ROMÂNIA: VICTIMĂ ATÂT A ŢĂRILOR AGRESOARE, CÂT ŞI A ALIAŢILOR SĂI?!

Indiferent în ce tabără i-a plasat soarta, în cea a victorioşilor sau a învinşilor, supravieţuitorii participanţi activi la cel de-al Doilea Război Mondial merită să fie trataţi cu respect. A fost război. Erau supuşi militari… Cinstind amintirea celor căzuţi în lupte, trebuie să cinstim şi amintirea altor victime ale agresorilor, să punem întrebări fireşti, să constatăm situaţii şi fapte incontestabile, să aflăm sfintele adevăruri camuflate de petele negre, albe şi roşii ale istoriei. În numele prezentului şi al viitorului suntem datori să căutăm şi adevărul trecutului. Unde nu există adevăr nu poate fi nici dreptate. Calea spre viitorul nostru ne-o poate lumina doar acel trecut faţă de care avem o atitudine cinstită.
În 1944, Uniunea Sovietică, cu puterea armatei, reocupa teritoriul naţional al României (Basarabia, ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei) pe care-1 anexase şi în iunie 1940, în baza Acordului secret semnat cu Germania hitleristă, prietena ei. Tragica şi enig¬matica operaţie Iaşi-Chişinău era condusă de comandanţii trupelor sovietice într-o astfel de manieră că nenumăraţi tineri şi foarte tineri recruţi din Basarabia, uneori chiar copii, au fost mobilizaţi în Armata Sovietică, pentru ca apoi, peste câteva zile, să fie plasaţi pe linia întâi în calitate de carne de tun, aceasta fiind, fără echivoc, o crimă îngrozitoare. Din ziua de 24 august 1944, deşi se ştia deja că România trecuse de partea Aliaţilor, întorcând armele îm potriva Germaniei hitleriste în baza Proclamaţiei Regelui Mihai I, comandantul suprem al Armatei Române, Armata Sovietică timp de peste 3 săptămâni de la acea dată a continuat să atace din spate mişeleşte trupele române, dezarmând şi transformând, nejustificat şi inexplicabil până azi, circa 166 000′ (o sută şaizeci şi şase de mii) de militari români în prizonieri, escortându-i în lagărele din U.R.S.S. Aceste noi agresiuni ale U.R.S.S. comise faţă de România n-au fost luate în seamă sau în calcul la şedinţele de la Moscova ale reprezentanţilor Aliaţilor (S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S.) legate de întocmirea şi semnarea, la 12 septembrie, a Armistiţiului cu România, supravegheate şi de prezenţa vigilentă a faimosului V. Molotov.
Mareşalul Antonescu încă din 1942 intenţiona să scoată România din război. În acest scop iniţiase şi acţiuni diplomatice secrete concrete cu reprezentanţii Aliaţilor. Fiind arestat în biroul regelui la 23 august 1944, el a fost predat imediat autorităţilor sovietice de ocupaţie, care l-au transportat în U.R.S.S. După 20 de luni de lungi interogatorii şi cercetări mareşalul n-a fost dus la procesul de la Nurnberg, care era în desfăşurare. Spălându-se pe mâini, sovieticii l-au predat „Tribunalului Poporului” de la Bucureşti, controlat doar de ei în zona lor de ocupaţie, şi l-au executat la 1 iunie 1946.
La pregătirea şi semnarea Tratatului de pace cu România din februarie 1947, ţările semnatare au ţinut cont doar de opinia şi interesele Uniunii R.S.S. - agresorul victorios, care împreună cu Germania hitleristă, a pregătit declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, dându-i undă verde la 19 august 1939 prin decizia Biroului Politic al CC. al P.C. (bolşevic) din Uniunea Sovietică. Ţările semnatare au ignorat adevărul şi multitudinea de argumente incontestabile ale României, ce confirmau şi drepturile de ţară-victimă ale României - aliat de facto al Aliaţilor din 24 august 1944 până în 12 mai 1945. România, ţară-victimă a ţărilor agresoare în cel de-al Doilea Război Mondial, devenise victimă şi a Aliaţilor, şi a Păcii.
După mai bine de 50 de ani, parţial adevărul, până la urmă, a ieşit la lumină şi la Moscova. La 24 decembrie 1989, în cadrul Forului Legislativ Suprem al Uniunii R.S.S., s-a recunoscut că pro tocoalele secrete semnate de U.R.S.S. şi Germania în 1939 sunt acte internaţionale nelegitime. Această dezvăluire însemna şi o recu noaştere a faptului că decenii în şir apologeţii Uniunii Sovietice au promovat neadevărul şi nedreptatea. Astfel se recunoştea necesitatea unei noi tratări şi reaprecieri a faptelor şi evenimentelor legate de marea crimă a sec. XX - Tratatul secret Stalin-Hitler şi consecinţele ei, în care era inclusă, ca parte componentă, şi preten¬ţia absurdă şi criminală a U.R.S.S. asupra teritoriului naţional al României - Basarabia.
Faţă de aceste probleme s-a luat atitudine şi la Conferinţa Internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” desfăşurată în iunie 1991 la Chişinău, unde participanţii la ea au condamnat în discursurile lor documentele secrete sovieto-naziste din 1939, remarcând şi consecinţele grave nelichidate până astăzi.
Aceste argumente, chiar expuse succint, ne demonstrează că problema Basarabiei a fost şi rămâne până în prezent o problemă internaţională. Soluţionarea sa echitabilă şi definitivă impune implicarea, la cel mai înalt nivel, a forţelor şi forurilor internaţionale.
Fiind organic legată de Basarabia, problema Transnistriei are şi ea un larg caracter internaţional.

ORIGINEA ETNICĂ A AUTOHTONILOR DIN TRANSNISTRIA

Adevărul despre faptul că originea etnică a locuitorilor autohtoni din Transnistria este aceiaşi, ca şi în cazul autohtonilor basarabeni, a fost utilizat în repetate rânduri de către oficialităţile Uniunii Sovietice de la Moscova şi din R.S.S. Ucrai- neană atât în perioada când urma să fie formată R.A.S.S.M, cât şi ulterior. Ambele puteri au vehiculat acest mare adevăr, urmărind scopul de a înlănţui Basarabia în sfera lor de influenţă. Aceste două părţi de popor autohton de pe ambele maluri ale Nistrului au suportat împreună în Imperiul Rus, timp de peste un veac (anii 1791-1917), crunta asuprire imperial-colonială. Aceste părţi, supravieţuind miraculos, s-au apropiat spiritual, şi-au consolidat sentimentele reciproce de simpatie, încredere şi unitate naţională.
Dezmembrarea acestei unităţi organice, după 1917, a fost pentru românii moldoveni transnistreni o tragedie, care în acele vremuri atât de grele (revoluţie, război civil, experienţe sociale violente ale noii puteri etc.) i-a îndurerat şi i-a derutat mult, făcându-i să rătăcească chiar. Memorabila pledoarie a ostaşului transnistrean Toma Jalbă de la acea vreme (anul 1917), plină de nelinişte şi durere, exprima şi starea de spirit, şi temerea conaţionalilor săi: „Dar eu vă întreb, fraţilor, care sunteţi moldoveni, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului?…” Regretabil, dar şi după atâtea decenii şi în contextul imperativelor transnistrene actuale, această afirmaţie rămâne actuală şi azi, exprimând starea de spirit a multor români basarabeni şi transnistreni de pe ambele maluri ale Nistrului.
Disperarea de pe urma pierderii unităţii lor seculare lăsase în inimile multor români moldoveni transnistreni o nemulţumire interioară, pe care promotorii internaţionalismului proletar (o nouă formă a expansionismului rus) au exploatat-o cu prisosinţă zeci de ani în propaganda lor antiromânească, propagandă care continuă şi astăzi atât din inerţie, cât şi din relele intenţii ale unor răuvoitori din Republica Moldova, din zona Transnistriei şi Ucraina. în această cursă au căzut prea mulţi autohtoni şi cetăţeni de alte etnii, care credeau că astfel vor putea contribui la refacerea unităţii pierdute, fără să conştientizeze că, de fapt, adevărata lor unitate e mult mai mare, mai variată şi mai bogată, că este constituită nu doar din românii moldoveni basarabeni şi transnistreni din stânga şi dreapta Nistrului, ci şi din românii moldoveni din dreapta Prutului, din românii moldoveni bucovineni, precum şi din întregul areal al românimii.

OPINIA MENTORILOR PRINCIPALI AI IDEOLOGIEI SOVIETICE

Pentru o apreciere obiectivă a evenimentelor şi fenomene lor din perioada sovietică, inclusiv procesul constituirii R.A.S.S.M. şi organizarea R.S.S.M., e firesc să examinăm succint şi punctul de vedere al principalilor protagonişti ai Puterii Sovietice şi ideologiei comuniste.
Ulterior, vom opera şi cu citate din lucrările lui Friedrich Engels, pe care, ca şi pe K. Marx, conducătorii statului sovietic îi considerau fondatori şi mentori ai ideologiei lor. În opinia lui V. Lenin, fondatorul statului sovietic, „Engels a fost cel mai strălucit om de ştiinţă şi învăţător… din întreaga lume… Engels a tratat şi explicat în spiritul concepţiei materialiste a istoriei… cele mai generale probleme ale ştiinţei şi diferite fenomene din domeniul trecutului şi al prezentului. Din aceste lucrări ale lui Engels menţionăm: …un articol asupra politicii externe a guvernului rus (tradus în limba rusă şi publicat în numerele 1 şi 2 ale revistei Soţial-Democrat) …atât Marx cât şi Engels vedeau limpede că revoluţia politică din Rusia va avea o uriaşă însemnătate şi pentru mişcarea… din Europa occidentală. Rusia autocrată a fost întotdeauna un bastion al întregii reacţiuni europene… Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, germani şi alte popoare mici, nici să asmuţă în permanenţă Franţa şi Germania una împotriva celeilalte, va permite Europei contemporane să respire uşurată de povara pregătirilor de război, va contribui la slăbirea tuturor elementelor reacţionare din Europa…”. Deşi F. Engels a fost atât de înălţat de apologeţii comunismului sovietic, aceştia, ca succesori ai Rusiei autocrate, în atitudinea lor faţă de alte popoare, prea puţin au ţinut cont de îndrumările mentorului lor ideologic, promovând în fond aceeaşi politică şovinistă, doar că prin alte pârghii.
F. Engels şi K. Marx au acordat o atenţie deosebită şi problemelor principatelor româneşti, Moldova şi Valahia, fiind indisolubil legate de mişcarea europeană de eliberare a popoarelor oprimate.
În perioada premergătoare anexării Transnistriei şi Basarabiei de către Imperiul Rus, au avut loc evenimente de importanţă, care, reamintindu-ni-le, ne ajută să înţelegem şi să apreciem obiectiv actele încorporării Transnistriei şi a Basarabiei în Imperiul Rus.
Referitor la această perioadă F. Engels scria: „Rusia, fără îndoială, e ţara care tinde spre cuceriri şi ea a fost astfel pe parcursul unui secol întreg, până când marea mişcare din anul 1789 a provocat cumplitul ei adversar, plin de puternice forţe vitale. Avem în vedere revoluţia europeană, forţa explozivă a ideilor democratice şi tendinţele înnăscute ale omului spre libertate, începând cu această perioadă, pe continentul european există, de fapt, numai două forţe: pe de o parte, Rusia şi absolutismul, pe de alta - revoluţia şi democraţia” (aici şi în continuare traducerile din limba rusă aparţin autorului).
E de subliniat faptul că atât până la 1791, cât şi până în 1812, când Imperiul Rus anexase Transnistria, ulterior şi Basarabia, acelaşi imperiu se dovedea a fi unul dintre cei mai mari agresori de pe continentul european. Acest fapt îl îngrijora mult pe Engels: „…dacă Rusia va cuceri Turcia, forţele ei aproape că se vor dubla şi ea va deveni mai puternică decât tot restul Europei luat împreună. O astfel de întorsătură a evenimentelor ar fi o nenorocire de nedescris… curmarea planurilor anexioniste ale Rusiei în cazul unei eventuale destrămări a Imperiului Otoman e o cauză de însemnătate enormă”. Din afirmaţia lui F. Engels reiese că anexarea Transnistriei şi a Basarabiei de către Imperiul Ţarist au fost acte reacţionare, care au dus şi mai mult la întărirea forţelor ce se opuneau mişcării democratice de eliberare naţională în Europa.
K. Marx, fiind şi el categoric împotriva lărgirii teritoriale a Imperiul Rus, îngrijorat de soarta popoarelor din Imperiul Otoman, deci şi a românilor moldoveni, invocă şi următoarea declaraţie a unui ziar popular al timpului: „Oricare ar fi destinele finale ale Imperiului Otoman, sau, mai bine zis, ale acelei puteri musulmane care a cârmuit acest imperiu pe parcursul a patru secole, opinia tuturor partidelor, atât în Anglia, cât şi în Europa, se reduce la una, şi anume la aceea că progresul treptat al populaţiei creştine băştinaşe, pe calea civilizaţiei şi guvernării independente, corespunde intereselor lumii întregi şi în niciun caz să nu se admită ca aceste popoare să nimerească sub jugul Rusiei, astfel extinzând şi mai mult giganticele ei posesiuni”. Afirma deci şi K. Marx că în interesul lumii întregi era ca popoarele creştine din Imperiul Otoman, inclusiv românii moldoveni, să se dezvolte independent în direcţia civilizaţiei şi autoguvernării statale şi să nu se ajungă la schimbarea unui jug greu cu altul şi mai greu, şi mai reacţionar.

