Mircea Druc: EVREII ȘI EU
Constat cu amărăciune că nu toți evreii conștientizează un simplu adevăr: propaganda bolșevică și mentalitatea de homo sovieticus nu mai au credit.Mulți ignoră faptul că Vladimir Putin nu este Vladimir Ulianov. Nici Leiba Bronștein. Chiar dacă ar putea să lanseze un „Decret privind istoria”. Sufletiști prin excelență, evreii fac trimitere doar la surse selective, adesea imprecise. Și cer dreptate numai pentru morții lor. Homo sovieticus și femina sovietica, dar mai ales evreii sovietici, când vine vorba de România nu acceptă niciun argument atenuant. Esențialul acestui fenomen regretabil este exprimat printr-o întrebare a lui Ion Antonescu adresată lui Wilhelm Filderman: „De ce atâta ură,din partea unor evrei ruși cu care nu am avut niciodată nimic de împărțit?”. Președintele Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România nu i-a răspuns fostului său coleg de liceu, conducătorul Statului Român. Păcat! Un răspuns sincer și argumentat ar fi făcut puțină lumină referitor la atitudinea antiromânească și antiunionistă a evreilor de pretutindeni.
Deocamdată, printre evreii antiromâni, am depistat foarte puțini cercetători onești. Regretabil că fiecare se interesează în exclusivitate de calvarul evreilor. Și nu respectă legea cauzalității. Nu polemizează măcar cu cercetătorii evrei Tsvi Kerem, Rabbi Josef Ben Porat, Teșu Solomovici și alții. Sau cu cercetătorii ruși Aleksandr Cerkasov, Mihail Budionnîi. Sau cu cercetătorul român Ion Coja, un exeget al antiromânismului promovat de numeroși evrei. Sau cu românul basarabean Gherman Pântea, care descrie în cartea „Memoriile mele” și suferințele populației evreiești din Odesa și Transnistria în anii 1941-1944. Sau, din când în când, să lectureze „Здраствуй, горoд Кишинёв!” – una dintre creațiile literare cele mai savurate de repatriații israelieni. Șarmul, detaliul memorabil al narațiunii este „un cekist ramolit, născut la Chișinău unde, în tinerețe a efectuat primele percheziții și arestări, păstrând despre acest oraș cele mai calde amintiri și dorința de al vizita înainte de moarte”. Scriitorului evreu Alexandr Kanevski pentru această perlă literară a fost declarat „omul anului” la Londra. A primit „Medalia de aur Kafka” și invitația să țină lecții publice la Cambridge și Oxford.
Am trăit, am studiat și am lucrat două decenii la Moscova. Am avut mulți colegi evrei. Pe unii, de încredere, i-am întrebat: „De ce ne numiți pe noi, românii, fasciști!?România a fost guvernată de liberali. Acum de comuniști. Mulți românii sunt naționaliști, ceea ce nu-i totuna cu a fi fascist sau nazist. Tocmai voi, intelectuali evrei, sioniști și disidenți sovietici, să nu știți că italienii au inventat fascismul!?”.Desigur, în URSS, sau în oarecare altă țară comunistă, ar fi fost prea riscant să-ți etalezi convingerile. Știam, dar nu le-m spus atunci amicilor mei evrei că, Germania și URSS erau două state revanșarde. Și ambele erau conduse de partide socialiste muncitorești. Că bolșevicii nu au fost cu nimic mai buni decât fasciștii și naziștii. Din start, Germania nazistă, numită Al Treilea Reich, era condusă de Partidul Muncitoresc German National-Socialist.Iar Uniunea Sovietică era condusă de facțiunea bolșevică, desprinsă din Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Întreaga Rusie.
Propaganda sovietică nu putea spune adevărul: armata muncitorilor din prima țară a socialismului internaționalist xenofil luptă pe viață şi pe moarte cu armata muncitorilor din prima țară a socialismului nazist xenofob. Ziarele sovietice, la 24 iunie 1941, au publicat o poezie a lui Vasili Lebede-Kumasi – „Războiul sfânt”. Compozitorul Alexandr Alexandrov a compus muzica și de atunci se tot cântă. Iar sintagma „Marele Război pentru Apărarea Patriei” – un eufemism, a intrat în uz mai târziu. Și reprezintă o tentativă de a deghiza încleștarea a două imperii revanșarde, care s-au aliat ca să reîmpartă lumea, apoi s-au devorat reciproc. Un tertip pentru a camufla adevărul: cea de a doua conflagrație mondială a fost declanșată de URSS și Germania prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Într-o confruntare acerbă comuniștii și naziștii au ignorat total Convențiile de la Geneva.
