MILENIUL ,,DE ÎNTUNERIC” AL ROMÂNILOR! (1)

www.ariminia.ro

Sîntem oamenii pămîntului.

Nicolae Iorga

Pentru a-şi duce la capăt plăsmuirea propusă, istoricul înlătură sau falsifică orice dovadă care îl contrazice!

Imperiul roman de neam latin, şi imperiul roman de neam get

Domiţian este asasinat la 18 septembrie 96, fiind victima unei conjuraţii de palat. Senatul îl declară duşman al poporului roman şi toată domnia lui este supusă damnatio memoriale – condamnarea memoriei. Pedeapsa care lovea orice persoană învinuită de ,,atentat la maiestatea poporului roman”, avea drept consecinţă distrugerea statuilor damnatului respectiv, martelarea numelui de pe monumente şi inscripţii şi anularea actelor, în cazul unui împărat. Pentru geţii de la nordul Istrului această condamnarea a împăratului roman a avut consecinţe covîrşitoare pentru că s-au trezit peste noapte din aliaţi ai romanilor în duşmani care trebuiau pedepsiţi şi distruşi. Istoricii noştri nu bolborosesc nimic despre acest smîrc urît mirositor şi otrăvitor.

Nerva¸ este proclamat împărat de către senat, după asasinarea lui Domiţian. El a fost mazilit cîteva luni în anul 93 de fostul împărat dar a revenit în Roma. Aparţinînd unei vechi familii de senatori, Nerva se bucura de sprijinul acestora dar şi de faptul că era cunoscut ca un om cu moravuri sănătoase şi fără aspiraţii de mărire. Odată cu mazîliţii romani ai lui Domiţian, s-au întors la Roma şi cei care au fost pedepsiţi pentru că aveau ,,obiceiuri mozaice” sau se ,,iudaizaseră” ceea ce nu dădea bine deloc la morala romană. Şi s-au înfăţişat să ceară ,,justă despăgubire” toţi cei judecaţi cu sabia şi condamnaţi pentru noile lor apucături religioase considerate stricăcioase de către împăratul romanilor. Domiţian avea dreptul să îi condamne pe cei cu ,,obiceiuri mozaice” pentru că în calitate de pontifex maximus – Mare Preot al imperiului şi mare preot al cultului oficial dar şi al tuturor cultelor legale din imperiu, legea îi cerea să le apere împotriva celor care făceau prozeliţi şi mai ales nu erau recunoscuţi prin edicte ale împăratului.Nici Nerva nu le-a tolerat mozaicilor pretenţia mesianică de a conduce lumea şi astfel l-a obligat pe zurbagiul şef care-i tot îndemna la revelaţii şi viziuni de vizuini, episcopul Clement al Romei, să-şi descarce goarna la Cherson de toate zicerile lui tîmpite unde şi-a găsit alţi mesia de păpădie care ştiu să trăiască numai pentru urgie. În anul 97 datorită tulburărilor din garda pretoriană şi ale legiunilor din provincii, evenimente poate provocate intenţionat, îi impun lui Nerva să-l adopte pe Traian, unul dintre cei mai capabili generali, coregent şi succesor la tron în 27 octombrie. Nerva moare la Roma la 27 ianuarie 98 lăsînd în urmă un stat slăbit financiar şi cu multe probleme de rezolvat.

