ale activității noii puteri în Basarabia „eliberată”. Avem suficientă informație, exemple, probe și aduceri-aminte. Cu toată „disciplina stalinistă de fier” înfloreau delapidările de fonduri publice şi hoția, adulterul, pedofilia şi economia la negru.Să mulțumim unei pleiade de autori care valorifică arhivele sovietice. Cu regret, spațiul acestui articol nu-mi permite să enumăr laborioșii cercetătorii basarabeni și nord-bucovineni.
Mă întreb dacă toată informația clasificată (numeroase rapoarte, note explicative, denunțuri, scrisori anonime etc.) este sau nu adevărată? Dacă nu cumva autorul documentului de arhivă, din carierism sau răzbunare, își calomnia pur şi simplu colegii, vecinii și rivalii? Oricum, într-un caz sau altul, documentele ne ajută să simțim atmosfera, starea de spirit în perioada imediat următoare „eliberării”. De la Moscova, veneau în controale la Chișinău diverse comisii după care etichetau Moldova Sovietică drept „republică mic burgheză”. În rapoartele prezentate la Centru, se vorbea despre o „luptă aprigă cu instinctele proprietății private ale oamenilor, care, culmea, la origine erau muncitori și țărani”
Pentru mine, o asemenea concluzie sună ca o ironie. Ce atribuție au mica sau marea burghezie, origineamuncitorească-țărănească sau instinctele proprietății private?Faptele ne demonstrează că timp de două secole „lumina a venit de la Răsărit”. În anii studenției la Universitatea de Stat din Leningrad frecventam Bibliotecă Academiei Imperiale de Științe. Acolo într-un studiu despre geografia și istoria Basarabiei am descoperit un ordin al Statului Major al Armatei Imperiale din care citez: „Generalul Kișinski să fie transferat din Caucaz în Basarabia unde moldovencele sunt mai blânde”. Soldățoiul cela era prea muieratec și, în Caucaz, unde Imperiul rus își continua misiunea de „eliberare a popoarelor”, o cercheză violată îi scurtase nasul cu dinții. În 1950, Centrul imperial ni l-a trimis de la Dnepropetrovsk pe generalul Brejnev. În timpul ultimului congres stalinist al PCUS, atenția generalisimului a rămas fixată îndelung asupra unui tânăr delegat, de 46 de ani, masiv și bine îmbrăcat. Nu-l mai văzuse până atunci. Un băgător de seamă vigilent l-a informat prompt: „Acesta-i Leonid Ilici Brejnev, conducătorul Moldovei Sovietice”. Legenda spune că bătrânul dictator ar fi rostit: „Ce moldovean frumos!”. La acel congres, în toamna lui 1952, Brejnev a fost cooptat în componența CC PCUS.
Pe „Leonid cel Frumos” îl pasionau femeile, automobilele, hocheiul, chefurile; legăturile sale amoroase deveniseră folclor la Chișinău. Pe NOI, însă, ne interesează mai puțin „Decameronul moldav”.„Eliberarea sovietică” include și faptul că, datorită unor asemenea „exponenți de rasă” ai Imperiului, mii de basarabeni, nod-bucovineni și herțeni au ajuns în gulag. Unele surse subliniază expres că deportările și colectivizarea nu sunt legate direct de numele lui Brejnev. Că predecesorii lui au semnat personal fiecare ordin privind declanșarea operațiilor programate la Kremlin: „Noul Golodomor” (1946-1947) și deportarea (1949) a „culacilor” – țăranii basarabeni refractari colectivizării.
Totuși, sub comanda lui Brejnev, la 1 aprilie 1951, „eliberatorii” au arestat și deportat în Siberia 723 de familii, respectiv, 2. 617 persoane – niște „elementele religioase” considerate un potențial pericol pentru puterea sovietică. El a pus în funcțiune un mecanism de repartizare a băștinașilor promovați recent în structurile puterii sovietice. Cele mai „promițătoare” cadre locale erau trimise cât mai departe de Moldova Sovietică, fiind înlocuiți cu nomenclaturiști din alte republici unionale (în special din Rusia, Ucraina și Bielorusia). O altă preocupare a lui Brejnev era rusificarea rapidă a administrației, învățământului și culturii, o politică continuată neabătut de următorii prim-secretari ai PCM.
