POLITICĂ – PENTRU TOȚI ȘI TONȚI
Mircea Druc:
Motto: „O dictatură perfectă ar avea aparența unei democrații, însă ar fi de fapt o închisoare fără pereți, din care deținuții nici măcar nu ar visa să evadeze. Ar fi în esență un sistem de sclavie, în care grație consumului și întreținerii, sclavii și-ar agrea servitutea”. Aldous Huxley. O Lume Fericită (1932).
Un spectru…
În anii studenției la Universitatea de Stat din Leningrad (1961-1964), am audiat cursul obligatoriu de „Comunism științific”. Profesorul ne-a surprins de la prima lecție. Și-a început prelegerea cu motto-ul Manifestului Comunist:„Un spectru rătăcește prin Europa – spectrul comunismului”.Cuvântul „spectru” este sinonim cu iluzie, halucinație, miraj, fantomă,fantasmagorie, fata-morgana, himeră. Studenților de la filologie profesorulle-a sugerat: „Tociți Manifestul și Capitalulîn limbi străine, conform specializării voastre. Îmbinați utilul cu plăcutul!”Am lecturat Manifestul în spaniolă, portugheză, franceză, italiană la Biblioteca fostei Universități imperiale din Sankt-Petersburg. Și mi-am făcut un carnet cu termeni în limbile respective. De la același profesor am auzit fraza: „Capitaliștii ne vor vinde frânghia cu care îi vom spânzura”, atribuită în egală măsură lui Marx și Lenin. Astăzi, în diferite limbi, circulă pe Internet și variantele viziunii comuniste: „Nu există crimă, la care capitalul nu s-ar preta pentru un profit de 300%”; „Când va fi scoasă la licitație frânghia pentru a spânzura capitaliștii, burghezii vor lupta între ei ca s-o vândă”.Față de aceste aserțiuni am rămas sceptic.Poate că, în anumite situații conjuncturale, „lațul pentru spânzurarea capitaliștilor” a funcționat pe termen scurt și mediu. Însă, niciodată comunismul nu a reușit să fie un sistem economic competitiv.
Antimarxiștii de pretutindeni au lansat invective la adresa lui Karl Marx. De exemplu: „A făcut 7 copii, patru au murit de foame și doi s-au sinucis. A fost întreținut de soția sa toată viața. Dar a inventat comunismul – o teorie pentru a îmbunătăți lumea fără să poată măcar să-și amelioreze propria viața, exact la fel ca și urmașii săi”.Bineînțeles, comuniștii de pretutindeni își apară părintele spiritual în fel și chip: „Este o minciună că l-a întreținut soția. În realitate, cel care l-a întreținut financiar a fost Engels…Cei care îl critică, nu-i cunosc opera.Marx a fost un mare umanist. Și a pus în centrul doctrinei sale muncitorul. A realizat un studiu unic, a explicat cum a ajuns omenirea în capitalism. Ideile disparate despre organizarea economică și socială la fiecare etapă istorică, le-a pus în ordine și a prevăzut viitorul… China se bazează pe ideile marxiste. Și, în 30 de ani, a scos din sărăcie circa 900 milioane de oameni. Astăzi China, cu economia sa planificată central și bazată pe marxism, concurează cu Occidentul. Populația sa se bucură de bunăstare, iar Europa o pierde pe zi ce trece…”.