Traian, născut în anul 53 în Spania, este recunoscut de senat ca împărat imediat după moartea lui Nerva, fiind primul provincial care ocupă această demnitate în imperiul roman. Fiind iubit de ivriţii de la Roma dar şi de aiurea, le acordă cetăţenie romană tuturor clocitorilor de rele şi pune la cale distrugerea statului get care era nu numai cel mai periculos duşman după condamnarea lui Domiţian, dar şi cel mai bogat stat care putea salva imperiul de la o prăbuşire ce se arăta destul de urîtă. Şi ivriţii/iudeii aveau împotriva geţilor destulă ură şi venin ca să poată otrăvi multă lume, pentru că din Frăţia celui Ales de la Sarmisetuza, se plimbau prin Palestina fel de fel de geţi de soi, cu foi de papirus şi plăcuţe de plumb în traistele lor şi care le împărtăşeau celor curioşi multe bunătăţi din înţelepciunea mioritică. Avînd asemenea gînduri ticăloase, Traian a oprit stipendiile pe care Roma le dădea Geţiei ca aliat, cerîndu-le acestora să trimită acasă pe toţi meseriaşii romani ce participau la construirea unor cetăţi şi să se supună imperiului roman. Ultima pretenţie a romanului a venit rău de tot în guşa geţilor aşa că s-au văzut obligaţi să-şi ascută din nou săbiile pentru a hăcui pofticioşi de munca altora. Primul război romano-get s-a petrecut în perioada 101-102 din care Getia a ieşit ciopîrţită rău şi cu trupe romane cantonate chiar în apropierea Sarmisetuzei pentru a le supraveghea orice mişcare. Perioada de armistiţiu a luat sfîrşit în anul 105 cînd luptele au început cu şi mai mare înverşunare pentru că geţii ştiau ce îi aşteaptă dacă romanii vor deveni stăpînii pămîntului lor. Ţara a fost ocupată parţial de către romani – Transilvania şi Banatul, partea de vest a Munteniei, partea răsăriteană a Carpaţilor cu trecătorile ce permiteau accesul către apus şi cam atît. Partea răsăriteană a imperiului get nu a fost ocupată de romani pentru că aceştia nu puteau controla o populaţie ce era gata oricînd să dispară din calea prădătorilor în marea cîmpie a răsăritului. În intervalul 107-109 se construieşte Ulpia Traiana iar la moartea lui Traian în anul 117, imperiul avea o populaţie cam de 54 milioane locuitori. Cu prăzile uriaşe luate de romani din Geţia, imperiul acestora a existat relativ în echilibru, prosperitate şi linişte mai bine de 70 de ani după care a începutul să se arate iarăşi declinul de după colţ. Dar anul 117 este şi cel al marii răscoale a geţilor din provincia romană Dacia ajutaţi de geţii liberi pentru alungarea cotropitorului. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i-au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l-au făcut să nu-şi pună gîndul în realitate. Guvernatorul provinciei a fost trecut prin sabie alături de mii de funcţionari şi soldaţi. În anul 117 Hadrian dărîmă podul lui Traian peste Istru după marile răzmeriţe ale geţilor de frica acestora să nu invadeze tot teritoriul din Balcani şi să aprindă un foc pe care să nu-l mai poată stinge. Istoricii români nu suflă o vorbă despre această mare răscoală pentru că le-ar da peste cap plăsmuirea nimicirii poporului get şi al tîmpeniei latinităţii; care-le va să zică romanii s-au smintit de-a binele şi s-au încăierat o vară întreagă în Geţia cu fantomele morţilor din anii 102 şi 106! Deocheată rău dacă nu o pot pune drept revelaţie! Nu se poate ca un popor care nu mai exista după pretenţia profeţilor istorici, să se răscoale împotriva cotropitorilor romani şi să lupte cu atîta înverşunare. Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atît cei din provincia romană Dacia dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor. Iar dacă Dacia ar fi fost populată cu coloni – care aveau privilegii deosebite dăruite de împărat, căci acesta era sensul cuvîntului pe timpul lui Traian – este o nebunie să spui că ei au început să dea cu parul în binefăcător. Aşa că mişeii, precum le este felul şi moaca, au îngropat adevărul pentru totdeauna şi ne fîlfîie pe sub nas minciuni din ţara lui foaie verde şi a lui Făt Păros!