Teodor Filip

„Oricât veţi căuta în colbul istoriei noastre un personaj asemănător Voievodului Ion Armeanul, rar veţi găsi vreunul. Oricât veţi căuta în Istoria Universală un războinic asemănător Măriei Sale, nu veţi afla unul care să se apropie de bravura, forţa şi neînduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor şi vieţii unuia dintre cei mai străluciţi strategi ai Europei creştine, este o adevărată datorie de onoare” (1)…
Intr-o Europă măcinată de tensiuni sociale şi lupte politice, în Moldova, o ţărişoară românescă, apare “un principe pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă a Europei, fondând Peninsula Balcanică, un nou imperiu…Un mare administrator! Un mare politic! Un mare general!” (2).
În continuare doresc să fac o precizare. Care nu va fi pe placul multora, dar adevărul istoric nu trebuie ascuns. Tronul Moldovei a fost scena unor lupte tragice între bastarzii ieşiţi din tulpină domnească. În acele timpuri, legământul căsătoriei îşi pierduse caracterul sacru şi solemn. Dacă un simplu ţăran putea divorţa în fiecare zi, cu condiţia să plătească pentru fiecare divorţ visteriei suma de 12 bani, atunci vă închipuiţi care era situaţia la principii moldoveni. Ştefan cel Mare, bunăoară, avu cinci sau şase femei legitime. Alături de Bogdan cel Chior şi Ştefan cel Tânăr, au avut multe femei nelegitime, care au născut apoi bastarzi în colibele pescarilor, în prăvăliile negustorilor, ori chiar în conacele boiereşti.
“Ştefan cel Mare uitase în lume un bastard, pe Petru Rareş, care, deja într-o vârstă înaintată, mai bine de 20 de ani după moartea părintelui său, apucând domnia, se arătă unul dintre cei mai iluştri princiipi români, iubit înauntrul ţării, groază pentru străini şi muri lăsând fiilor săi tronul Moldovei. Atunci rătăcea un alt bastard, al lui Bogdan cel Chior, Alexandru Lăpuşneanu: formându-şi un partid în ţară şi intrând în fruntea unei oştiri atrăine, el ucise pe vărul său, fiul lui Rareş; sugrumă pe mătuşa-sa, văduva lui Rareş…, şi pe vara sa, fiica lui Rareş, şi-o luă femeie, zidind pe temelia acestor monstruozităţi un nou regim atât de sângeros, încât contemporanii îl asemănau cu cel al regelui Diomed din antichitate, care îşi hrănea caii cu carne omenească” (2).
În acest răstimp, un alt bastard creştea necunoscut în străinătate, Ion sau Ioan, depinde de cronicar, fiul lui Ştefan cel Tânăr şi al unei armence din neamul Serbega. Semăna la fire cu moşu-său, Ştefan-Vodă cel Mare: priceput în lupte, cu mintea ageră, viteaz, puternic, cumplit de mânios şi grabnic vărsător de sânge. “De la mumă-sa, de altă parte, el căpătă o figură cam armenească, faţă închisă, păr des şi negru ca pana corbului; nas coroiat într-o formă orientală, cam ca nasul faimosului Attila, după cât îl cunoaştem de pe monede; o frunte înaltă, lată la rădăcină…, frunte frunoasă, dar neromânească” (3). Drept urmare, când veni la domnie, poporul îl numi Armeanul, Ioan Armeanul.
În timpul vieţii şi-a schimbat religia după cum i-au dictat interesele. În anul 1561, când Lăpuşneanu se clătina pe tron, se adresă puternicului magnat polonez Firlei pentru a-l sprijini să ocupe tronul moldav (Nota A). Acesta era luteran, partizan ascuns al Reformei, cap al tuturor protestanţilor din Polonia. Ioan a devenit adeptul doctrinelor lui Luther. Firlei era la concurenţă cu un alt magnar, pe nume Laski, care reuşeşte să-l impună pe tronul moldav pe Despotă.
Ioan se refugie la curtea hanului tătarilor, Mehmed-Caliga, descris de cronica tătărească ca un “iulustru viteaz”. Marile personalităţi se atrag. În luptele contra moscoviţilor, aventurierul român captă atenţia şi admiraţia tătarilor prin cutezanţa şi puterea-i herculană. Hanul preţuia foarte mult prietenia lui Ioan, astfel că, la plecarea acestuia în Polonia îi dete o scrisoare către rege: “Te rog foarte mult să binevoieşti a ţine în graţiile tale pe acest fiu de domn din Moldova”
Speranţa lui Ioan de a urca pe tronul moldav se nărui şi de data aceasta. Deşi tremura de frica tătarilor, regele Sigismund-August nu-i puse la dispoziţie nici o oaste.
Deja Ioan începuse să fie cunoscut în cancelariile europene. Se refugie în Germania, unde împăratul Maximilian al II-lea se bucură să aibă în preajmă un pretendent român la tronul Moldovei. Îl angajă în armata austriacă şi-i promisese oaste pentru a-l alunga pe Lăpuşneanu. Promisiuni neonorate.
Sătul de atâtea promisiuni deşarte, Ioan ascultă de sfatul unui ceauş trimis la Viena şi-l găsim…la Constantinopole. Statura-i uriaşă, în care clocotea o putere neobişnuită, înfăţişarea-I bărbătească îi impresionară până şi pe turci. Însă sultanul nu putea da curs cererii lui Ioan, mai ales că Lăpuşneanu, în a doua domnie, se dovedi un vasal credincios Porţii. Ca atare, îl surghiuni pe Ioan în Rodos, “insula fericirii”., unde pierdu vremea mai bine de un an.
În anul 1566 sultanul Soliman cel Mare îşi dădu obştescul sfârşit, succesor fiind fiul său, Selim al II-lea. Era perioada în care Lăpuşneanu dădu în “mintea copiilor”, iar vizirul Mehmed-Socolli îl chemă pe Ioan la curtea orientală. La Constantinopole petrecu peste patru ani, perioadă despre care nu prea avem informaţii. Dintr-o dată apare ca un mare negustor de pietre scumpe, milionar, întrecând prin bogaţia sa paşalele! Ioan trecu la credinţa în Allah. În chip de negustor cutreieră Europa, alături fiindu-i permanent boierul Golia, emigrat încă sub Lăpuşneanu.
În ţară se formă un parttid puternic din marii boieri, care trimiteau scrisori peste scrisori sultanului, cerându-l ca domn pe Ioan. În acest timp, în urma decesului lui Lăpuşneanu, la tron urmă fiul-său, Bogdan, un copil de 15 ani, care se recunoscu vasal al regelui polon.
„Înscăunat în luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit până în iunie 1574, când moartea sa de martir l-a trecut deopotrivă în istorie şi legende. Primele clipe de domnie au fost marcate de tensiuni şi hărţuiri reciproce cu regatul polonez. Excelent politician, Ioan Vodă redobândeşte pentru Moldova cetatea Hotinului, cea mai puternică fortificaţie românească din acele timpuri. Creştin de rit armean încă de la naştere, luteran în Polonia, convertit la Islam la Stambul, Ioan Vodă trece la ortodoxie în uralele mulţimii. Un strateg de talia sa, animat de ambiţie libertăţii ar fi trecut la catolicism dacă s-ar fi înscăunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, dacă altfel ar fi devenit suveran al Chinei.
În scurta sa domnie, Ioan a săvârşit o serie de reforme nemaivăzute până atunci în Ţările Române. Cunoscător al limbilor turcă, greacă, polonă şi armeană, domnitorul aplica controlul personal al actelor emise de cancelaria domnească. Decide schimbarea capitalei de la Suceava la Iaşi, trece la eliberarea oamenilor de rând de sub jugul boierilor şi clerului. Pentru a salva averea ţării, ordonă să fie bătute monede naţionale de aramă în loc de aur şi argint. Prima inscripţie în limba română aparţine banilor de aramă pe care Ioan Vodă a ordonat să se inscripţioneze „Ţeara Moldovei”. Tot el impune o stricteţe de fier contribuţiilor fiscale ale oricărui moldovean, fie el simplu ţăran sau logofăt. Toate aceste măsuri nu au făcut decât să înteţească ura boierimii şi a clerului contra sa. Parcă pentru a înăspri situaţia, Ioan Vodă se ţine tare şi nu face rabat de la principiile sale. Astfel, pe o înaltă faţă bisericească care ar fi săvârşit păcatul sodomiei, o pedepseşte prin arderea de viu. Pentru a-l consola, Ioan Vodă aminteşte preotului nefericit că este mai bine să-i ardă trupul păcătos aici pe pământ, decât sufletul să-i fie ars pe veci în Gheena. Pe un boier care trădase trei domnitori anterior şi se făcuse haiduc, Ioan Voievod îl îngroapă de viu în pământ, cerând familiei boierului să nu fie mâhnită, deoarece numai pământul poate înghiţi un asemenea ticălos” (1).
Ura sa împotriva boierilor şi preoţimii nu cunoaşte margini, în opinia voievodului aceste două clase sociale fiind vinovate de slăbirea ţării, jafului ţăranilor şi influenţa clerului. Ioan Vodă face o muşcare politică fără precedent până atunci în istorie internă a principatelor române.. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia moşiile mănăstireşti pentru a le dărui unor boieri. Tot aşa procedează şi cu moşiile, domeniile, turmele şi hergheliile boierimii. În scurt timp, aceste bogăţi erau dăruite unor mănăstiri. Astfel, scandalurile, invidia şi ura dintre preoţime şi boieri se ţineau lanţ.Succesul voievodului era de o simplitate neobişnuită. Nu-i lăsa nici pe boieri nici pe preoţi să abuzeze de roadele muncii ţăranilor. Răzeşii erau tăria armatei: cu cât erau mai bine hrăniţi cu atât luptau mai destoinic. Dmnitorul, totuşi, nu i-a împroprietărit pe ţărani, deoarece se temea că o astfel de măsură ar fi născut o criză ce ar fi dus la situaţii anarhice în Moldova. În schimb, lua taxa de la ţărani doar o zecime din cât luau boierii. Prin această metodă, a reuşit în scurt timp să umple vistierie ţării şi totodată să devină eroul maselor populare. Evident, datorită acestor măsuri şi-a atras Ioan numele de cel Cumplit sau cel Rău, după cum îl aminteşte un cronicar mitropolit.
Intrigile boierilor au atins cele mai îndepărtate colţuri ale Europei. Despre mazilirea şi uciderea lui Ion Vodă se vorbea nu numai în cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau Stambul. Până şi în îndepărtata Franţă se puneau la cale planuri care vizau înlăturarea sa de la tron. În acea perioadă, Moldova plătea Înaltei Porţi un tribut anual de 40.000 de galbeni. Turcii observând prosperitatea ţării în timpul domniei lui Ioan aproape îşi dublară tributul. Însă, Ioan Vodă cel Cumplit nu putea accepta lăcomia turcilor. Tot mai multe ameninţări se strîngeau la adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna în persoană. Această adevărată Lady MacBeth (Nota B) a istoriei româneşti plătise deja în avans mulţi galbeni Înaltei Porţi în scopul cumpărării tronului Moldovei pentru fiul său, Petre Şchiopul sau Petru cel Tânăr. Turcii se pregătesc de război. În faţa acestei ameninţări, Ioan Vodă cel Cunplit ţine în faţa divanului boieresc o cuvântare rămasă în conştinţa noastră datorită cronicilor lui Grogore Ureche. Neînduplecatul voievod prezintă situaţia şi se pregăteşte de război împotriva celei mai mari forţe militare din vremea sa.
Ioan Vodă studiase arta militară a turcilor, tătarilor, polonezilor şi germanilor, astfel încât cunoştea atât punctele tari, cât şi pe cele slabe ale armatelor respective. Aici intervine geniul său militar desăvârşit. Într-un avânt de-a dreptul revoluţionar, Ioan Vodă anticipează importanţa artileriei şi a infanteriei pe câmpul de luptă. La momentul respective, nici un alt suveran European nu gândea atât de vizionar. Franţa avea la acea dată doar 30-40 de tunuri, Ioan Vodă avea 200 de guri de foc. Tunurile europene din acea perioadă erau nişte maşinării imense, greoaie şi foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este conştient de acest neajuns şi îşi dotează armata cu tunuri mult mai mici şi mai mobile. Dacă un tun de la curţile Europei putea fi cărat cu 4 sau 6 cai, un tun moldovenesc patentat de voievod putea fi deplasat cu o singură pereche de cai. Moldovenii se distingeau prin revoluţionara lor arilerie de camp, fapt subliniat şi de Nicolae Bălcescu care declara: “Artileria la români a fost mult mai în bună stare decât la cele mai multe neamuri”. Cu nimic mai prejos se prezenta armata moldovenească compusă în mare măsură din răzeşi şi boieri de rang mic. Toţi aceşti oameni erau căliţi în luptă şi cunoşteau arta mânuirii armelor. Luptele de sute de ani cu turcii, tătarii, ungurii şi polonezii au dus la desăvârşirea unui războinic de neînvins în Europa. Arcaşii moldoveni erau superiori în tactică şi mobilitatea celor occidentali.
“O altă armă pe care se bazau răzeşii luptători erau teribilile ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenţă tare şi ghintuite la capăt, acestea puteau zdrobi coifurile şi armurile vrăjmaşilor. Sabia era la mare căutare, tipul de paloş moldovenesc aducea mai degrabă la formă cu iataganul. Răzeşii nu au ales niciodată săbiile grele şi impractice de tip European, folosite îndeosebi de polonezi şi unguri. Fiecare grup de infanterie avea câte o ceată de săteni înarmaţi cu coase folosite pentru a tăia picioarele cailor sau ale călăreţilor, în funcţie de conjuncture luptei. Caii moldoveneşti erau de o rasă unică, din nefericire dispărută azi. Extrem de preţuiţi de hanii tătari sau paşalele turceşti, caii moldavi nu au fost foarte arătoşi, dar erau deosebit de iuţi şi de rezistenţi” (1).
Codul de luptă al moldovenilor se rezuma la un singur aliniat: “Fugarul carele va lăsa câmpul bătăliei, să fie pedepsit cu o moarte mai cumplită decât aceea ce i s-ar fi putut întâmpla în luptă din partea vrăjmaşului”.
Memoriile cronicarilor străini cu privire la spriritul de luptă al românilor din acele vremuri sunt edificatoare: “Ei se bat cu o asemenea îndrăzneală şi dispreţ faţă de duşman, cu o asemnea încredere în sine, încât cu o mână de oameni înfrânseră mari armate ale vecinilor” spune Graziani. “E un popor totdeauna foarte ciudat, capricios, tâfnos, dar atât de dur şi războinic încât nu o dată a dat lecţii acelora care nu-l lăsau în pace” citim la Vigenere. “Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager în arta militară” declara Reichersdorf. “Oştenii moldoveni sunt viteji şi meşteri în luptă, deşi sunt nişte ţărani proşti, luaţi de la plug” ne spune Bielski. “Sunt oameni groaznici şi foarte viteji; şi nici că este pe faţa pământului un alt popor care pentru Gloria războinică şi eroism să apere o ţărişoară mai mică contra mai multor duşmani, atacându-I şi respingându-I fără încetare” zice şi Orzechowski.
În acest timp, în istoria universală îşi fac apariţia teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu ţinuturile tătăreşti apare o naţie compusă în mod egal din fugari refugiaţi din Rusia, Polonia, Moldova, Kalmukya şi Cerchezia. Vorbeau o limbă amestacată pe care o înţelegeau cu toţii. Urau de moarte pe musulmanii turci şi tătari, precum şi pe polonezii cei catolici. Împotriva acestora porneau în fiecare an expediţii de jaf şi pedepsire, fiind conduşi de câte un ataman. Reşedinţa lor era la gurile Niprului şi Volgăi unde îşi înjghebaseră şi o flotă de bărci cu care jefuiau negustorii turci şi genovezi. Erau luptători rebeli, violenţi şi temperamentali. În luptă dădeau dovadă de o cruzime nemaiîmtâlnită nici măcar la tătari. Îngroziţi, turcii i-au denumit Cozaq, adică “nebun liber”.
Bazându-se pe credinţa comună ortodoxă, Ioan Vodă angajează doăsprezece sotnii căzaceşti să lupte de partea sa împotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alţi aliaţi; polonezii şi ungurii, vecinii creştini ai Moldovei, tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo şi Ewiercewski i-au fost credincioşi voievodului până la moarte.
Prima mare victorie a lui Ioan Vodă cel Cumplit a fost cea de la Jilişte, lângă Râmnicu Sărat. Acolo, cei 9.000 de moldovenii şi sotniile căzăceşti decimează o armată formată din 20.000 de turci şi 2.000 de secui. Practic, întreaga armată a lui Petru cel Şchiop, care mărşăluia din Ţara Românească pentru a se sui pe tronul Moldovei. Petru cel Şchiop scapă cu greu, refugiindu-se în cetatea Brăilei. Ioan Vodă cel Cumplit înaintează până la Tâîrgovişte unde îl înscăunează pe aliatul său Vintilă Vodă. Năpraznicul voievod se îndreaptă apoi spre Brăila unde se angajează în asediul cetăţii. Turcilor nu le venea să creadă. O solie din cetate ajunge la Ion Vodă cu un mesaj simbolic: zece gloanţe, zece ghiulele şi zece săgeţi. Ion Vodă nu gustă ironia amară a turcilor şi taie buzele, urechile şi nasurile turcilor după care-I răstigneşte în faţa cetăţii, transmiţându-le turcilor că această soartă urmau să aibă şi cei din cetate, dacă nu-I deschideau porţile. Turcii se încăpăţânează. Voievodul ordonă escaladarea zidurilor, iar Brăila cade în mâinile moldovenilor şi cazacilor. Urmează scene de coşmar pentru musulmanii din cetate: “Nimeni să nu fie cruţat; sângele curgea pârâu în Dunăre. Nu au fost ucişi doar oamenii, până şi câinii au trecut prin sabie. Nu a rămas piatră pe piatră. Focul mistui ce nu a fost ucis de sabia”, aminteşte cronicarul polonez Gorecki.