Incontestabila coincidență a noțiunilor „socialism” şi „muncitoresc” i-a stingherit din totdeauna pe ideologii lumii ruse. De aceea, ostentativ şi fariseic, nostalgicii după URSS, și nu numai, băga adversarii ideologici în oala fascismului italian – „cea de a treia cale față de liberalism și socialism”. Nu vor și nici nu conștientizează esența: nazism = bolșevism;dictatură hitleristă = dictatură stalinistă; socialism german = socialism sovietic. Uniunea Europeană, în 2009, a egalat stalinismul cu nazismul. EI, însă, contra curentului: roșii sunt patrioții, albii sunt inamicii; stânga internaţionalistă – da, dreapta naționalistă – ba.
Cred că ar fi mai rezonabil dacă am elimina această confuzie terminologică. Evreii știu ce importanță au literele şi cuvintele. Chiar asta ne sugerează și iudaismul. În cuvinte se află viață, ca şi cum cuvintele ar identifica genomul. Printr-o corectă interpretare a noțiunilor, este posibilă nu numai supraviețuirea evreilor dispersați prin lume, ci şi a românilor înstrăinați de Patria lor ancestrală. Regretabil, însă, că prea multă lume încă mai plutește în ceață, contra curentului. Le explic amicilor mei evrei: astăzi, nostalgicii Imperiului, îi dau într-una cu „românii sunt fasciști”. Unii alogeni de la Chișinău, Bălți, Tiraspol şi Comrat neagă teroarea roșie în Basarabia şi Nordul Bucovinei. Mediafrenia rusă insistă să ne treacă și pe noi, unioniștii basarabeni și nord-bucovineni, în lista neagră a „naționaliștilor care, în numele ostilității față de Pactul Molotov-Ribbentrop și Uniunea Sovietică, încearcă să justifice atrocitățile contra evreilor”. Am suficiente şi serioase motive ca să resping categoric asemenea insinuări.
În decembrie 1989, venit la Chișinău de la Cernăuți, mi-am dat seama că în RSSM multe lucruri au fost inventate special pentru a justifica separatismul și românofobia, inclusiv așa zisele pancarte și bannere cu inscripția „Valiza – Gara – Rusia!” și „Rușii peste Nistru, iar evreii în Nistru!”. În tot cazul, după 25 mai 1990, data când am fost ales Președinte al Consiliului de Miniștri, era exclus ca asemenea perle infame să circule prin RSSM. Spuneam asta deoarece știam prea bine care era atitudinea liderilor unioniști basarabeni și nord bucovineni față de evrei. Conducerea FPM condamna orice excese. Cu certitudine, liderii Mișcării de renaștere națională nu puteau fi antisemiți. Deținuții politici basarabeni şi nord bucovineni au rezistat în Gulag fiind solidari cu deținuții politici evrei. Mi-au mărturisit acest adevăr liderii mișcării unioniste a românilor basarabeni Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Alexandru Şoltoianu, Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur. Personal, la Moscova, Cernăuți şi Chișinău, mi-am sincronizat aspirațiile şi acțiunile mele unioniste cu cele ale evreilor sovietici sioniști. Sper că voi putea dezvolta acest subiect într-un articol aparte.
Pentru mine rămânea important să știu exact dacă au existat lozincile acelea cu ruși și evrei. Și dacă au existat, cine și când le-a confecționat? Și unde au fost expuse? Într-adevăr, cineva a mărșăluit prin Chișinău cu enormități de acest gen? De-a lungul anilor, anume aceste lozinci au servit drept laitmotivul atacurilor românofobe și antiunioniste. Tacit, am pornit atunci o investigație jurnalistică personală. Am întrebat discret veteranii FPM – nimeni nu știa nimic. Am răsfoit colecțiile de ziare rusești. Am vizionat și ascultat imprimări video-audio și imagini de la mitinguri și marșuri. Incredibil, să nu fi anexat EI la dosarul nostru asemenea „probe”!? Intuiția, dar și pregătirea mea militară în domeniul «спецпропаганда», m-au ajutat să identific sursa.