Hadrian(117-138), nepotul lui Traian, confruntîndu-se cu această ,,nebunie” a geţilor, reorganizează de două ori ţinutul ocupat din Dacia dar are probleme mari cu revoltele acestora şi vrea să renunţe la teritoriu. Numai insistenţele prietenilor şi amintirea unchiului său, l-au determinat să ţină în continuare legiunile romane în ţinuturile cucerite de acesta în anul 106 la nord de Dunăre. Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita redactată pe la anul 367 sau după, prezintă situaţia astfel: ,,ne multi cives Romani barbaris traderentur” adică să înţelegem şi noi, amicii îl îndeamnă pe împărat să nu-i lase pe colonii romani în ghearele barbarilor daci care îi iubeau precum sclavul pe stăpîn! Încă o dovadă de netăgăduit că geţii au fost ocupaţi o parte de romani dar nu nimiciţi şi erau destul de puternici ca să le facă acestora zilele fripte prin Dacia. Chiar şi după ocuparea Geţiei de către romani, neamul nostru nu s-a împăcat cu statutul de rob. Niciodată Geţia nu a fost o provincie liniştită şi pacificată. Inscripţii şi texte vorbesc în vremea Antoninilor(96-192) despre cerbicia acestui neam fără frică de moarte, pomenind de mai multe ori de ,,furor daciscorum” şi de ,,nebunia” lor. O monedă prezintă figura alegorică a unei femei cu un stindard în mînă, pe un fundal de munţi, cu următoarea inscripţie în greacă – paranoia Geton(nebunia geţilor). Adică erau geţi pe plaiurile Geţiei de îi îngrozeau atît pe greci cît şi pe romani cu dorinţa lor de libertate şi de demnitate. Numai istoricii români nu au nici un fel de dorinţă de adevăr ci numai de minciună şi plăsmuire. De cîte ori aveau prilejul să le arate romanilor supunerea lor, o făceau cu mult curaj şi numai cu ascuţişul săbiei. Pînă la retragerea trupelor romane, geţii din provinciile romane dar mai ales cei din afară nu s-au înfricoşat de faima legiunilor şi pe mulţi i-au obligat să-şi lase oasele aici.

Antonius Pius(138-161), este recunoscut de istoricii romani drept un împărat model care a avut relaţii bune cu senatul iar imperiul a cunoscut o perioadă de pace şi prosperitate. Dar pentru neamul nostru străbun nu a fost la fel pentru că ei aveau un statut de robi faţă ce cele trei popoare privilegiate ale imperiului – romanii, grecii şi ivriţii – care formau naţiunile constitutive ce se bucurau de drepturi depline şi deci de munca celor exploataţi de stăpînii lumii. În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsînd în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării.

Marcus Aurelius(161-180) a continuat aceeaşi politică a predecesorului, imperiul avînd o stare de echilibru economic dar către sfîrşitul domniei vremurile au început să se strice pentru că marea pradă luată de Traian din Geţia s-a făcut praf şi pulbere iar altele nu au mai putut fi jefuite pentru că nu mai erau adunate gata şi să-i aştepte pe romani, greci şi ivriţi să le salte repede în pungile lor.

Commodus, s-a născut în anul 161 fiul împăratului Marcul Aurelius, şi a ajuns împărat în anul 180 instaurînd o monarhie absolutistă după modelele celor orientale. Chiar de la începutul domniei, adoptă ca religie oficială a împăratului cultul lui Mitra cum spun liftele din Occident, care mai tîrziu au botezat această religie cu numele de arianism cînd dovezile istorice arată că este vorba de religia crucii practicată de geţi. În timpul lui au loc revolte în Dacia şi Panonia aşa cum menţionează Lampidius iar pe geţii liberi din imperiul amalilor îi unge cu bani să fie cuminţi în ţinuturile lor şi să nu mai calce hotarele romanilor. Pentru că a băgat sabia adînc în oligarhia senatorială, aceasta pune la cale un complot şi îl asasinează la 31 decembrie în timpul unor sărbători mitriace.

Pertinax, un libert cu cheag foarte gros în pungă, după asasinarea lui Commodus a fost recunoscut împărat de senat la 1 ianuarie dar este asasinat de pretori la 28 martie 193 pentru că propusese măsuri severe de cheltuire a banului public.