“Succesele militare ale voievodului îl îndreaptă spre recucerirea Cetăţii Albe şi a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv Bender. În acest scop îşi îndreaptă oştenii spre Buceac, unde valurile de turci şi tătari pribegi alungaseră deja populaţia românească. Bătălie de la Lopuşna a fost un nou exemplu de strategie militară spontană, adaptată la teren şi la armatele turco-tătare. Raidurile lui Ioan Vodă devastează cele souă cetăţi construite de Ştefan cel Mare, iar populaţia musulmană care se instalase acolo este masacrată fără cruţare. La Tighina şi Cetatea Albă, Ioan Vodă înfrânge trei corpuri de armate turceşti. În lupta de la Roşcani, voievodul îşi uimeşte ostaşii, demonstrându-şi forţa herculană. Un tun se împotomolise în noroi. Singur, Ioan Voievod apucă tunul de frânghii şi îl smulge, trăgându-l pe o poziţie nouă de unde trage asupra turcilor. Forţa colosală a voievodului este atestată de mărturiile căzăceşti. Pentru a-şi distra oştenii obosiţi, Ioan Vodă obişnuia să frângă în mâini potcoave de cai”.
Exasperaţi de victoriile domnitorului, otomanii trimit în vara anului 1574 a nouă expediţie militară. Armata uriaşă era compusă din turci, tătari şi munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se îndreaptă contra celor circa 35.000 de luptători ai voievodului Ioan. În acelaşi timp, o altă oaste de tătari se pregătea să-l atace. Împotriva armatei turceşti care se apropia de Dunăre, voievodul îl trimite pe Ieremia Golia, omul său de încredere. Având parcă o presimţire Ioan îl pune pe Golia să jure pe Cruce şi Evanghelie că nu va trăda. Însă, lângă lacul Cahul, Golia împreună cu cavaleria moldoveană trădează şi trece de partea turcilor pentru 30 de pungi de galbeni. Sosirea unei noi armate de tătari copleşeşte oastea moldo-cazacă şi o obligă să se retragă în satul Roşcani din apropiere. Exasperaţi de rezistenţa românilor, turcii atacă în valuri successive. După ce modovenii resping al treilea val de ieniceri, turcii trimit în linia întâi pe Ieremia Golia şi oamenii săi.Trădătorii sunt măcelăriţi de săgeţi şi ghiulele. Uluiţi, cu pierderi uriaşe, turcii încearcă un nou asalt. Dezastrul vine însă din partea naturii. Seara se proni o ploaie torenţială care udă pulberea necesară tunurilor româneşti. Furia românilor nu mai putea fi oprită. Tocă cu săbiile poziţiile turcilor care-I copleşeau numeric. Urmează trei zile de caniculă ucigătoare. Ioan Vodă mai rămăsese doar cu 7.000 de oşteni. Respinse timp de o săptămână atacurile concentrate a duşmanilor mult superiori din punct de vedere numeric. Oamenii săi sufereau cumplit de sete. Nobleţea şi sacrificial său unic îi impunn să se predea în schimbul cruţării soldaţilor săi. Primul pas îl fac turcii care-I trimit o solie în cea de a patra zi. Ioan cel Viteaz acceptă să se predea cu trei condiţii: oştenii moldoveni supravieţuritori să fie cruţaţi, cazacii să fie lăsaţi să se întoarcă la setciile lor zaporogene, iar el personal să fie trimis viu şi nevătămat sultanului Selim al II-lea. Turcii primiră. Ahmed Paşa jură de şapte ori pe Coran, Petru cel Şchiop care râvnea Moldova, jură la rândul său de 7 ori pe Biblie. Oştenii săi plângeau, mulţi nu vroiau să-l lase să se ducă la turci. Voievodul lăsă credincioşilor cazaci armele şi bijuteriile sale. În cortul turcilor, respinge toate acuzaţiile seraskirului, declarându-i că nu va vorbi dceât cu sultanul. Mândria sa înfioră pe turci. Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele său Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, săvârşi infama faptă. Sperând la o recompensă, înfipse cuţitul în inima voievodului neînarmat. Ienicerii încurajaţi, tăiară capul trupului lipsit de viaţă, după care legară puternicul său trup de patru cămile care, fiind biciuite, sfâşiară în bucăţi corpul eroului. Într-un ritual dement, ienicerii se înghesuie să culeagă oasele domnitorului, fiind convinşi că rămăşiţele viteazului erau moaşte şi talismane. Paşalele îşi umezesc iataganele în sângele său, rugându-se lui Allah să le dea şi lor curajul şi puterea lui Ion Vodă.
„În faţa unui asemenea spectacol oribil, moldovenii dezarmaţi din suita domnitorului sar cu pumnii goi pe turci. Sunt ucişi până la unul de ieniceri, drept lecţie pentru oricine ar fi încercat să se răscoale contra Semilunei. Văzând cum îşi ţin turcii cuvântul, cazacii atacă cu forţa disperării. Supravieţuiesc doar 12, în frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionaţi de bravura zaporojenilor, turcii cedează şi îi lasă în viaţă chiar şi pe cazacii răniţi. Astfel s-a săvârşit din istorie unul dintre cei mai viteji conducători ai românilor. Fratele său, Nicoară Potcoavă, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, şi ocupă vremelnic tronul Moldovei” (1).
Astăzi, cei doi eroi sunt pe nedrept trecuţi în uitare…

NOTE:
A. În acele timpuri, Polonia era un stat aristocratic electiv, în care regele făcea doar figuraţie. Adevărata putere o deţineau magnaţii. Ei stăpâneau în administraţie şi dispuneau de voturile boierilor săraci în adunările legislative, cumpărându-le. Curţile lor rivalizau cu cea regală, de multe ori întrecând-o în splendoare. De asemenea, erau stăpâni peste steagurile feudale proprii, pe care le conduceau în luptă.

B. Lady Macbeth, un caracter fictiv în drama numită „Macbeth”, scrisă de William Shakespeare, este soţia lui Macbeth, un general scoţian curajos, dar nu foarte virtuos. Soţia lui este foarte ambiţioasă, poftind la poziţie şi putere. Îşi îndeamnă soţul la o serie de crime, manipulându-l cu o eficacitate remarcabilă, stăoânindu-l din punct de vedere sexual. După asasinarea regelui Duncan, ajunge regina Scoţiei. Însă începe să fie cuprinsă de remuşcări şi intră într-o stare de nebunie lentă. Sensibilitatea ei devine slăbiciune şi nu este în măsură să-i facă faţă. Se sinucide în afara scenei.

SURSE:
1. http//www.descopera.ro/cultura/4060903 – articol scris de Nicul Pârlog;
2. http//wikisource.org;
3. http//www.dracones.ro

Teodor Filip

În zilele de 4 şi 5 decembrie 2011, în cadrul buletinelor de ştiri de pe mai multe posturi de televiziune am aflat cu stupoare că sârbii îl revendică pe domnitorul Vlad Ţepeş, pe care românii îl invocă atât de des în vremuri de restrişte.
Jovan Deretic, un controversat istoric sârb, este cel care a lansat teoria conform căreia Vlad Ţepeş este de origine sârbă, argumentându-şi teoria cu un citat din romanul „Dracula” a lui Bram Stoker, publicat în anul 1897: „O mare ruşine s-a abătut asupra poporului meu, din Kosovo, în 1389, atunci când steagurile de valahi şi unguri au fost înfrânte de turci”, cică grăia Vlad Ţepeş. (într-un viitor articol voi argumenta cu date concrete că romanul „Dracula” este un plagiat ordinar în care a fost schimbat personajul principal şi nu are nici un fundament istoric.)
O minciună colosală! După bătălia de la Kossovopolije (Câmpia Mierlei), care a avut loc în anul 1389, când Serbia şi-a pierdut independenţa, Vlad Ţepeş nu avea cum să grăiască, aşa cum afirmă scriitorul Bram Stoker, deoarece s-a născut…în noiembrie 1431!! Deci cu 42 de ani mai târziu!!!
Istoricul amintit spune: „Dracula a fost sârb sută la sută! Pe piatra de mormânt a lui Dracula este scris: „Aici zace Vlad Ţepeş, robul lui Dumnezeu”, scris în cea mai curată limbă sârbă. Ce alte dovezi mai vreţi?”. În cancelariile domneşti nu s-a scris niciodată în limba sârbă. S-a scris în slavona veche, limba oficială a cancelariilor. Era limba introdusă de fraţii Matheodius şi Kiril, cei care au inventat alfabetul chirilic.
Istoricul Deretic merge mai departe în elucrubaţiile sale:, afirmând „De altfel, majoritatea românilor de azi sunt la origini sârbi. Mulţi nu ştiu că, până în secolul al XIX-lea românii au vorbit limba noastră şi au utilizat scrierea noastră. I-a numit vlahi, adică păstori, deoarece populaţia din Transilvania se ocupa preponderent cu această ramură a agriculturii”. Şi concluzionează: „De ce Dracula a spus că turcii i-au cucerit poporul, când se ştie faptul că turcii s-au luptat cu sârbii în Kosovo? Asta înseamnă că Dracula, care a servit ca sursă de inspiraţie pentru Bram Stoker, a fost de fapt sârb”.
Etnologul Bojan Jankovic este şi el adept al acestei teorii: „Dracula a fost un mare patriot, el a folosit măsuri brutale de represalii împotriva duşmanilor lor. El se identifică populaţiei creştine sârbeşti, care s-a opus turcilor”.
Nu are rost să-mi irosesc timpul şi spaţiul argumentând că Vlad Ţepeş aparţine istoriei româneşti. Istoricii sârbi recidivează în lansarea de teorii false referitoare la poporul român. Pretinzând că vlahii nu au origini româneşti, le-au oferit autorităţilor de la Belgrad posibilitatea şi pretextul de a încălca drepturile comunităţii româneşti de pe Valea Timocului, unde trăiesc 250.000 de români. Ei susţin că aceştia ar fi o populaţie sârbească străveche.
„Vlahii sunt descendenţi din populaţia romanică locuitoare în Peninsula Balcanică. Împăraţii bizantini au semnalat pentru prima oară, în actele lor imperiale existenţa vlahilor, pe care sârbii nu vor să-i menţioneze”, a declarat istoricul Dinu C. Giurescu…
Pun o întrebare foarte importantă: mai există ceva românesc? Sarmalele sunt turceşti (sarma – împletit), pălinca este maghiară, pe Eminescu l-au făcut ucrainean şi multe altele. De ce n-ar fi şi Vlad Ţepeş sârb?…
Să redevenim serioşi. Citiţi, vă rog, materialul de mai jos.

NOI ŞI SÂRBII
(…) Inconjurati de o mare de slavi si fino-ugrici, care nu au precupetit niciun efort pentru a ne desfiinta ca neam si natiune si care au folosit fiecare ocazie posibila pentru a ne sterge de pe harta si chiar de pe fata pamantului, ne-am cautat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni si aliati, altii decat Marea Neagra.
Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar şi existenţa lor ca şi stat, obţinută inclusiv prin sângele şi baioneta dorobanţului român. Dar la nici douăzeci şi cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de duşmănos ca rusul sau ungurul. (…)
Dezamăgiţi de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz şi încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca şi noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea şi în cazul sârbilor. Recunoştinţa între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un fost prim ministru britanic, Henry John Temple, viconte de Palmestorn, spunea la 1848 că statele nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor şi mentalul acestui popor.
Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referinţă în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389. Este într-adevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupaţie turcească pentru cinci sute de ani.
Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenţei antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariţia lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee şi prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare şi de minimizare a eforturilor celor care au luptat şi s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în paşalâc), pe polonezi, pe toţi cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.
La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitenţe şi în secolele următoare, mai ales al al XVI-lea, dar niciodată Ţările Române nu au fost transformate în paşalâcuri sau provincii otomane, decât unele părţi mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desfiinţate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit şi au dus războaie grele împotriva otomanilor.
Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani?
Trebuie menţionat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar şi la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimişi de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că şi-au pierdut viaţa ambii comandanţi, respectiv cneazul Lazăr şi sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina şi îşi prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan şi va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.
Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creştine? Îi găsim la scurtă vreme, la şase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca şi soldaţi devotaţi în armata noului sultan Baiazid.
Dar şi mai devreme. O acţiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găseşte pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creştinilor. În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân şi a ocupa Ţara Românească până la Carpaţi. Sârbii sunt alături de Baiazid ca şi vasali credincioşi, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici şi viteazul Constantin Dragaş. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaş i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile şi mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creştinilor, şi fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaş, cât şi regele sârb Marko sunt ucişi în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân.
Totuşi, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic şi de mâna lor au căzut mulţi creştini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceştia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei. Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaş? Au trecut de partea creştinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor şi răzbunându-l pe cneazul Lazăr şi pe toţi sârbii căzuţi la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor şi creştinilor, pentru victoria necredincioşilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă şi asupra ţărilor române, asta la numai şase ani de la bătălia de la Kosovopolje.
Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduşi de Stefan Lazarevici au dat lovitura de graţie cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptăţiţi ei, cavaleri veniţi din îndepărtata Franţă pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă. Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârşitul bătăliei, precum şi sfârşitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitaţi din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy şi alţi nobili de marcă au fost răscumpăraţi pe bani grei. Sigismund şi Mircea au reuşit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generaţii, războiul împotriva otomanilor.
Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor şi istoria dovedesc contrariul? De unde şi până unde sârbii apărători ai creştinătăţii de turci? Eventual înainte de 1389 şi spre sfârşitul dominaţiei turceşti în Balcani, în secolul XIX.