Anul 1915.Israel Gelfand (pseudonime: Alexandr Parvus, Molotov, Moscovici), este primit în audiență la MAE al Germaniei. Mesajul acestuia: „Acțiunile comune ale separatiștilor și agitatorilor revoluționari pot duce la obținerea rezultatului scontat”. Peste trei zile, Parvus depune la minister un memorandum pe douăzeci de pagini. Un ansamblu de mijloace și metode detaliate, care urmau să ducă la scoaterea Rusiei din războiul cu Germania. Un plan detaliat de răsturnare a autocrației în Rusia. Iată câteva puncte din programul său:
– organizarea în Rusia a unei greve generale cu sloganul „Libertate și Pace”, condusă din Petersburg. Greva va cuprinde uzinele militare și căile ferate;aruncarea în aer a podurilor de cale ferată paralizează aprovizionarea marilor centre, întrerupe transportul trupelor și munițiilor către fronturi, ceea ce provoacă tulburări masive în interiorul țării; pregătirea în Elveția a congresului fruntașilor social-democraților ruși, care să lanseze chemarea unanimă la luptă cu țarismul; agitația printre muncitorii din orașele portuare, la șantierele navale, rafinării, industria extractivă prin plasarea de materiale propagandistice din România și Bulgaria; organizarea rebeliunilor și grevelor cu lozinci politice în regiuni, incendierea depozitelor petroliere; susținerea publicațiilor rusești în străinătate și a gazetelor locale ale partidului, care să creeze peste tot atitudini antițariste; susținerea lozincii partidului bolșevic „Răsturnarea guvernului și încheierea urgentă a păcii!”; susținerea stării de spirit antirusești în Ucraina, Finlanda și Caucaz; organizarea evadării deținuților politici din Siberia și trimiterea lor în calitate de agitatori revoluționari la Petrograd.
Alexandr Parvuss-a născut în gubernia Minsk. A absolvit Universitatea din Basel, specialitatea„finanțe și activitate bancară”. A devenit redactor-șef al „SachsischeArbeiterzeitung”, un ziar influent al socialiștilor germani. La inițiativa lui Plehanov și Zasulici, a condus în 1986 delegația rusă la congresul Internaționalei a doua de la Londra. În apartamentul său din München au fost publicate primele exemplare ale gazetei „Iskra” („Scânteia). Parvus a locuit când în Elveția, când în Germania. Și a murit, ca și Lenin, în octombrie 1924. A murit bogat, singuratic și blestemat de toată lumea.
Un vagon sigilat
Anul 1917.Vladimir Ulianov (pseudonim Vladimir Lenin) se afla în exil în Elveția.Și căuta disperat un mijloc ca să ajungă cât mai repede în Rusia. Intenționa să ceară ajutorul Angliei, unde locuiau unii dintre tovarășii săi socialiști. Însă,guvernul acestei țări beligerante nu era dispus să colaboreze cu emigranții politici ruși. Atunci, Iulii Țederbaum (pseudonim Iulius Martov) a lansat ideea solicitării ajutorului de la Germania. Aceasta era cointeresată să încheie o pace separată cu Rusia. Prin intermedierea socialiștilor elvețieni, Lenin a intrat în contact cu agenții germani.Hirisch Apfelbaum (pseudonim – Grigori Zinoviev)l-a reprezentat și a purtat negocierile secrete. După care Lenin și tovarășii săi au semnat un angajament cu guvernul german care le-a permis trecerea frontierelor. Lenin a fost asigurat că vagonul în care avea să ajungă în Rusia beneficia de statutul de extrateritorialitate.
Expedierea viitorilor puciști în Rusia s-a efectuat cu aprobarea generalului Erich Ludendorff, șef al operațiunilor militare în Statul Major al Armatei Germane.Personalitatea lui este mai puțin cunoscută.El, însă, a jucat un rol important în anihilarea Rusiei țariste. În memoriile sale menționează: „Ajutându-l pe Lenin să plece în Rusia, guvernul german și-a asumat o răspundere specială. Din punct de vedere militar această întreprindere s-a justificat. Era imperios necesar ca Rusia să fie răsturnată”.Berlinul avea mari ambiții și în estul Europei. Dar miza tactică a momentului era eliberarea trupelor germane blocate pe frontul de Est. Totuși, semnarea păcii de la Brest-Litovsk nu a permis ca toate trupele germane să fie trimise pe frontul de Vest. După război, deși nu a devenit nazist, Ludendorff a contribuind la instalarea comunismului sovietic și a nazismului german.Serviciile secrete germane au organizat impecabil traiectul comandoului bolșevic. La 9 aprilie 1917, le-a pus la dispoziție un tren special: vagonul lui Lenin, vagonul PSDМР, vagonul BUND, vagonul eserilor, vagonul anarhiștilor, vagonul diverșilor. Trei uși ale vagonului în care se afla Lenin cu 32 de tovarăși ai săi au fost sigilate, iar a patra ușă (din spate) a rămas descuiată. Doi ofițeri germani au însoțit vagoanele până în Suedia.
