JEAN NOUZILLES: MOLDOVA, ISTORIA TRAGICĂ A UNEI REGIUNI EUROPENE (II)

( Urmare)

CONCEPŢIA SOVIETICĂ PRIVIND CREAREA POPORULUI MOLDOVEAN – O TEORIE FALSĂ, DE OCUPAŢIE

În august 1947, CC. al P.C.M. îi însărcinează pe istoricii din R.S.S.M. să redacteze un manual de istorie a Moldovei de inspiraţie marxistă pentru a demonstra legitimitatea eliberării Basarabiei, apărându-se astfel rolul jucat de U.R.S.S. Artiom Markovici Lazarev este numit şef al comisiei care trebuie să elaboreze acest manual. Din 1947 până în 1963, acesta deţine succesiv funcţiile de ministru al învăţământului, secretar al P.C.M. şi ministru al Culturii. El redactează, într-o perioadă scurtă o lucrare în care susţine că prin formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti se realizează unirea poporului moldovean. Califică în termeni extrem de duri unirea din 1918 a Basarabiei cu România, prezentând-o ca o invazie a statului român pe un teritoriu care nu-i aparţine. El publică o broşură consacrată creării la 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Lazarev se prezintă ca apărător al intereselor moldoveneşti împotriva pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei. Aceste pretenţii constituie, probabil, raţiunea pentru care comisia privind originea moldovenilor nu pleacă de la concepţia savanţilor ucraineni, care consideră că „slavii sunt elementul autohton iniţial al poporului moldovean”. Comisia acceptă originea comună a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, populaţie romanizată din nordul Dunării, apărută după cucerirea Daciei de către romani în secolul II e.n.
În istoriografia românească şi cea străină există două teorii contradictorii cu privire la formarea poporului român:- „teoria migraţionistă”, formulată de istoricul german Robert Rosler, conform căreia populaţia romanizată stabilită la nord de Dunăre ar fi emigrat în secolul al IlI-lea, o dată cu retragerea administraţiei şi legiunilor romane la sud de Dunăre. Această populaţie, care ar fi fost în contact cu slavii de sud, ar fi revenit, la începutul secolului al XII-lea, în Transilvania şi de aici s-ar fi răspândit în întreg cuprinsul spaţiului carpato-dunărean;- „teoria continuităţii” susţine că, după plecarea legiunilor romane, populaţia romanizată ar fi rămas în mare parte pe loc, retrăgându-se în munţi şi păduri, unde, trăind din creşterea vitelor, a supravieţuit migraţiilor. La nord de Dunăre, slavii ar fi fost asimilaţi de populaţia autohtonă, cunoscută din cronici sub numele de vlahi, blahi, volohi.
Inconvenientul teoriei migraţioniste constă în faptul că nu există nici o sursă pentru a dovedi întoarcerea populaţiei daco-romane după retragerea aureliană în anii 270-275. Teza continuităţii nu este evidentă, deoarece contrazice trei surse, chiar dacă ea este logică. „Două teze opun istoricii între ei, una face apel la logică istorică împotriva surselor istorice, cea de-a doua, respingând logica, se bazează pe texte, chiar dacă acestea sunt contradictorii”.
În varianta de probă a Cursului de istorie a Moldovei, partea I, publicată în 1949, s-a luat ca bază teoria continuităţii, care afirmă că populaţia romanizată reprezintă autohtonii regiunii carpato-dunărene. Ramura de est a acestei populaţii romanizate împreună cu slavii locali sunt strămoşii nemijlociţi ai poporului moldovenesc, care s-a format „în procesul unei încrucişări reciproce a volohilor romanizaţi şi a slavilor de est”. Conform opiniei autorilor „elementul slav nu este perceput ca influenţă externă, ci ca parte creativă în formarea noilor formaţiuni socio-istorice”, cultura poporului moldovean dezvoltându-se pe baza patrimoniului cultural al Statului Kievean şi principatului Halici. Autorii Cursului de istorie a Moldovei afirmă că statul moldovean s-a format în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei.
Partea privind geneza poporului moldovean a fost criticată vehement de istoricii ucraineni. Iată, de exemplu, ce a spus istoricul Ermolenko: „Autorii nu s-au debarasat întru totul de influenţa istoriografiei burgheze româneşti în problema provenienţei poporului moldovenesc… Noi nu pretindem că slavii au fost elementul autohton iniţial al strămoşilor poporului moldovean, dar volohii au venit mai târziu din Carpaţi, de unde au fost goniţi de intensa colonizare a ungurilor. O parte dintre volohi s-au stabilit în Valahia, ceilalţi s-au deplasat către teritoriul actualei Moldove. Din încrucişarea moldovenilor şi volohilor s-a format un produs complicat, care este cunoscut de istorie după formarea statului moldovenesc în zona râului Moldova”.
