MIGRANȚI ÎN ORIENT
Mircea Druc:
Nu fac referiri la Trecut sau Viitor decât atunci,
când ar fi absolut relevant pentru Prezent.
InvocareaTrecutului are sens. Atât la nivel individual cât și colectiv.Asta mai ales când retrospectiva evidențiază tangențe directe cu Prezentul. Politicienii, analiștii economici și mass-media speculează intens actuala migrațiune a românilor în Europa și pe alte continente. În adolescența și tinerețea mea avea loc migrația basarabenilor, nord-bucovinenilor, transnistrenilor, herțenilor, maramureșenilor în vastitatea Imperiului sovietic – din Carpați până la Pacific. Aceste două procese dramatice din istoria românilor ar merita un studiu academic comparativ în plan economic, social și psihologic. Poate și teze de doctorat, filme documentare și artistice… Pe mine mă intrigă debitul negaționist al multor conaționali, inclusiv publiciști și poeți, stabiliți în Occident. Aceștia inundă Internetul cu analize și pamflete apocaliptice (unele în versuri) despre situația lor din diaspora și a noastră din România. Ca un fost migrant în Orientul Eurasiatic, întreb: „Pe voi, fraților, cine va deportat? De ce migrați și nu stați locului? De ce nu vă repatriați, dacă e atât de rău în Uniunea Europeană, în „Occidentul necreștin și decadent” și peste tot unde ați ancorat?”.
Botezul focului
În numerologia mea personală, 1957 înseamnă anul despărțirilor. Era la începutul verii, țin minte. Unchiul Ion Druc,căruțaș, a scris o cerere la cârmuirea colhozului. Și președintele i-a permis să-și ducă nepotul cu căruța colhozului până la Edineţ, căci băiatul pleca „voluntar la țelină”. La autogara din centrul raional îmbulzeală și o coadă enormă la bilete. Pe ruta Edineţ-Bălți circula o cucaracha sovietică produsă până la război. De la Bălți urma să prinzi un alt autobuz sau să iei trenul ca să ajungi în capitala Moldovei Sovietice. M-am răsucit, m-am învârtit și am aflat câte ceva. Pe imașul de la marginea urbei fusese improvizat recent un aerodrom. Am alergat într-un suflet. Am scos bilet și cu mari emoții m-am urcat într-un „kukuruznik”. Interesant și curios! Prima dată în viață să te rupi de la pământ! Să faci ce ți-ai pus în gând. Să încerci senzații noi. Așa a început peregrinarea mea prin Măreața Uniune Sovietică. Țin minte primă impresie despre Chișinău și aeroport, care se afla pe atunci unde astăzi este cartierul rezidențial Râșcani.
În arhiva mea am păstrat „Комсомольская путёвка” („Foia de drum comsomolistă” – o posibilă traducere din rusă în „moldovenește”). În acel document sovietic de epocă cu nr. 22-600, eliberat de Comitetul raional Krasnoarmeisk, Chișinău se precizează: „Tovarășului Drug M.G., detașat ca voluntar în raioanele de valorificare a pământurilor desțelenite din regiunea Pavlodar, RSS Kazahă, i-a fost înmânată adeverința de misiune și diurna în sumă de 150 de ruble”.
La 27 iulie, trenul nostru format din vagoane marfă, trage pe o linie de garaj la stația de cale ferată a orașului Pavlodar. Din toate difuzoarele răsună vocea dulceagă a unui crainic de la postul de radio local: „Transmitem cântecul „А пока я живу в общежитии…” („Deocamdată, locuiesc în cămin”). Această melodie lirică, atât de populară și îndrăgită de ascultătorii noștri, o dedicăm astăzi celui mai tânăr membru al detașamentului de voluntari –comsomoliștidin Moldova însorită. Numele voluntarului este Mircea Druc, care astăzi împlinește șaisprezece ani. Felicitări!”. Coborâm cu toții și mergem în gară. Aici, ca și în marele orașe pe unde trece trenul special, autoritățile locale organizează mitinguri, cu fanfare și discursuri patriotice. Un reprezentant al conducerii regionale a Komsomolului leninist mă felicită cu ziua de naștere și îmi înmânează o diplomă de onoare. O comsomolistă înflăcărată, din partea locului, mă strânge în brațe, mă sărută și-mi ajustează pe cap bereta ei roșie, cu steluță în frunte: „Na, s-o ai ca amintire!”
