Mircea Druc: IDENTITATE
„Am trăit o viață plină de furtuni și am învățat să combat orice tentativă de a mă face obedient. Pot aplica lovituri de răspuns mult mai puternice decât cele pe care le primesc. Și, să fi fost eu Adam, cred că pentru nimic nu aș fi cedat atunci, când s-a arătat îngerul cu spada de foc, ca să-i alunge,pe el și pe Eva, din grădinile Edenului”.
Sean O’ Casey.
„Ostentația Trecutului îți conferă o identitate. Ostentația Viitorului deține o promisiune de realizare personală într-o formă sau alta. Ambele opțiuni sunt niște iluzii…”.
Eckhart Tolle
Cine sunt eu?
M-am întrebat adeseori: Căror factori sau evenimente se datorează felul meu de a fi?Cine sunt? Unde sunt? De ce mă aflu Aici și Acum? Când, cum și care dintre numeroasele cauze posibile mi-au marcat într-adevăr identitatea? O fi copilăria desculță și flămândă? Faptul că nu m-au primit în pionieri? Lipsa unui talent nativ? Sau că în timpul vacanțelor școlare lucram de rând cu părinții în colhoz „la normă”? Că nu am avut niciodată posibilitatea, precum copiii șefilor locali, să plec în excursii sau în tabere de odihnă? Că n-am fost, ca băiatul directorului școlii, la „Artek”, faimoasa tabără elitistă de pioneri din Crimeea? Că nici măcar n-am visat să ajung acolo, ca Vasile Ernu, autorul cărții „Născut în URSS?”. Când pun și răspund la aceste întrebări mă simt ancorat în propriul Ego. Sunt dependent de realitatea cotidiană, dar fără o implicare absolută în micro și macro dramele acestei lumi…
Reflecțiile asupra identității se află la intersecția dintre etnopsihologie și antropologie socială. Desigur, nu ignor legea cauzalității. Există și un fundament biologic al înclinației spre cauzalitate.Totuși, consecințele raportului obiectiv între cauză și efect sunt mai prezente și mai pregnante în mintea noastră egocentrică, decât în realitatea înconjurătoare. Evitând o supraestimarea cauzei și efectului, încerc să identific efectul probabilității în viața mea personală… Indiscutabil, întâmplările trăite lasă urme.Diverse evenimente, inclusiv fenomenele gen Pasărea Phoenix, Lebăda Neagră, Pasărea Albastră și Unghiul-Enigmă al păsărilor sălbatice migratoare, contribuie din plin la procesul de transformare calitativă a indivizilor simpli în personalități.
Pentru clarificarea identității mele,este primordial necesară o importantă precizare autobiografică: nu sunt născut în URSS. Nici în RM. Declar acest fapt ori de câte ori am ocazia. Le-am spus-o și birocraților de la București, când mi-au eliberat cartea de identitate. Dar, totuna, au scris incorect, absurd: – „Loc naștere Republica Moldova”. Adică, m-am născut într-o țară, pe când aceasta nu exista. „Numele face parte din patrimoniul individual și național. De aceea, cine modifică numele unui om sau numele unei comunități comite un grav abuz. E foarte straniu că reprezentanții autorităților române participă la această operațiune de falsificare. Inconștient, sau interesat, ceea ce este cu mult mai grav. După 1989, s-au perindat prin Parlament tot felul de majorități politice. Nimeni nu a reușit să impună un proiect de lege cu un singur punct: scrierea adevărului istoric în actele de identitate ale acestor conaționali ai noștri. O fi așa de greu? Să-l vedem pe cel care s-ar opune…” (Viorel Patrichi,Elldor.Info, Mapamond, Opinii, Radar, România,02.08.2012.)
Precizez: am văzut lumina zilei în satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, plasa Râșcani, județul Bălți, România Regală. Era, îmi spunea mama, într-o zi de vineri, la 25 iulie 1941. Exact la data când, după lupte grele, ostașii români eliberaseră Basarabia și Nordul Bucovinei. Pământurile sfinte, răpite în iunie 1940, erau reintegrate în spațiul nostru ancestral. Bătălia clocotea deja undeva peste Nistru, departe de locul unde m-am născut. Trecuse o lună și câteva zile de când conducătorul Statului Român, mareșalul Ion Antonescu, rostise cuvintele sacre pentru noi, românii înstrăinați: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”.