Am căutat-o peste tot, îndelung, metodic, și am găsit-o la Moscova, în următorul grup de jurnaliști: А. Какоткин (Московские новости), Е. Бершин (Литературная газета), А. Харченко, Ю. Родионов (ИТАР-ТАСС), К. Светицкий (Собеседник), Э. Джафаров (Телерадиокомпания Останкино), А. Мнацаканян (Московский комсомолец), В. Утц, М. Чистяков (Труд). Aceștia se declarau ferm convinși: „La Tiraspol este un regim al „bunului simț”, unicul în fosta Uniune Sovietică, care nu pune politica înaintea economicului și a problemelor sociale. Între Chișinău și Tiraspol nu este conflict interetnic, ci o confruntare a două ideologii. Prima pune mai presus de toate drepturile națiunii, a doua proclamă prioritatea drepturilor omului asupra drepturilor națiunii”.Colegii din redacțiile unde lucrau ziariștii respectivi, îi acuzau de „simpatii excesive față de ПМР (Republica Moldovenească Pridnestrovie), de apărarea unui regim comunist, totalitar, de nerespectarea principiilor OSCE și a suveranității Republicii Moldova, internațional recunoscută”. Persoana care a lansat minciuna mediatică despre „sloganele moldovenilor cu ruși și evrei”, a fost Efim Berșin de la „Литературная газета”.
Fantastic! Asta a putut să scrie, la Moscova, poetul, publicistul, prozatorul Efim Berșin, originar din Tiraspol!? După ce i-am citit cartea am înțeles de ce Kirill Kovalgi, poet, prozator și critic literar, originar din Tașlâc, sudul Basarabiei, s-a eschivat, cum a putut, și nu i-a scris prefața. Mi-am dat seama de ce EI sunt supărați și pe filozoful, culturologul, scriitorul, eseistul Grigori Pomeranț, care, până la urmă, a prefațat-o… „Tezele lui Berșin” sunt preluate frecvent de foarte multe publicații rusești. Acestea, cu diverse ocazii, relansează atacul mediatic asupra Republicii Moldova și României. Într-o recenzie elogioasă, Alexandr Tarasov, un controversat politolog/sociolog rus, ateu declarat și Homo sovieticus prin excelență, menționează, totuși, și o lacună: „Efim Berșin este prea blând cu fasciștii moldoveni, care neagă dreptul la autodeterminare a națiunii pridnestroviene… ”
Să comparăm mărturiile lui Efim Berșin cu mărturiile inginerului Leonid Klementovici, originar din Râbnița, fost student la Chișinău:„La Tiraspol, auzisem că la Chișinău naționaliștii moldoveni răcnesc într-una – „Чемодан – вокзал – Россия!”;„Русских за Днестр, а евреев в Днестр!”. Țineam neapărat să-i văd pe cei care scandează așa ceva. Treceam zilnic prin Piața Marii Adunări Naționale dar niciodată nu am văzut pancarte cu astfel de inscripții. Sau oameni care să strige asemenea lozinci. În tot acest timp, Chișinăul trăia o viață normală, nimic nu amintea de o situație excepțională și război”.Evocările acestui martor ocular la evenimentele din acea perioadă confirmă, odată în plus, ceea ce, intuitiv și defensiv, susțineam, în fața unui jurnalist de la «Коммерсантъ», în iunie 1990:
Cu certitudine, Efim Berșin și Mircea Druc, aveau cunoscuți și poate chiar prieteni comuni, la Moscova și la Chișinău. Când eram șef de guvern, unii m-au contactat ca să punem țara la cale. Să spună careva că nu am găsit limbă comună. În prima lună de guvernare, am avut discuții cu liderii minorităților naționale. Am acceptat candidaturile propuse de aceștia pentru diverse structuri pe verticală și orizontală. Am susținut ideea intelectualilor găgăuzi de a deschide o universitate de stat la Comrat, dar nu cu predarea în rusă, ci în turcă. M-am angajat să obțin burse în România, sau în țările lor de origine, pentru ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari etc. Am decis: guvernul va interveni ca Universitatea de Stat să constituie o catedră de ebraică (premieră absolută în URSS) și va inaugura prima cursă aeriană directă Chișinău-Tel-Aviv. Voi reveni pe larg la acest subiect, în alt context. Aici precizez: am refuzat întotdeauna media-minciunile, chiar și atunci când ar fi fost în favoarea noastră, a unioniștilor basarabeni și nord-bucovineni, cu speranța și convingerea, că adevărul poate fi cu mult mai util.