ISTORIA NOASTRĂ RECENTĂ
Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliaţi alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie faţă de Antanta din perioada neutralităţii dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt şi asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depăşit cu mult în bravură pe ruşi.
Dar am fost dezamăgiţi de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deşi acesta ne era promis chiar prin convenţia din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat iniţial cu bulgarii, fraţii lor slavi. (…)
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia şi Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înţelegere, alături de Iugoslavia, Turcia şi Cehoslovacia, până în 1938 - 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Şi în 1939, la împărţirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureşul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941. Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele şi le vor combate scoţându-le afară.
Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deşi eram aliaţi cu Iugoslavia şi tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat şi un stat terţ atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terţ. Şi reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-şi respecte angajamentele au fost turcii.
În perioada comunistă, după tensiuni de graniţă în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere şi prietenie în timpul lui Ceauşescu datorită distanţării de Moscova a ambelor state.
În prezent, există numeroşi români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât şi pe valea Timocului, iar aceştia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puţin numeroşii sârbi din România, dimpotrivă.
Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaţilor ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relaţiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:

« Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianţă şi declaraţii de „amiciţie”
Sub ochii noştri se desfăşoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost şi noi, deşi nu în împrejurări identice, atât de greu încercaţi Nu prejudecăm asupra desfăşurării evenimentelor, dar întrucât această desfăşurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situaţii şi raporturi, este bine, cred, să câştigăm o vedere cât mai clară şi obiectivă asupra situaţiei şi să ne apărăm fără resentimente, dar şi fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câştiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporţia dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la Bucureşti, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferinţa păcii
Este bine să cunoaştem această evoluţie, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferinţa păcii între noi şi sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianţă din 14 august 1916 prevedea că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie transacţională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş. Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deşi această zonă nu poate constitui o apărare reală şi Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atenţiunea, că „Dunărea era singura graniţă capabilă să evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari şi ţara noastră. Ar fi nenorocit să tranşem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”
Au biruit totuşi factorii vremelnici. Imperialismul şi orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigenţă drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliţie de ambiţii şi interese pe care o înfruntase, a părăsit conferinţa păcii şi la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianţă de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferinţă la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu - Acţiunea politică şi militară a României în 1919, pg 38).
Atitudinea Iugoslaviei faţă de minoritatea românească
Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluţie transacţională susţinută şi de unii bărbaţi politici români şi acceptată de România sub presiunea aliaţilor, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare şi a le asigura hotarele faţă de tendinţele de revizuire. Ar fi fost de aşteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior şi Pactul Înţelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie şi înţelegere să dea şi un conţinut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viaţă naţională pentru minorităţile respective.
În timp ce însă România a asigurat prin dispoziţiuni constituţionale, legislative şi administrative drepturile la viaţă proprie naţională, pentru toate minorităţile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorităţi şi chiar între cetăţenii de acelaşi neam, cum sunt cele trei grupe etnice româneşti, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune şi abuzuri, în dispreţul tuturor legăturilor noastre de amiciţie şi alianţă.
Iată câteva fapte:
După intervenţia României în războiul balcanic şi ca urmare a tratatului de pace de la Bucureşti, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească şi grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli şi biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie şcolară şi bisericească. Astfel, până în 1918, au funcţionat în sudul Iugoslaviei mai multe şcoli primare, un liceu complet şi o şcoală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste şcoli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite şi înzestrate cu cheltuiala românilor şi a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului şi paraclisului românesc din Bitolia, precum şi al localului liceului românesc din aceeaşi localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăţ şi Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulţi), bisericile, mânăstirile şi şcolile româneşti au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispoziţiile tratatelor pentru protecţia minorităţilor, nici mai ales raporturile noastre de alianţă şi amiciţie, nu au adus vreo schimbare în bine în situaţia culturală a acestor români.
Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict şi posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriţi să frecventeze şcolile din România. În lipsă de biserici şi şcoli naţionale, analfebetismul şi sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoţii sîrbi refuză să boteze pe nou născuţi cu nume româneşti. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaţionalizarea acestor români. Conştiinţa naţională a acestor fraţi a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupaţie românească şi alipirea la România, iar la conferinţa de pace de la Paris au manifestat aceeaşi dorinţă.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naţionale în baza tratatului pentru minorităţi şi a convenţiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuţiunile pentru reglementarea chestiunilor şcolare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenţiei şcolare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiţia istorică şi caracterul naţional al bisericii româneşti din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuşi la un compromis şi s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenţie relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav şi sârbe din Banatul românesc”. Această convenţie a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia şi ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanţelor parlamentare sârbeşti ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situaţia celor două biserici şi-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii şi statului român.
Sârbii şi permanenţa revendicărilor teritoriale
Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendinţa contantă a politicii iugoslave faţă de elementul românesc. Această tendinţă este concretizată astfel de către profesorul universitar Duşan Popovici:
„Politica noastră naţională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noştri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii şi Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunţat niciodată la revendicări teritoriale faţă de România.
Recruţii sârbi învaţă că duşmanii cei dintâi sunt românii.
„Poporul şi armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc şi cu sânge întipărită în inimile şi mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ţinuturi (Timişoara şi Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiţi, că în zilele tragice pentru noi din 26 şi 27 iunie trecut, amicii şi aliaţii noştri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu duşmanii noştri pe tema revizionismului, susţinând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuinţează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ şi deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schiţat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianţă şi declaraţii tot atât de formale de „amiciţie”.
Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941

CLAUDIU PADUREAN
România liberă

Separatiştii de la Tiraspol au comis crime oribile pentru a forţa declanşarea războiului de pe Nistru
Cei care se opuneau desprinderii Transnistriei de Moldova au avut de suferit torturi oribile, care au mers de la smulgerea limbii până la răstigniri pe cruce.

Există ipoteze vehiculate de istorici care arată că originea expresiei “Popa taie limba” vine din Evul Mediu timpuriu. Mai exact, din timpul primului ţarat bulgar, când stăpânitorii din sudul Dunării au încercat să impună creştinismul în rit bizantin şi în limba slavonă în locul liturghiilor oficiate de preoţii românilor în limba poporului prin mijloace violente. Mai exact, bulgarii tăiau limba preoţilor care slujeau în altă limbă decât în cea slavonă, potrivit unei opinii răspândite în mediile istorice.
Această formă de represiune avea un substrat exclusiv lingvistic, pentru că Biserica nu trecuse prin Marea Schismă. Ororile medievale au fost repuse în practică în zilele noastre, mai exact în perioada care a urmat destrămării URSS. Iar cei care au comis atrocităţile demne de Evul Mediu au fost separatiştii care au dorit desprinderea Transnistriei de Republica Moldova, după cum reiese dintr-un studiu realizat de istoricul basarabean Eduard Boboc. “România liberă” continuă astfel serialul despre crimele şi celelalte atrocităţi comise în Basarabia împotriva românilor.

Provocările separatiştilor
Atrocităţile separatiştilor au fost comise înainte de declanşarea războiului de pe Nistru şi au avut rolul de a provoca autorităţile de la Chişinău. Practic, în zona separatistă au fost formate mai multe unităţi paramilitare. Unele erau formate din cazaci sau din oameni eliberaţi din puşcăriile ruseşti. Aceste unităţi au fost înarmate şi instruite de către ofiţerii Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse. Practic, unităţile paramilitare separatiste erau mult mai bine dotate cu armament de provenienţă sovietică decât unităţile de poliţie ale Republicii Moldova. Mai mult, poliţiştii au primit ordin de la Chişinău să nu folosească arme de foc, pentru a nu tensiona şi mai mult situaţia din zonă. În acest context, unităţile paramilitare separatiste au declanşat o adevărată campanie de exterminare a românilor din zonă. Istoricul Eduard Boboc a cules o serie de mărturii cutremurătoare de la martorii evenimentelor.

Ars de viu
„Potrivit relatărilor lui Andrei Belousov, poliţistul Tudor Brădescu a fost snopit în bătăi şi apoi ars de viu doar pentru faptul că era angajat al Ministerului de Interne. Poliţistul I. Smocvin, din cauza bătăilor şi maltratării deseori pierzându-şi cunoştinţa, n-a avut parte de ajutor medical. Aflându-se „la un pas de moarte”, a fost eliberat de înşişi „gardiştii, îngroziţi de propriile crime”. Un poliţist, Saşa, şi un vameş, Chirilov n-au fost în stare să îndure toate fărădelegile şi şi-au ieşit din minţi”, sunt câteva amănunte succinte.
De atrocităţi nu au fost feriţi nici localnicii paşnici. „Pe întreg parcursul conflictului, separatiştii intrau nestingherit în casele oamenilor paşnici, devastându-le şi jefuind populaţia. Luau tot ce găseau, de la fructe şi legume, până la lucruri de preţ, nemaivorbind de băutură; împuşcau câinii, rupeau gardurile cu blindatele, arestau şi împuşcau oamenii în stradă, în văzul lumii, din simplu motiv că nu le plăcea ceva la ei. Îşi băteau joc de localnici, impunându-i să se târâie pe brânci, în timp ce râdeau în hohote de asemenea «distracţii». Astfel, au dispărut sute şi sute de oameni. La Corjova, şi-au bătut joc de o fată de 14 ani. Pe cei arestaţi rudele îi găseau «legaţi cu sârmă, morţi pe la marginile de drumuri, prin tufari, prin semănături ori aruncaţi în Nistru, cu pietre legate de mâini şi de picioare». În subsolurile speciale ale separatiştilor, oamenii care le păreau suspecţi erau torturaţi, li se tăiau mâinile, urechile, stăteau ore în şir legaţi cu frânghia de picioare, spânzuraţi cu capul în jos, până li se scurgea sângele în cap”.

Ucişi şi jefuiţi în timp ce se întorceau de la muncă
Au fost torturaţi şi ucişi şi oameni care, pur şi simplu, treceau prin zonă. „Astfel, în noaptea de 19 martie 1992, gardiştii au reţinut, la gara feroviară, un grup de constructori-zidari care se întorceau de la muncă. După ce, împreună cu lucrurile personale şi actele, acestora li s-au «confiscat» 39.000 ruble (echivalentul a 18.000 dolari S.U.A.), ei au fost «chinuiţi şi bătuţi până la sânge», ulterior cadavrele lor fiind găsite în Nistru”, mai relatează istoricul Eduard Boboc. Există şi alte mărturii culese de istoricul basarabean.

Răstignit de separatişti
Una dintre ele arată cum legat de picioare şi spânzurat de creanga unui copac, prizonierul Tudor Ciorap „atârna cu capul în jos. Sângele cald picura şi ţărâna maternă i-l înghiţea setoasă.

