Transnistria nu simbolizează holocaust

Mircea Druc:

Cele cinci raioane ale Republicii Moldova, situate în stânga Nistrului, sunt denumite„Pridnestrovie”sau„Transnistria”. Și asta provocă o confuzie lingvistică și politică. Recent, Sovietul suprem de la Tiraspol a susținut unanim „inițiativa legislativă”a lui Vadim Krasnoselski.Legea stipulează interzicerea cuvântului „Transnistria”. Vezi Doamne, acest termen ar simboliza „fascism și nazism”.Unde dai și unde crapă?La ce bun această lege acum,în septembrie 2024? Cui servește? Cu certitudine, în pofida restricțiilor impuse în ПМР (ПриднестровскаяМолдавскаяRespublica) de către exponenții Imperiului „eliberator”, cuvântul „Transnistria” va circula în continuare poate și mai frecvent.
ПМР reprezintă doar o frântură din Transnistria istorică. Inițial, această entitate administrativă cuprindea teritoriul dintre râurile Nistru și Bug, de la litoralul Mării Negre până la apa râului Rov, dincolo de Jmerinka. Ea a fost delimitată provizoriu, ca o soluție ad hoc, printr-un acord ambiguu româno-german, încheiat laTighina, la 30 august 1941. României îi revenea responsabilitatea pentru administrarea, valorificarea economică și siguranța acestui spațiu. Prezența militară și administrativă a romanilor în Transnistria avea drept justificare politică „necesitatea de a proteja frontiera pe Nistru și despăgubirea în urma ocupării sovietice a Basarabiei și nordului Bucovinei la 28 iunie 1940”. Cu siguranță, Germania avea planurile sale. În Transnistria a circulat marca germană, nu leul românesc; activitatea portului Odesa era controlată de militarii germani. După încheierea ostilităților, Berlinul urma să decidă asupra teritoriilor ocupate.
Deși în spațiul geografic dinte Nistru și Bug se afla din totdeauna o numeroasă populație de etnie română, alias moldoveni, acesta nu a aparținut niciodată statului modern român. Și, incontestabil, guvernul României Regale n-ar fi acceptat o extindere teritorială spre est cu prețul renunțării la o parte din Transilvania, ocupată de Ungaria. Trecerea Nistrului a fost determinată de exigențe strategice și de obligațiile ce decurgeau din participarea la un război de coaliție. Și astăzi, Transnistria și Odesa reprezintă un capitol aparte în istoria modernă a românilor; un fenomen complex, dramatic și fascinant.Deocamdată, rămâne în vigoare o aserțiune confuză, repetată de mulți istorici autohtoni: „Armata Română nu avea ce căuta dincolo de Nistru”. Adică, la 25 iulie 1941, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, răpite de Uniunea Sovietică în iunie 1940, am fi putut rămâne liniștiți pe malul drept al Nistrului. Dar de ce Armata Română nu s-au oprit (la 25 octombrie 1944) pe linia Oradea – Satu Mare, după ce Transilvania de Nord a fost eliberată în întregime? Cei care au „întors armele” (în august 1944) au continuat luptele, împreună cu Armata Roșie, pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei până la 8 mai 1945.

Personal, nu pot fi antisemit.Nici negaționist al holocaustului fiindcă țin minte mărturiile mamei. În iunie 1941, pe șoseaua Ștefănești – Soroca, prin Zăicani, se retrăgeau trupele sovietice. Din pădurea Rada, pe deasupra casei noastre, tunurile româno-germane trăgeau continuu asupra lor… La câteva zile, satul Pociumbăuți a suferit un șoc teribil. Pe lângă casa bunicului Ostin Druc, niște evrei de prin părțile noastre erau duși peste Ciuhur. Mama Ileana, în casa cea mare, își pusese o pernă pe cap, ca să nu audă țipetele din drum: „Ajută-ne, Gheorghe, pune un cuvânt de îndurare!”. Cunoștea vocea unei colege de bancă, care urma să moară inocentă, cu un copil în brațe şi altul în pântec. De atâta spaimă și durere, zicea mama, ea m-a născut înainte de termen.
Peste ani, din vorbele sătenilor, am aflat că în casa morii lui Ladu se întâmplase o mare tragedie. Înainte să-i treacă pragul, bunicul Ștefan Ciubară își făcea cruce. La români locuise acolo arendașul cu soția și doi copii. Ofticat de atâtea taxe și impozite, venea uneori pe la bunicu, să mai pună țara la cale. „Ștefane, să știi de la mine, vin rușii în curând… O s-o ducem mult mai bine!” În 40, la o lună după cedarea Basarabiei, bunicu se trezește cu arendașul la poartă: „Ștefane, aiștia, nu-s rușii, pe care eu i-am așteptat! Primește-ne, te rog, să stăm la tine o zi două, până găsesc ceva”. Puterea sovietică îl expropriase. I-a luat moara și l-a dat afară din casă. Apoi, un șef de la raion i-a permis „fostului ilegalist” să ocupe două cămăruțe, ca gestionar al morii, devenită întreprindere de stat. Peste un an, ca să nu nimerească în mâinile nemților, evreul și-a omorât soția și copii cu toporul și a incendiat casa. Când oamenii au sărit să stingă focul l-au găsit spânzurat în pod….
În 1956, eram elev la școala din Zăicani. În fiecare sâmbătă veneam acasă pe jos. La mormântul evreilor din Valea Fetei rămâneam împietrit. Îmi părea că sunt și eu printre oamenii aceia sacrificați. Țin minte ce mi-a spus tata: „În iunie 1941, militarii germani au adunat bărbați tineri din Pociumbăuți și satele adiacente – Pociumbeni, Druță, Stolniceni, Zăicani. Ne-au dus cu forța acolo, pe Valea Fetei, la groapă. Un ofițer german ne făcea semne, ne îndemna să ne alăturăm plutonului de execuție. Am refuzat, ne făceam cruce, unii plângeau. S-a găsit numai un păcătos din Stolniceni, care a luat arma în mână… Acei împușcați nu făcuseră nici un rău nimănui. Pe mulți îi cunoșteam, că erau localnici… Dar când s-a cedat Basarabia, în iunie 40, făceam armata la Chișinău. Ne-am evacuat și, în drum spre gară, am asigurat paza unor căruțe cu arhiva Curții Marțiale. Niște evrei ne huiduiau din balcoane. Aruncau în soldații noștri cu ce aveau la îndemână. Pe mine m-au nimerit în spate cu o sticlă goală. Atunci, în Basarabia, unii evrei au batjocorit și chiar au împușcat ofițeri români”. Această mărturie a tatei a contribuit într-un anumit fel la formarea și respectarea codului meu comportamental și a ghidului meu moral.