La începutul anilor 90, i-am întrebat pe amicii mei evrei de ce jurnalistul Efim Berșin (Berștein), născut la Tiraspol, a lansat la Moscova, în 1989, impardonabila media-minciună despre o lozincă a naționaliștilor moldoveni purtată prin Chișinău: „Rușii – peste Nistru! Evreii în Nistru!”. Pe Efim Berșin l-aș întreba unde era în perioada 1970-1975? Și dacă a auzit cum și de ce a fost concediat Ion Ungureanu, directorul teatrului „Luceafărul”? O doctorandă (pe nume Levința sau Căpățână, nu mai țin minte), a fost exmatriculată de la Politehnică. Motivul? Un secretar de partid a văzut-o cum punea un buchețel de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare. După 1990, Leonid Busuioc, Aurel Marinciuc, Alexandru Marin, Igor Cașu și mulți alți autori, au relatat drama concediaților de la facultățile din RSSM: peste o sută de cadre didactice, printre care și umila mea persoană. Asta se întâmpla cu mult înainte de adoptarea „legislației lingvistice catastrofale” și „acapararea puterii de FPM”.
Pe Internet mai circulă insinuarea că poetesa Leonida Lari a divorțat de soțul ei „rus de naționalitate” și s-a logodit cu monumentul domnitorului Moldovei. Pe românul basarabean Mihai Iorga, soțul Leonidei, îl cunosc foarte bine. Ei nu au divorțat niciodată. I-am mai întrebat pe amicii mei evrei: „De ce dramaturgul, deputatul Șunea (Alexandr) Ghelman, născut la Dondușeni, a lansat la Moscova, în 1989, nerozia despre „o logodire a militantei unioniste Leonida Lari cu monumentul lui Ștefan cel Mare?”.Dar nu am primit nici un răspuns. Recent, am primit răspuns la întrebarea:de ce printre călăii NKVD erau mulți evrei? (https://www.youtube.com/watch?v=N1uBvbA2laU). Prezintă interes și miile de comentarii ale navigatorilor pe Internet vizând abordarea controversatului subiect de către Dmitri Gordon – un remarcabil jurnalist, scriitor și politician ucrainean de etnie evreiască.
Amicilor mei evrei le spun: nu are rost să ostracizăm la infinit România, Germania și alte țări. La asta ne îndeamnă și Rabbi Yossef Ben Porat. Îi urmăresc pe YouTube diversele exegeze/prelegeri. De exemplu: „Facts that our teachers didn’t dare to teach us”; „Why did the Holocaust happen?”; „Why really Hitler hated the Jews?”. („Fapte pe care profesorii noștri nu se încumetă să ni le expună”; „De ce s-a întâmplat Holocaustul?”; „De ce într-adevăr Hitler a urât evreii?”). Radicalii de stânga și cei de dreapta declară că Sfântul Rabin Yossef Ben Porat este un antisemit. Unii îl amenință cu moartea. Dar multă lume, impresionată de onestitatea sa, îl binecuvântează. El are curajul de a spune lucrurilor pe nume. Până și unii musulmani îl elogiază pe acest mare rabin pentru pledoariile sale pe Internet.