Încă o precizare: din martie 1944 până la 5 decembrie 1991, (data colapsului de jure al Imperiului ideocratic bolșevic), am fost cetățean sovietic. Abia la 50 de ani, urmând procedurile legale, am reușit să-mi reconfirm cetățenia română. Cetățenia la care nici părinții mei, nici eu nu am renunțat niciodată. Și astăzi, eu, fiul lui Gheorghe Druc și Elena Ciubară, basarabean prin naștere,bucovinean prin educație,transilvănean,oltean, bănățean, dobrogean, aromân, etc., prin empatie, mă identific:
Nume și prenume: Druc Mircea
Cetățenie: Română
Patria: Carpați, Nistru, Tisa, Dunăre, Marea Getică
Identitate: getodacian liber, specia Getodacia Phoenix
Ideologie:Realismul utopist. Etnoevoluția.
Ghid moral: Zalmolxeanism
Credo: Ago, ergo sum!
Detaliez, explic și precizez: când a fost să moară „Măreața Uniune” – patria-mamă vitregă a românilor din teritoriile răpite – cetățenia sovietică s-a volatilizat. Fostele colonii și-au declarat la unison independența instituind fiecare propria cetățenie.Conform noii legislații, deveneam în mod automat cetățean ucrainean, deoarece în pașportul sovietic (buletinul de identitate) aveam прописка (viza de reședință) la Cernăuți. Nefiind atașat sufletește de Ucraina, puteam depune la Chișinău o cerere pentru a obține cetățenie moldovenească. Însă, am renunțat la ambele oportunități solicitând la București actul de reîncetățenire.Dar nu pentru a fi român cu acte în regulă în dreapta Prutului. Pentru mine aceasta însemna o chestiune de principiu.
Prin ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța, mi s-a impus cetățenia sovietică, care a dispărut prin destrămarea URSS. Indiscutabil, după invazia sovietică, legăturile bio-socio-economice au fost radiate. „În Republica Moldova nu există identitate națională”, -diagnostica recent doctorul în istorie Anatol Țăranu. În prezent, la nivel individual și colectiv, basarabenii, nord-bucovinenii și herțenii examinează, la modul cel mai serios, problema reintegrării în spațiul ancestral şi reconectării la Etnopsihicul pan românesc.
În august 1991, Moscova a surprins omenirea cu un puci eșuat. URSS s-a dezagregat. Nu mai există nici de jure, nici de facto. În locul RSSM, o fostă colonie a Imperiului ideocratic bolșevic, avem astăzi un stătuleț recunoscut unanim la ONU. În proiectul „Republica Moldova” nu am investit speranțe. Și nu încerc sentimente nici de euforie, nici de frustrare. Această realizare, sau anomalie istorică, se datorează stataliștilor Mircea Snegur, Dumitru Moțpan, Andrei Sangheli, Petru Lucinschi, Victor Pușcaș, Vladimir Voronin și altor moldoveniști romantici sau profund kaghebiști. Se împlineau trei decenii de la votarea în unanimitate a Declarației de independență și diverși oameni politici din Republica Moldova constatau cu amărăciune: „Suntem cetățeni ai unui stat capturat, falimentar!”.
În 2010, Mihai Ghimpu, Președintele Republicii Moldova, m-a decorat cu „Ordinul Republicii”. Când mi s-a comunicat decizia,aveam îndoieli dacă e cazul să merg la Chișinău la ceremonia decorării. Credeam că ar fi mai bine să mulțumesc și să explic de ce renunț la distincția acordată. Au intervenit, însă, mai multe persoane demne de tot respectul, cu argumente serioase. Decorația, ziceau, reprezintă o ofrandă adusă Mișcării de renaștere națională a românilor din teritoriile naționale răpite de imperiul sovietic în 1940. Din 1959, până la prăbușirea URSS, în 1991, am făcut parte și eu dintr-o structură clandestină a Mișcării.
În aprilie 2009, la Chișinău, declarasem într-un interviu că „îmi este rușine să vorbesc despre independența Republicii Moldova, deoarece independența nu este decât un bluf, o ficțiune”. La un post privat de radio, deputatul Dumitru Diacov, președinte de onoare al PDM, fost președinte al Parlamentului RM, născut în Kargapolie, regiunea Kurgan (Federația Rusă), într-o familie de bulgari basarabeni deportați, a declarat mânios: „Druc nu merita să fie decorat de președintele Ghimpu! Nu poți acorda ordinul suprem de stat unei persoane care vine în Republica Moldova şi declară că aceasta este o ficțiune. De ce nu și-a luat cetățenia Republicii Moldova? De ce nu a refuzat distincția unui stat pe care nu-l recunoaște? De ce n-a rămas la Chișinău?”.