După îmbarcare, garnitura specială își ia viteză și în vagonul nostru are loc„боевоекрещение”( „botezul focului”). Era pentru prima dată în viață când se vorbea de ziua mea de naștere. Nimeni nu-și aducea aminte de data și anul în care am venit pe lume. Țăranii-colhoznici basarabeni nu sărbătoreau zilele de naștere, aveau alte griji pe capul lor. Și nici măcar eu nu-mi aminteam de așa ceva. Un tânăr rus, mai experimentat, toarnă votcă în căni de aluminiu. Măsoară cu ochiul, dozează, ca să ajungă la fiecare. Pentru cel sărbătorit se cuvine un păhar plin cu ochi. Primul toast rusesc ritualic din viața mea, repetat ritmic ca o mantră:„Пейдодна!Залпом!”. („Bea, până la fund!Dintr-o înghițitură!”).Trăsnet!Peste vreo cinci minutelumea se învârte cu mine,nu mai aud nimic, nu mai văd nimic. Moale și pașnic mă răstornpe salteaua mea umplută cu paie într-un colhoz de lângă Tiraspol și dorm buștean câteva ore…
Când am ajuns la destinație, un mecanizator local m-a instruit și m-a ghidat timp de o săptămână. Am lucrat ca tractorist și combainer într-un colhoz fruntaș. Acesta avea în componența sa patru mici așezări: un hutor în construcție pentru voluntari de diverse naționalități, un vechi aul de kazahi, un yurt de ceceni deportați și un dorf de germani, strămutați în timpul războiului.În 1941, când frontul se apropia de Stalingrad, Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Atunci, absolut toți locuitorii de etnie germană din regiunea istorică Povoljia au fost deportați în Kazahstan.
Când încheiam recoltarea ne mutam din vagoanele taberei de câmp în hutor, la marele depozit de cereale. Acolo vânturam, uscam și expediam grâul la silozurile din centrul regiunii… Zilnic, un puști frumușel, de vreo trei anișori, alerga să vadă voluntarii. Zburda, se dădea de-a berbeleacul, înota prin dunele de grâu. Îl însoțea și-l supraveghea «Берёзка». Așa o numeam eu pe fetișcana cu ochi mari, albaștri, cu o cosiță groasă, aurie. Era și un pic pistruiată, ca multe eroine din filmele rusești. M-am interesat: „E frățiorul tău?”. Nu mi-a răspuns. S-a schimbat la față. A înșfăcat băiețelul de mânuță și, precipitat, s-a îndreptat spre casă. Locuiau prin apropiere. Bătrânul Ivan Petrovici, mecanicul depozitului, m-a lămurit sarcastic: „Ce frățior, tinere? Un voluntar s-a străduit. A lucrat pe aici ca electrician… Un moldovean, de-al vostru. I-a sucit mințile copilei și a dispărut fără urmă…”.
Lucrând în Kazahstan, m-am ales cu ceva bani și grâu. Colhozul a vărsat grâul în contul statului, la un mare siloz de cereale al stației de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua o cantitate egală de grâu de la stația de cale ferată Bălți. Am trimis chitanța acasă prin scrisoare recomandată. Tata, ajutat de un nepot de la soră, șofer pe camionul colhozului, a ridicat „comoara” și a dus-o acasă. Familia noastră era tare mulțumită. În Pociumbăuți, lumea a comentat un timp „minunea”: „Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a trimis de la „țelină” vreo șapte tone de grâu!”.