În vara lui 1972, am fost mobilizat ca ofițer rezervist la Odesa și am auzit o frază: „Cu românii era mai bine!”. A rostit-o un locuitor care a trăit patru ani „sub români”. Atunci mi-a încolțit în minte ideea unei eventuale cercetări științifice. Doream să mă lămuresc ce a însemnat și ce a făcut administrația civilă română în Transnistria. Ce ține de legendă și care sunt faptele reale? De ce a fost condamnat la moarte profesorul universitar Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei?Când, în ce împrejurări Gherman Pântea, născut în comuna mea Zăicani, un luptător basarabean pentru Marea Unire, înfăptuită la 1918, fost primar general al Chișinăului în trei mandate, a ajuns în octombrie 1941 capul orașului Odesa?Cum au trăit cetățenii sovietici, orgolioșii locuitori ai perlei de la Marea Neagră, având în fruntea orașului un primar român, numit în funcție de mareșalul Ion Antonescu?
La finele anilor 90, am revenit la întrebările mele. Nu sunt istoric de profesie. În limita posibilităților modeste, încerc și eu să elucidez acel „adevăr amar” despre administrarea Transnistriei de către români. Vreau, pur și simplu, să nu mai existe tabuuri. Nici teme interzise, pete albe sau secrete de stat. Şi încep remarcând faptul că de-a lungul deceniilor pașnice, în orice anchetă oficială ne agasa o întrebare: „Ați locuit în anii războiului, personal sau rudele dumneavoastră apropiate, în teritoriile ocupate?”. Nu puteai răspunde scurt, cu da sau nu. Erai obligat să precizezi, repetând: „Da, în anii războiului, eu și rudele mele apropiate, am locuit în teritoriile ocupate” sau „Nu, nici eu nici rudele mele apropiate nu am locuit în teritoriile ocupate”. Dacă indicai că doar unele rude apropiate au locuit în teritoriile ocupate, ți se cerea, în anumite cazuri, să concretizezi în scris unde, cine și ce. La ce serveau asemenea detalii?
Vadim Krasnoselski zice: „Pentru mine „Transnistria”, dintr-o noțiune însemnând „teritoriu peste Nistru” s-a transformat într-un simbol al holocaustului… În timpul regimului de ocupație în „Transnistria” au fost uciși 300-350 de mii de evrei și oameni de alte naționalități”. Pentru mine însă „Transnistria” nu are nici o legătură cu holocaustul și mai ales cu numărul victimelor menționate de președintele ПМР. Nici un om nu a murit din cauza administrației civile române (18 august 1941-29 ianuarie 1944). Lagărele și coloniile de pe teritoriul Transnistriei constituie o problemă aparte. Acestea „au stat sub administrația directă, supravegherea și paza nemijlocită a armatei, care asigura în acel teritoriu ordinea publică”.
Am studiat toate ordonanțele guvernatorului Transnistriei Gheorghe Alexianu (profesor universitar, jurist, specialist în drept public și constituțional). Acestea vizează: organizarea administrativă a teritoriului, apărarea patrimoniului public, împroprietărirea țăranilor, recenzarea pe categorii a meseriașilor, regimul funcționarilor, deschiderea școlilor primare, repartizarea locuințelor, majorarea salariilor, combaterea speculei și a malversațiunilor comerciale, ajutoarele pentru tinerii căsătoriți, ajutoarele pentru deces, regimul pensionarilor și bolnavilor, reorganizarea sistemului sanitar, cultural, comunal și altele… Au fost eliminate consecințele operațiunilor militare și viața a devenit normală, pașnică. Nu s-a recurs la „exploatarea nemiloasă” a locuitorilor și a resurselor acestui teritoriu cum afirmă și astăzi descendenții „eliberatorilor” de pe ambele maluri ale Nistrului. Adevărata dramă populația Transnistriei a cunoscut-o în perioada regimului sovietic.După decenii de bolșevism și teroare roșie populația regiunii a cunoscut un răgaz în care libertatea persoanei și dreptul la folosirea proprietății erau pe deplin asigurate… Judecat la Odesa, guvernatorul Transnistriei a fost achitat. Perfidele instanțe staliniste au preferat condamnarea sa la moarte în România de către un așa zis „Tribunal al Poporului”.
Șimon Peres, președinte Israelului, a spus: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici, 400.000 de evrei, care au venit în Israel şi au contribuit la construirea Israelului”. A urmat imediat replica furibundă a românofobilor: „Da, dar salvarea evreilor români este un pseudo-argument vehiculat de antisemiți și negaționiști ai holocaustului”.
Președintele Peres a precizat: „În România celui de-al Doilea Război Mondial, a existat o perioadă „crudă și nedreaptă” când bărbați, femei și copii nevinovați au fost victimele unor asasini români, doar pentru vina de a fi fost evrei”. Rămâne ca istoricii onești și curajoși să elucideze documentat câte ființe umane, pe întreg cuprinsul Țării, au fost ucise doar pentru că erau români. Adevărul adevărat ar suna astfel: „În diverse perioade unii români au ucis evrei nevinovați fiindcă, anterior, unii evrei au ucis români nevinovați. Acei români și acei evrei asasini au păcătuit și merită oprobiul”. Citesc pe Internet numeroase aserțiuni despre „eliberarea” Basarabiei și nordului Bucovinei de către glorioasa Armată Roșie. Niște media minciuni asezonate cu boia de adevăr. De exemplu: „Antonescu acceptase inițial un plan german de deportare a întregii populații evreiești din restul țării (Regat și sudul Transilvaniei, neocupat de Ungaria) într-un lagăr de exterminare situat în Polonia ocupată de Germania. Ulterior, Antonescu s-a răzgândit și s-a opus punerii în aplicare a planului german”.