Ajungând la Petrograd, Lenin a lansat imediat faimoasele „Teze din aprilie”, publicate în ziarul „Pravda”. El critica vehement Guvernul Provizoriu și cerea condamnarea politicii de jaf imperialist salutând organizarea pe fronturi a înfrățirilor între soldații ruși și germani. Argumenta necesitatea preluării de urgență a puterii de către Soviete – o putere statală paralelă. Cerea boicotarea tuturor inițiativelor guvernamentale, marginalizarea cinovnicilor, militarilor și polițiștilor. Campania anti belică se desfășura cu succes printre combatanți dar și în spatele frontului. Unul dintre șefii serviciului de spionaj german la Stockholm a telegrafiat la Berlin: „Lenin lucrează exact așa, precum ne-am fi dorit”. Un lucru nu au prevăzut germanii: perfidia bolșevicilor. Acaparând puterea, aceștia s-au angrenat în propaganda pacifistă printre militarii germani. Distribuiau foi volante, ziare cu mesaje revoluționare. După patru ani de sacrificii, nici starea de spirit a germanilor nu mai era ca în 1914. Puțini credeau în victorie, secătuiți și conștienți că nu mai puteau ține piept Antantei. Soldații dezertau masiv. Marina imperială era contaminată cu virusul bolșevic. Spatele frontului suferea de foame, cu toate că germanii trimiseseră importante resurse acaparate în România.
Pentru „pacificarea Rusiei” guvernul german l-a sponsorizat pe Lenin cu 40 de milioane de mărci aur. În perioada 1914-1917, bolșevicii au primit din partea Germaniei bani și arme valorând 26 milioane de mărci (echivalentul actual a 75 milioane de euro). După puciul din august 1991, în fosta arhivă a Institutului marxism-leninismului pe lângă CC PCUS, Boris Kolesnikov, autorul cărții „Crime fără pedeapsă”, a descoperit documente care confirmă că membrii CC PSDMR și unii dintre militanții activi au fost salarizați lunar. Casa CC îi remunera în ruble și în valută. Toți lăsau la casă o recipisă semnată. Unicul care nu a lăsat nici o recipisă a fost Lenin. Din aprilie 1917, liderii bolșevici au încasat câteva sute de mii de ruble și sume solide în valută.Afară de documentele de arhivă germane, există și un film documentar despre finanțarea loviturii de stat bolșevice. Serviciile secrete germane și, ulterior, cele sovietice, au făcut tot posibilul să nu apară public știri despre colaborarea bolșevicilor cu germanii, inamicii Antantei.
Un vapor sigilat
Anul 1917.Concomitent cu vagonul sigilat german, în SUA a ridicat ancora „un vapor sigilat”, care a purces peste Atlantic către Rusia. Pasagerii îmbarcați erau un grup numeros de activiști-revoluționari. Internaționala Financiară (Fininternul) l-a selectat și recrutat Leiba Bronștein (pseudonim – Lev Troțki). Și au căzut la o înțelegere secretă:grupul bancar Rotschild va asigura finanțarea unei operațiuni speciale.O clasică lovitură de stat în Rusia și distrugerea Dinastiei Romanov. Vaporul aducea în Rusia trei sute de locatari ai gheto-ului newyorkez. Nava mai avea în cală arme și muniții, revolvere Colt noi nouțe. Cu acestea ei urmau să împuște în ceafă contrarevoluționari burghezi și albgardiști. Troțki era însoțit de câțiva finanțiști-consilieri din Wall Street – o stradă din New York City. De-a lungul timpului aceasta a devenit metonimie pentru piețele financiare și industria serviciilor financiare americane în ansamblu.
