URĂ versus IUBIRE (Legea universală a polarității)

Mircea Druc:

„Sunt solul dragostei ș-al urii,/Un visător de biruinți,/Ce port blesteme-n cerul gurii,/Drept moștenire din părinți…/Azi simt cum noaptea se coboară/Pe dimineața mea de ieri,/Cum cântul meu se înfășoară/În giulgiul veșnicei tăceri…/Și printre voi îmi duc povoara/Stropit de râs și de noroi,/Căci vai de cine-și pierde țara/Ca să și-o ceară de la voi…”
Octavian Goga.
Cântece fără țară.

Pre limba Imperiului sovietic – un „eliberator al noroadelor asuprite” – nu era decât „iubire”. În toate celea, oriunde și oricând. Pe mine, însă, „purtând blesteme în cerul gurii drept moștenire din părinți”, mă stingherește folosirea abuzivă a vocabulei „iubire”. În adolescență mă oftica când auzeam la tot pasul: „Мы любим Сталина” („Noi iubim pe Stalin”); „Мы любим Молдавию” („Noi iubim Moldova”)… În prezent, rușii de profesie din Chișinău și Comrat se dau în spectacol: „Мы любим Путина!” („Noi iubim pe Putin!”).
Eram student la Leningrad.Și aveam colege rusoaice.Și îmi părea că una mă simpatizează.Și mie îmi plăcea de ea. Odată, plimbându-ne prin Peterhof, am încercat să-i explic cum se exprimă românii când vine vorba de „любовь” („iubire”).
– „Tu, Liuba, zici de țara ta „Я люблю Россию” („Eu iubesc Rusia”). O româncă ar zice de țara ei „Mi-i dragă România”. Tu zici „Я люблю мороженное” („Eu iubesc înghețata”). O româncă ar zice „Îmi place înghețata”. Într-o bună zi, tu ai putea să-mi spui:„Я люблю тебя”. O româncă mi-ar spune „Eu țin la tine”.
I-am relatat un caz amuzant de la Chișinău cu un viitor poet moldovean, venit dintr-un colhoz la studii în capitală. Învăța cam greu rusa și mereu calchia din română. L-am auzit cum o întreba la telefon pe aleasa inimii lui, o rusoaică: „Ты держишь на меня?” („Tu ții la mine?”).
Liubaa replicat:
– „Ce vreai să spui cu asta?”.
– „Nimic.Am constatat doar că românii nu folosesc cuvântul „iubire”la tot pasul”.
Concluzia colegei:
– „Oricum, rusa este cea mai bogată și mai frumoasă limbă pe pământ. Eu pe tine te iubesc.Dar nu iubesc românii.Și nici limba lor n-o iubesc!”.
După această mărturisire sinceră nu am mai comunicat cu Liuba niciodată.