Guvernul român nu a deportat nici un evreu în lagărele din Germania. După anexarea Transilvaniei de Nord de către Ungaria 130 de mii de evrei din acest teritoriu au fost trimiși în lagărele germane de către regimul de ocupație a lui Miklós Horthy. Antonescu a organizat propriile lagăre în Transnistria. Acolo evreii, conform documentelor de arhivă la care mă voi referi, au avut, comparativ, o cu totul altă soartă. Însă, antiromânii de pretutindeni nu abordează perioada 1940-1944 în complexitatea și tragismul ei. Propagă doar ceea ce le convine conjunctural. La întrebarea dacă administrația civilă română a făcut și fapte bune în Transnistria și Odesa nu-ți vor răspunde. Actualmente nu răspund la întrebarea ce căutau la Tighina gardienii de la Tiraspol în 1992? Spun doar că Chișinăul a trimis polițiștii la Bender. Critică vehement Chișinăul că a trimis milițieni și voluntari în raionale din sudul RSSM. Dar nu spun din ce cauză. Ce a făcut anterior Comratul. La fel nu răspund dacă îi întrebi cine a atacat Ucraina. Spun doar că ucrainenii au atacat Republica Populară Donbass.
„Răzgândirea dictatorului antisemit” a contribuit la ameliorarea situației evreilor români. Dar și în privința acestei „răzgândiri” EI au părerea lor: „Întoarcerea cu 180 de grade a lui Antonescu echivalează cu o „salvare” a evreilor din România doar pentru negaționiști”. Totuși, faptul că 400 de mii de evrei români au supraviețuit în timpul războiului este și meritul conducătorului Statului Român. Au salvat evrei și Regina Mamă Elena. Și primarul orașului Cernăuți Traian Popovici. Și încă mulți români, oameni simpli. Aceștia au fost recunoscuți de Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim, care le-a acordat titlul de „Drept între Popoare”. Dar românofobii perseverează, invocând parabola savantului matematician Grigore Moisil: „Vă rog să vă imaginați că un călău ridică o secure și taie brațul drept unui om, după care ridică securea pentru a-i tăia și brațul stâng dar renunță. Înseamnă că i-a salvat omului brațul stâng sau că i-a tăiat brațul drept?”.
Desigur, abordând antisemitismul și holocaustul, pornim de la poziția Centrului Simon Wiesenthal de la Viena. Dar nu putem elucida corect situația evreilor din spațiul românesc operând cu jumătăți de adevăr. Ținem cont de opina și motivația membrilor Comisiei Elie Wiesel din România. Dar este imperios necesar să ne documentăm și din alte surse. De exemplu, cartea „Mareșalul Ion Antonescu”, autor Teșu Solomovici, un publicist evreu, editor, scriitor și activist în câmpul culturii. Merită studiată și cartea-document „Administrația civilă română în Transnistria 1941-1944” de Olivian Verenca. Avem acces la numeroase documente prezentate în lucrarea „Pe marginea prăpastiei” (două volume), apărute în 1941. Lucrarea a fost ținută la „fondul special” al bibliotecilor. Reeditată în 1992, ne oferă documente autentice care ne pot ajuta să înțelegem destinul românilor în perioada când Țara a fost împinsă în haos și lupte fratricide.
Nu are rost să ostracizăm la infinit România, Germania și alte țări. La aceasta ne îndeamnă adevărul istoric. Și rațiunea. Și Rabbi Yossef Ben Porat.Radicalii de stânga și cei de dreapta declară că marele rabin este un antisemit. Unii îl amenință cu moartea. Dar multă lume, impresionată de onestitatea sa, îl binecuvântează. El are curajul de a spune lucrurilor pe nume. Până și unii musulmani îl elogiază pentru pledoariile sale pe Internet.
Pe parcursul vieții m-am lămurit: indiferent de domeniu, EI sunt alergici la spusele sau realizările românilor. De aceea, apelez preponderent la surse străine – rusești, ucrainene, evreiești. Abordez subiectul având drept suport lucrările semnate de autori ne-români. Meritul lor excepțional constă în prezentarea unor mărturii ale foștilor cetățeni sovietici, care descriu realitatea vieții cotidiene sub ocupație. Iar majoritatea documentelor valorificate se păstrează în arhivele altor state precum și în colecții particulare. Nu au mai fost publicate, expuse, vizionate și, indiscutabil, prezintă interes atât pentru specialiști, cât și pentru cercul larg de cititori. Viziunea acestor autori îmi permite să examinez „Dosarul Transnistria” într-o paradigmă cu totul diferită de istoriografia țaristă, sovietică, rusă, ucraineană și româno-comunistă. Studiind o serie de date, documente și lucrări vizând prezența românilor în Transnistria (inclusiv, sau în mod special, în Odesa), descopăr tendințe de abordare tot mai pluraliste. Putem vorbi chiar de viziuni diferite ale rușilor, ucrainenilor, evreilor și românilor, bineînțeles. Este semnificativ și faptul că promotorii fiecărei abordări a subiectului respectiv sunt sincer convinși că numai ei au dreptate.
La apariția oricărui studiu obiectiv referitor la administrația civilă română în Transnistria prima reacție a nostalgicilor după URSS va fi una categoric negativă: „Nimic nu-i adevărat! După Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917, norodul sovietic construia de zor socialismul. Locuitorii regiunii Odesa erau fericiți, ca toți cetățenii Măreței Uniuni Sovietice”. În fine, la o adică, aș putea admite orice fel de argumente ale oamenilor sovietici: în perioada interbelică nu a existat în Ucraina, inclusiv Transnistria, nici război civil, nici teroare roșie, nici epurări consecutive, nici un golodomor; în 1941, Transnistria și Odesa au fost ocupate de fasciștii germano-români.
Cunoaștem însă drama scriitorului român-francez Panait Istrati, de orientare socialistă. În 1927 și 1929, a călătorit în URRS, a vizitat Moscova, Kievul, diverse regiuni, inclusiv RASSM. A denunțat apoi ficțiunea bolșevică în cartea „Spovedania unui învins”. Remarca sa proverbială la adresa regimului comunist: „Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?” a devenit celebră. Atunci, prietenii lui, comuniștii de pretutindeni, l-au făcut „fascist”, l-au anatemizat. Astăzi, nostalgicii neostaliniști, „rușii de profesie”, internaționaliști prin definiție și „sufletiști” prin excelență, vor susține că mărturia lui Istrati n-a fost decât o provocare ordinară, pusă la cale de dușmanii puterii sovietice.