La 23 februarie 1917, Duma de Stat și-a suspendat activitatea. A început Revoluția din februarie. La 2 martie, țarul Nicolai II a abdicat. Unii istorici ruși consideră că documentul privind abdicarea țarului a fost de fapt un fals al conjuraților.Peste o zi a abdicat și fratele său Mihail. Astfel, monarhia s-a prăbușit. În Rusia s-a instalat o dualitate a puterii. Sovietele au preluat controlul asupra armatei.Iată argumentele bolșevicilor în favoarea declanșării urgente a insurecției armate: situația internațională a revoluției ruse; rebeliunea în flota Germaniei; iminența revoluției socialiste mondiale în Europa; amenințarea imperialiștilor cu înăbușirea revoluției în Rusia; starea de război (decizia burgheziei ruse și a guvernului provizoriu să predea capitala germanilor); majoritatea partidului proletar în Soviete; rebeliunea țărănimii și creșterea simpatiei poporului față de partidul bolșevic (alegerile de la Moscova); transportarea către Piter a cazacilor; încercuirea Minskului de către cazaci și altele.
Bolșevicii au manipulat alegerile în sovietele din Petrograd și Moscova până când au obținut majoritatea. În octombrie, înainte de paralizia Guvernului Provizoriu, au dat o lovitură de stat cunoscută ca „Asaltul Palatului de Iarnă”. De fapt , nu a fost nici un asalt, deoarece palatul nu era apărat și nimeni nu a opus rezistență. Odată preluată puterea, Lenin a semnat cu Germania pacea de la Brest Litovsk, cedând enorme extensiuni teritoriale și o numeroasă populație. Alegerile constituante s-au realizat în noiembrie. Învingător a ieșit Partidul Social Revoluționar. Bolșevicii au pierdut cu 23% de voturi. Parlamentul s-a întrunit o singură dată și Lenin l-a dizolvat. Oricum, puciul bolșevic din 1917 era inevitabil. Dacă nu ar fi reușit comuniștii, interveneau alte forțe interne și externe.
Consecința puciului bolșevic a fost dictatura cea mai tiranică a secolului XX, într-o țară imensă, cu un enorm potențial de dezvoltare socio-economică. Dar cu epurări, deportări, gulag, crime, privațiune de libertate, control absolut asupra persoanelor. Strangularea brutală a inițiativelor, comisari politici peste tot, delațiuni, frica inoculată oamenilor. Angoasă și deficit. Tema de a vorbi. Lozinci propagandistice, „adevărurile oficiale”. Fără mass-media liberă și nicio libertate de opinie.
M-am edificat și am cugetat în privința „Revoluției socialiste din octombrie 1917”. Am avut curiozitatea și răbdarea să examinez, în diverse publicații, listele pasagerilor „trenului german special” și a „vaporului american special”. Circa90% erau etnici evrei. Am reținut numele de familie Ehrenburg. Mi-am amintit că după cel de al doilea Războiul Mondial se vorbea despre laureatul premiului Stalin, jurnalistul, scriitorul Ilia Ehrenburg. Acesta elaborase „un proiect sovietic”vizând constituirea viitorului stat evreiesc. Bineînțeles, unul socialist, nu capitalist. Și nu al sioniștilor în Palestina, ci al comuniștilor, pe teritoriul regiunii Odesa, Basarabiei și nordului Bucovinei. Argumentul său principal: URSS nu va admite la frontiera sa existența unei monarhii care a colaborat cu Germania nazistă. Asta după ce românii au întors armele și regele Mihai I a fost decorat cu „Ordinul Pobeda”. Abdicarea regelui a spulberat iluzia lui Ehrenburg. Republica Populară Română devenise o țară „vecină și prietenă a Uniunii Sovietice”. În 1948, ONU a recunoscut Statul Israel. Stalin, deși niciodată nu a agreat evreii, fie aceștia comuniști sau sioniști, a aprobat constituirea la frontiera cu China a unei Regiuni Autonome Evreiești cu reședința în orașul Birobidjan. În 2002, subiectul federal al Rusiei, cu o suprafață cam cât Belgia, înregistra o populați de circa 200 000 locuitori, dintre care aproximativ 1,2% erau etnici evrei.