În 1951, apare în limba rusă volumul I al Istoriei Moldovei, tradus în „limba moldovenească” abia în 1954, cu titlul Istoria R.S.S. Moldoveneşti, în care era prezentată o teorie esenţialmenete modificată a etnogenezei moldovenilor: „Către sfârşitul secolului al XlV-lea, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, numit Ţara Moldovei se forma o populaţie de sine stătătoare, numită „moldovlahi” (de la „volohi”), apoi denumirea a evoluat până la „moldoveni”. Formarea poporului moldovenesc constituie un proces îndelungat şi complicat. Populaţia romanizată, care ocupa povârnişurile de răsărit ale Carpaţilor şi teritoriul de-a lungul Şiretului, Prutului şi Nistrului, simte asupra sa înrâurirea culturală puternică a populaţiei slave de răsărit”. Autorii ţin cont de rezultatele conferinţei ştiinţifice din 1951, de la Chişinău, în cadrul căreia s-a renunţat la teoria interferenţei româno-slave asupra „limbii moldoveneşti”. Istoriografia moldovenească exagerează rolul slavilor în formarea poporului moldovean şi oferă justificări suplimentare politicii de rusificare. După editarea primului volum al Istoriei R.S.S. Moldoveneşti (1967), se semnalează divergenţe cu privire la momentul apariţiei populaţiei romanizate în spaţiul carpato-nistrean, şi, în special, pruto-nistrean: unii consideră că ea (populaţia romanizată) a venit aici după plecarea tătaro-mongolilor, care ocupaseră aceste teritorii până la mijlocul secolului al XlII-lea, alţii afirmă că volohii au continuat să se menţină tot timpul în acest spaţiu, rezistând năvălirilor străine şi organizându-se în secolul al XlV-lea în cadrul unui stat moldovenesc. Divergenţa de opinie în această problemă se manifestă în 1951 între Nikolai Andreevici Mohov, partizan al teoriei migraţioniste, care afirmă că volohii au apărut pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, de dincolo de Carpaţi, după plecarea slavilor, în secolul al XlV-lea, şi V. M. Senkevici, directorul I.I.L.L. din Chişinău, care apără punctul de vedere al continuităţii sau „autohtonist”. între ediţia din 1951 şi cea din 1967 există divergenţe de ordin ştiinţific, care au, de asemenea, o interpretare politică, deoarece cei ce susţin teoria „autohtonistă” sunt calificaţi drept antislavişti şi revizionişti.
În 1970 a luat fiinţă, în cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. Consiliul ştiinţific pentru problemele privind relaţiile dintre slavi şi volohi şi geneza poporului moldovean. Acest consiliu, prezidat de Nikolai Mohov, adept al teoriei migraţioniste, afirmă că teritoriul Moldovei sovietice a aparţinut Rusiei Kievene, după plecarea slavilor în secolul al XlV-lea. într-o lucrare publicată în 1983 acesta menţiona următoarele: „În secolul al XVIII-lea, poporul moldovean aspiră la prietenia cu popoarele rus şi ucrainian, ceea ce devine o trăsătură a caracterului naţional al poporului moldovean” şi „în cadrul Rusiei, poporul moldovean a fost aservit opresiunii politice şi naţionale ale ţarismului”, ceea ce se compensează, după Nikolai Mohov, prin posibilitatea de a fi în contact cu „mişcarea revoluţionară mondială”. Istoriografia sovietică moldovenească recunoaşte faptul că volohii sunt strămoşii comuni ai locuitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Potrivit conceptului oficial, populaţia romanizată s-a transformat, în secolele XIl-XIV, în moldoveni şi munteni. Autorii lucrării Moldavane (1977), editată de Academia de Ştiinţe a R.S.S.M., afirmă că „trăsăturile caracteristice ale substratelor slave – cel de sud în Ţara Românească şi cel de est în Moldova – au determinat, într-o mare măsură, diferenţele etnice dintre populaţia moldovenească şi cea munteană”. Cercetătorii sovietici sunt de părere că formarea statelor Moldova şi Ţara Românească s-ar datora unui proces de constituire a două popoare diferite.
Autorii sovietici nu neagă fenomenul de rusificare şi denaţionalizare a Basarabiei, dar nu explică cum moldovenii din Basarabia au reuşit să se dezvolte la fel ca moldovenii de dincolo de Prut. Teoria oficială a genezei poporului moldovean este violent criticată, începând din 1989, de autorii moldoveni Vladimir Beşleagă, Pavel Parasca, Ion Hâncu, Gheorghe Postică. într-un articol apărut în 1990 şi intitulat Formarea poporului român şi continuitatea lui pe teritoriul Moldovei în sec. V-XIII, Gheorghe Postica afirmă că numele propriu al populaţiei autohtone din nordul Dunării, la sfârşitul perioadei antice târzii şi la începutul Evului Mediu, era romanus, cuvânt moştenit din latină şi care s-a transformat în român. Autorul consideră că există suficiente dovezi pentru a confirma continuitatea românilor pe teritoriul Moldovei.

( Va urma )