Dar vreau, totuși, să înțeleg de ce „mint” atâția ruși, ucraineni, evrei? Cine-i obligă pe foștii cetățeni sovietici, unii chiar martori oculari, locuitori ai Transnistriei și Odesei, să aprecieze pozitiv măsurile luate de administrația civilă română în perioada 1941-1944? Nostalgicii roșii argumentează: „Poate că românii or fi tratat populația Transnistriei omenește, dar asta pentru că Regatul România intenționa s-o integreze”. De parcă ocupantul, de regulă și rapid, odată cu acapararea teritoriului străin, îi asigură, bunăstarea. (Vezi, drept exemplu, situația în regiunile ucrainene după invazia Federației Ruse). În 40 și 44, Basarabia și nordul Bucovinei au fost „eliberate” și integrate în URSS.Dar nu s-a produs nici un miracol, precum cel din Transnistria în timpul administrației române. EI,descendenții „eliberatorilor”, contaminați de mediafrenie și pobedobesie, nostalgici după imperiul sovietic, spulberat în 1991, vorbesc în continuare de fericirea adusă de tancurile sovietice. În realitate după „eliberare” a urmat un holocaust roșu: execuții, deportări, mobilizare totală, foamete provocată, colectivizare forțată, deznaționalizare brutală și silențioasă.
Despre perioada românească în istoria Odesei există o cantitate enormă de articole, cărți, memorii, filme documentare și investigații. „Este puțin probabil că s-ar fi scris mai mult despre un alt oraș, care nu s-a aflat sub controlul Kremlinului în perioada conflictului sovieto-german din 1941-1945. Artefactele mai prezintă și astăzi un obiect de speculă exagerată și câștig ușor, care cedează la preț doar față de cele germane din aceeași perioadă. Se organizează expoziții, unde colecționarii expun asemenea artefacte. Şi, cu toate acestea, o descriere veridică a perioadei românești este practic imposibilă. Se întâmplă aceeași istorie ca și cu URSS în epoca lui Brejnev. Or, aceasta a fost nu chiar atât de demult. Cinci persoane separate scriu despre viața de atunci cinci articole. Le citești și vezi că toate spun adevărul, deși articolele sunt absolut diferite. Același lucru și cu românii. De aceea nu prea am încredere în articole. Mai exact, le acord încredere în măsura în care conținutul lor nu diferă de ceea ce am auzit de la mulți, foarte mulți oameni. De la rudele mele, în primul rând. Am aflat și de la o jumătate din curtea noastră veche, vecini care au trăit pe timpul românilor. Interesant, n-am auzit nici o exclamație – „Ce oroare!”. Toate părerile aveau un caracter abstract-respectuos. Se reduceau, în fond, la două teze: a) pe timpul românilor erau de toate; b) pe timpul românilor toate mergeau. Vă amintiți de fraza rostită de Goțman, un personaj din filmul „Lichidarea”: „Cu românii era mai bine!”? Asta e, cuvinte proverbiale, o expresie devenită aforism”. (Michael A. de Budyon. Недо-выжженная земля. www.budyon.org)
Astăzi, eu nu fac altceva decât să promovez un adevăr recunoscut de multă lume. Contrar istoriografiei oficiale sovietice, ruse și ucrainene, am descoperit un fenomen atipic din timpul ultimei conflagrații mondiale. Ulterior, am înțeles de ce unii istorici ruși investighează „un caz unic de oraș colaboraționist” printre zecile de localități urbane, care figurează în mitologia sovietică cu titlul de „oraș-erou”. Jurnaliștii și istoricii din Odesa au elucidat cazul și-l numesc „un adevăr amar despre ocuparea orașului nostru de către români”.
Cercetarea mea este axată pe următoarea ipoteză: „Transnistria și Odesa nu au fost ocupate, ci eliberate de către români”. Am pornit de la ideea că în 1941 trecuseră 24 de ani de la lovitura de stat bolșevică, iar de la perioada NEP 12 ani. În Transnistria trăiau încă mulți oameni, o întreagă pătură socială, care știa ce înseamnă propriul business. Afară de aceasta, românii au efectuat restituirea: cine demonstra cu acte că „până la revoluție” avea o hală de producție sau un magazin, redevenea proprietar. Liberalizarea și inițiativa particulară dăduseră primele rezultate. Peste două luni și ceva de la ocupație/eliberare, locuitorii Tiraspolului și Odesei, de Crăciun, erau aprovizionați poate chiar mai bine ca în timp de pace. Administrația română a redresat agricultura. Din lipsă de spațiu aduc un singur exemplu: pentru Transnistria au fost importate 110 tractoare, 100 de batoze și s-au adus din România piese de schimb, carburanți și 378 vagoane de diferite semințe.Totodată, între Transnistria și Reichskomissariat Ucraine fusese instalată o frontieră în toată regula. Locuitorii au simțit-o ca un factor benefic, mai ales după fenomenala recoltă din 1942. Transnistria, în comparație cu alte regiuni, era arhiplină de produse agroalimentare.
Referitor la legitimitatea aflării românilor pe teritoriului URSS şi justețea termenului „ocupație”, Michael A. de Budyon, filozof şi publicist, născut la 25 august 1971, la Odesa, RSSU, afirmă următoarele: „Odesa, în general, a fost bastionul anti-bolșevismului, lucru remarcat de foarte mulți scriitori ruși. Acest oraș era prea prosper, pentru a trece de partea „revoluției”. Cu tot numărul mare de evrei. Cine i-a chemat pe roșii la Odesa? Nimeni. Dar, pe români i-a chemat cineva la Odesa? De asemenea, nimeni…Dar dacă folosim drept normă principiul „are dreptate acel care este mai puternic”, atunci toți acei care au condus acest oraș sunt administratori legitimi. Mai mult ca sigur, așa consideră actuala putere: pe site-ul oficial al orașului Odesa, în lista generală a capilor orașului, începând cu anul 1794, figurează și Gherman Pântea. Înaintea lui a condus Odesa președintele Sovietului orășenesc I. K. Cernița (1939-1941). Succesorul acestuia este primarul general Gherman Pântea (1941-1944), după care urmează președintele Sovietului orășenesc V.P. Davîdenko (1945-1947). Cu alte cuvinte, Gherman Pântea este la fel de legitim ca toți ceilalți” (Michael A. de Budyon. „Недо-выжженная земля”, 2013. www.budyon.org).