Didius Iulianus, un senator roman foarte bogat, cumpără cu 25000 de sesterţi de om, funcţia de împărat scoasă la ,,licitaţie” de către ucigaşii lui Pertinax iar senatul confirmă această mojicie. Cînd legiunile de geţi de la Dunăre îl proclamă pe Setimius Severus împărat la 9 aprilie 193 iar acesta merge aţă la Roma să-şi ia tronul în primire, ele nu erau o urdie de zurbagii beţivani ci 30000 de găligani, toţi geţi begeţi, băieţi isteţi şi aspri la mînie cu sabia ştiau a scrie. Aceeaşi negustori de purpură, cu complicitatea senatului îl declară duşman al poporului pe Didius Iulianus şi îl asasinează la 1 iunie 193. Dar Severus ştiindu-le năravurile mişele şi lăcomia fără zăbrele, a schimbat, pe dat tot corpul de pretorieni de vreo 6000 de lotri înlocuindu-i cu oşteni aduşi de el. La fel a procedat şi cu poliţia oraşului cam de acelaşi număr iar restului trupelor de fioroşi ausoni le-a dat straşnică poruncă, să stea la marginea cetăţii făcînd ce le trece prin cap dar de vor auzi strigăte de ură şi furtună la palat atunci toţi într-un suflet să ia pas întins să fie faţă la ce s-a întîmplat. Prin această acţiune el şi-a asigurat securitatea pentru că mulţi împăraţi au fost ucişi de uneltirile senatorilor şi săbiile pretorienilor.

Clodius Albinus Decimus Septimius un alt pretendent la purpura imperială, este proclamat de trupele din Britania împărat în aprilie 193, după asasinarea lui Pertinax şi alegerea lui Didius Iulianus pentru această funcţie. În dorinţa de a avea un aliat în războiul cu Pescennius Niger ajuns şi el împărat al trupelor din Orient în aprilie 193, Septimius Severus pe care senatul Romei l-a recunoscut ca împărat mai mult de nevoie decît de voie, îl recunoaşte ca coîmpărat pe Clodius Albinus. După înfrîngerea lui Niger de către Severus, relaţiile cu Clodius devin tot mai încordate iar acesta era sprijinit pe faţă de cercurile senatoriale din Roma ca să devină singur împărat. Pentru a-l înlătura pe Severus de la putere, Clodius Albinus debarcă pe continent şi ocupă Galia în anul 196 dat este înfrînt în bătălia de la Lugdunum – Lyon – 19 februarie 197. După asasinarea lui Didius Iulianus şi recunoaşterea de către senatul Romei a lui Septimius Severus ca împărat, acesta porneşte o campanie militară împotriva lui Niger pe care îl înfrînge la Cizik în anul 193 şi Niceea şi Issos în anul 194, cînd este capturat şi decapitat. După 4 ani el reuşeşte să-şi elimine toţi adversarii – Niger în 194 şi Clodius Albinus în 197 – şi să instaureze în imperiu un regim autoritar avînd ca principal sprijin armata formată în mare parte din geţi şi aparatul birocratic funcţionăresc. Severus s-a născut în familia unui cavaler get în oraşul Leptis Marga din nordul Africii, urmează studii juridice la Roma şi este admis în senat de către Marcus Aurelius. Cunoaşte o strălucită carieră militară şi administrativă. În anul 209 îşi ridică fiii Caracalla şi Geta la rangul de auguşti instituind dinastia Severilor care va dăinui pînă în anul 235. În timpul său, autoritatea imperială este întărită foarte mult iar atribuţiilor senatului sînt drastic limitate datorită simpatiilor făţişe arătate faţă de Clodius Albinus. Cavalerii au drum deschis la toate funcţiile din aparatul imperiului iar senatorii sînt practic eliminaţi de la conducerea statului devenind o instituţie de decor. Înfiinţează Consiliul principelui ca principal organism de decizie şi conducere unde se remarcă juriştii Papian şi Ulpian. Armata se bucură de o atenţie deosebită din partea împăratului îmbunătăţindu-se considerabil starea ei materială şi statutul social al soldaţilor şi cavalerilor. Dacia şi Dobrogea cunosc o remarcabilă înflorire economică şi edilitară. Între anii 197-199 reuşeşte să cucerească de la parţi toată Mesopotamia, transformînd-o într-o provincie romană. Moare la Eboracum – York – la 4 februarie 211. Este semnificativ la acest împărat trac, dorinţa lui de a-şi păstra identitatea de neam arimin chiar dacă s-a născut pe pământ străin şi a trăit toată viaţa departe de rădăcinile neamului său. Symmachus în Vita Maximini, cartea V spune despre viitorul împărat al imperiului roman Maximin Tracul: ,,Se relatează că Maximinus… provenea dintr-un sat trac…născut din părinţi barbari dintre care tatăl era din Gothia şi mama era născută din neamul alanilor…A fost foarte iubit de geţi ca şi cum ar fi fost cetăţean de-al lor…Şi chiar din fragedă copilărie a fost păstor.” Cînd Severus se afla cu trupele în Tracia îl cunoaşte pe Maximin şi istoricul relatează un obicei al soldaţilor geţi, spunînd astfel: ,,…în ziua de naştere a fiului mai mic a unui get, împăratul Severus oferea jocuri militare propunînd ca răsplată arginţi…acesta deşi tînăr, cu puf de barbă şi pe atunci neştiutor de latină, i-a cerut împăratului în mod public aproape în grai tracic să-i dea permisiunea de a se măsura cu aceia care deja se luptau la nivel mai avansat.” Maximul s-a născut în anul 173 şi ajunge împărat în anul 235, iar timpul cînd s-au petrecut evenimentele povestite de Symmachus pot fi localizate la începutul domniei lui Severus. Textul spune că păstorul Maximin i s-a adresat împăratului roman de neam trac, Severus ,,aproape în grai tracic” pentru că nu cunoştea latina, iar dacă împăratul i-a răspuns înseamnă că el înţelegea acest grai. Regatul clientelar al Traciei a fost transformat în provincie romană în anul 46 al erei noastre, deci după 150 de ani de stăpînire romană, tracii nu se latinizaseră deloc cum sună dogma latrinistă şi scrierea dovedeşte că sîntem minţiţi de 150 de ani cu poveşti despre cai verzi ce aleargă pe pereţi şi prin căpăţînele unor întunecaţi trădători de neam şi ţară. Informaţia mai arată că schimbările făcute de Severus la Roma printre pretorieni şi miliţiile urbane era o măsură de siguranţă şi o încrederea deosebită pe care o arăta consîngenilor săi. Senatori romani îl batjocorea pe Severus cu expresia de ,,micul trac” pentru a arăta diferenţa ce exista între măreţia romană şi ,,uzurpatorul trac”.