Elaborând studiul „Politică pentru toți și tonți”,am depus efort ca să-mi păstrez spiritul tolerant nativ. Să nu rămân cumva contaminat de anti iudaism. Treptat, lecturile în diverse limbi m-au lămurit de ce este greu de combătut tezele consacrate de genul: „Evreii au bulversat viața întregii planete”; „Comunismul este creația Internaționalei financiare și a directoratului plutocrației”; „Bolșevismul rus a fost creația bancherilor și cămătarilor internaționali”; „Cheia de boltă a comunismului este mentalitatea de stup originară în Tora”. Primul proiect comunist s-a numit URSS. Realizatorii proiectului au fost evreii – eternii producători de religii și revoluții.Troțki şiLenin, de profesie revoluționari, visau să elibereze Rusia și proletariatul mondial de dominația burgheziei. După puciul bolșevic ei au instaurat dictatura proletariatului punând bazele comunismului practic. Adică, mentalitatea de stup, colectivismul în numele claselor sociale – muncitori, țărani (săraci) și intelighenția (de stânga). Ulterior, Rotschild a privatizat Banca Centrală Rusă și a contribuit financiar la supunerea fostelor colonii ale Imperiului rus unei elite kominterniste. Utopia unui „paradis terestru”,sub flamură roșie, secere,ciocan și steauă roșie cu cinci colțuri, a stresat/animat/incitat/ încurajat o lume întreagă. Și calvarul a durat din 1917 până la puciul de la Moscova din august 1991.
Reflecții ale unor adepți ai rașismului dughinist: un grup de bolșevici din eșalonul de vârf în frunte cu Lenin au uzurpat puterea de stat în Rusia. Acești trădători de Patrie au conspirat cu Statul Major al Armatei Germane. Au obținut subsidii voluminoase pentru activități subversive în favoarea inamicului. Au subminat, cu toate mijloacele posibile și disponibile, încrederea poporului rus în Guvernul provizoriu. Bolșevicii au fisurat și dezorganizat frontul și interiorul țării. Au șubrezit capacitatea economică și militară a Rusiei. Agitând frenetic, agresiv, incitând și cumpărând lideri ai muncitorilor, soldaților și marinarilor, bolșevicii lansau apeluri de transformare a războiului imperialist în război civil. Astfel bolșevicii și-au curățat calea către puterea absolută în Rusia.
Un socialist eșuat
Prestigiosul istoric catalan Josep Fontana explică magistral geneza și strategiile mișcărilor politice care au triumfat un timp: „Fascismul și nazismul, de exemplu, au luat naștere ca răspuns la amenințarea comunistă, propunând ca alternativă modele de revoluție naționalistă”. Inițial, guvernele fasciste și naziste erau finanțate de elitele economice, care se temeau de ascensiunea comuniștilor în Italia și Germania. Evident, socialiștii și comuniștii, ca și toți actorii politici, au preluat și preiau argumente retorice vehiculate de către rivalii lor. Concomitent, au înființat și plantat pe orizontală partide de masă și metode neconvenționale de luptă politică pentru acapararea puterii în țările lor. Respectivele asemănări între comuniști, fasciști și naziști erau mai mult o intenție de a folosi aceeași tactică pe care o foloseau rivalii lor. Și cu aceasta se terminau similitudinile”.