În octombrie 1941, „scumpa și iubita Armată Roșie” a părăsit Odesa, distrugând în întregime infrastructura vitală. Evident, bolșevicii trecuseră la pierderi peste trei sute de mii de oameni. Așa, simplu, ca și cum ai muta cu arătătorul niște bile negre pe un abac sinistru. În același octombrie 1941, Gherman Pântea şi cei 16 funcționari sosiți odată cu el aveau de îndeplinit o sarcină precisă: într-un termen record, să organizeze viața în această urbe naufragiată. Ar fi banal să spui: situația era grea, penibilă. Sau, extrem de complicată. Imaginați-vă! Vine iarna. Un oraș mare rămâne brusc fără produse alimentare. Fără apă şi curent electric, fără mijloace de transport (nici măcar hipomobil). Practic, cu toate comunicațiile şi legăturile telefonice distruse. Din instituțiile sanitare au dispărut toate utilajele şi instrumentele medicale. Iar în catacombele Odesei stau la pândă comandourile enkavediste programate să arunce în aer oricând și orice… Incredibil, însă administrația civilă română a reușit la Odesa și în toată Transnistria. În zilele noastre, în liniște şi pace, unii primari se împotmolesc la prima zăpadă sau ploaie torențială.
Organigrama primăriei municipiului Odesa includea: un primar general (Gherman Pântea), trei primari de sectoare, aduși din România (Chiorescu Vladimir, Sinicliu Elefterie şi Vidrașcu Constantin), doi primari de sectoare din Odesa (Zaevoloşin Mihail şi Cundert Vladimir) şi un secretar general (Costinescu Alexandru). Primarii de sectoare nu activau în plan teritorial ci pe baza de atribuții împărțind între ei 18 direcții. Astfel conducerea unitară a municipiului era efectuată de către primarul general. Primarii de sectoare, dând-şi seama de importanța misiunii lor în timp de război într-un oraș cu o populație străină, şi-au manifestat din plin profesionalismul şi corectitudinea. Mai aveau o calitate: spre deosebire de mulți primari din actuala Republică Moldova, care nu vorbesc româna, funcționarii veniți din România regală cunoșteau la perfecție limba rusă şi specificul populației locale, inclusiv al evreilor. Lor se datorează, în mare parte, înflorirea şi înălțarea Odesei. Ei au știut să fructifice ajutorul neprecupețit al celor 12 600 de funcționari, din care 40 erau aduși din România și aceia din Basarabia.
Indiscutabil, un rol decisiv l-a avut administrarea înțeleaptă. Însă meritul aparține, în primul rând, mareșalului Ion Antonescu: a selectat atent pentru funcția de primar general al Odesei o persoană ca Gherman Pântea, a pus omul potrivit, la locul potrivit. Evghenii Tverskoi, locuitor al Odesei ocupate de români, scrie: „Populația sovietică, care a trăit două decenii sub regimul lui Stalin, se înțelegea de minune cu noua putere. Nu a fost înregistrat nici un act de sabotaj, nici o deraiere de trenuri. Iar primarul orașului Gherman Vasilievici Pântea se ducea singur pe jos prin piețele agroalimentare, discuta direct cu oamenii și se interesa de nevoile lor. Auzind despre asemenea viață, în zona română de ocupație se refugiau locuitori din Ucraina și Rusia”…
Către luna iulie 1942, nivelul de trai în Odesa în multe privințe (posibil în toate) era mai ridicat față de cel antebelic. Dezvoltarea Odesei la finele anului 1943 luase o asemenea amploare, încât nu mai ajungea mâna de lucru. Atunci Gherman Pântea l-a rugat pe căpitanul Gheață, comandantul garnizoanei de la Varvarovka, să permită ca lucrătorii să treacă noaptea peste frontiera Transnistriei cu Reichskomissariat Ukraine și să vină la Odesa fiindcă dincolo de Bug lumea murea de foame. În timp de o lună de zile, au trecut prin punctul de frontieră Varvarovka circa 50 000 de lucrători de diverse meserii. Odată ajunși la Odesa au fost ajutați şi angajați la diverse întreprinderi.
Firește, incredibila performanță a echipei lui Gherman Pântea la Odesa este interpretată până în ziua de azi în dependență de orientarea politică și onestitatea fiecăruia. Un exemplu: IakovVerhovski și Valentina Termos, supraviețuitori sub ocupația „barbarilor români”, au scos o carte-pamflet – „ГородАнтонеску”. Evident, titlul cărții ne sugerează ironic că Odesa, urma să-și schimbe denumirea în „Orașul Antonescu”. Această versiune pare mai curând o insinuare, o metaforă a propagandei bolșevice. Dar oare a cui a fost ideea ca Brașovul să devină „Orașul Stalin”? Iată și opinia unui cititor pe care o traduc din rusă: „O minciună, oribilă minciună. Știe toată lumea că majoritatea locuitorilor Odesei au salutat venirea Armatei Române și n-au avut loc în oraș exterminări în masă… La ce bun să mințiți în halul acesta? Recăpătați-vă bunul simț, nu mai publicați și difuzați aceste baliverne istorice”.
După ocuparea (sau eliberarea) Transnistriei, militarii germani şi români dețineau toată puterea, iar primarul Odesei, nefiind ales democratic, ci numit de un șef militar, le era subordonat. Militarii, firește, porneau de la ideea că au de a face cu o populație străină, ostilă, care putea fi dominată numai cu forța. Şi e greu să-i blamezi pentru asemenea atitudine pe oamenii care plăteau zilnic cu viața. Gherman Pântea însă intuia locuitorii Odesei ca pe o comunitate setoasă de viața normală de până la război. Mai exact, de până la instalarea regimului totalitar bolșevic. Primarul spera să capteze oamenii prin bunăvoință, deschidere, făcându-i parteneri la programul său. Voia să apere populația, să-i asigure existenta, să refacă infrastructura orașului. Pentru aceasta solicita liniște. Mai dorea şi concursul autorităților militare. Dar, în loc de sintonie, între ei au apărut grave animozități.