Întâmplarea i-a supărat rău pe toți moldovenii stataliști și, mai ales, pe alogeni – găgăuzi, ucraineni, bulgari, evrei și de alte seminții. Unora le-am replicat adeseori: „Desigur, și voi aveți dreptate, vorba rabinului. Confuzia voastră și paradoxul situații mele puteau fi eliminate. Simplu, printr-o decizie a lui Igor Dodon, fostul președinte al RM. Putea să-i retragă și lui Mircea Druc decorația, așa cum i-a retras cetățenia Republicii Moldova președintelui Traian Băsescu. Era prerogativa domniei sale. Și, zău, nu i-ași fi purtat pică. Nici o problemă. O poate face oricând un alt președinte al RM. Nu voi reproșa nimănui nimic, va fi doar o simplă constatare”.
Evident și oricum, rămâne ca o inconsecvență din partea mea, sau un paradox. Dar în spațiul românesc există atâtea paradoxuri! În 1989-1991, când aclamam colapsul URSS, și nici mai târziu, nu aș fi admis că voi ajunge zile să aud la Chișinău și București:
– de clanuri mafiote, de băieți deștepți, baroni locali, oligarhi în locul detestaților odinioară partocrați, nomenclaturiști, secretari de partid, politruci, președinți de colhoz, directori de sovhoz, kaghebiști;
– de tineri basarabeni trimiși chiar de mine, în 90, la studii în România, care, ulterior, ocupând posturi înalte de conducere la Chișinău, să devină antiunioniști, românofobi sau să fie condamnați pentru corupție;
– de niște preoți pravoslavnici basarabeni, „agenți în sutane” ai Kremlinului, antioccidentali, rusofili, românofobi prin definiție și excelență, îndrumând electoratul să voteze președinți ai RM (unul comunist și altul socialist);
– de un fost lider OSTK și lector la Universitatea din Tiraspol, fost ideolog al separatismului, militând în prezent, la Chișinău, pentru integrarea RM în UE și NATO;
– de un fost cetățean sovietic, născut la Chișinău, emigrat în Israel (ca sionist înflăcărat), revenit în 2004, ca monarhist, antiromân, adept al conceptului „Moscova – a Treia Romă” și militant pentru integrarea RM în Uniunea Eurasiatică;
– de un fost unionist basarabean, care, fiind „iluminat” de o revelație – „partea a devenit întreg”, se comportă ca un agent de influență a lui Putin, Gundeaev și Dughin, dar se lamenta că avea „interdicție de intrare în România pentru trei ani de zile, începând cu luna septembrie 2020!”;
– de o fiică a unor români deportați din Nordul Basarabiei, în rol de președinte al unui partid politic, care promovează interesele Kremlinului în RM;
– de un deputat în parlamentul RM, doctor în științe politice, absolvent al SNSPA, București, devenit antioccidental combativ și susținător al statalității RM integrate în virtuala Uniune Eurasiatică.
Tot pe atunci, în mass-media de limbă rusă din Chișinău, ideologii statalității se indignau cu patos fariseic: „Funcționarii de rang înalt nici nu ascund că sunt cetățeni ai altui stat. Iar președintele Nicolae Timofte a declarat oficial: „Nu există națiune moldovenească, ci doar națiune română”. Cine să apere interesele statului nostru? Simplii cetățeni care și-au păstrat sentimentul patriotic și mândria pentru marii lor strămoși?”. Moldovenii statalişti să-l fi întrebat și pe Petru Pascari, predecesorul meu, născut la Stroiești, raionul Râbnița, decorat cu Ordinul Republicii, de ce s-a stabilit la Moscova? De ce nu a rămas la Chișinău, să lupte pentru independența RM? Sau, fiind născut în Pridnestrovie, să fi stat laTiraspol, ca Grigore Maracuța,să făurească și să apere interesele statului-ficțiune ПМР.
Apare și o ală întrebare. De ce au plecat din RM mulți antiunioniști radicali, învingători în confruntarea dintre EI și NOI în perioada 1990-1994? De exemplu, Nicolai Andronic și Vladimir Solonari, doi dintre marii diversioniștii, care au pregătit terenul pentru revenirea partidului comunist la putere în RM.De ce nu au rămas la Chișinău?Din ce motive acești doi înfocați politicieni stataliști, în loc să moșească o „națiune civică moldovenească”, au emigrat în Occident? Solonari a ales SUA. Andronic s-a stabilit în Franța. Pe lângă alte hobby-uri, fostul deputat românofob a rămas și cu pasiunea de vânător. Dar nu împușcă vietăți în Franța, Rusia sau la Condrița, în RM,ca Igor Dodon. El vine tocmai de la Nisa, având marea plăcere să vâneze la români, în județul Suceava… În parlamentul de la Chișinău,statalistul Andronic făcea interpelări provocatoare: „Domnule președinte Moșanu, o formațiune politică din Republica Moldova poate fi condusă de către un cetățean străin?”. Toată lumea știa că era vorba de Mircea Druc, un cetățean român, președinte al Frontului Popular Creștin Democrat (FPCD).