Fascismul reprezintă o a treia opțiune între liberalism și socialism. Este o doctrină politică întemeiată de către Benito Mussolini – directorul periodicului „Avanti”, organul de presă principal al socialismului italian.Pentru îndoctrinații de toate culorile, care nu se documentează, „a treia cale” înseamnă ceva confuz. Deoarece nu ține de conservatorismul anglo-saxon, cei de dreapta văd fascismul ca fiind de stânga. Fascismul nu se afiliază cu social-democrația sau liberalismul și cei de stânga îl consideră o doctrină de dreapta. Însă, din start, fondatorul fascismului s-a autodefinit astfel:
„De-a lungul întregii mele vieți am fost socialist internaționalist. Când a început Marele Război, am văzut că toate partidele noastre care erau internaționaliste s-au convertit în partide socialiste naționaliste. Aceasta s-a întâmplat și cu mine și acesta este fascismul… Eu eram socialist și fascismul meu este noul socialism… Printre măsurile socialiste, eu apăram renta sau salariul minimum, sindicalizarea, pensionarea la 55 de ani, naționalizarea fabricilor, confiscarea bunurilor aparținând congregațiunilor religioase sau abolirea rentei episcopale… Socialismul semnifică elevarea și purificarea conștiinței individuale, și implantarea sa va fi rezultatul unei serii ample de eforturi. Cu toții împreună, de la profesional la muncitor, putem pune o piatră în acest edificiu, realizând zilnic un act socialist și pregătind astfel răsturnarea societății existente… Atât în câmpul politicii, cât și în cel economic, socialismul meu se menține într-o atitudine de opoziție absolută față de doctrinele liberale. Organizarea corporativă a Statului este deja o chestiune consumată. Statul democratic și liberal, slab și agnostic, deja nu mai există. În locul său a apărut Statul Fascist”.
Mussolini a impus în Italia un nou model de organizare şi funcționare a statului. Și a promovat fascismul (un colectivism în numele Statului Național). Fascismul este „a treia cale”, una nici comunistă, nici capitalistă. Statul este totul. Economia este protejată și controlată drastic de către stat. Capitalismul este ținut din scurt, interconectat cu marile întreprinderi monopoliste unde statul este stăpân sau coproprietar. Guvernarea este etnocrată. Inițial, fascismul italian posedași atribute inerente comunismului: dictatură indiscutabilă, diviziunea puterilor în stat inexistentă, controlul justiției și al mijloacelor de informare în masă.
Din diverse surse aflăm că, între 1902 și 1904, rusul Vladimir Ulianov și italianul Benito Mussolini au locuit la Geneva. Ei frecventau cercurile de exilați politici și s-au intersectat la braseria preferată a emigranților. Cu certitudine, au asistat la comemorarea Comunei din Paris, celebrată și în acest oraș elvețian. Era perioada în care ambii militau pentru socialismul revoluționar. Fiind ostili revizionismului reformist, manifestau concepții similare despre rolul partidului în revoluție. Între 1904 și 1914 au mers pe cărări paralele. Însă, începând cu luna octombrie a lui 1914, carierele lor politice au evoluat în direcții opuse. Totul a început cu adoptarea unei poziției diferite referitor la ceea ce avea să fie Primul Război Mondial. Ulterior, Lenin și Mussolini s-au contrapus ireconciliabil.
Istoriografia acceptă existența unor asemănări între comunismul sovietic și fascismul italian. O conexiune, în sensul că bolșevismul a contribuit la dezvoltarea fascismului. Regimul comunist s-a născut primul, a pus bazele distrugerii democrației și a instituit statul-partid sau partidul-stat. Unii cercetători consideră că Mussolini a fost un imitator a lui Lenin, al cărui succes l-a decis să-și emuleze propria doctrină politică. Alții resping asemenea aprecieri și demonstrează că cei doi gemeni au devenit cu timpul „inamici fraternali”. Și pun accentul pe atitudinea critică a liderului fascist față de regimul bolșevic. Referințele și atitudinea lui Mussolini față de Lenin, față de revoluția bolșevică și de regimul comunist ajută la înțelegerea evoluției sale de la socialism la fascism.Comparațiile între Lenin și Mussolini, sau între bolșevism și fascism, vin de departe. Încă în 1923, jurnaliștii întrebau despre „o considerabilă similitudine între regimul de la Roma și cel de la Moscova”. Însuși Mussolini a recunoscut: „Nu neg asemănările”. Peste ani, filozoful Toni Negri se întreba dacă „nu s-ar putea spune că mulți lideri politici, inclusiv Mussolini, visau să fie ca Lenin?”. Cu toate acestea, Mussolini nu a considerat drept etalon sau exemple de imitat nici revoluția lui Lenin-Troțki, nici regimul bolșevic. Le vedea doar ca „o dictatură a intelectualilor fanatici, impusă prin teroare asupra proletariatului și un experiment eșuat”.