Indiscutabil, pentru suferința „popoarelor eliberate” este responsabil, în primul rând, „fratele mai mare” – poporul rus. Și, în Basarabia, de regulă, toate oalele se sparg numai de capul rușilor. Dar corect ar fi „de capul sovieticilor”, în mare parte niște ruși de profesie. Aceștia au fost și au rămas cei mai agresivi promotori ai deznaționalizării. I-am cunoscut, nu din auzite. Am simțit pe propria-mi piele tratamentul minoritarilor rusificați. Niște satrapi internaționaliști fără scrupule, cu vocație de „eliberatori”. Însă, basarabeanul Nicolae Lupan, regretatul militant al mișcării de eliberare națională, precizează: „Da, invazie sovietică!… Numai că basarabenii, nord-bucovinenii zic: ne-au ocupat rușii, ne-au băgat în închisori rușii, ne-au dus la ocnă rușii, ne-au înfometat rușii, ne-au deportat în Siberia rușii, ne-au luat pământul rușii, ne-au băgat în colhoz rușii… În locul nostru rușii au adus oameni fără neam și fără Dumnezeu. Numai porcării rusăşti! Puteam eu să nu-i urăsc pe ruși!” („Invazia sovietică”, Pro Basarabia şi Bucovina. București, 2010). Aserțiunea eminentului lider unionist este corectă.
O precizare de principiu:Adeseori, îmi sună în urechi diverse sintagme și noțiuni legate de viața meala sovietici, având şi un colorit inconfundabil. De exemplu, două enunțuri sugestive –„Când se duc rușii?” și „Acum nu-i la români!”, auzite și folosite frecvent în copilărie. Acestea erau/sunt actualizate în confruntarea dintre gâștele colhoznice internaționaliste și gâștele sălbatice naționaliste, dintre EI și NOI. Pe la douăzeci de ani, în „Veneția nordică”, am conștientizat că eram un etnic român din teritoriile răpite de niște Imperii la 1775, 1912, 1940, 1944. Și, de-a lungul vieții, nu am fost decât antisovietic convins și unionist irecuperabil. Am trăit și am făcut studii serioase în Rusia. Am rămas recunoscător profesorilor mei de la Universitatea din Leningrad și Universitatea din Moscova. Îmi amintesc cu plăcere de foști colegi de facultate. Și colegi de doctorantură la Institutul Americii Latine al Academiei de Științe a URSS. Și am cunoscut Rusia profundă. Am cutrierat în lung și în lat Uniunea Sovietică. Zece ani din viață (1958-1968) am căutat o portiță ca să evadez în Occident. Am lucrat două decenii la Moscova. De aceea eu, personal, nu sunt rusofob, ci antisovietic. Altfel spus, am fost și am rămas un: antimarxist, anti leninist, anti troțkist, anti stalinist, anti hrușciovist, anti brejnevist, anti putinist și anti dughinist.
Așadar, insist: am fost antisovietic și pro-occidental. Nu pot fi rusofob, dar nici rusofil precum, bunăoară, Igor Dodon, Iurie Roșca, Ion Cristoiu, Diana Șoșoacă și alți intelectuali și lideri politici de pe ambele maluri ale Prutului. La Chișinău, talentatul jurnalist Valeriu Reniţă, scria că se confruntă cu o gravă dilemă: „Rusia lui Bunin, Gagarin şi Lev Iașin, ori Europa?” El, un mare „patriot moldovean” și anti unionist,detestă Europa. De ce? Cică ar fi spus cândva Berdeaev, că Europa „înăbușă spiritualitatea şi omoară creația prin civilizație”. Iar un lider de la Kremlin ar fi declarat recent: „Europa şi-a trădat valorile creștine de la origine, pe care s-a zidit, iar căsătoriile unisexuale conduc Europa spre pieire”. Oare când, unde, cum a cunoscut domnul Reniță realitățile admirabile ale Rusiei creștine și devierile ateiste ale Occidentului detestabil? Fiind student la Chișinău? Sau în funcția de purtător de cuvânt al PCRM şi consilier a lui Vladimir Voronin? La Cimişlia, printre afaceriști din lumea fotbalului moldovenesc? Le recomand tuturor basarabenilor de orientare eurasiatică să citească mărturiile lui Andrei Veaceslavovici Kuraev despre adevărata stare de lucruri din structurile Bisericii Pravoslavnice Ruse. Abia după aceea să se agite cu privire la pericolul valorilor creștine în Uniunea Europeană.