Au trecut de atunci peste șase decenii. Din anii studenției, preceptul biblic – „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”, neavând un real suport biopsihic, l-am substituit cu „Fă tot posibilul ca să meriți iubirea aproapelui”. Acum, anticipând o întâlnire, o interacțiune sau o experiență cu altă persoană mă resetez, spunându-mi: „Poartă-te cu alții așa cum ai dori să se poarte și alții cu tine”. În scrierile mele vocabula obsedantă „iubire” o substitui și, în dependență de context, folosesc posibile sinonime, locuțiuni, sintagme. Și, întotdeauna, m-a interesat mai mult psihismul (viața psihică) a practicanților religioși decât preceptul „iubirea aproapelui” și specificul confesiunilor acestora.
Monoteiștii, derivați din tradiția iudeo-creștină, se confruntă, în plan teoretic, cu un pluralism confesional generalizat. Dar și cu ideea unei eventuale religii universale. Iar din punct de vedere practic, se pune în discuție statutul acestei religii, mai ales, efectele posibile în evoluția statelor și națiunilor. Pare important/interesant că și această religie în devenire, unică și singulară, s-ar axa tot pe Iubire și Pace, ca și creștinismul.De două mii de ani încoace, creștinii, rostesc mereu formula cu „iubirea aproapelui”. Dar regnul uman procedează diametral opus. În zilele noastre, mass-media titrează zilnic informații de genul: „Canibalii din Krasnodar”; „Monstrul din Caracal”; „Un savant suedez propune să revenim la canibalism”; „Un copil de 14 ani a împușcat mortal toți membrii familiei sale”…
Iar pământenii, la nivel individual și chiar național, s-au cam săturat de societatea de piață, de fraude bancare, de încrengături mafiote în toate sferele de activitate umană.Crizele interminabile prin care trecem reprezintă consecințele unor configurații istorice. Problema e mult mai profundă decât lipsa excelenței în educație. Sau natura opresivă a economiei corporatiste globale. Schimbarea necesită mult mai mult decât reorganizarea instruirii la nivel național.Sau tragerea la răspundere a oligarhilor, a corporațiilor transnaționale pentru consecințele umane și ambientale ale activității lor.
În Era Vărsătorului, „noi, muritorii de rând, ajungem să ne jucăm de-a Dumnezeu” (Dr. Joe Dispenza. Epigenetica). Iar profeții, noii mesageri, contemporanii noștri, „conversează cu Dumnezeu”, răstoarnă paradigme consacrate și schimbă modul de gândire a milioane de oameni. Cărțile, filmele, muzica și activitatea lor ne îndeamnă să trecem de la violență la pace, de la confuzie la claritate, de la Ură la Iubire necondiționată pentru toți. Și asta contrar Legii polarității, una dintre legile universale care guvernează viața pe Terra. Această lege stipulează: orice aspect al realității are opusul său: interior-exterior, lumină-întuneric, bine-rău, pace-război, iubire-ură. Înțelegerea Legii polarității ajută la dezvoltarea ființei umane.Fiecare dintre noi are posibilitatea să aleagă să iubească sau să urască, să ierte sau să deteste, să fie responsabil sau să fugă, să se eschiveze.
În Conversații cu Dumnezeu,vol. 4, Trezirea speciei, Neale Donald Walsch mărturisește: „Înțeleg că spui că sunt iubire, de exemplu, și că toți suntem iubire; că suntem făcuți din iubire, că asta e Cine Suntem. Ei bine, știi, cred că sunt o persoană iubitoare, vreau să fiu o persoană iubitoare. Încerc să fiu o persoană iubitoare, dar prea adesea spun ceva sau fac ceva sau sunt ceva care pur și simplu nu e prea iubitor. Ori nu iubesc Pământul, ori nu mă iubesc pe mine sau, cel mai trist pentru mine, mă comport într-un mod nu prea iubitor față de celălalt. Vreau să trec peste asta. Vreau să depășesc acest nivel. Vreau să trec dincolo de el. Intru în prima treime din al șaptelea deceniu pe acest Pământ și vreau să văd mai mult progres. Cât timp, of, cât timp îmi va lua asta?”.
Locuitorii Planetei ignoră potențialul de Iubire și Pace al religiilor instituționalizate. Și, alarmați de manifestările lor violente, devin tot mai sceptici.Nu cred, însă, că ar fi cazul să ne angrenăm în subminarea tradiționalelor confesiuni creștine, islamice, budiste, iudaice etc. Incontestabil, în toate religiile există aspecte pozitive. Datorită sugestibilității și efectului placebo, rugăciunea sau atingerea moaștelor, mantrele și alte practici religioase ajută bigoții în multe situații de viață. Adevăratele probleme rămân Ura,Iubirea și Pacea. Și, bineînțeles, pretențiile istorice revendicate de fiecare religie în parte și complicitatea lor cu Imperiul.
Imperiul pune accentul pe capacitatea umană demonstrată de a urî, a concura și a folosi violența pentru a domina în linie dreaptă: individ – popor – națiune – Umanitate. Imperiul, modelând rețele de comandă, generează niște identități hibride, ierarhii flexibile și multiple schimbări. Drept exemplu elocvent servește Pax Romana – un fenomen istoric marcat de universalitate/globalism. Valoarea conceptului depășește frontierele propriu-zise ale unui stat din Antichitate. Pax Romana a elaborat și impus Umanității diverse criterii de organizare a vieții sociale, concepte de pace, sisteme de ordine internațională, modele de structurare a raporturilor politico-militare pe spații geo-politice largi. Pax Romana a inspirat pe artizanii cunoscutelor stratageme imperiale precum Pax Christiana, Pax Mongolica, Pax Sovietica, Pax Britanica, Pax Americana, Pax Europea, Pax Russica, Pax Sinica și altele de același gen.
Acum două miii de ani, Imperiul a supraviețuit inventând creștinismul, deturnând în favoarea sa Talmudul, Biblia și mitul lui Isus Cristos. În zilele noastre, stratagema globalizării neoliberale pare că asigură deocamdată expansiunea imperialistă. Cu certitudine, va mai dura mult timp până când Iubirea și Pacea vor reuși să ghideze națiunile către „Marea Cotitură – De la Imperiu la Comunitatea Terestră”, imaginată în cartea cu același titlu de David C. Korten. Și, deoarece ne convingem treptat că specia umană, încă de la Facere, l-a înțeles pe Dumnezeu într-un mod absolut eronat, tot mai mulți exegeți contemporani se avântă în căutarea adevărului. Rezultatele acestor căutări diferă substanțial de cele înregistrate de profeții clasici și de controversații autori ai numeroaselor „Cărți Sfinte”; categoric, diferă precum genetica lui Gregor Mendel de agrobiologia lui Trofim Lîsenko, sau fizica cuantică de fizica clasică.
Liderii spirituali speră să contribuie la „deșteptarea speciei”. Iată, însă, unul dintre cele mai importante mesaje,transmis chiar de Divinitate, extras din cărțile Conversații cu Dumnezeu, autor Neale Donald Walsch: „Nu credeți nimic din cea ce spun. Pur și simplu trăiți. Experimentați. Apoi trăiți orice altă paradigmă pe care doriți s-o construiți.După aceea, examinați-vă experiența pentru a vă găsi propriul adevăr”. Rămâne de văzut cine, când și cum va fructifica discursul noilor profeți aflați în „căutarea lui Dumnezeu”. E de dorit ca nimeni să nu mai creadă pe nimeni pe cuvânt. Personal, mi-am temperat demult optimismul.
Adevăratele probleme rămân Ura, Iubirea și Pacea. Astăzi, regret că nu mai am timp să explic documentat de ce rușii nu-i iubesc pe români. De ce ucrainenii nu-i iubesc pe ruși și pe moldoveni/români. De ce rușii nu-i iubesc pe ucraineni. De ce românii nu-i iubesc pe ruși și pe ucraineni…Și, totodată, mă amărăsc pretențiile istorice revendicate de fiecare religie în parte și complicitatea lor cu Imperiul. De-a lungul mileniilor, Imperiul a creat religii, revoluții, teocrații și ideocrații. Și cele patru Internaționale – Deminternul, Kominternul, Fininternul și Hominternul – având fiecare la bază Iubirea și Pacea, sunt, de asemenea, opera Imperiului. Numai că în viața reală acționează Legea universală a polarității: nu există Iubire fără Ură, nici Pace fără Război, nici Teză fără Antiteză și nici Optimism fără Pesimism. Actualmente, Imperiul conștientizează necesitatea unei noi religii pentru supremația sa. Iar Etnoresurecția versus Imperiu devine realitate.