Teodor Filip

Despre mulţi domnitori avem prea puţine informaţii. Unul dintre aceştia este şi Vodă Ghica III, inclus în categoria fanarioţilor. El a fost domn al Moldovei de două ori: 18.03.1764-23.01.1767 şi septembrie 1774-1 septembrie 1777 şi al Munteniei în perioada 17.10.1768-5.11.1769. A fost fiul dragomanului Alexandru Ghica, care a fost decapitat de turci şi nepot de frate al lui Grigore II Ghica.
Ca domnitor s-a arătat duşmanul Austriei şi prieten al Rusiei. După ce şi-a pierdut prima domnie în Moldova, s-a refugiat în Rusia. În ambele ţări a fost recunoscut pentru reformele sale, în special în strângerea birurilor şi uşurarea abuzurilor asupra celor asupriţi. S-a dovedit un iscusit diplomat, fiind recunoscut în Apus.
După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774 recâştigă tronul Moldovei, fiind înscăunat în luna septembrie. Imediat după ce a sosit firmanul de numire de la Poarta Otomană, la 9 octombrie 1774, Imperiul Habsburgic a început negocierile în secret cu Rusia, concretizate prin obţinerea de la Imperiul Otoman a Bucovinei. Pentru a înţelege mai bine vicleniile prin care Austria a reuşit să ne răpească cea mai frumoasă parte a Moldovei, voi apela la cele scrise de col. ® Ioan ABUTNĂRIŢEI din documentele originale din arhiva secretă a Imperiului Habsburgic, scrise în limba germană, mare parte traduse în limbile franceză şi italiană.
“Austria râvnea dintotdeauna încorporarea Moldovei şi a Valahiei, când nu putea lua tot se mulţumea a lua părţi şi chiar părticele. Pentru încorporarea totală a principatelor, Curtea de la Viena avea nevoie de acordul Rusiei. La 6 iulie 1771 s-a încheiat un tratat secret între Austria şi Turcia. Austria promitea turcilor că va lupta împotriva ruşilor cu condiţia ca răsplata să fie întreaga parte a Valahiei care mărgineşte cu graniţele Ardealului şi ale Banatului de altă parte Dunărea şi râul Olt. Acest lucru nu s-a întâmplat…” (1).
În anul 1772 Polonia a fost împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, împărţire în urma căreia Austria s-a ales cu Galiţia şi Pocuţia, vechi ţinut al lui Ştefan cel Mare. Odată luată Galiţia, Austria avea nevoie de o legătură directă şi uşoară între aceasta şi Transilvania. La început i-a trebuit doar un drum prin Moldova fapt ce i-a inspirat că este momentul să ia chiar o provincie. Totuşi, Curtea de la Viena avea nevoie de un pretext pentru a lua acest ţinut asupra căruia nu avea nici un drept. Şi acest pretext a fost găsit repede. Maria-Tereza a devenit stăpâna Pocuţiei ceea ce îi dădea dreptul de a întregi hotarele acesteia. În nota lui Kaunitz (Nota A) către Thugut (Nota B) din 20 septembrie 1774 spunea că “decizia imperială este de a lua în stăpânire partea de nord a Moldovei. Iar în nota din 6 ianuarie 1775 să arătăm ministerului turcesc, că afacerea este serioasă şi gravă. Şi că Curtea de la Viena vrea să ia întâi Bucovina şi apoi să facă şi tratatul necesar cu Turcia”. Dar acea parte a Moldovei era, ca şi restul ţării, ocupată de armatele ruseşti. O dată cu încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi Moldova şi Valahia au fost înapoiate Turciei. Ca urmare Austria a hotărât să pună mâna pe Bucovina în momentul retragerii armatelor ruseşti şi apoi va informa Turcia. Ca acţiunea să reuşească sigur l-au introdus ca parte şi pe feldmareşalul Rumianţev, comandantul trupelor de ocupaţie ruseşti. În ce îl priveşte pe acesta a fost de acord, fără ştirea Curţii ruseşti, ca pe baza celor discutate cu Kaunitz , să primească o tabacheră de aur împodobită cu briliante şi 5.000 de galbeni. Pe de altă parte ruşii eliberau ţinuturile Cernăuţilor, Sucevei şi Câmpulungului, dar pe cealaltă parte intrau oştile austriece, împlântându-şi pajurele pe unde le conveneau. Această acţiune s-a făcut pe 1 octombrie 1774, iar Kaunitz caracteriza aceste măsuri că “mijloace necesare atingerii scopului nostru constau în frică, corupere şi alte mijloace convingătoare”.
Prin Convenţia din 7 mai 1775, Turcia a recunoscut, în principiu, frauda făcută de Austria. “În aceste condiţii, domnitorul Ghica şi o delegaţie numeroasă de boieri s-au adresat feldmareşalului rus corupt de asutrieci pentru a-i cere explicaţii pe care nu le-a primit, ceea ce a făcut ca delegaţia să se adreseze ministrului turc care primeşte scrisoarea domnitorului Ghica. Acesta s-a limitat la evidenţierea neruşinării cu care o parte însemnată a teritoriului ţării a fost luat abuziv” (1).
În lupta pentru ţara sa, domnitorul a fost trădat chiar de ministrul moldav la Constantinopol Constantin Moruzi. Totuşi, a continuat să spere în Dumnezeu şi să lupte pentru ţara sa. Chiar baronul Thugut într-o notă către Kaunitz recunoaşte şi apreciază hotărârea şi caracterul frumos şi bărbătesc al domnului Grigore Ghica şi al boierilor cinstiţi în lupta sa pentru dreptate.
Domnitorul a continuat să trimită la Poartă memorii, proteste, planuri topografice, documente istorice din moş-strămoşi pentru a arăta abuzul ce l-a făcut Austria în modul cel mai banditesc posibil. Toate eforturile domnitorului au fost în zadar. Aurul, briliantele, cuţitele cu pietre scumpe, oglinzile de Veneţia, vasele de porţelan au fost mai puternice decât dreptatea Moldovei şi interesul Turciei. Şi nici atunci domnitorul nu s-a descurajat şi a cerut oficialilor turci ca el personal să reprezinte Turcia în stabilirea hotarului nou. Nu s-a aprobat. În această situaţie i-a rugat pe austrieci ca o compensaţie a marii pierderi ce o suferea Moldova, să-i înapoieze cetatea Hotinului. A fost refuzat. Ultima lovitură a fost răspunsul împărătesei Ecaterina a Rusiei care a amânat ajutorul de care avea nevoie pe loc deoarece ţara era în pericol.
Văzând ca domitorul Moldovei nu conteneşte cu acuzele, austriecii au intervenit la Poartă să-l înlăture de la domnie. La 1 septembrie 1777 este ucis mişeleşte, spre indignarea opiniei publice apusene.
Mihail Kogălniceanu relatează faptele din acea zi fatidică.
Poarta Otomană a trimis un capugiu – agent executor – care s-a cazat într-un palat din cartierul Beilic, zona din Iaşi unde erau găzduiţi turcii. Aici a ţinut sfat de taină cu doi boieri pregătind pierzania domnitorului.
“- Ei boieri, pica-va oare vulpea în cursa vânătorului? Va veni, oare, ghiaurul?” , se adresă trimisul Porţii celor doi boieri ce stăteau într-o postură umilă în genunchi, pe un covor întins pe jos, mai departe de divanul pe care stătea tolănit .
“- Va veni, slăvirea ta”, îi răspuinse unul dintre boieri.
“- Va veni, Effendi” , îi ţinu isonul celălalt trădător.
Pentru a-l atrage în cursă pe domnitorul moldav, capugiul se prefăcu bolnav încă de la sosire. Doi doctori, participanţi la complot – străinul Fotachi şi românul Gavrilachi – îl “examinară” pe turc şi-i dădură samă domnitorului.
“ – Îi bolnav, Măria Ta, şi nu-i dau o zi de viaţă”, spuse doctorul Fotachi.
Gavrilachi grăi: “Măria Ta, era galben la faţă, pulsul lui era foarte slab. Dar te rog, Măria Ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat”.
Domnitorul ţinea morţiş să-l viziteze pe “bolnav”. Nu ţinu cont de nimic: de rugăminţile şi plânsul Doameni şi al domniţelor, de avertismentele care i-au fost trimise chiar de unii prieteni din Constantinopol, nici de sfatul domnului Munteniei, Ipsilanti. Nu ţinu cont nici de semnul lui Dumnezeu: la poarta palatului din Beilic, caii se întinseră la pământ fără nici un motiv. Degeaba viztitiul le sfâşia coapsele cu biciul, în zadar erau traşi de zăbale şi împunşi cu săbiile. Nu vroiau să se ridice. Domnitorul Ghica “orbit de soartă, printr-o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înştiinţător în statul cailor; se scoborâ şi-şi urmă drumul pe jos până la palat”.
Intrat în încăperea unde fu primit după protocolul de rigoare, la un moment dat capugiul scoase năframa de mătase neagră şi o aruncă pe umărul lui Ghica, strigând: “Mazil Hain!”. Domnul sări ca ars, dar un bostangiu se apropie tiptil din spate şi-i înfinge până la prăsele pumnalul între umeri. O luptă inegală se încinse între domnitorul rănit, cu mâinile goale, şi 40 de bostangii înarmaţi. Cu putere-i herculană, întărit prin curajul disperării, cele două braţe goale ale domnitorului uciseră opt dintre atacatori. Într-un târziu, în corpul viteazului domnitor se înfiăpseră toate pumnalele atacatorilor. Fapta nelegiuită se sfârşi cu moartea lui Ghica III. Odată cu moartea sa, orologiul din turnul de la Trei Ierarhi bătu trei ceasuri şi jumătate din noapte.
Jertfă a patriotismului său, domnitorul Grigore Ghica III fu răpus prin trădare. Capul îi fu desprins de trup şi dus la Constantinopol. Trupul domnitorului se află înmormântat în Biserica Sfântul Spriridon din Iaşi.

Nota A: Wentrel-Anton, prinţ de Kaunitz, cu o carieră diplomatică de succes. În 1741, Carol al VI-lea în numeşte consilier aulic, îndeplinind misiuni diplomatice pe lângă Papă, apoi pe lângă regele Sardiniei. Ajunge guvernator interimar al Ţărilor de Jos, apoi ambasador al Austriei la Paris. În 1752 este numit de Maria Tereza cancelar al Curţii şi al Statului. Timp de 40 de ani a fost principalul om politic al Austriei.

Nota B: Thugut, Frantz-Maria, baron şi om de stat austriac. A absolvit Academia Orientului din Viena, după care este trimis la Constantinopol, în diferite funcţii. Cea mai înaltă a fost cea de ambasador al Austriei. Din această funcţie va negocia cedarea Bucovinei către Austria. În urma succesului obţinut va fi răsplătit cu rangul de baron al imperiului. A fost discipol şi prieten al lui Kaunitz, la retragerea căruia, în anul 1793, a fost numit director general al Afacerilor Externe.

Sursă: 1. http://www.orionmedia.ro

Teodor Filip

Pentru înţelegerea corectă a acţiunilor întreprinse de Mareşalul Antonescu şi a evenimentelor asupra cărora şi-a pus amprenta, sunt nevoit să revin în timp…
La data când l-a sedus pe Carol al II-lea, Elena Lupescu Grunberg era soţia maiorului Tâmpeanu (atunci se chema Elena Tâmpeanu), cel mai bun prieten al acestuia şi fost camarad de arme în timpul Primului Război Mondial. A divorţat de acesta. Fiica evreului industriaş Nuham Grunberg era deosebit de inteligentă şi ambiţioasă.
Subjugat de frumuseţea evreicei, prinţul Carol a preferat să renunţe la succesiunea la tron şi la căsnicie, plecând cu amanta în străinătate. De la început, nu a ţinut cont nici de sfaturile Regelui Ferdinand al României, care a condamnat relaţia adulteră a celor doi.
Pentru evrei, Carol al II-lea s-a dovedit o speranţă, învestind în el mulţi bani. Renunţarea la familie şi la tron pentru una de-a lor era cea mai mare garanţie că le va servi interesele odată ajuns pe tron. Pentru aceasta s-au servit de lojile masonice din România, din cadrul cărora şi-au atras de partea lor personalităţi cu „greutate”: amiralul aghiotant regal Păiş, comandorul Fundăţeanu, generalul GBeorgescu, colonelul V.Bădulecu, comandorul Bucholzer şi colonelul Matropol.
Într-o notă informativă a unui agent al Siguranţei române, din mai-iunie 1929, rezultă că numeroşi ofiţeri din armată, în special din marină şi aviaţie, sunt recrutaţi în lojile masonice de către publicistul Mihai Negru (alias Mihai Zussman), secretar de redacţie al ziarului Universul, apoi „sunt luaţi în primire şi convinşi la ideea că prinţul Carol trebuie să vină în ţară, că sunt datori să lucreze camarazii spre a-i câştiga acestei idei, întrucât starea rea de lucruri actuală nu poate fi înlăturată decât de un rege major şi energic care nu poate fi decât prinţul Carol(…) Zilele trecute, comandorul Bucholzer, din Şcoala navală din Constanţa, a lat parte la o întrunire a membrilor lojii (masonice, Steaua Polară) cu care ocazie a ţinut un discurs înflăcărat pentru prinţul Carol. (…) Sunt mulţi evrei în această lojă şi convingerea (informatorului) este că evreii sunt aceia care au pus la cale totul pentru aducerea prinţului Carol, întrucât sunt siguri de el că-i va proteja în orice împrejurare şi că în caz că ar izbucni mişcarea violentă de răsturnare a bolşevismului, evreii care vor cădea cei dintâi victime ale pogromurilor ce vor avea loc (în Rusia) vor fi toleraţi a se refugia în masă în România” (1).
Acelaşi Zussman prezintă săptămânal, în aceeaşi perioadă, şi loja „Cavalerii Steagului” din Bucureşti, militând pentru aducerea lui Carol al II-lea în fruntea statului.
Marele gazetar Pamfil Şeicaru l-a vizitat pe Carol la Paris şi a pus problema unei eventuale campanii de presă în favoarea întoarcerii lui în ţară. L-a atenţionat că şansele sunt minime dacă nu renunţă la legătura cu Elena Grunberg. Carol a ripostat violent, afirmând că Elena era la fel de bună ca orice altă femeie.
- Sire, dintr-o zdreanţă murdară nu se poate face steag, a replicat influentul Şeicaru.
Asupra reginei-mamă, Regina Maria, a început o campanie agresivă de denigrare. Reprezenta o piedică în calea planurilor evreilor, deoarece după moartea regelui Ferdinand trebuia să preia şi să asigure regenţa ţării, alături de prinţul Barbu Ştirbei, prinţul Mihai (urmaşul legitim la tron), fiind minor.
Simona Lahovary, care făcea parte din suita reginei, a consemnat în jurnalul său intim: „Campania de denigrare împotriva reginei este alimentată în primul rând de Grigore Filipescu (Nota A)…apoi de ziariştii şantajişti…
Confuzia domneşte şi în capetele oamenilor, în primul pentru că fiecare gândeşte, chiar dacă nu conştient: „de ce n-aş fi eu dictator sau regent?”. Puterea supremă, în trecut regală şi de neatins, este acum obiectul tuturor poftelor, datorită poznelor principelui Carol…Cei care spun că virtual suntem o republică, continuă să-şi spună că am putea fi cu adevărat, ceea ce ar fi mai simplu şi mai puţin costisitor. Confuzia a pătruns şi în mintea lui Aristide Blank. O ridică în slăvi pe regină dar finanţează mişcarea „Vlad Ţepeş” (Nota B), condusă de George Filipescu…” (2)
În foarte scurt timp, societatea românească a devenit conştientă de faptul că „duetul” Carol-Elena Grungerg a venit la putere pentru a spolia ţara (Nota C). Vioara întâia era mânuită de evreică. În acest sens, deosebit de elocvente sunt pasajele de mai jos din scrisoarea pe care soţia generalului erou Eremia Grigorescu i-a adresat-o direct: „Am luat hotărârea să-ţi scriu aceste rânduri copleşită de o imensă durere. Îţi scriu ca româncă ce-şi iubeşte profund ţara…Toţi ţipă de orice se face în politica ţării, în economia ei, în schimbările de guvern, în cumpărarea de materiale pentru ţară, prin contracte pentru întreprinderi sau concesiuni etc, etc, toate trec numai prin oficina ta, care a ajuns să dirijeze întreaga viaţă a ţării, şi implicit te face să devii cauza tuturor mizeriilor, a sărăciei financiare…
Se spune că regele, în prima linie doreşte ca să-i aduni bani…că regele a venit în ţară decât să-şi refacă situaţia materială…că el ar fi venit în zile ca cele de azi să sacrifice ţara pentru o femeie…Tu, şi prin tina întreaga ta familie, pe care poporul nu vă mai poate admite ca factori influenţă în conducerea destinelor lui, atârnaţi ca plumbul de capul şi de braţele regelui”.
Şi presa internaţională era la curent cu jefuirea României de cele două lipitori. Iată ce scria revista „Time” în 1937: „În România, a cărei familie regală n-a fost considerată niciodată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea acestuia (a iahtului lui Eduard al VIII-lea) a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de guvern…Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri (Nuham Grunberg) părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră (!) cu iahtul „Nahlin, care s-o facă cunoscută în întreaga lume”.
Foarte puţine persoane cunoşteau că Naham Grunberg locuia la Bucureşti. Prin fiica sa a profitat din plin de pe urma multor afaceri, devenind o persoană extrem de bogată. Casa acestuia a fost pusă la dispoziţia celor doi, unde se aranjau cele mai secrete afaceri politice şi economice. Din timp, Carol şi Elena au comandat construirea mai multor tuneluri subterane care uneau Palatul cu casa Elenei şi a tatălui ei. Prin ele, cei doi se puteau deplasa în cel mai deplin secret,
Cea mai sinistră persoană care a pătruns în preajma regelui Carol al II-lea a fost Ernest Urdăreanu, un „jidan” sadea, cum îi numeau românii pe evreii proveniţi din căsătorii mixte. La cererea amantei, regele l-a numit secretarul şi aghiotantul său personal, după care l-a propulsat ca şef al Palatului. De el nu putea trece nimeni fără a lăsa o dijmă.
„Pe bună dreptate – scria un comentator britanic – se spune că aurul strălucitor al Coroanei României este atât de pătat şi de şters încât abia dacă se mai vede. Că frumoasele mâini ale Elenei Lupescu ţin în ele viaţa şi moartea, iar ghearele lacome ale lui Urdăreanu ţin destinul ţării. Încet dar sigur, Carol alunecă spre dezastru, trăgându-şi după el regatul”. Evenimentele pe care le prezint în continuare au fost ţinute secret de Casa regală. Însă, aceeaşi revistă „Time” a intrat în posesia informaţiilor şi le-a făcut publice. Pe scurt.
Înainte de urcarea pe tron al lui Carol, România era pe cale de a fi guvernată prin regenţă de prinţul Nicolae, care se opunea cu înverşunare activităţii evreieşti din România şi făcea parte din mişcarea legionară. Citez din revista menţionată: „Ruptura finală dintre Carol şi Nicolae s-a întâmplat la o petrecere în familie, la Palatul Cotroceni, când Carol, a propus un toast în cinstea roşcovanei intruse, madam Lupescu (Grunberg). Prinţul de 15 ani, Mihai a scăpat paharul de şampanie, Carol i-a tras un picior. Nicolae a intervenit. O armă, se pare a lui Nicolae,a detunat. Regina Maria, care a primit glonţul în piept, a început să scuipe sânge”.
Se întâmpla în 1937. După un an, Regina mamă a încetat din viaţă, fără a se da publicităţii cauza morţii. De fapt, în ţară, despre cele de mai sus nu s-a scris nimic…
Elena Grunberg este cea care a deschis uşa palatului regal pentru magnaţii evrei Max Auschnitt şi Nicolae Malaxa (Nota D). Spolierea României în folosul evreimii şi a Casei regale se făcea deja pe faţă. Voi reda doar cel mai mare gheşeft din perioada interbelică, cel care a desăvârşit această spoliere: falimentul deliberat al „Marmorosch-Blank”.
În perioada 1931-1932 s-a decoperit că această bancă avea un deficit de 1.600.000.000 lei. „Banca, cea mai mare bamcă comercială din România, era tentaculul economic al B’nai B’rith, iar evreul Aristide Blank, patronul băncii, se învârtea ca peştele prin apă la Palatul Regal, sponsorizând în dreapta şi în stânga. Ingineria pusă la cale mai făcea ca falimentul Băncii să atragă şi falimentul mai multor întreprinderi în care Carol al II-lea şi Elene Lupesc-Grunberg fuseseră special cointeresaţi prin cedare de acţiuni.
Pentru salvarea Băncii a intervenit la Carol chiar tatăl roşcatei sale amante, Nicolae Lupescu (Naham Grunberg). Oricum, Carol al II-lea îi era însă obligat direct chiar lui Aristide Blank. De aceea, regele a obligat Banca Naţională a României să acopere deficitul (trebuie arătat că Mitiţă Constantinescu, guvernatorul BNR era în acelaşi timp şi ministru de Finanţe, deci o marionetă perfectă în mâna lui Carol al II-lea) Primăria Bucureştiului să cumpere pentru o jumătate de miliard de lei un teren de la Otopeni al lui Aristide Blank, iar guvernul să concesioneze Regia Monopolului de Stat băncii evreieşti.
Cum molahul iudeu nu a fost sătul, regele dispune finalmente ca statul să preia activul şi pasivul băncii Marmorosch-Blank, asta însemnând că afacerile oneroase evreieşti să fie suportate de contribuabilii români” (1)…