Anul 1958… O toamnă târzie, friguroasă. La întoarcere, majoritatea voluntarilor basarabeni nu au mai acceptat condiții de вагон-телятник (bou-vagon) și saltele umplute cu paie. Aveam bani. Și am cumpărat împreună bilete în плацкартныевагоны(vagoane cușetă) pe ruta Pavlodar – Moscova – Chișinău. La sosire, am rămas impresionat de mulțimea adunată și muzica de fanfară care răsuna în gară. Ne-au întimpinat solemn, de parcă am fi fost niște bravi ostași întorși, vii și nevătămați, de pe câmpul de luptă. Un bărbat cu portavoce ne informa în rusă, bineînțeles: „Atenție! Voluntari din raioane! Vă puteți caza temporar la clubul fabricii de mobilă pe strada…”. Fabrica se afla în cartierul unde s-a construit, ceva mai târziu, cinematograful „Chișinău”. În clubul transformat în cămin am stat și eu câteva luni…
Când am coborât din tren, am observat o doamnă simpatică. Alerga agitată de la un vagon la altul, întrebând ceva în rusește. Ne-am lămurit, era o angajată a postului TV, înființat recent la Chișinău. Îndeplinea o sarcină grea. Căuta un «целинник»,un voluntar, casă-l aducă la emisiunea „Știrile zilei în limba moldovenească”. Să vorbească în direct despre „faptele de glorie ale comsomoliștilor din Moldova Însorită”. Pe atunci, nu era un lucru simplu să depistezi printre „eroii pământurilor virgine” unul care să vorbească, într-o „moldovenească literară”… Un schimb operativ de păreri. Băieții mă recomandă pe mine și pleacă iute, pe jos, la clubul indicat de omul cu portavoce. În fața gării aștepta mașina de servici, cu motorul pornit. Eu și rucsacul – pe bancheta din spate, angajata alături de șofer, și demarăm în trombă. Tot drumul doamna se întoarce către mine, mă cercetează din privire. Mă tot întreabă îngrijorată dacă posed, într-adevăr, „o moldovenească literară”. Nu avea cum să mă testeze din mers. Era o detașată de la televiziunea din Moscova și, bineînțeles, nu vorbea româna.
La Telecentru ajungem la timp. Aici, însă, apare altă problemă. Redactorul șef se opune categoric: „Nu-l putem arăta așa, „в фуфайке и тельняшке!”. Eram îmbrăcat în maieu de marinar și geacă tradițională sovietică. Un tehnician îmi oferă vestonul. O tânără mă piaptană și mă machiază un pic. Din cauza tracului de care încă mai sufeream pe atunci, nu-mi amintesc nimic din ceea ce am fost în stare să debitez. Însă, moderatorul emisiunii, care vorbea bine românește, m-a felicitat: „Te-ai descurcat, tinere!”. Era prima și, într-un fel, ultima mea intervenție la un post de televiziune. N-am mai avut ocazia să-mi cizelez discursul public. Au urmat niște perioade din viața mea când nu puteam nici să trec pe lângă vreo televiziune. Abia peste 33 de ani, în 1990, am reapărut pe ecranul albastru, ca „om politic”. După care am fost invitat mereu. Și nu mai încercam acea stare emotivă din adolescență, când eram scos la tablă. Sau când aveam de spus poezia la o serbare. Însă, peste două decenii, m-am convins că dezamăgesc sau scandalizez telespectatorii.
Acum, în 2026, cuget și compar actuala migrație a românilor în Occident cu migrația noastră, a românilor din teritoriile naționale ocupate de Imperiul sovietic. O migrație în Orient, bineînțeles. Invoc adeseori amiciția mea îndelungată cu regretatul Petru Dudnic. Un român din stânga Nistrului ieșit din comun.Petru îmi scria din Kazahstan amestecat, când cu litere rusești, când cu litere românești. Menționez că din principiu, în corespondența cu părinții și amicii mei, în zilnice și orice scriere particulară nu am folosit decât limba română în grafie latină.Prezint în continuare unele extrase din scrisorile lui Petru Dudnic pentru a elucida fenomenul migrației în Orient și starea de spirit a românilor din Basarabia, Nordul Bucovinei și Transnistria.
„Regiunea Karaganda, 20 octombrie 1959.