Am putea căuta și depista analogii biografice și ideologice între Lenin și Mussolini. De exemplu, admirația pentru Karl Marx, critica dură a revizionismului, viziunea comună despre rolul partidului sau a revoluției. În primii ani ai secolului, ambii erau marxiști revoluționari. Firește, consonanța anumitor idei nu exclude diferența de abordare: marxismul era interpretat de ei în mod diferit deoarece proveneau din culturi diferite. Același lucru se întâmpla și cu partidul. Viziunea leninistă: un partid de intelectuali revoluționari profesioniști; viziunea mussoliniană: un partid înarmat și structurat ca o miliție. Psihologia și ideologia fascistă în devenire era influențată de climatul politic de la finele secolului XIX și începuturile secolului XX. Socialistul Mussolini mai era fascinat de Friederich Nietzsche și Gustave le Bone, rămânând marcat de propagarea darwinismului social și a teoriilor antisemite. Odată cu Primul Răzbi Mondial și puciul bolșevic italienii au avut drept busolă atât evoluția propriei ideologi, cât și proiectul viitorului Imperiu ideocratic sovietic. Mussolini explică: „Fascismul și nazismul au început ca partide ale oamenilor munci. Și erau anticomuniste pentru că nu voiau să devină niște sateliți sovietici”.
Fascismul italian reprezintă o ideologie specifică: o ideologie transformată în religie politică printr-o sacralizare a unui cult. Obiectivul regimului fascist fiind „Totul în Stat, nimic în afara Statului”. Mussolini nu permitea partide, facțiuni adverse. Le asimila pe toate sau dispăreau. Concepția sa totalitară nu derivă din experiența bolșevică. Este un produs autentic al experienței Partidului Național Fascist, având la bază forma sa particulară de cucerire a puterii. Fenomenul totalitar italian nu s-a desprins din cel rusesc. Nu era cazul nici de emulație nici de import. Originea totalitarismului fascist se află într-o combinație, concepută în 1919, între partid și miliții, ideologie și instituții.
Deocamdată, nimeni nu a încercat să prezinte o istorie comparată între revoluția bolșevică din octombrie și revoluția fascistă din octombrie. Totuși, există exegeți ai fascismului, care acoperă parțial această lacună istoriografică. Menționez aici un studiu bine documentat al istoricului italian Emilio Gentile, care încrucișează viețile politice ale lui Mussolini și Lenin. O abordare inedită a doi lideri, care au marcat istoria sângeroasăa secolului XX. În cartea sa „Mussolini contra Lenin” explică evoluția viziunii lui Mussolini asupra puterii bolșevice. Istoricul nu compară cele două revoluții, nici ziua și modul de acaparare a puterii la Petrograd și Roma. Studiile sale sunt utile, în mod special, ca un pretext de reflexiune asupra obiectivelor strategice, tactice și operative ale celor două fenomene istorice cardinale: lupta națională și lupta de clasă.
Inițial, comunismul și fascismul au reușit pe termen mediu. Însă, pe termen lung, nu au funcționat eficient ca economii. Din aceleași motive: piețele sunt imprevizibile, monopolurile generează mai multe probleme decât soluții. Iar un stat enorm care controlează economia este bulionul perfect în care germinează și se amplifică corupția endemică. Actualmente, în campaniile electorale, partidele populiste intercalează în programele lor combinații de idei soci-economice comuniste și fasciste. Dacă cineva dorește să cunoască o economie fascistă, să o caute în China. Sunt multe afinități cu ideile lui Mussolini.