Mă bucur că mulți reprezentanți ai intelighenției ruse, asumându-și un mare risc, apreciază veridic faptele istorice: „Peste tot, pe unde am trecut (înainte și după război), am început imediat să frângem coloana vertebrală a popoarelor. Și cu cât poporul era mai mic, cu atât mai dureros percepea agresivitatea ideologiei comuniste. Și aceasta nu o făcea poporul rus, nici georgian și nici kazah… O făceau conducătorii comuniști și alții, înșelați de ei, înnebuniți de ideea fantastică a instaurării unei „Împărății Cerești pe pământ”. Ei sunt de vină că popoarele baltice, care, printre altele, nicidecum nu au dus-o mai rău ca rușii, sunt cuprinse în prezent de o ură inexplicabilă, nejustificată față de Rusia. Ei nu-și amintesc Binele. Ei țin minte KGB și trenuri cu deportați în Siberia … Și este un drept al lor ce anume să-și amintească” (www.apn.ru. 2009-10).
Disidenta, jurnalista, scriitoarea Valeria Novodvorskaya vedea „eliberarea” astfel:„Decretul președintelui Mihai Ghimpu, care proclamă data de 28 iunie drept „Ziua ocupației sovietice”, nicidecum nu poate fi considerat un decret scandalos… Nu înțeleg cum poate Curtea constituțională a R. Moldova să anuleze faptul ocupării Basarabiei?… Şi, în general, dacă Lituania, Estonia, Letonia, Polonia vor indica zilele când au fost și ele ocupate, vom avea un an întreg repartizat. Şi totul este corect, noi am ocupat. Trebuie să răspundem”(„In Moldova se restabilește adevărului istoric”, „Эхо Москвы”, 09.07. 2010).
Într-un Proiect al Strategiei Securității Naționale, lansat de Chișinău în dezbatere publică, Federația Rusă este definită drept „pericol pentru securitatea statului Republica Moldova”. Am reținut și opinia unui comentator la această „noutate” preluată de www.point.md, un site antiunionist din Chișinău.Traduc din rusă: „Din momentul ocupării Basarabiei și despărțirea moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului,rușii au reprezentat o amenințare pentru populația indigenă a Moldovei:jefuirea avuții statului și a întreprinzătorilor; deportarea oamenilor instruiți și înstăriți; aducerea și dislocarea în casele deportaților a specialiștilor din alte republici;introducerea limbii ruse în toate instituțiile;decalarea drept analfabeți a neștiutorilor de rusă și o discriminare a populației indigene a RSSM. Quiri 18.10.2023.”.
În concluzie: Ceea ce s-a întâmplat după „eliberarea” din 1940 și 1944, în percepția mea se asociază cu operația de transplant. Organismul românilor captivi respingea în mod constant un țesut biologic străin. Și nu erau de folos nici injecțiile ideologice, nici lanțeta sângeroasă. Sentimentul distanțării reciproce între „eliberați” şi „eliberatori” nu a dispărut niciodată, amplificându-se cu trecerea timpului. Foarte mulți dintre conaționalii mei lucizi au trecut, printr-un filtru al propriilor trăiri, toate valorile și opiniile impuse forțat. Senzația de ostilitate între EI și NOI este amintirea cea mai clară a copilăriei mele. Și nimic nu a mai reușit s-o schimbe. Avalanșa aceia de „eliberatori” și „specialiști” a generat o adversitate mocnită, o beligeranță, care continuă şi în prezent. Lumea rusă încadrează cea mai tragică pagină din viața basarabenilor, nord-bucovinenilor și herțenilor în niște tipare proletcultiste, bolșevice, troțchiste. Ca de altfel, toate crimele Imperiului: teroarea roșie, colectivizarea, foametea, represiunile, deportarea popoarelor, asasinatele politice și multe altele. EI caută mereu să-şi atingă obiectivul imperial prin genocidul națiunilor captive sacrificând totodată și propria populație.
București, iunie 2024