Mircea, măi frate, tu la Chișinău te revolți și ai dreptate. Căci vine străinul în casa ta și se face mare și tare peste tot ce ai mai scump. Firește, asta nu-ți convine. Când îi auzi cum îi batjocoresc pe moldoveni cu fel de fel de vorbe – „boi, berbeci, țigani, proști, cu limbă păsărească și obiceiuri împuțite”, îți vine să le dai la bot. Și eu asta fac uneori. Contra acestora, NOI trebuie să luptăm. Dar e necesar să vedem diferența între ruși și ne-ruși, care, cu timpul, s-au asimilat. Acești indivizi vorbesc, într-o oarecare măsură, limba rusă. Și se comportă cu ai lor și cu celelalte minorități naționale mai brutal decât rușii pursânge. Sper că mă înțelegi ce spun. Noi nu putem să-i ignorăm în orice privință pe rușii cei adevărați. Uite, chiar americanii, francezii, toate popoarele lumi, inclusiv românii noștri, sunt nevoiți să recunoască: rușii – niște eroii ai zilei și ai veacului. Însă, adevărul e că toți cetățenii sovietici, indiferent de naționalitate, se pot mândri cu succesele rușilor, care, de fapt, sunt ale tuturor națiunilor din URSS.
Cu toate astea, nu are rost ca moldovenii să-și caute câștigul și fericirea în Asia. Ieri, am primit o carte poștală din Novosibirsk, de la Victor Krulikovschi, colegul meu de școală, l-ai cunoscut. Furtuna destinului l-a mânat și pe el în orientul sălbatec. Tu, frate, ai fost deja prin Orient.Ești un erou „voluntar-țelinar”.Pentru elan comsomolist și abnegație stahanovistă ai fost decorat cu medalia muncii –„Заосвоениецелинныхземель”.Dar bine ai făcut că te-ai întors în Moldova. Căci oameni ca tine, Mircea, nu au ce căuta pe aceste meleaguri. Și nu numai de aceea că-i rău aici, nu! Să nu uiți niciodată că ești român, că ai de luptat pentru Patria ta… Sper să pot reveni la Chișinău, poate continuii studiile la facultate. Să ne zbuciumăm împreună și să numărăm stelele norocului pe firmament, cum spui tu. Scrie-mi! Dacă întârzii cu răspunsul și dacă îmi scrii scurt, nu te scuz. Aici pe 10 octombrie a căzut deja zăpada.
„Ak-Tau (БелаяГора/Muntele Alb), continentul Asia, 10 noiembrie 1959.
De sărbătoarea Marelui Octombrie, combinatul de ciment din Ak-Tau nu ne-a dat salariul. Eu și Simion am stat închiși în cameră, flămânzi. Ca tine și alți studenți la Chișinău. De la gazda noastră am furat niște curechi murat și posmagi. Eram atât de fericiți! Ne părea că am ajuns pe Lună. Pe urmă, stăpânul casei s-a dus în oraș, la fete tinere. Noi am rămas singuri, cu stăpâna… Ea ne-a adus două sticle de votcă, de cea de 40 de grade. Am băut împreună „de sănătatea apusei noastre tinereți”. După care, femeia și-a amintit tinerețea sub cearșafuri albe. Cred că te pricepi… Și iată că din ziua aceea gazda se poartă cu noi de parcă am fi niște sfinți, sau îngeri. Ne hrănește pe ascuns, să nu vadă el. Și, din când în când, ne roagă s-o mai „gâdilim”… Așa trăim.
Ce aș mai putea să-ți spun? Uite, de trei zile stau acasă că mi-am scrântit un picior. Treceam pe la miezul nopții prin cimitirul pușcăriașilor și am căzut într-o groapă. A săpat-o cineva în ajun pentru un bețivan singuratic, care „și-a dat pielea lui Allah”. Și încă bine că-mi plângeau ochii cu lacrimi de votcă, altfel m-aș fi scăpat, zău, în izmenele mele muncitorești… Acum, Mircea, să-ți spun adevărul: în scrisoarea aceasta am decis să-ți înșir numai prostii și lucruri minore. Știu eu!? Poate că astea te interesează mai mult. Poate că ai poftă să râzi. Eu, însă, râd tare rar pe aici…”
Mircea, să știi că devin tot mai optimist, ca și tine. De fapt, n-am fost niciodată pesimist. Mă bucur de frumusețea „basmelor vieții contemporane”. Lupt pentru pace și… bani! Într-un cuvânt, lucrăm ca ocnașii și trăim ca în sânul lui Allah… În fiecare noapte bătăi, omoruri. Cinzeci la sută din populația urbei sunt pușcăriași, restul…internaționaliști. În Ak-Tau, aproape toți „poliționerii” au venit din Moldova. De aceea, noi, moldovenii, ne simțim aici, ca Petrică Lucinschi la voi, la facultate. Când apare vreo problemă: „Auzi, mă frate! Cei cu individul acela? Ia să nu-l mai văd prin Ak-Tau!” „Bine, frate!” Ei, dar asta cu miliția nu are prea mare importanță, căci, în orice situație, biruitorii suntem noi, urmașii lui Ștefan cel Mare. Mai pe scurt, se tem toți de moldoveni, ca de-o bombă. Ai noștri – invincibili, niște eroi adevărați. Nu de mult, i-am tras unuia o mamă de bătaie, știi, „de cea românească”. L-au dus la spital. Mie, auzi, mi-au dat „строгийвыговор”. Ăștia nu-și pun mintea cu mine, cred că sunt dintre cei condamnați.