În fond, mentalitatea și acțiunile primarului Gherman Pântea au însemnat o vădită contradicție cu obiectivele strategice ale forțelor militare implicate în conflagrația mondială. Rivalitatea şi invidia domnea printre aliați. De menționat că în absolut toate structurile pârților beligerante, fie ale axei sau ale aliaților antigermani, existau lupte intestine, rivalitate şi interese contradictorii. Firește, în acele timpuri, o mostră de umanism din partea primarului unui oraș ocupat nu putea fi pe placul nimănui. Era de fapt o abordare improprie nu numai viziunii bolșevice, dar şi stării de spirit generalizate. Iar vorbele odesiților – „Am scăpat de nemți! Avem un primar al nostru. Vorbește rusește ca noi, iubește Odesa ca noi, se vede că este un om bun, inimos. Trebuie să-l ascultăm! Vom avea o viață frumoasă și bogată” – nu dădeau bine, provocând supărare și ură nu numai la Moscova. Cine putea fi încântat de succesul unui român basarabean, care intenționa să câștige simpatia şi adeziunea cetățenilor? NKVD, GESTAPO, Siguranța? Sau bolșevicii, național-socialiștii, fasciștii, britanicii, nord-americanii, sioniștii, finanța internațională?
Evident, ocupația românească nu a fost o feerie. În urma exploziei de la 22 octombrie 1941, și-au pierdut viața circa 250 de soldați și ofițeri români.Tragedia a declanșat o altă tragedie: represaliile în masă față de populația evreiască. Istoricul Alexandr Cherkasov, autorul a patru volume despre Odesa în timpul războiului,propune ca șefii sovietici, care au condus mișcarea de partizani, să împartă cu ocupanții responsabilitatea pentru moartea a mii de oameni pașnici.„Evident, fără aprobarea șefilor moscoviți, explozia pe strada Marazlievka n-ar fi avut sens. Ei intenționau ca prin asemenea acte să înfricoșeze autoritățile române în teritoriile ocupate. Consecințele unor atare acțiuni asupra existenței civililor rămași, în mare măsură fără voia lor, în regiunile cucerite de inamic, pare-se că nu mai preocupa pe nimeni. Nu cred că planificând această acțiune, comandamentul sovietic nu-și imagina urmările și soarta cetățenilor din Odesa…”.
La finele lui octombrie 1941, aflându-se la Odesa, prințesa Alexandrina Cantacuzino i-a sugerat lui Gherman Pântea să trimită un raport despre represaliile nejustificate ale militarilor asupra evreilor, raport pe care ea l-a prezentat personal conducătorului Statului Român. După examinarea documentului mareșalul Ion Antonescu a intervenit prompt, efectuând anumite schimbări în conducerea militară. Însă nu a aprobat cererea de demisie a primarului general, ordonându-i să-și continue activitatea ca „ostaș mobilizat pe front”. Astfel a rămas în post, nimerind într-o situație atipică, având de îndeplinit o sarcina atipică. Și, ca un primar atipic al unui oraș şi port sovietic atipic, urma să intre în istoria modernă a omeniei românești.
La 24 ianuarie 1944, Guvernământul Transnistriei a fost desființat. Se apropia frontul. Conducerea a fost preluată de „Comandamentul militar dintre Bug și Nistru”. Primarul Odeseiși-a prezentat imediat demisia dar guvernatorul militar i-a respins cererea: „Mareșalul Antonescu crede că Odesa nu merge fără Gherman Pântea, mai cu seamă acum, când noi trebuie să plecăm de aici”. Peste trei luni, duminică, 19 martie 1944, Gherman Pântea urma să abandoneze Odesa într-un mod cât mai discret posibil. Dar, inopinat, au venit la primărie delegați de la diferite întreprinderi și instituții rugându-l să treacă pe la ei ca să-și i-a rămas bun. Nu putea și nu avea dreptul să refuze amabilitatea acelor oameni, care i-au fost colaboratori timp de doi ani și jumătate în cea mai perfectă înțelegere. Angajații se adunaseră cu miile în curțile respectivelor instituții. Luând cuvântul, i-au mulțumit pentru modul cum s-a comportat și pentru ajutorul acordat.
În momentul când își lua rămas bun de la lucrătorii uzinei electrice, a venit o delegație de profesori universitari și studenți și l-au rugat insistent să meargă să-și i-a rămas bun și de la ei, mai cu seamă, că Universitatea era în drumul său de înapoiere. Acceptând invitația, a ajuns acolo și a găsit mii de oameni veniți din toată Odesa și din împrejurimi. În marea aulă a Universității au luat cuvântul profesori și studenți.I-au mulțumit călduros pentru că le-a creat cantine, le-a înființat căminepentru studenți și în toate momentele grele a ajutat populația. Spuneau că orice s-ar întâmpla, ei niciodată nu vor uita grija părintească ce le-a purtat-o cât a condus Odesa. Emoționat profund de sentimentele manifestate, Gherman Pântea le-a mulțumit cu lacrimi în ochi. Și, momentan, a fost ridicat pe brațe de studenți, în uralele entuziaste ale mulțimii. L-au condus până în stradă la mașina lui, pe care studentele au acoperit-o cu flori.
La 10 aprilie 1944, Armata Roșie s-a întors la Odesa. După această dată orice vorbă de bine despreadministrația română înTransnistria (1941-1944) era pasibilă de pedeapsă. Academicianul Victor Faitelberg-Blank și scriitorul Vladimir Gridin în cartea „Crochiuri din viața Odesei” descriu, în acest sens, un episod interesant din perioada postbelică: „Şi în timpul unui chefuleț ordinar cu ocazia Revelionului, când el [Gheorghi Iurkevici] a nimerit în societatea băieților proaspeți, a așa numiților estici, care nu s-au aflat sub ocupație, aceștia într-adevăr l-au scos din sărite. Cică, la un toast obișnuit, nu a mai putut suporta reproșurile acelor băieți că a trăit sub români şi a țipat: „Dar a fost măcar o viață adevărată, nu așa, ca acum… Puteți voi oare să înțelegeți, prostănaci nenorociți?” După care l-a turnat cineva, făcând o plângere că tipul îi „apără pe ocupanți”. Şi, într-un ceas rău, după petrecărețul indiscret a venit duba neagră”.