NOTE:
Nota A: Trebuie precizat că Grigore Filipescu era urmaşul unor masoni renumiţi. Dintre aceştia, Gheorghe Filipescu, aghiotant al domnitorului Cuza şi mareşal al Curţii regelui Carol I, avea gradul 94 în Ordinul de Memphis, supraveghetor al Lojii „Steaua României” şi venerabil al lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, aceasta de obedienţă evreiască, motiv pentru care evreul Aristide Blank îi finanţa organizaţia.

Nota B: Organizaţia „Vlad Ţepeş” era finanţată copios de evreul Aristide Blank. Mai târziu, când regele Carol al II-lea avea nevoie de o diversiune pentru a diminua puterea Mişcării Legionare la alegeri, va fi transformată în Partidul Conservator.

Nota C: În 1894, căpitanul Alfred Dreyfus, un ofiţer evreu din armata franceză, a fost pe nedrept acuzat de trădare, în mare parte din cauza atmosferei preponderent antisemite. Herzl a văzut mulţimi de oameni scandând: „Moarte evreilor” în Franţa, patria Revoluţiei, şi a prevăzut o singură soluţie: emigrarea în masă a evreilor într-un loc pe care să-l numească „al lor”. Şi unde putea fi aceasta? În Ţările Române. Astfel, „Afacerea Dreyfus” a devenit determinantă în geneza sionismului politic.
În ziua de astăzi se repetă această „minciună oficială”. În realitate a fost o înscenare făcută de Moses Lehman, maiorul Estehazy şi Maurice Weil (evrei), cel din urmă un intim al lui Rothschild.

Nota D: Max Auschnitt era fiul evreului Osias Auschnitt, care deţinea o firmă comercială de import tablă, la Galaţi. După moartea tatălui, fiul a mutat afacerea la Bucureşti, fondând firma „Magazinele unite de fierărie”. În scurt timp, prin corupţie, a reuşit să deţină monopolul importului de tablă pe întreaga ţară. Cumpărând acţiuni peste acţiuni, pătrunde în Comitetul de Administraţie al Societăţii Reşiţa, alături de Malaxa.
Cei doi au dat o grea lovitură industriei româneşti. Primul a reuşit să falimenteze toate întreprinderile româneşti care produceau tablă subţire, foarte solicitată pe piaţa internă, impunându-şi monopolul în acest domeniu. Malaxa şi-a dezvoltat uzinele sale de producţie de locomotive la Bucureşti, blocând-o pe cea de la Reşiţa.
Cei doi escroci i-au asigurat regelui Carol al II-lea 30-35% din totalul acţiunilor la Uzinele Malaxa.

Surse: 1. http://bisericasecretă.wordpress.com;
2. Revista Magazin istoric, mai 1974;

istoriabasarabiei.wordpress.com

RUŞII ŞI EXPANSIUNEA LOR. RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE

Ruşii sunt descendenţii ramurii răsăritene a neamurilor slave, care au împânzit Europa orientală şi centrală în primul mileniu de după Christos. Ei au ocupat regiuni întinse şi greu accesibile din nord-estul continentului, ducându-şi viaţa izolaţi de restul lumii. Abia spre anul 1000 s-a înregistrat un oarecare progres pe drumul eliminării relaţiilor gentilice şi în apariţia germenilor feudalismului rusesc. Cnezatele ruseşti iau contact cu unele state civilizate europene, în special cu Bizanţul, de unde adoptă şi tipul religiei creştine ortodoxe. Treptat, se va desprinde o elită socială demnă de a sta în acelaşi rând, ca rafinament şi cultură, cu nobilii ţărilor europene. În schimb, imensa masă a poporului rus trăia în cele mai inumane condiţii, cu sufletul pătruns de ignoranţă şi misticism. S-a vorbit mult, şi nu fără temei, de barbaria rusească. Ea izvorăşte tocmai din aceste secole de incultură şi oprimare, care au făcut din poporul rus un fel de paria al Europei.
Prin secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Rusia îşi va realiza unitatea statală. Comparând aceste date, putem deci trage interesanta concluzie că Rusia ca atare nu exista ca stat în momentul întemeierii principatului Moldovei, care cuprindea şi teritoriul dintre Prut şi Nistru!
Curând, Imperiul rus se va forma pe o mare suprafaţă în estul extrem al Europei şi nordul Asiei. Iniţial supuşi dominaţiei tătare, ruşii, după unii ei înşişi populaţie mongolă slavizată, au sfârşit prin a-i învinge şi a le cuceri hanatele de la Marea Caspică. Ruşii au început să fie creştinaţi din secolul al X-lea în ritul bizantin, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizaţie (la noi creştinismul pătrunsese cu aproape şapte secole mai devreme!). Dar creştinarea lor decurgea foarte încet, după cum constata şi cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „După cum se ştie, ruşii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creştini pe la sfârşitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor. Procesul însă de creştinare la ruşii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii şi preoţii trimişi din Constantinopol, organizează viaţa religioasă a ruşilor. Creştinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credinţa nouă, adoptată mai mult ca formă, în viaţa spirituală a ruşilor persistă credinţele şi superstiţiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credinţă (dvoeverie).” (1)
Iar slavistul rus Sobolevski afirma: „Literatura rusă îşi are începutul în literatura sud-slavă şi cele dintâi opere, cu mici excepţii, nu sunt altceva decât copii de pe operele sud-slave.” (2)
Apoi, puterea lor crescând, au început o politică de cuceriri necontenite, politică accentuată după ce Petru cel Mare şi Ecaterina II au civilizat cât de cât ţara, care până la ei, dar şi după aceea, era foarte înapoiată şi barbară, un criteriu de comparaţie cu nivelul civilizaţiei occidentale sau chiar al celei est-europene fiind, în continuare, imposibil de găsit. În acelaşi timp, curtea ţarilor imita modelul bizantin, ruşii considerându-se continuatorii acestui imperiu cu o înaltă cultură, moştenitor al valorilor antichităţii greco-romane, peste care s-a altoit ideologia creştină, distrus de turci în 1453. Prin suprimarea de facto a postului de patriarh de Constantinopol ca lider religios al creştinilor ortodocşi, ţarul se va considera, fireşte, părintele spiritual al unor populaţii deosebit de numeroase şi variate, locuind pe un imens teritoriu. Bineînţeles că în viziunea ţarilor, rolul religios pe care pretindeau că îl deţin urma a fi completat cu unul identic de ordin politic. În acest sens, se cuvine menţionat faptul că însuşi cuvântul „ţar” nu reprezintă altceva decât forma slavizată a latinescului „caesar”.
Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune. De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el.
Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite. S-a făcut chiar o reuşită comparaţie cu relaţiile româno-suedeze, şi într-adevăr, cu nimic nu erau unele mai intense decât celelalte, ca între nişte popoare despărţite de distanţe apreciabile. Istoriografia stalinistă vedea însă cu totul altfel lucrurile, şi o mostră ar putea fi pasajul următor: „Istoria ne arată deci că poporul român, în lupta lui pentru independenţă şi pentru formarea statului său naţional, a avut cel mai mare şi mai efectiv sprijin numai din partea poporului şi armatei ruse. Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acţiunile diplomatice, economice, administrative şi culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română, atât de folositoare neamului românesc.” (3) Asemenea afirmaţii necontrolate pot fi răsturnate din prima clipă în care cuvântul poate răsuna liber. Replica o dădea un istoric basarabean, de altfel om politic de stânga, dar care n-a tăinuit adevărul: „Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut şi are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor. În contactul său cu rusul, bulgarul, sârbul şi ruteanul, dânsul puţin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile şi moravurile sale.” (4)
Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români. „În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică. (5) Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.
Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg: „În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».” (6)
La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol. Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni. Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor. În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.
La 13 aprilie 1711, la Luţk, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, convins de temeinicia afirmaţiilor lui Petru cel Mare despre posibilitatea acordării independenţei principatului, a încheiat cu acesta o alianţă antiotomană. Într-o diplomă a ţarului se păstrează condiţiile acestei alianţe, primul articol menţionând: „Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru, inclusiv Bugeacul. Toate fortăreţele vor rămâne ţării.” (7) De asemenea, în articolul XI se defineau clar graniţele statului moldovean: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţarii Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginea Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări.” (8)
Dar încă de pe acum, ruşii îşi manifestau tendinţa de dominaţie asupra Moldovei, consemnată în tratat sub forma „protecţiei”. Articolul XIII: „În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” (9)
Majoritatea istoricilor români necomunişti au privit cu neîncredere şi scepticism acest tratat încheiat cu atâta grabă cu o mare putere, încă prea puţin cunoscută la noi. E chiar de mirare naivitatea politică a unui om educat precum Cantemir, căci chiar articolele tratatului ne permit să ne facem o idee asupra consecinţelor sale. De aceea, A.D. Xenopol remarca: „Sub turci oricât de rău stătea ţara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc. Prin tratatul lui Cantemir, Moldova devenea numaidecât un adevărat guvernământ rus.” Şi aceasta pentru că „dacă politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o ţintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată şi de dezvoltare naţională, într-un cuvânt a ne face ruşi.” (10)
Bătălia decisivă dintre ruşi şi turci s-a dat, pentru prima oară, pe teritoriul Moldovei. Pentru că, spunea Berg: „După bătălia de la Poltava, care i-a asigurat Ucraina, Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul principatelor dunărene. Intrând în legătură cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru în 1711 a trecut Nistrul la Soroca, însă a fost bătut de turci pe Prut, în apropiere de târguşorul Stănileşti.” (11)
Principele cărturar Dimitrie Cantemir, după înfrângerea suferită, s-a refugiat în Rusia, de unde a continuat, prin lucrările sale ştiinţifice, să susţină ideea identităţii naţionale şi a unităţii teritoriale a poporului român. Viaţa lui în înapoiata Rusie nu a fost deloc uşoară, după cum scria acelaşi cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Din datele care s-au păstrat în arhivele ruseşti, Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această ţară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în ţara ruşilor, pe care el nici nu-şi dă osteneala s-o cunoască. Se ştie că el n-a scris nicio lucrare asupra acestei ţări. Nu ştia îndeajuns nici limba rusă, folosindu-se în scrierile lui de un translator, de secretarul său, Iliinski. El trăieşte în lumea trecutului lui. Moldova, neamul românesc şi Imperiul otoman formează obiectul preocupării lui ştiinţifice. Până în 1719, el stă retras, departe de societatea rusească.” (12)
Dar tentativa lui Petru cel Mare a fost suficientă pentru a le crea ruşilor gustul de a se extinde spre sud-vest. Pentru că după Petru cel Mare, în mentalitatea ruşilor s-a creat o ideologie nouă cu privire la Peninsula Balcanică. Ideile vechi, de superioritate a poporului rus faţă de alte popoare şi de misionarismul lui, căpătau o formă nouă. Începea să se afirme mai clar ideea cuceririi Constantinopolului. Idealul pravoslavnicilor ruşi era de acum cel de „a înfige Sfânta Cruce” pe turnurile Sfintei Sofii. (13)
Principala continuatoare a acestei politici a fost Ecaterina II, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă. Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg: „Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” (14)
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793. Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti. În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac , pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.
Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti. Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei. Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.
În octombrie 1800, ţarul Pavel I aproba planul lui Rostopcin de împărţire a Imperiului otoman între Rusia şi Austria. Rusia urma să ia Moldova, Bulgaria şi Rumelia, iar Austria – Muntenia, Serbia şi Bosnia.
La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.” (17)
În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon. Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.
La 17 octombrie 1805 s-a realizat un proiect al tratatului de alianţă între Napoleon şi împăratul Francisc I al Austriei, care prevedea în articolul IX ca Austria să ocupe „în deplină suveranitate” Muntenia, Moldova şi Bugeacul. Mai târziu, în funcţie de schimbarea alianţelor, aceste provincii româneşti vor fi „oferite” de Napoleon şi ţarului Alexandru I. (16)
Încercând să stăvilească iureşul rusesc în continuă creştere, turcii au căutat să-şi subordoneze şi mai mult ţările române, pentru a fi siguri că nu se va putea produce nicio defecţiune din partea lor. În scopul reducerii cât mai mult a autonomiei lor, au fost numiţi deja din 1711 în Moldova şi din 1716 în Muntenia domnii fanarioţi, credincioşi Porţii şi străini de poporul român. Însă chiar şi unii dintre aceşti domni au continuat politica de apărare a integrităţii hotarelor. Am văzut cum, în Moldova, Nicolae Mavrocordat a obţinut de la Poartă renunţarea la anexarea de către aceasta a cetăţii Soroca. De asemenea, în 1775, când Poarta a încălcat angajamentele sale faţă de Moldova, cedând Austriei Bucovina cu vechea capitală Suceava, principele fanariot Grigore III Ghica, împreună cu toţi boierii, a protestat vehement, determinând uciderea sa de către trimişii Porţii doi ani mai târziu.
Oricât pare de ciudat, la edificarea Rusiei moderne o contribuţie de seamă şi-au adus numeroşi români, cum se va vedea în continuare. Ca răsplată pentru acest nepreţuit ajutor, Rusia se pregătea să devoreze ţările române.