Mă, voi, cei de la Chișinău, nu vă mai lăudați că sunteți europeni! Și eu voi fi cândva „ne-asiatic”. Am aici un prieten, ToleaOmeliuta, fost marinar. A colindat lumea de-a lungul și de-a latul: Singapore, Veneția, Alexandria, peste tot a umblat. Mi-a povestit. Și a fost atât de interesant! Visez aventuri ca un copil. Și am hotărât să nu mor până nu văd lumea. Dar cred că și acestea sunt niște iluzii. Fie ce-o fi, dă-i în mă-sa pe toți! Că tot până la urmă viermii își vor face adăpost în creierii noștri… De ce îmi scrii așa laconic? Mă ai de mocofan, recunoaște? De asta m-am supărat un pic pe tine. Auzi, Mircea, Drug, scrie-mi, cât mai mult, despre toți și despre toate, despre rebeliunea „arhiproștilor” de la Chișinău, să-mi scrii…. O știre, numai pentru tine. Până în 1952, aici, în Ak-Tau, a stat în pușcărie marea cântăreață Lidia Ruslanova. Amănunte cu altă ocazie”… Salutări cordiale din partea lui Simion Plămădeală. Nu o să-l mai vezi, frate, prin Chișinău, vreo șase ani… Când vin acasă, îți divulg toate secretele. Am permisiunea sa”…
În 1958, refuzând să predea românilor basarabeni în limba rusă, Simion a fugit din Chișinău. A lucrat zeci de ani în minele de cărbuni din regiunea Karaganda. Pentru a nu-și uita limba maternă și originea, a compus mii de poezii. În 2012, Simion Plămădeală – poetul român din Kazahstan – a fost decorat de președintele Traian Băsescu cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer.Medalia i-a fost înmânată de către secretarul de stat al Departamentului Românilor de pretutindeni, Eugen Tomac, în cadrul unei ceremonii organizate la școala din Grinăuți, satul natal al poetului. Alături de câteva sute de săteni, la festivitate au participat și membrii corpului diplomatic român în Republica Moldova.
„Ak-Tau/Karaganda, 25 noiembrie 1959.
Marcel, frate, după atâtea răvașe pline de optimism, de încredere în sine, ultima ta scrisoare m-a derutat. Mi-am dat seama că pentru NOI pesimismul este foarte dăunător. Mă întreb, de unde ar putea veni acest pesimism? Nu e de mirare că nu te poți înțelege nici cu șefii de la Universitate, nici cu redactorii de la Uniunea scriitorilor. Zici că, la ultima analiză a manuscrisului tău, criticul literar RamilPortnoi te-a deziluzionat? Te cred, oricând îți dau crezare. EI nu te vor accepta niciodată, chiar de ți-ar înțelege durerea. Dar nu te lăsa cenzurat, scrie așa cum simți, scrie numai adevărul tău. Am umblat și eu pe la redacțiile din Chișinău cu poezii. Când pronunț „redacție” mă cuprind fiorii. O concentrație de „oameni talentați” pe metru pătrat și toți cer de la tine „poeme contemporane”. De parcă rostul literaturi ar consta doar în cântarea vieții fericite a oamenilor muncii de la sate și orașe. Știu pe de rost poeziile lui Esenin și Evtușenko. Așa vreau să scriu, nu ode contemporane.