Caracalla, născut în anul 188 ajunge împărat la moartea tatălui său Septimius Severus în februarie 211. În anul 196 este desemnat cezar iar în anul 198 este desemnat august împreună cu fratele său Geta. În februarie 212 îşi asasinează fratele împreună cu 20000 de susţinători ceea ce face ca puterea lui în rîndul armatei să fie grav compromisă de această acţiune. Continuă reformele tatălui său pentru transformarea imperiului roman dintr-un imperiu al cetăţii Roma într-un imperiu al naţiunilor şi dă Constituţia Antoniniană promulgată în anul 212, prin care primesc cetăţenie romană toate populaţiile libere. Provinciile dobîndesc un statut egal cu Roma şi cu Italia. Are mari necazuri cu neamurile geţilor la Dunăre pe la anul 214 cînd cei din est, carpii îi calcă provinciile fără înştiinţare.Este asasinat în Mesopotamia de către Macrinus în anul 217 în timpul campaniei militare împotriva imperiului part. Asasinul se proclamă împărat dar politica fiscală aspră îl face urît în ochii dinastiei Severilor şi a altor pături sociale care pun de o răscoală şi în confruntarea de la Antiohia din anul 218, este înfrînt şi trecut la cele veşnice împreună cu fiul său care era locţiitor, după o domnie de 11 luni.