La finele anului 2003, am descoperit cartea „La marche de la mort” de Michael Stivelman, editată în 1999 la Rio de Janeiro în limba franceză. Era cu puțin timp înainte de încheierea activității mele diplomatice în Brazilia şi revenirea la București. Regret că nu am reușit să-l cunosc. Evreul Moișa Stivelman și românul Marcel Druc au copilărit pe aceleași meleaguri nord-basarabene. Unul s-a născut în 1928 la Secureni, altul în 1941 la Pociumbăuţi. Bunicul lui Moișa fuge peste Prut, în august 1905, ca să scape cu viață. Fusese condamnat la moarte de un tribunal din Imperiul rus fiindcă a dezertat din armata țaristă care lupta cu japonezii în Manciuria. După 12 ani, când Basarabia se unește cu România, bunicul revine la familia sa, la Secureni. Lecturez cartea nepotului. Nici un cuvânt de bine despre România interbelică. După iunie 1940, el colaborează activ cu invadatorii sovietici. În timpul războiului este internat într-un lagăr din Transnistria. În 1944, Basarabia e din nou sub ocupație sovietică. Conform propriilor mărturii, el a devenit „om liber şi în siguranță”. Însă, Michael Stivelman nu a rămas în RSSM ca să construiască viitorul luminos imaginat de evreii comuniști. A fugit din Secureni tot peste Prut, ca și bunicul său, de unde a reușit să ajungă la Paris. Și de acolo, la Rio de Janeiro.
Basarabenii, nord bucovinenii și herțenii „eliberați” de Armata Roșie nu au avut cum să plece în România. Să ne amintim de masacrul de la Fântâna Albă. Și Mircea Druc, în cartea sa „EI și NOI” relatează cum a încercat să fugă din paradisul sovietic. (Vezi capitolul „Evadarea” publicat de revista on line „Melidonium”). Nu a reușit. Și calvarul său a durat până la 8 decembrie 1991. Atunci, prin „Actul de la Belovejskaia Puşcia”, semnat de Boris Elțîn, Leonid Kravciuk şi Stanislav Iurkevici, Imperiul sovietic a dispărut de jure și de facto. Dar, sub multe aspecte, problema „românilor cedați” în 1940 rămâne nerezolvată.
O precizare: am aderat la Mișcarea de eliberare națională a românilor din teritoriile ocupate de URSS în 1959. De-a lungul vieții, am avut curiozitatea să descopăr ce este de fapt Sionismul. Porneam de la ideea că NOI, unioniștii basarabeni și bucovineni, avem ce învăța cunoscând problematica mișcării sioniste, ca ideologie națională și proiect politic. Ulterior, am aflat adevărul despre mișcarea de renaștere națională a evreimii din lucrarea academică „Sionism și istorie. Creșterea unei noi conștiințe evreiești”. Autorul acestei opere clasice este Shmuel Almog, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Consider, de asemenea, o sursă prețioasă de informație volumul „Idealul sionist în presa evreiască din România 1881-1920. Texte selectate și comentate de Lya Benjamin (coordonator) și Gabriela Vasiliu”. Editura Hasefer, București, 2010. Merită consultat și „Dicționarul tandru al iudaismului”, de Jaques Attali. Dar mai am în biblioteca mea și o carte de Eduard Drumont „La dernière bataille. Nouvelle étude psychologique et sociale”, Paris 1890. Am procurat-o la un anticariat din Leningrad pe când eram student la LGU. O altă carte a jurnalistului francez Eduard Drumont „La France juive” (1863) și cartea socialistului german Wilhelm Marr „Victoria iudaismului împotriva germanismului” (1873) au teoretizat în paralel „planurile dominatoare ale evreilor”.
În septembrie 1992, am participat la alegerile prezidențiale din România. La un miting electoral la Iași, un domn mi-a adresat din mulțime următoarea întrebare: „Care este atitudinea dumneavoastră față de Ion Antonescu? Am răspuns: „Sunt un român unionist din teritoriile ocupate de Imperiul sovietic. În iunie 1941, Antonescu a rostit cuvintele sacre pentru basarabeni, nord bucovineni și herțeni: „Ostași! Vă ordon, treceți Prutul!”. Atitudinea mea față de această personalitate istorică este una identică cu cea a israelienilor față de Menahem Beghin, un erou național al tuturor evreilor ”. Atât.