Anatolii Malear în cartea sa „Însemnările unui locuitor al Odesei” relatează: „Odată cu revenirea trupelor sovietice, practic toți oamenii maturi rămași în oraș au fost chemați la cabinetul anchetatorilor „SMERŞ”, pentru a lămuri relațiile lor cu ocupanții. Şi, o bună jumătate din numărul celor interogați, au părăsit instituția sub escortă. Din cei 250 de mii de locuitori, care la 10 aprilie 1944 și-au întâlnit eliberatorii, către data de 1 ianuarie 1945 mai rămăseseră în Odesa circa 160 de mii. Dar pentru autoritățile sovietice scăderea populației trecea neobservată căci repartizau casele foștilor „acoliți ai românilor”, unor locuitori ai Odesei întorși din refugiu, precum și celor aduși din regiunile estice ale URSS, pentru a restabili ceea ce au distrus ocupanții. În perioada postbelică, locuitorii Odesei care au fost sub ocupație, de teama „organelor competente”, evitau să vorbească despre aceasta. Până și în prezent pentru majoritatea dintre ei Ziua eliberării Odesei de sub ocupația româno-germană rămâne o sărbătoare cu lacrimi în ochi”.
Știu prea bine, istoria nu se face cu dacă. Însă, dacă bolșevismul nu ar fi însuflețit destructiv o bună parte dintre evrei, dacă nu prolifera antisemitismul german și nu numai, dacă n-ar fi fost cumplita explozie, provocată de enkevedişti, după care au urmat represaliile nejustificate și evacuarea evreilor din Odesa… Astăzi am fi discutat senin despre eliberarea Transnistriei, în 1941, de sub regimul lui Stalin și despre fenomenul Gherman Pântea, legendarul primar general al Odesei (1941-1944)…
Acum îmi vine în minte întâlnirea cu un grup de businessmeni din Odesa. Era la începutul lui 1991 și căutau la Chișinău parteneri de afaceri cu extensii peste Prut. La despărțire mi-au spus: „Lumea vorbește că premierul Druc e pentru unirea cu România. Și noi, la Odesa, am deveni unioniști dacă România ar fi ca Austria”… Ca să înțelegem tradiționala și fluctuanta stare de spirit a multor locuitori ai Odesei, ar fi bine să vizionăm pe YouTube „Adresările mătușii ȚileaZingelshuher către Putin și Poroșenko”.
În septembrie 1992, am participat la alegerile prezidențiale din România. La un miting electoral la Iași, un domn mi-a adresat din mulțime următoarea întrebare: „Care este atitudinea dumneavoastră față de Ion Antonescu? Am răspuns: „Sunt un român unionist din teritoriile ocupate de Imperiul sovietic. În iunie 1941, Antonescu a rostit cuvintele sacre pentru basarabeni, nord bucovineni și herțeni: „Ostași! Vă ordon, treceți Prutul!”. Atitudinea mea față de această personalitate istorică este una identică cu cea a israelienilor față de Menahem Beghin, un erou național al tuturor evreilor ”.
Personal, mă ghidez după principiul că nimeni nu are dreptul să pună la îndoială, a priori, mărturiile și faptele. Oricât de subiective ar părea acestea în anumite situații concrete. Un principiu valabil și pentru istoria Transnistriei. Numai locuitorii acestei regiuni, indiferent de eticheta sau stigmatul ideologic (albii sau roșii) au dreptul să decidă, dacă în 1941 au fost ocupați sau eliberați. Totodată, nimeni, absolut nimeni, nu poate respinge, a priori, adevărul celor care neagă eliberarea Transnistriei de către Armata Română. O singură condiție pentru ambele tabere: să fi trăit cu toții evenimentele pe viu. Cercetez fenomenul și deocamdată nu am motive ca să pun la îndoială atât documentele oficiale, cât și mărturiile participanților la evenimente. De exemplu:
„Convingerea că orice contribuție la stabilirea și arătarea adevărului constituie o datorie morală și cunoscând direct situația exactă, m-a determinat să relatez despre fapte și evenimente care dovedesc că, în România, nu a existat nici o manifestare a intenției unui genocid sau holocaust, ci, din contră, s-a salvat viața miilor de evrei din teritoriu cât și a celor care, fugind din întreaga Europă de groaza și furia nazismului, și-au găsit refugiul în România de unde a existat, cu aprobarea autorităților de atunci, posibilitatea și singura cale care mai exista – drumul pe mare din porturile românești spre Palestina” (Extras din articolul „România și salvarea din holocaust” apărut în „Le Monde Juif” (nr. 105, din ianuarie-martie 1982), revista Centrului de Documentare evreiască Contemporană din Paris).
Încă un citat: „În cursul vizitelor menționate, am putut discuta cu un mare număr de evrei -cetățeni ruși, originari din Transnistria și Odesa. După spusele lor, trăiesc în condiții foarte bune cu deportații din România, cărora ei le-au acordat permanent sprijin. Din proprie inițiativă, ei au lăudat administrația română și pe reprezentanții acesteia. Am fost mereu abordat de acești evrei ruși, care mi-au cerut să intervin pe lângă guvernul român pentru a li se acorda autorizația de a părăsi Transnistria împreună cu coreligionarii lor români și a se stabili în România. Ar accepta chiar să fie ținuți ostateci, în lagăre de concentrare, mai degrabă decât să revină sub administrație sovietică…” (Extras din Raportul Delegației Comitetului Internațional de Cruce Roșie – Geneva, întocmit de CarlesKolb, asupra vizitei în Transnistria, efectuată în perioada 11-21 decembrie 1943. Document 108, arhiva CICR, G59/2 – Editura Hasefer, 1998).
Cercetătorii de pe ambele maluri ale Prutului n-au decât să promoveze adevărul istoric al relațiilor românilor cu evreii, rușii și ucrainenii. Dar să nu-i atace pe politicieni și diplomați pentru ceea ce spun sau nu spun acum. Analogic: în 1941, toată lumea știa că Bismarck nu a agreat românii, că în 1916 germanii cu bulgarii au devastat Bucureștiul și alte adevăruri istorice… Dar conducătorii României nu criticau Germania, deoarece armata noastră împreună cu Armata Germană eliberau teritoriile răpite în 1940. Criticau Germania însă doar comuniștii români, care cu doi ani în urmă salutaseră (la indicația șefilor de la Kremlin) prietenia sovieto-germană și parada militară comună de la Brest…
Nu urăsc nici un popor de pe Terra. Cu ucrainenii am niște socoteli încă din copilărie.Și din perioada când am trăit și am lucrat la Cernăuți. Și pentru participarea masivă a etnicilor ucraineni din Pridnestrovie la destabilizarea situației din raioanele de sud ale RSSM. Și pentru că, în vara lui 1992, niște voluntari ucraineni au ajuns primii în tranșeele de la Nistru, ca să lupte de partea separatiștilor lui Smirnov și Antiufeev. Și pentru că au tras necruțător în polițiștii și voluntarii moldoveni.Nu știu de ce, dar în 2015, Kievul m-a declarat persoana non grata și nu mai pot să-mi văd Cernăuții. Dar, urmărind pe Internet consecințele invaziei rusești, i-am iertat pe ucraineni.