Din cauză regimurilor atâția intelectuali, din atâtea țări, aleg emigrația, exilul. Nici pe genialul Eminescu nu-l acceptau contemporanii. Neînțeles, marginalizat de regim, Esenin a început să bea și s-a sinucis… Iar amicul meu Mircea Drug umblă aiurea prin Piața centrală din Chișinău. Studiază, pentru nuvelele sale, vocabular și chipuri tipice de țărani moldoveni și comercianți ovrei. Din ultimele copeici își cumpără câte un пирожок cu lebăr sau curechi, ca să-și amăgească foamea. După care merge la facultate. Ascultă cursul special „Deoseghiri lexicale tare mariîn limbile moldovenească și română” citit de Ivan Dimitrevici Cioban. Și îi vine să urle ca un șacal. Dar miaună ca un motan. Sau dă din coadă ca o vulpe… Astea sunt bârfele de la Chișinău. Au ajuns până la mine, dar eu nu le dau crezare. Îl știu pe băiatul acela, semănă cu Toma Nour al lui Eminescu. Lumea din jur nu-l înțelege. Nici pe mine nu mă înțelegeau și de aceea mi-am luat lumea în cap…
„Ak-Tau, regiunea Karaganda, 15 decembrie 1959
Marcel, m-am cam săturat de Ak-Tau. Și de atâta ciment m-am săturat. Aș reveni acasă chiar astăzi dar mi-i rușine să mă arăt în ochii tatei cu mâna goală. Măcar un costumași de vreo 150 de ruble să-i cumpăr…
Mă doare tot corpul, dar sunt învățat să rabd. Moldoveanul nu se dă!.. Zilele astea m-a vizitat o fată, studentă la Institutul de medicină din Karaganda. A aflat că sunt bolnav și a venit să mă vadă. Parcă mi-au mai trecut durerile. Mâine plec la Karaganda, la spitalul regional. Mă vor interna, probabil, pentru vreo zece zile. Ferească Allah, să mai mori prin stepele acestea! Nu te înmormântează nimeni, zău!…
Continui scrisoarea fiind de-acu internat în spital. Să știi, când eram la facultate nu aveam încredere în tine. Acum văd că am greșit. Nimeni, absolut nimeni, nici chiar tata, nu mi-a răspuns prompt la scrisori. Numai tu, Mircea Drug. Am auzit că la Chișinău foștii colegii mă vorbesc de rău. Unul, un curcan cu ifose de Don Juan și cravată roșie până la genunchi. Altul, un șoricel activist, care visează să ajungă cineva în provincie. Și Petea, băgătorul de seamă: „Toți studenții să achite la timp cotizațiile comsomoliste!” Pe ăsta l-am descifrat încă de la anul întâi. Un protejat al…, știi tu. Nu mă îndoiesc, va face o carieră strălucită. Dar nu mă interesează părerea nimănui despre mine. Așa cum sunt, prost, năuc, nu importă. Eu mă am numai pe mine, pe mama și tata, pe Marcel Drug și pe Mihai Plăieșu. Și îmi doresc o viață spirituală, nu doar haine și mâncare…
Mi-ai scris că o să te încaieri rău cu Petea dacă te mai toarnă la decanat, lui Repida și Sinița. Lasă-l, dă-i pace, nu te lega cu EI. Vezi, poate Anatol Ciocanu sau Filaret Șandrovschi te-ar putea ajuta să aplanezi conflictul cu Lucinschi; locuiesc în aceeași cameră la cămin, ei știu cum să-l abordeze.
Dacă poți, trimite-mi, te rog, „Tinerimea Moldovei” cu „Nocturna” – o aiureală de-a mea, publicată recent și semnată cu pseudonimul Petru Fluieraru. Închei cu lucrul cel mai important: nu te pune cu EI! Abandonează orașul acela blestemat. Îmi spuneai cândva că ții neapărat să înveți limbi străine. Fă tot posibil să ajungi primul la Universitatea din Leningrad sau din Moscova. Poate reușesc să adun niște bani, să-ți trimit de drum și mâncare. Apoi, vin ca să-mi încerc și eu norocul, la filologia romanică, secția de română și franceză”.
„Ak-Tau, regiunea Karaganda, 15 ianuarie 1960.