Am trăit în lagărul socialist unde informația despre „a treia cale” era ca agheasma pentru vampiri. Homo sovieticus se limita doar la repetarea lozincilor la modă. Un comunist îndoctrinat, „apărător al dreptăți și adevărului”, crede că în politică există doar o dihotomie: dreapta – liberalii și stânga – comuniștii. Stânga îi acuză pe militanții de dreapta că sunt fasciști, deși fascismul are tendințe socialiste. Social-democrația are de asemenea tendințe socialiste și totuși nu este socialism. China este condusă de partidul comunist dar nu este comunistă, ci capitalistă. Republica Democrată a Coreei de Nord, deși se numește așa, nu este nici republică, nici democratică. Partidele populare și muncitorești nu sunt ale poporului, ci ale unor elite sau grupuri de interese. Iosif Djugașvili, se spune, ar fi fost în adolescență un seminarist înflăcărat, dar cu timpul a devenit ateu. Joseph Alois Ratzinger, se spune, ar fi aderat în copilărie la tineretul hitlerist iar, în tinerețe a fost preot și la bătrânețe a devenit Papa Benedict al XVI-lea. Vladimir Putin se consideră democrat, dar nimeni nu-l crede și trece drept un dictator notoriu.
În prezent termenul „fascist” este folosit pentru a insulta oponenții. Comuniștii îi numesc fasciști pe toți acei care nu împărtășesc ideile lor. Totodată cuvântul „roșii” este o altă insultă la adresa comuniștilor, social-democraților. În realitate nu toți liberalii, conservatorii și creștin-democrații pot fi porecliți „fasciști”. Și nu merită stigmatul „comuniști” toți social-democrații, socialiștii și anarhiștii. Dacă te declari „de dreapta”, ești considerat fascist, liberal, anarhist, capitalist. Sau, dacă faci politică „de stânga”, înseamnă că visezi comunismul. Și astfel devii un stereotip reprobabil – „fascist” sau „comunist”. Oponenții te vor mai suspecta că ești „trădător de țară și de neam”, sponsorizat de vreo organizație din afară pentru ca să faci propagandă pro domo. Falsurile propagandistice, minciunile mass-media, publicitatea frauduloasă, în politică ca și în comerț, ne vor înșela mereu dacă nu pătrundem în esența lor.
Oposibilă concluzie.
Sovietele și Fascismul au o legătură bine definită, care nu este una ideologică. Afinitatea rezidă în structura puterii pe verticală, într-o dictatură care elimină tot ce n-o reprezintă. Comunismul și fascismul sunt doi frați gemeni prin totalitarism. Așa zișii politicieni „de stângă” afirmă ostentativ că fascismul este de dreapta. Iar așa zișii politicieni „de dreapta” insistă că fascismul este de stânga. În realitate, fascismul nu a fost și nu este de stânga sau de dreapta. Și nici măcar aderenții la această ideologie nu știu ce este de fapt fascismul.Deși, dintotdeauna, au susținut că ei reprezintă „a treia cale”. Altfel spus, fascismul nu este nici de dreapta, nici de stângă, este pur și simplu fascism.
De-a lungul istoriei, au luat naștere și evoluează: comunismul internaționalist (colectivism în numele proletariatului); fascismul naționalist (colectivism în numele statului); socialismul (colectivism în numele claselor); național socialismul (colectivism în numele rasei). Anume această mentalitate colectivistă a obligat internaționaliștii, naționaliștii și rasiștii să se confrunte devorându-se reciproc.
Ca cercetător, neangajat politic, consider că ar fi necesar un studiu comparativ exhaustiv între bolșevism, nazism și rașism. Istoricii români de pe ambele maluri ale Prutului, care au mijloace materiale, timp și curaj, ar face bine să-și aducă și ei contribuția la o eventuală antologie intitulată „Politică pentru toți și tonți”.
Mircea Druc,
București, ianuarie 2025