Note:
1 Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989, p. 26.
2 Ibidem.
3 N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut şi în prezent, f.l., 1946, p. 36.
4 Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 38.
5 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 31.
6 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 75-76.
7 Probleme fundamentale ale istoriei României, f.l., f.a., p. 285.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 27, 47.
11 Anton Crihan, op. cit., p. 76.
12 Ştefan Ciobanu, op. cit.., p. 367-368.
13 Ibidem, p. 241.
14 Anton Crihan, op. cit., p. 76.
15 Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 95.
16 Ibidem.

În ajunul marcării celor 200 de ani de la sfârşitul războiului ruso-turc din 1806-1812 (16(28) mai 2012), în urma căruia Basarabia a fost anexată de către Imperiul Rus, se trec cu vederea alte două evenimente, legate nemijlocit de această tristă aniversare.
Este vorba despre negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) între Franţa şi Rusia.
Nu uităm despre Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Uniunea Sovietică a primit carte blanche pentru a reanexa Finlanda, Statele Baltice, Basarabia (a cărei metamorfoză este Republica Moldova), vestul Ucrainei şi al Bielorusiei. Dar, puţini îşi mai amintesc că măsuri similare au fost făcute şi în timpul celebrelor negocieri de la Tilsit, în 1807, care au încheiat un război dintre Imperiul Rus şi Franţa napoleoniană. Iar împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon. Mai mult chiar, ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India). Napoleon căzuse de acord ca Rusia să-şi extindă graniţele la nord şi la sud din contul Finlandei, Principatelor Române şi altor teritorii pe care va fi capabilă să le subjuge prin forţa armelor.
O analogie între războaiele duse de Alexandru I contra otomanilor şi Suediei şi expansiunea sovietică din 1939-1940 poate fi identificată în mod clar. Şi în primul caz, şi în al doilea motivul principal pentru acţiunile oficiale ale ruşilor (sovieticilor) a fost de a contracara un „eventual” atac din partea Vestului, cât mai departe de frontiera existentă. Şi în primul, şi în al doilea caz pretextul pentru război a fost unul extrem de îndoielnic. Şi în primul, şi în al doilea caz războaiele au fost influenţate de consecinţele acordurilor secrete semnate de Rusia (URSS), cu „stăpânul” Europei continentale. Numai că, în 1939, acesta a fost Hitler, iar la începutul secolului al XIX-lea era Napoleon. Iar în urma anexărilor din 1809-1812 ruşii acaparaseră la nord Finlanda şi la sud Basarabia, pe care le-au stăpânit până la 1917, încercând să le ocupe din nou la 1939 (parţial, în războiul „de iarnă”, Finlanda) şi la 1940 (fără lupte, România dintre Prut şi Nistru).
Tratatul de la Tilsit şi acordul sovieto-german au dus la extinderea teritorială a Rusiei (URSS), iar principalele direcţii de expansiune au coincis (cu excepţia Statelor Baltice). Există trei astfel de zone: finlandeză, poloneză şi dunăreană. Direcţia finlandeză: războiul ruso-suedez din 1808-1809, în urma căruia a fost anexată Finlanda (aceasta corespunde cu războiul sovieto-finlandez din 1939-1940 şi formarea RSS Carelo-Finice). Direcţia poloneză: anexarea regiunii Bialystok în 1807 şi districtului Tarnopol din Galicia, în 1809, ca o compensaţie pentru participarea Rusiei în războiul împotriva Austriei de partea lui Napoleon (alipirea Ucrainei de Vest şi Bielorusiei de Vest, în 1939). Direcţia dunăreană: războiul ruso-turc din 1806-1812 şi anexarea Basarabiei (invazia Armatei Roşii în Basarabia şi Bucovina de Nord în vara anului 1940).
Semnând pactul cu Germania hitleristă, Stalin, care cunoştea bine istoria războaielor napoleoniene, fără îndoială, ar putea fi apelat teoretic la precedentul Tilsitului. Rusia a folosit Pacea de la Tilsit, pentru a-şi întări capacitatea de apărare, promovând reforme militare importante, ţinând cont de experienţa franceză. Stalin, de asemenea, a încercat să folosească răgazul paşnic pentru a întâmpina pe deplin pregătit inamicul. O altă întrebare este: în ce măsura aceasta i-a reuşit?
Ce s-a întâmplat mai departe este, de asemenea, cunoscut. În timp ce Rusia se extindea pe contul Suediei (Finlandei) şi Principatului Moldovei (Basarabiei), împingându-şi frontierele spre nord şi sud, Napoleon şi-a extins graniţele imperiului său până-n Portugalia. În timp ce Stalin şi-a anexat Statele Baltice şi Basarabia, a luptat cu finlandezii şi a cotropit Ucraina de Vest, Hitler a cucerit complet Europa continentală. Iar apoi ambii, şi Napoleon, şi Hitler au atacat Rusia (URSS). În 1941, Finlanda şi România s-au revanşat contra URSS pentru a-şi recupera teritoriile pierdute.
Revenind la tratatele franco-ruse încheiate la Tilsit (ratificate de către Alexandru I şi Napoleon la 27 iunie/9 iulie 1807), vom remarca că în ambele tratate (Tratatul ruso-francez de pace şi prietenie şi Tratatul ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă (secret) au fost introduse articole ce vizau raporturile ruso-turce şi soarta Principatelor Române. În primul tratat, problema care ne interesează a fost reflectată, direct sau indirect, în articolele 22-25. Articolul XXIII: „Trupele rossiene se vor retrage din principatele Valahia şi Moldova, dar provinciile menţionate nu vor fi ocupate de trupele turceşti până la schimbul instrumentelor de ratificare a viitorului tratat definitiv de pace între Rusia şi Poarta Otomană”.
În articolul VIII al Tratatului secret ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă s-au fixat următoarele stipulaţii, ce vizau direct raporturile ruso-turce: „Dacă din cauza schimbărilor care au survenit la Constantinopol” Poarta nu va accepta mediaţia Franţei sau după acceptarea ei, în termen de trei luni, convorbirile nu se vor solda cu un rezultat satisfăcător, atunci „Franţa va acţiona împreună cu Rusia împotriva Porţii Otomane şi ambele părţi contractante vor încheia un acord menit să elibereze de jugul şi suferinţele turceşti toate provinciile Imperiului Otoman din Europa cu excepţia Constantinopolului şi provinciei Rumelia”.
În clauzele tratatelor ruso-franceze referitoare la Problema Orientală nu s-a fixat concret împărţirea Imperiului Otoman. Mai degrabă, dacă vom ţine cont de conţinutul altor articole, între Franţa şi Rusia au fost repartizate sferele de influenţă în Europa. Chiar şi articolul VIII al Tratatului secret de alianţă conţinea o formulare ambiguă în privinţa viitorului destin al posesiunilor otomane din Europa. Devenind mediator, Napoleon a urmărit să ia sub controlul său chestiunea soluţionării litigiilor ruso-turce, fără ca să-şi asume anumite obligaţii fixate în documente diplomatice.
Deşi în tratate nu s-a fixat deschis încorporarea Principatelor Române la Rusia imperială, în cercurile politice şi militare ruseşti tocmai în aşa mod era interpretat conţinutul lor. În afară de aceste două tratate, care însumau în total 46 de articole, dintre care 16 erau adiţionale şi secrete; şi acordul ruso-francez privind „transmiterea” Franţei a regiunii Cotor şi Insulelor Ionice – în arhivele ruseşti nu s-au găsit niciun fel de alte documente, care s-ar fi semnat la Tilsit. Dar, chiar la puţin timp după săvârşirea acestui eveniment, în Europa a început să circule aşa-zisul „Tratat secret de la Tilsit” care presupunea, printre altele, acapararea de către Rusia a posesiunilor europene ale Porţii Otomane.
În scrisorile din 29 iulie şi 5 august 1807, consulul austriac de la Bucureşti, Brenner, comunica ministrului Afacerilor Externe, Stadion, că generalul Miloradovici susţinea că prin înţelegerea ruso-franceză Basarabia, Moldova, Ţara Românească vor fi cedate Rusiei, iar Dunărea va fi hotar între Imperiul Rus şi cel Otoman.
Speranţele ţarului rus în acordul mutual al lui Napoleon de la Tilsit (1807), referitor la anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti, nefiind fixat pe hârtie, nu se bazau însă pe un suport juridico-diplomatic. De aceea, „pretenţiile” diplomaţiei ruse erau privite de către cei de la Quay d’Orsay ca fiind neîntemeiate, deoarece în diplomaţie, ca şi în muzică, „dacă motivul nu este pus pe note, el nu are nici o valoare”. Chiar dacă Napoleon considera că Principatele sunt deja pierdute pentru Poartă, el nu se grăbea să soluţioneze problema orientală în favoarea Rusiei, din motivul principal că vedea în aceasta un mijloc efectiv de presiune politică asupra Petersburgului şi de şantaj al englezilor.
În vara anului 1808 se efectuau pregătirile de proporţii, necesare pentru preconizata întâlnire a împăraţilor Napoleon şi Alexandru I. Înainte de a pleca la Erfurt, unde fusese fixat locul acestuiSummit talks, Napoleon îl însărcinează pe Talleyrand să pregătească un proiect de tratat în care se menţiona că împăratul Rusiei „se va mărgini, în prezent, să ocupe, ca şi în trecut, Ţara Românească şi Moldova, lăsând toate lucrurile în situaţia în care se găsesc astăzi…” (art. 7). De asemenea, se menţiona că negocierile de pace ruso-turce vor începe numai după ce negocierile cu Anglia vor indica un sfârşit favorabil.
La 17(29).09.1808, Rumeanţev şi Champagny, miniştri de Externe şi plenipotenţiari ai celor două puteri, încep negocierile. Rumeanţev comunica ţarului că Franţa recunoscuse încorporarea Principatelor Române la Rusia, dar „împăratul Napoleon nu poate, fără a nu provoca numeroase reproşuri motivate din partea turcilor, să-i impună sau să le prescrie să cedeze aceste principate” Rusiei.
În urma convorbirilor şi întrevederilor personale dintre Napoleon şi Alexandru I la 30.09 (12.10) 1808, la Erfurt, a fost semnată Convenţia secretă de alianţă între Rusia şi Franţa. Chestiunilor Imperiului Otoman şi Principatelor în tratativele ruso-franceze le-a revenit un rol esenţial, fiindu-le consacrate cinci dintre cele 14 articole ale Convenţiei: „Articolul 5. Înaltele părţi contractante se obligă a considera o condiţie neapărată a păcii cu Anglia recunoaşterea de către ea a Finlandei, Valahiei şi Moldovei ca fiind încorporate în componenţa Imperiului Rus”. „Articolul 8. …Majestatea Sa împăratul întregii Rusii a mutat, deja, în această parte hotarul imperiului său până la Dunăre şi a încorporat la imperiul său Moldova şi Valahia, negăsind posibil să recunoască integritatea Imperiului Otoman, altfel decât cu această condiţie. Drept urmare, Majestatea Sa împăratul Napoleon recunoaşte încorporarea amintită şi hotarul Imperiului Rus, mutat până la Dunăre”.
Astfel, acţiunile diplomaţiei ruse în vederea rezolvării problemei orientale în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse la Tilsit şi Erfurt şi-au găsit un sfârşit logic: acapararea a ceea ce era deja în mâinile proprii – a Principatelor Române. La 1808 cei doi suverani considerau că s-au întâlnit „pentru a se ocupa de interesele globului pământesc şi nimic nu-şi doresc sie, decât doar a păstra ceea ce fusese deja achiziţionat”.
Putem conchide că, după Tilsit, scopurile Rusiei în privinţa chestiunii Principatelor Române au evoluat esenţial: de la menţinerea sferei de influenţă - la încorporarea lor nemijlocită. Au evoluat şi metodele de înfăptuire a actului dat: de la rezolvarea lui cu asistenţa Franţei (la Tilsit) spre soluţionarea pe cale de sine stătătoare (la Erfurt). Negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) demonstrează că diplomaţia secretă europeană a evoluat într-o nouă fază: Europa este împărţită de marile puteri în sfere de influenţă. Iar principiile dreptului internaţional s-au redus la adresa Principatelor Române, la încheierea unor pacte de partajteritorial de către cei doi mari jucători ai epocii – Rusia şi Franţa.
Cu toată convenţionalitatea analogiilor istorice, pare a exista o paralelă între Tratatul de la Tilsit (1807) şi Convenţia de la Erfurt (1808) cu pactul sovieto-german din 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop). În ambele cazuri, adversarii ideologici au semnat un acord pragmatic privind împărţirea sferelor de influenţă în Europa. Comun este şi demersul general antibritanic al ambelor tratate. Prin pacea care s-a încheiat la Tilsit, harta politică a Europei era substanţial modificată şi apoi revăzută la Erfurt.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

Sursa: Cotidianul Național TIMPUL

Israelul European a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat evreiesc în Europa[1] [2]. Radu Mihai Crişan spune că ideea creării unui Israel european pe teritoriul românesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 - 1880) care a fost un mare susţinător al acesteia!”[3].
Despre acelasi lucru vorbeste şi Paul Goma, care arăta că la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 - 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susţinut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din: “Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei - capitala la Lemberg (Lvov)” [4].
Când, „la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva propriului guvern(;), are loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu(;) din care cităm: “Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-pontodunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă”[5].
În momentul în care a aparut la evrei ideea creerii unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru. Astfel că, teoria unor protocronişti evrei susţine că evreii ar fi colonizat Dacia cu câteva secole înaintea colonizării romane[6]. Alţii sustineau şi susţin că evreii erau în Dacia în numar mare încă înaintea formării poporului român[7]. Dintre inventatorii şi susţinătorii unor astfel de teorii trebuie amintiţi: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea “Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România 1986, XXI-XXII” - Gyémánt 2004[8].
Ideea crearii unui Israel european pe teritoriul românesc şi-a facut simţită prezenţa atât la Conferinţa internatională de la Berlin din 1878 cât şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra României ca să “accepte încetăţenirea neconditionată a oricarui evreu” care voia să se stabilească în România. De menţionat este faptul că venirea evreilor în România dupa 1830 a facut ca în Moldova în principalele oraşe majoritatea populaţiei să fie evreiască[9]: Orhei=57,8%; Soroca=56,9%; Bălți=55,9%; Hotin=50%; Chişinău=45,9% [10] şi Fălticeni=57%; Dorohoi=53,6%; Iaşi=50,8%[11]. Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internaţional prin care accepta intarea în ţară a încă 300.000 de evrei [12].
Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinirea planului a fost partidul comunist. De aceea, la izbucnirea revoluţiei comuniste din Rusia din 1917 când statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească. Ei militau pentru “caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei române de a opri haosul “revoluţionar” care domnea. Mai trebuie evidenţiat faptul că în perioada 1917 - 27 martie 1918 evreii au cerut ca în comitetele revoluţionare să se vorbească doar în rusă. Poziţia minorităţilor etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinâi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susţineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina. Acelasi istoric ne spune că: “pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe nationalităţi arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea românească, pe când ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică”[13]. Astfel ca unii dintre membrii Sfatului Ţării, în prima lui configuraţie, doreau ramânerea Basarabiei în componenţa Rusiei şi s-au opus chemării armatei române pentru a restabili ordinea. Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip[14]. Organizaţia politică naţională evreiască Bund, propaga doua idei de bază: autonomia naţional culturală evreiască şi menţinerea Basarabiei în componenţa Imperiului Rus[15].
După unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit ca la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 - 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susţină un plan de formare a unui Israel european alcătuit din: “Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei - capitala la Lemberg (Lvov)”. Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s-au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încât “începând cu 23 august 1939 - pactul Stalin-Hitler! - printre evrei a început sa circule promisiunea fermă că în curând Tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia românească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.” De aceea, atunci când prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, “evreii din Chişinău îi întâmpinaseră pe sovietici cu lozinci ca: “Bine ati venit! V-am asteptat 22 ani!”. Mai mult, “după 28 iunie 1940, evreii cereau: şi TransNistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug)” [16].
Alexandru Şafran (rabin şef în România), a recunoscut cu jumatate de gură cele întâmplate declarând în 1946: “Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti”.
La 7 aprilie 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care-şi formaseră o administraţie proprie au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască. Mare parte din populaţie precum şi administraţia românească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi-au declarat propria republică sovietică evreiască. Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere[17].
Totuşi Stalin s-a tinut de cuvânt şi conform cu spiritul propriei politici a nationalităţilor pe care o promova, a fondat în URSS la graniţa cu China, Regiunea Autonomă Evreiască, gândită ca un cămin naţional evreiesc. Anterior, “a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeei a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să-şi transforme ţara într-un port-avion ne-imersionabil al URSS”, s-a ajuns la varianta enunţată mai sus, a unei regiuni autonome[18].
Note