Mircea, abia aștept concediul ca să ajung acasă la părinți. Am de gând să fac un popas la Moscova pentru două-trei zile. Spune-mi ce cărți ai dori să citești, care lipsesc la Chișinău? Le caut, le procur și ți le aduc. Scrie-mi unde să te găsesc în Chișinău, în ce cămin stai, în ce cameră? Mi-ar place să fac ceva bun pentru tine, dar nu știu cum aș putea să te ajut. Tu ești mult mai tare decât mine. Sub toate aspectele. Poți ieși la lumină din orice încurcătură.
Ce să-ți mai scriu din Ak-Tau? Am cunoscut aici o fată, Marusea, moldoveancă, eu am rebotezat-o „Marcela”. Îmi place, ne împăcăm foarte bine, căutăm o gazdă ca să stăm împreună. Poate mă însor și revin cu ea în Moldova. Ce zici, ar fi bine așa?… Apropo! Spuneai, într-o scrisoare, despre o studentă de la facultatea de biologie. Că e frumoasă și că nu-i indiferentă față de tine. Dar nu poți să ți-o apropii, fiindcă e rusoaică. Și că a venit la Chișinău tocmai de pe Volga. Dar, în suflet, o iubești, nu-i așa? Recunoaște, fii sincer… Mi-ai scris că nimeni nu pricepe care este idealul tău în viață, că nici moldoveanca, fosta ta colegă de școală, nu te înțelege. Mie însă îmi pare bine că am un prieten ca tine. Îl stimez pentru că își iubește neamul, poporul român din sânul căruia se trage. Dar foarte multă lume este nepăsătoare față de asemenea valori. Majoritatea moldovenilor e lipsită de orice mândrie națională.
Mircea! Cred că îți faci prea mari iluzii în privința moldovenilor noștri. Iată câteva exemple concrete, de aici, din Ak-Tau, unde mă aflu în prezent. O bună parte dintre muierile noastre se culcă pe sub garduri cu ruși, ceceni, lituanieni. Fiindcă îl înșela soția, unul de-al nostru s-a aruncat sub tren. Ea nici nu a vrut să-l înmormânteze. Să-l ducă acasă, la Criuleni, nici vorbă. „La ce-mi trebuie? N-am bani. Nu-i vina mea că l-a călcat trenul pe un câine”. Mihai, un prieten de al meu, l-a înmormântat aici, omenește. A rămas un copil orfan de tată. Peste două săptămâni, prin Ak-Tau circulă zvonul că moldoveanca ceea își vinde copilul. O caută o familie de ruși, soț și soție: „Ni-l dai cu 900 de ruble?” „Nu, eu cer o mie pe el?” „Bine, îți dăm o mie!”. Înțelegi tu, Mircea Druc, ce-ți scrie amicul tău Petru Dudnic? Își vând proprii copii, nu neamul! Nu ideea ta națională… Este al treilea caz pe aici când moldovencele și-au vândut copii. Și mai am atâtea exemple negative despre noi, moldovenii. Asta e situația, Mircea, și e trist de tot. De acolo, din Chișinău, nu se prea vede ce se întâmplă în lume. Dar lumea e plină, arhiplină de moldoveni. Și multora dintre ei le este rușine să-și vorbească limba maternă printre ruși… Ce să mai zică lumea despre noi, moldovenii…?”