Categoric, eu nu puteam să renunț la cetățenia română, ca să fac politicărie pe malul Bâcului. În RM nu era permisă dubla cetățenie. Deci, nu puteam locui și activa în plan politic și profesional. Căci nu aș fi renunțat la cetățenia română chiar să fi fost proclamat, de către un eventual for omnipotent, rege (sau președinte) al Moldovei Mari, Pridnestroviei, Găgăuziei, sau chiar al Ucrainei sau Rusiei…Eu știam că mă așteaptă soarta unionistului Nicolae Costin, primarul Chișinăului, un potențial președinte al Republicii Moldova. Clanul mafiot al agrarienilor și fosta nomenclatură comunistă, în lupta lor pentru acapararea patrimoniului și puterii, nu ierta pe nimeni. EI nu admiteau ca, la tot pasul, „să se împiedice de un ciot”, să-i încurce un oarecare Druc. Aveau la îndemână diverse soluții. Inclusiv, lichidarea fizică. De aceia, în octombrie 1993, am plecat peste Prut.
Niște ruși de profesie, uzurpatori ai denumirii „Moldova”, debitează provocator: „Mircea Druc, fostul premier al Republicii Moldova nu recunoaște statalitatea țării lui Ștefan cel Mare. El s-a dezis de rădăcinile moldovenești și îi îndeamnă la asta pe foștii săi concetățeni”. Ironia destinului! EI, impostorii, cei care au dezmembrat Basarabia, o fostă colonie a Imperiului sovietic, și nu au votat independența Republicii Moldova, la 27 august 1991, sunt acum „moldoveniști” și „stataliști” agresivi. Prin 2011, unii dintre aceștia, băieți deștepți cu simțul umorului, au improvizat ad hoc și m-au decorat, în bătaie de joc, cu medalia: „За победунадсвоимнародом” („Pentru victoria asupra poporului său”).
În condițiile secolului XXI, nu are sens invocarea unor „rădăcini” regional-teritoriale. Să-i impui unui european „patriotismul de cătun” este din cale afară de puțin şi injust. Prin lege, (articolul 5, alineatul 2 din Constituția României) am fost și sunt cetățean român fiindcă m-am născut pe teritoriul Statului Român. Ca român unionist, eu lupt pentru dreptul la cotă parte din ancestrala moștenire – Carpați, Nistru, Tisa, Dunăre și Marea Getică.
Mă exasperează și acum, în 2024, bizara „inflație de statalități”. Iar cele șase județe basarabene din perioada interbelică, declarate stat independent, nu au cum fi Patria mea. Nici cele cinci raioane din stânga Nistrului, alias „ПМР”. Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei, neomogene etnic, cu pretenția lor nostimă de „Republică găgăuză”. Pentru nimic în lume, nu aș putea să accept cetățenia vreo unea dintre așa zisele republici. Patria mea nu este de la Naslavcea pân la Giurgiulești.
În timpul lucrărilor Congresului al III-lea al FPM (februarie 1992), jurnalistul Tudor Babici m-a întrebat: „Ce atitudine aveți față de euforia care se manifestă, atunci când ieșiți la tribună, atunci când se aude numele D-voastră”. Resping din capul locului orice tip de adulare, mai ales legată de persoana mea. De fiecare dată, am rugat frumos să excludem exaltările. Așternând pe hârtie aducerile aminte, sau citind diverse aprecieri pozitive despre „fenomenul Druc”, încerc un sentiment de jenă; nu mi-ar plăcea să fiu perceput drept „un moș vanitos”.
Ajungând în funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM simțeam un disconfort psihic. Venit de la Cernăuți, am constatat că la diverse manifestări publice, erau aduse doamne de la țară cu icoane, prosoape tradiționale și colaci cât roata carului. În ziua de 27 august 1989, la Marea Adunare Națională, se năștea un ritual amuzant: împodobirea demnitarilor. Eu țineam minte cum s-au desfășurat evenimentele: de la publicarea primelor articole în presă, de la apariția la 3 iunie 1988 a Grupului de inițiativă al Mișcări democratice trecuse mai bine de un an și jumătate. În intervalul acesta s-au desfășurat extenuante campanii de colectare a semnăturilor, una câte una. La Chișinău, și în alte localități, basarabenii au participat la zeci și sute de mitinguri, demonstrații de protest și confruntări de stradă, arestări și concedieri.