↑ Şerban Milcoveanu, Tactica şi strategia în întrebări cu ori fără răspunsuri, Tipografia TCM Print, vol. I, Bucureşti, 2003, pag. 10-11
↑ Paul Goma, Săptămâna roşie, p. 93 (Ediţia august 2006)
↑ Radu Mihai Crişan, Secretul sabiei de foc, p.56
↑ Paul Goma, Săptămâna roşie, p. 93-94 (Ediţia august 2006)
↑ Radu Mihai Crişan, Istoria interzisă, p.124-125
↑ Paul Goma, Săptămâna roşie, p. 97 şi 99 (Ediţia august 2006)
↑ De unde ne vin evreii ! http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/08/23/de-unde-ne-vin-evreii/
↑ Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România 1986, XXI-XXII - Gyémánt 2004, p.9
↑ Radu Mihai Crişan, Secretul sabiei de foc, p.56
↑ Rodica Svetlicinâi, Activitatea social politică a minorităţilor naţionale din Basarabia, p.16
↑ Saitul oficial al Comunităţii Evreieşti din România
↑ Radu Mihai Crişan, Secretul sabiei de foc, p.56
↑ Rodica Svetlicinâi, Activitatea social politică a minorităţilor naţionale din Basarabia, p. 42 si 61-62
↑ Paul Goma, Săptămâna roşie, p. 93 si 97-98
↑ Rodica Svetlicinâi, Activitatea social politică a minorităţilor naţionale din Basarabia, p. 17
↑ Paul Goma, Săptămâna roşie, p. 90- 94, si 154 (Ediția august 2006)
↑ Vali Ştirbu şi Mihai Buzduga, Realitatea TV, Botoşani - Republică Sovietică, 22 februarie 2009 (Documentele referitoare la evenimentele din 7 aprilie 1944 pot fi studiate la Muzeul Judeţean Botoşani)
↑ A. Savin, Clipa Siderală a Ucrainei - Cîrdăşia sovieto-germană

ro.metapedia.org

Diversiunea Basarabeană

În volumul “With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania (Tradus si aparut la Editura Rau cu titlul “Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România); cu un cuvânt înainte de general dr. Ioan Talpeş), apărut la Editura Militară (Magazin istoric, nr. 12/2010), Larry L. Watts se ocupă şi de originile şi raţiunile istorice ale neîncrederii Rusiei bolşevice, apoi ale U.R.S.S. faţă de România. Vă prezentăm în continuare un fragment din această incursiune istorică publicat de prestigioasa revista Magazin Istoric.

LARRY L. WATTS

Din decembrie 1917, ameninţarea militară românească era prezentă deja în gândirea sovieticilor, cu mai bine de un an de zile înainte de primele ciocniri polono-sovietice, după ce trupele române începuseră să dezarmeze şi să alunge forţe de zece ori mai mari din Moldova. Repetarea acestui fenomen în Basarabia ce le aparţinea ruşilor la scurtă vreme după ce Petrogradul a instituit starea de război cu România, la 13 ianuarie 1918, i-a conferit acesteia locul de onoare între ameninţările străine.

Totuşi, desemnarea românilor drept inamici de către autorităţile bolşevice avea rădăcini mult mai adânci.

O moştenire de la predecesorii ţarişti era „resentimentul strategic“ faţă de un popor şi un stat care reprezentau singurul obstacol non-slav în faţa „arcului slav“, care se întindea din Rusia, prin Dobrogea în Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia. După cum remarca un strateg britanic, o Românie orientată către Occident şi latină nu putea figura în desenul pan-slav al Rusiei şi nu putea exista „vreo legătură, vreo simpatie între cele două“.

Pentru bolşevici, una dintre sursele cele mai puternice şi persistente de animozitate faţă de români venea din şovinismul justificat prin ideologie, izvorât din revoluţiile de la 1848. Potrivit lui Karl Marx şi Friedrich Engels, dintre europenii din est doar polonezii şi ungurii erau „purtătorii standard de progres“ şi, lucru şi mai important, popoare „revoluţionare, care jucau un rol activ în istorie“. Românii erau consideraţi un popor „neviabil“ şi „degenerat“, un „popor fără istorie“, lipsit de „capacitatea de a supravieţui“ şi fără speranţă să atingă „vreun fel de independenţă“, destinat doar asimilării. Mai rău, românii erau acuzaţi că s-au situat de partea reacţiunii, atunci când revoluţionarii unguri, conduşi de Kossuth, le-au refuzat libertatea şi drepturi egale. Astfel, pentru Marx şi Engels ei se dovediseră „un popor contrarevoluţionar“, în vreme ce ungurii erau un popor „revoluţionar“, demn să fie sprijinit. Potrivit lui Engels, românii, ca şi slavii de sud, erau, fără tăgadă, „purtători standard ai contrarevoluţiei şi aveau să rămână astfel până la completa lor extirpare sau pierdere a caracterului naţional“, pentru că „întreaga lor existenţă era ea însăşi un protest contra unei mari revoluţii istorice“. Revoluţia avea să îi „anihileze“, făcând să dispară „până şi numele“, ştergându-i „de pe faţa Pământului“. „Şi acesta avea să reprezinte un pas înainte“, continua el.

Lenin şi Stalin erau de acord că „popoare întregi reacţionare“ trebuia să fie „şterse“ pentru cauza progresului revoluţionar, atunci când intrau în contradicţie cu mişcarea socialistă mondială. În vreme ce Stalin părea să reconsidere categorisirea drept „contrarevoluţionari“ a slavilor de sud, ţinând cont de performanţele unor Cristian Rakovski, Gheorghi Dimitrov şi Boris Ştefanov, românii au rămas în gândirea sovietică contarevoluţionari incorigibili – un inamic care aştepta să îşi manifeste ostilitatea.

Înainte de sfârşitul lunii ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd a tras concluzia că România transforma Basarabia într-o platformă pentru operaţiuni contra revoluţiei ruse. La sfârşitul anului, spre mijlocul lunii noiembrie, Comisariatul sovietic pentru Afaceri Externe a desemnat România „centrul contrarevoluţiei din sud“ şi a reconfirmat „starea de război cu România“. În vreme ce în nord ameninţarea contrarevoluţionară era atribuită mai multor state, membre ale Antatntei sau ale Puterilor Centrale, în sud pericolul principal era identificat în mod explicit de către liderii bolşevici cu românii. Basarabenii, proclama Comisariatul, erau aşadar obligaţi să ia armele „la fel cu toţi cetăţenii din teritoriile ocupate de inamic“.

Atunci când forţele militare române şi polone au împiedicat, împreună, forţele sovietice să facă joncţiunea cu armata roşie ungară, în 1919, şi mai ales după ce războiul sovieto-polon a izbucnit în 1920, Polonia şi România au fost desemnate împreună drept ameninţarea militară primară pentru regimul sovietic şi ţinta principală a spionajului militar sovietic. Judecata emisă de către comandantul şef al Armatei Roşii, Ioakim Vaţetis, stabilea fara echivoc faptul că principalul pericol pentru puterea sovietică îl reprezenta „un atac comun polono-român contra Rusiei Sovietice“. Această judecată a dominat planificarea strategică şi politica de securitate a U.R.S.S. pentru următorii 16 ani.

Aceste temeri au determinat la mijlocul anilor ’20 elaborarea unei strategii a războiul de partizani preventiv, dezvoltată de sovietici. Generalul Mihail Frunze, al cărui tată era român de origine, aflat în fruntea Consiliului Militar Revoluţionar al Frontului de Sud între 1919-1921, a reorganizat bandele de partizani care operau de-a lungul frontierei cu România şi în interiorul acesteia. Reorganizarea a fost sprijinită de batalionul revolutionar şi unitatea navală, alcătuite din vorbitori de limba română, create de Cristian Rakovski, care era şeful Direcţiei politice în cadrul Consiliului Militar condus de Frunze.

Efortul a căpătat un impuls deosebit la sfârşitul anului 1925 şi începutul anului 1926, când unităţi de genişti, tehnice şi de securitate din cadrul Directoratului de Informaţii Militare şi CEKA au fost subordonate în mod direct organelor de informaţii ale Districtului Militar Ucrainean. Obiectivul lor era să pregătească „operaţiuni active de partizani în spatele armatei invadatoare“, inclusiv să recruteze şi să antreneze personal din sate şi să facă depozite clandestine de arme, muniţii şi provizii.

Şi mai impresionantă era amploarea campaniei de dezinformare. S-a depus un efort imens pentru a dezvolta o campanie de propagandă care să justifice expansiunea teritorială a U.R.S.S. pe seama României şi a Poloniei, descriindu-se natura agresivă şi reacţionară a guvernelor lor şi starea de oprimare a minorităţilor dintre graniţele lor. Stalin s-a implicat personal în această campanie; el scria: „Dispunem de posibilităţi deosebite. Totul este în mâna noastră: radio, cinema, presa.“ Operaţiunile politice şi de propagandă contra României erau conduse de către secţia româno-basarabeană a Kominternului din Odessa, secţia română a Kominternului cu sediul la Paris şi secţia basarabeană a Biroului Balcanic, tot cu sediul la Paris. S-au tipărit publicaţii precum Zece ani de ocupaţie sângeroasă în Basarabia, în 1928, şi România în războiul antisovietic, acelaşi an, în ambele România fiind descrisă drept „cea mai sălbatică monarhie din Europa“.

În martie 1925, Biroul Politic a adoptat o rezoluţie cu titlul Despre munca în Basarabia, stabilind strategia regională şi pentru străinătate a propagandei în vederea recuceririi acestei provincii. Nou creata „Societate a basarabenilor“ avea ca scop „intensificarea luptei pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul străin“. În aprilie 1925 au fost prezenţi la congresul de creare 4.000 de membri; dintre aceştia, doar 15% erau oficial membri ai partidului comunist. Congresul a stabilit că „condiţiile istorice concrete“ cer Societăţii să lucreze în subteran pentru „eliberarea basarabenilor de sub jugul burgheziei şi al proprietarilor de pământ străini“, mai curând decât să ceară realizarea imediată a acestui obiectiv, din moment ce „lupta U.R.S.S. pentru rezolvarea problemei basarabene“ se desfăşura la nivel diplomatic.

Societăţile basarabene din Statele Unite erau dirijate prin intermediul unui „Birou secret pentru studiul problemei basarabene“, cu sediul la Moscova, care includea reprezentanţi ai Comitetului Central, Statului Major al Armatei Roşii, Comisariatului pentru Afacerile Externe, Asociaţiei Unionale pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, Komintern şi conducerea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti. În martie 1940, societăţile basarabene din S.U.A. au primit următoarele misiuni: să obţină recunoaşterea dreptului populaţiei basarabene de a se desprinde din România, pentru că această provincie „a fost încorporată cu forţa în Regatul Român“; să convingă opinia publică americană că o eventuală intervenţie militară sovietică în România ar trebui interpretată ca un caz de „asistenţă armată acordată de U.R.S.S. în urma unei cereri exprese din partea populaţiei basarabene“; să menţină o campanie de presă care să arate „situaţia nefericită a regiunii, starea de înfometare a populaţiei şi necesitatea unei asistenţe dinafară, pentru a scăpa de jugul represiunii româneşti; să strângă fonduri pentru „lupta de eliberare“.

La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, problemele teritoriale basarabeană şi transilvăneană erau strâns legate în gândirea sovietică. Politica dusă de Komintern de a cere ca România să cedeze aceste teritorii, alături de Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după criza cehoslovacă din 1938, când Moscova a început să îşi declare sprijinul pentru pretenţiile iredentiste ale regimului Horthy. Intenţiile Moscovei faţă de Basarabia, sprijinul ei pentru pretenţiile ungare faţă de Transilvania şi încurajarea pentru pretenţiile bulgare faţă de Dobrogea au devenit explicite (dacă nu încă publice) aproape imediat după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în august 1939. La începutul lunii decembrie, şeful străin al Partidului Comunist Român – şi militant pentru secesiunea Dobrogei –, Boris Ştefanov, a publicat un articol în ziarul Kominternului, în care sugera iminenta cedare a provinciilor româneşti şi argumenta necesitatea stabilirii unor baze militare sovietice pe teritoriul ei.

În prima jumătate a anului 1940, ministrul german la Budapesta raporta, cu uimire, despre deschiderea cu care ministrul sovietic în capitala ungară încuraja Ungaria să întreprindă acţiuni militare în cazul Transilvaniei, exprimându-i aceeaşi idee şi ministrului german. Moscova presa Bulgaria să ceară toată Dobrogea, cu scopul evident de a crea o frontieră comună între Uniunea Sovietică şi Bulgaria. Atunci când au primit felicitările ofiţerilor de informaţii militare bulgari legate de anexarea Basarabiei, omologii lor sovietici au replicat „că este posibil să ne întâlnim din nou pe Dunăre“.

La 26 iunie, Moscova a somat România să îi predea Basarabia şi Bucovina de Nord. Toate proprietăţile au fost expropiate şi s-a introdus un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin şi închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti. Biserica ortodoxă a fost trecută din ascultarea Mitropolitului Basarabiei în cea a Patriarhului rus, distrugând astfel un element fundamental al organizării sociale şi conştiinţei naţionale. Dar cel mai brutal aspect al acestei campaniia implicat eliminarea fizică a populaţiei de etnie românească din zonă. Această epurare etnică abia deghizată a fost supervizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care participase activ şi la „eliberarea“ provinciei.

Magazin Istoric, Anul XLV – serie noua – nr 1 (526), ianuarie 2011 via Basarabia-Bucovina.Info