Peste o jumătate de secol, de această întrebare a lui Petru Dudnic avea să-mi amintească Ramona Ursu, în editorialul ziarului „Adevărul de Seară”, din 11 mai 2010, intitulat „De ce nu-mi place Moldova”. Citez: „Sunt moldoveancă din moși strămoși, cu părinți, bunici, străbunici născuți și crescuți în partea asta de țară. Toată viața am trăit în Iași. De ce nu-mi place Moldova? Pentru că cel mai des am auzit la moldoveni „nu se poate”. Pentru că ne-am obișnuit să fim în topul handicapaților, al sărăntocilor, al bețivilor, al violatorilor țării. Pentru că nu pot să plec în weekend cu mașina la Viena din cauză că n-avem autostradă. Pentru că niște nenorociți de aleși județenii din Botoșani și Suceava s-au certat de la numele unui aeroport până n-au mai investit nici un ban în el. Pentru că un alt aeroport, cel International din Iași, arată mai prost decât vila unui interlop. Pentru că atâta bârfă, scuipat de semințe și frecat menta n-am văzut niciunde. Pentru că în marile stațiuni turistice din Bucovina și Neamț doar prețurile la hoteluri sunt ca-n Occident. Pentru că de la Durău se poate vedea Ceahlăul doar în urlete de manele. Pentru că m-am săturat să ni se spună că avem vorba dulce. Nu văd nimic dulce în „ghini”, „uăi”, „şî”, „iaca”, „şiapî”, „jin”, „chişioari” sau „cartoafi”. Pentru că și moldovean spunem greșit: „moldovian”. Pentru că salariile sunt cele mai mici din toată țara. Pentru că m-am săturat de Vaslui până-n gât. Pentru că oamenii de acolo încă mai umblă cu sacoșe ceaușiste în mână. Pentru că avem la Iași universității de nota 10, unde învățăm că cel mai bine este să muncim pentru străini. Pentru că atâția habotnici câți am întâlnit în Moldova n-am văzut nicăieri. Pentru că aici am învățat să spun „vriausîiemigrez!”.
Evident, fiecare generație de români din afara actualelor frontiere ale Statului Român s-a confruntat/se confruntă cu propriile probleme condiționate politic, social, cultural, religios, familial, educațional, sau formate de mass-media. Și, desigur, le-a rezolvat/le rezolvă conjunctural, cu mijloacele disponibile. Ilustrez această teză cu extrase din două scrisori primite de la Petru Dudnic.Una, scrisă în Karaganda în 1959 și adresată mie, student la Chișinău.
„Mircea, mi-ai scris că te-au chemat acolo. Și EI ți-au spus scurt, clar și cuprinzător: „Taci, altfel te strivim ca pe o insectă !” Părerea mea: EI ți-au spus să taci? Bine! Tu n-ai decât să taci. Taci, taci și iară taci. Învață carte! Atât! Citește din filosofia germană. Citește-l pe Arthur Schopenhauer… Sau mai bine nu citi, că și așa riști să devii un mare sceptic-pesimist. Încearcă să mergi pe altă cale. Acceptă compromisul sau conformismul. „Свойсредичужих, чужойсредисвоих”. Dar cu o singură condiție: să nu-ți abandonezi idealul. Rămâne, totuși, o problemă: cum să-ți recapeți liniștea sufletească? Acest lucru e posibil doar cu ajutorul unor persoane de mare încredere. Al unor adevărați amici. De unul singur nu ajungi nicidecum „o apă mare”. Nu ești decât o picătură… Te rog să nu întreprinzi nimic acum. Mă tem că vei fi exmatriculat. Și atunci cum o să continui lupta? ”.
Iată și un fragment dintr-o scrisoare primită în 1964, când eram student la Leningrad.Petru Dudnic:
„Am fost la Chișinău. M-a bucurat acel fapt că la Universitate avem băieți talentați (drept că din cale-afară sânt țărani toți – n-au inteligența, care s-ar cere), cu mult mai îndrăzneți și mai mândri față de națiune decât studenții de atunci, când învățam noi. A venit 1 martie – toți poartă mărțișoare, chiar și rușii poartă, parcă asta nu e frumos, a, ce zici? Am stat de vorbă cu Costea Leontiev. M-am mirat. Înainte de asta îl consideram pe băiatul ăsta ca un băiat naiv, necopt, puțin fatal. Acum m-am convins, că e băiat revoluționar, are idei, are dor de luptă, sincer și violent retrăiește pentru națiunea sa”…
Evident, fiecare generație de români se confruntă cu propriile probleme condiționate familial, educațional, social, cultural, politic, religios sau formate de mass-media și Internet. Și, desigur, le rezolvă conjunctural, cu mijloaceledisponibile. Are dreptate Dumitru Popescu,zis„Dumnezeu”, un fost om politic, jurnalist, prozator, poet și memorialist:„Fiecare epocă are preferințele ei, și fiecare ucide, uneori orbește, din fericire doar pentru puțin timp, slăbiciunea precedentei. Este o nevoie acută de uitare și de împrospătare, o iluzie de înnoire a lumii – care rămâne de fapt aceeași, ca și marea, ale cărei valuri dansează pe loc”.
București, aprilie 2026