Și astfel, în vara lui 1989, adeziunea „maselor largi populare” (vorba comuniștilor) a devenit una cvasi generală. Iar colacii și prosoapeleau apărut, într-adevăr, abia în ziua Marii Adunări Naționale. Printre cei onorați erau mulți moldoveni șmecheri. Niște personaje care, de regulă, știu să iasă în față la momentul oportun. Astfel, aceștia își arogau meritele și laurii altora. Erau deja marginalizați cei care făcuseră greva foamei, cei care în fiecare duminică, timp de un an de zile, încasaseră bastoane de la miliția sovietică. Totuși, ultimul cuvânt l-au avut de spus cei care au asediat clădirea veche a legislativului sovietic și, la 31 august 1989, au impus Sesiunii a 13-a a Sovietului Suprem al RSSM voința românilor basarabeni, obținând dreptul la limba română și grafia latină.
Dar să revin la disputa vizând cetățenia moldovenească și identitatea mea. Odată cu dispariția URSS, cetățenia devenise pentru mine o chestiune de etnoconștiință. Până atunci fusesem cetățean sovietic, și asta fără voia mea. Repet: aș fi putut deveni cetățean al Republicii Moldova. Sau, având pașaport sovietic și «прописка» la Cernăuți, puteam obține în mod automat cetățenia Ucrainei. Dar am decis: „Deoarece NOI nu putem rezolva, deocamdată, problema cetățeniei pentru toți românii înstrăinați, voi rezolva-o individual, începând cu mine și familia mea”. Am scris cerere către autoritățile române. Și, în conformitate cu noua legislație, mi-au restabilit cetățenia română, obținută prin naștere. Chiar de aș fi vrut, nu puteam avea și cetățenia noului stat independent. În Republica Moldova dubla cetățenie este permisă abia din 2002. Astfel, am răspuns atunci pragmatic la întrebarea cine sunt și am rezolvatpur și simplu o dilemă identitară.
Cât am fost deputat în Sovietul Suprem și președinte al Consiliului de Miniștri, EI mă acuzau de toate tarele tranziției de la economia planificată centralizat la cea de piață liberă. Mass-media, controlată de clanurile de pe ambele maluri ale Nistrului, mă anatemiza pentru românism și unionism. În mass-media de limbă rusă de la Chișinău, Tiraspol și Comrat eram numit naționalist agresiv și unionist fanatic. Și am rămas cu aceste etichete până în ziua de astăzi.
Așadar, despre Mircea Druc oricine poate spune orice, în funcție de propria motivație. Acum se cheamă că trăim în democrație și fiecare ființă umană are dreptul la opinie. În principiu, accept la adresa mea orice critică. Când adversarii mă atacă deschis, mă simt în apele mele; mult mai bine decât atunci când sunt periat sau lăudat, fie și pentru anumite merite reale. Uneori,îi bag în seamă chiar și pe trolii anonimi, dacă pot fi identificați exact. Cartea „EI și NOI”, în mare parte autobiografică, va include anexele Anti-Druc și Pro-Druc, în care expun diverse păreri extrase din documente și mass-media. Astfel, concluziile despre activitatea mea și epoca în care am trăit vor rămâne la latitudinea eventualilor cititori. Mai ales că lumea de astăzi seamănă frapant cu cea din perioada dezagregării lagărului comunist, a Pactului de la Varșovia, a CAER-ului și a Imperiului sovietic. Dar, acest capitol reprezintă, în fond, ceea ce cred eu însumi despre adevărata mea identitate.Cu certitudine, o identitate veridică este cea văzută de însuși personajul în cauză.
Toate ființele umane posedă o dublă identitate, una personală și alta națională. Orice individ își dă seama că e diferit de ceilalți. Fiecare națiune conștientizează faptul că există națiuni diferite de ea. Autodefinirea personală în afara națiunii este deficitară și chiar imposibilă.Nu te poți concepe drept sursă suficientă de autodeterminare fără o apartenență etnică, ignorând limbajul ce ține de mitologia propriei origini ancestrale. Starea mea de spirit, actele conștiente, psihicul și stimulii, care mă călăuzesc, derivă dintr-un substrat inconștient, format din influențe ereditare, amprente și instincte. Majoritatea acțiunilor mele cotidiene reprezintă efectul unei motivații ascunse. În spatele cauzelor mărturisite ale propriei activității se află mobiluri care îmi scapă.Codul meu comportamental și ghidul meu moral, integrate în rețea, constituie Etnopsihicul meu.
București,
Aprilie 2024