Nu l-am simpatizat pe bolșevicul Lev Troțki, ci pe sionistul Theodor Herzl. Nu putea să-mi placă Ana Pauker, lidera „grupării moscovite a Partidului Comunist Român”. Visând la independența Basarabiei față de Imperiul sovietic, o invidiam pe Golda Meir, semnatara „Declarației de Independență a Israelului”. Mă animă performanța excepțională a jurnalistului, scriitorului și publicistului Vitalii Portnikov la Kiev. Și mă amărăște activitatea la București a lui Alexandru Florian, doctor în filozofie și științe politice. Am toată antipatia și suspiciunea pentru Marina Tauber, o politiciană din Republica Moldova asociată cu Ilan Șor, un mare combinator transnațional. Și toată simpatia pentru actrița Maia Morgenstern, directoareaTeatrului Evreiesc de Stat din București. Aș putea continua comparând atitudinea mea față de zeci de personalități de etnie evreiască.
N-am negat niciodată calvarul evreilor. Cred că ar fi necesar un centru de studii, interdisciplinar şi multidisciplinar, pentru a elucida geneza şi motivația atitudinii antiromânești a multor evrei și atitudinii antievreiești a multor români. Personal, prețuiesc sincer idealul mișcării sioniste – (re)constituirea unei entități statale a evreilor. La fel ca și Reîntregirea României – idealul vieții mele.Dar, respingând clișeele şi sentințele partizane despre evrei și sionism, nu putem amâna sine die repararea unei nedreptăți istorice față de români și unionism.
În cazul României, a repara marea nedreptate istorică înseamnă absolvirea celor condamnați că „au atacat Uniunea Sovietică”. Pledez pentru un proces simbolic în numele: tuturor basarabenilor, nord-bucovinenilor, herțenilor și transnistrenilor, indiferent de etnie; a celor care au trăit teroarea roșie, deznaționalizarea brutală (1940-1951), deznaționalizarea silențioasă (1951-20…); a grupului de tineri români din Orhei judecați de Tribunalul districtual Odesa și executați în noaptea de 23 iunie 1941); a celor trei mii de lucrători CFR din Basarabia judecați, executați, deportați; a refugiaților basarabeni, nord-bucovineni, transnistreni (1940, 1941, 1944, 1992); a miilor de familii deportate din teritoriile naționale răpite în Siberia, Kazahstan, Externul Orient (1941, 1949, 1951); a victimelor mobilizării totale sovietice în Basarabia și Nordul Bucovine (1944); a celor peste 200 de mii de basarabeni decedați în timpul foametei provocate de regimul de ocupație sovietic (1946-1947); a victimelor colectivizării forțate a țăranilor basarabeni și nord-bucovineni (1944, 1949, 1951).
Păcatul cel mare nu este al României. Cu atât mai mult al noilor generații. Nici al fiilor Patriei martirizați. Este al guvernanților. Al Consiliului de Coroană, care, întrunit la 27 iunie 1940, decide să cedeze bolșevicilor Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ținutul Herța, fără nici un foc de armă. Exemplul unei țări mici ca Finlanda n-a servit la nimic. Astfel, am ajuns la Stalingrad… Peste ani, tot la București, la orele trei de noapte, se întrunea Comitetul Executiv. O situație similară cu ultimatumul sovietic şi Dictatul de la Vena. Invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. România risca să-şi piardă independentă națională. Ar fi o blasfemie din partea mea să pun pe același cântar regalitatea şi regimul comunist. Constat doar că micul conclav al președintelui de atunci al României a hotărât în unanimitate: nu cedăm! Atunci, în august 1968, la Moscova, am simțit mândria de a fi român. Ca şi în momentul când am aflat de la istorici că Armata Româna a eliberat Budapesta, în 1919, de bolșevicii lui Bela Kun… Am constatat apoi că Președintele României a avut cam aceeași soartă ca şi Mareșalul României… A repara o mare nedreptate istorică înseamnă: să ceri rejudecarea și, după caz, reabilitarea celor condamnați în dosarele „Transnistria 1941-1944” și „Basarabia, Nordul Bucovinei, și Ținutul Herța (1940 – 20…); să ceri reabilitarea românilor și a României; să permiți accesul cercetătorilor la arhive, ca să prezinte doar documente și probe veridice, iar justiția să facă dreptate.