Și mai constat că în 1941 Imperiul Sovietic detesta Occidentul, mai ales Imperiul Britanic. Iar Occidentul nu agrea Orientul, în mod special Rusia bolșevică. Dar Churchill a vizitat Moscova asediată de trupele germane ca să negocieze alianța cu Stalin, care împărțise deja Polonia cu Hitler. Au urmat negocierile de la Yalta soldate cu o fatală împărțeală între învingători. Se spune că în timpul unui banchet Churchill i-a strecurat lui Stalin un șervețel cu lista țărilor din Europa de Est pe care Imperiul britanic era de acord să le cedeze Imperiului sovietic. În iunie 1945, generalii sovietici, îmbătați de victorie, discutau cum să atace Occidentul.Și, mizând pe susținerea comuniștilor francezi și italieni, să scape de aliații anglo-saxoni, să o termine cu spaniolul Franco și portughezul Salazar. Și astfel, de la Atlantic până la Pacific învingea Revoluția bolșevică! (acesta fiind, după Bosfor și Dardanele, al doilea vis măreț și neîmplinit al imperialiștilor ruși).Atunci, agenții sovietici din SUA au prevenit Kremlinul: „americanii au arma secretă și vor testa-o dacă Japonia nu capitulează”. Exegeții în domeniu precizează: dacă imperialiștii sovietici nu se astâmpărau, ar fi urmat Murmansk și Odesa, în loc de Hiroșima și Nagasaki.
Și astăzi îmi trece prin minte idea că Occidentul, în 1941, și-a estimat eronat prioritățile strategice. Atunci, era imperios necesar să fi scăpat omenirea mai întâi de Stalin, apoi de Hitler. Poate că măcar acum Occidentul conștientizează cu cine are de a face. Și că e timpul să termine cu Imperiul oligarhic-mafiot-pravoslavnic imaginat de Gundeaev-Putin-Dughin, cu Pax Russica și Lumea Rusă. După care cecenii, iakuții, tătarii, bașkirii, buriații, kalmâcii, cerchezi, ingușii, ciuvași, udmurții, absolut toate micile națiuni captive, vor obține libertatea jinduită. Toate au aceleași drepturi ca și națiunile baltice, sud caucaziene și central asiatice, foste și acestea niște colonii ale Imperiului rus.
NOI, unioniștii basarabeni, nord bucovineni și herțeni, nu rescriem istoria. Vrem să investigăm, să cunoaștem adevărul, inclusiv despre viața populației din teritoriile ocupate în anii războiului sovieto-german 1941-1945. Timp de o jumătate de secol am fost obligați să operăm doar cu documente și informații cenzurate. Astăzi, niște nostalgici de sorginte multiplă cer ca istoria Imperiului ideocratic bolșevic să rămână așa cum au scris-o EI. Viziunea acceptabilă pentru EI s-a format timp de o jumătate de secol, sub presingul directivelor PCUS, realismului socialist și al cinematografiei sovietice. Însă, nu toata lumea e dispusă să înghită la infinit tezele Ministerului Sovietic al Adevărului și actuala propagandă a Kremlinului.
În acest context, militez pentru reabilitarea României acuzată de atacarea Uniunii Sovietice. Am în vedere repararea unei nedreptăți istorice, care presupune: colectarea riguroasă de probe, documente și fapte, pentru un proces istoric simbolic echitabil în numele tuturor basarabenilor, nord-bucovinenilor și herţenilor, indiferent de etnie, care au suferit din cauza stalinismului și nazismului; rejudecarea dosarului „Transnistria 1941-1944″ și a dosarului „Basarabia și Nordul Bucovinei, 1944-20…”; acceptarea adevărului mărturisit de către evreii basarabeni, bucovineni și herțeni; absolvirea românilor condamnați pentru lupta contra comunismului.
Gherman Pântea, merită tratat la fel ca Traian Popovici, primarul orașului Cernăuți, și trecut la Cei drepți între popoare.Merită reabilitat guvernatorul Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu, achitat de tribunalul de la Odesa și executat în propria lui țară.Indiscutabil, acești români și-au demonstrat plenar probitatea morală. Iar Ion Antonescu, conducătorul de atunci al României, să fie rejudecat și reabilitat ca erou național în baza principiilor acceptate de sioniști, atunci când se referă la eroul lor național Menahem Begin. Acesta este un prim ministru al Stratului Israel. Și, la fel ca Ion Antonescu, este blamat vehement în lumea arabă și de către antisemiții de pretutindeni. Este imperios necesară valorificarea, fără idei preconcepute, a tuturor surselor istoriografice, a documentelor, inclusiv a celor germane, rusești, ucrainene, evreiești. Personal, mi-aș dori două monografii și un serial de filme care să elucideze două fenomene istorice: „Gherman Pântea – primar general al Odesei” și „Gheorghe Alexianu – guvernatorul civil al Transnistriei”.
Concluzia principală, axată pe documente, mărturii și lucrări din diverse domenii de cercetare și creație, este aceasta:Perioada 1917-1941 reprezintă cea mai tragică pagină din istoria Transnistriei și Odesei – epoca ocupației bolșevice. Iar anii 1941-1944 au însemnat eliberarea de către români și revenirea la un status quo de dinaintea puciului bolșevic, din octombrie 1917. Frustrările unor segmente ale populației și elogierea trecutului sovietic rămân o temă actuală de cercetare. Să nu generalizam și să nu operăm doar cu jumătăți de adevăr. Ar fi rezonabil și benefic să ne vaccinăm cu toții pentru a evita epidemiile de nostalgie comunistă, nazistă, fascistă, rusească, ucraineană, moldovenească, găgăuță, transnistreană/pridnestroviană și care or mai fi. Altfel rămânem angrenați iremediabilși periculos în lupta de clasă sau în lupta națională, ambele axate pe niște principii fundamentale și pe deviza – Care pe care? (Кто кого?).
București, septembrie 2024