Elagabal, născut în anul 204, preot din Emesa era nepotul lui Caracalla şi urmaşul lui la tron, după ce Macrinus a fost ucis în anul 218, este recunoscut de senat ca împărat dar conducerea imperiului o exercită Iulia Maesa, bunica sa şi Iulia Soemias, mama sa. În anul 221 este obligat să adopte ca succesor pe M. Aurelius Severus Alexander dar va încerca de mai multe ori să-l asasineze. Excentricităţile şi dorinţa de a impune în imperiul roman, fariseismul mozaic, drept cult oficial l-a făcut să-şi piardă viaţa în furia declanşată de această măsură în populaţia Romei din anul 222. Unii istorici spun că el dorea să instaureze iudeo-creştinismul ceea ce este o bazaconie, pentru că acest cult nu reprezenta nimic în imperiu, avea adepţi mai mult de cîteva mii sau cel mult zece mii şi aceia nişte prăpădiţi urduroşi răspîndiţi în marile oraşe ale imperiului.

Severus Alexander este recunoscut de către senat ca împărat după uciderea lui Elagabal în anul 222 care instaurează bunele relaţii cu senatul şi anulează toate excesele şi excentricităţile predecesorului. Dar puterea în imperiu este deţinută de mama acestuia Iulia Mamaea. Sînt amîndoi asasinaţi în anul 235 la Mogontiacum – Maintz – de către soldaţi în timp ce pregătea un război împotriva alamanilor. Cu el dinastia Severilor iese din istorie dar neamul arimin mai stă în fruntea imperiului roman cu următorul împărat.

Maximin Tracul, fiul unei familii de ţărani din Tracia ajunge împărat după asasinarea lui Severus Alexander în primăvara anului 235. El nu cere recunoaşterea senatului Romei pentru noua lui funcţie şi impune oligarhiei romane biruri mari care îi antrenează după felul şi năravul lor într-o conspiraţie contra soldăţoiului trac. Se războieşte în anii 236 şi 237 cu sarmaţii şi geţii la Dunărea de Jos pentru că aceştia făceau studii de topografie şi prădăciune prea dese în ţinuturile de la sudul fluviului. În anul 235 porneşte persecuţia împotriva clerului iudeo-creştin, religie care avea statutul de cult particular dar întindea mîinile şi ochii către cele mai înalte zări. Preoţii şi şefii cultelor religioase tolerate în imperiu erau scutiţi de impozite iar iudeo-creştinii nu se opreau să formeze tot felul de secte spre a scăpa de biruri şi a găsi fraieri care să le ofere stipendii pentru a trăi ca trîntorii. Îi caută pe iudeo-sataniştii ce îşi spuneau şi creştini şi în special conducătorii lor, cu sabia pentru năzuinţele de mărire şi stăpînire. La începutul anului 238 senatul Romei pune de o mare răzmeriţă împotriva împăratului trac Maximin, văzut în ochii romanilor ca un tiran ce a uzurpat prin forţa armelor funcţia de supremă. Pentru a-i dispersa armata, conspiratorii proclamă în Africa împărat pe Gordian l la 19 martie 238 care-şi asociază la domnie pe fiul său Gordian ll. Răzvrătitul făcea parte din marea aristocraţie romană şi s-a simţit tare ciufulit cînd a văzut scaunul lui Augustus şi Traian, ocupat de un soldăţoi trac ce nu ştia să vorbească decît limba lui maternă şi servea latina doar pentru a-i băga în boale pe aceştia. Senatul Romei îl recunoaşte ca împărat al imperiului pe uzurpator, declarîndu-l pe împăratul de drept Maximin Tracul ca duşman al poporului roman ,,hostis publicus”. Dar povestea s-a sfîrşit rău pentru doritorii de purpură imperială pentru că legiunea lll Augusta, credincioasă lui Maximin, i-a trecut prin sabie pe toţi pofticioşii de putere. Pentru a avea mai mulţi sorţi de izbîndă împotriva soldăţimii arimine care umpluse armata romană, senatul a mai recunoscut la Roma pe Balbinus Calvinus Decimus Caelius(178-238) ca împărat şi Pupienus Maximus, proclamat cezar, după ce împăraţii Gordian l şi ll au fost ucişi de către trupele fidele lui Maximin Tracul. Primul a fost însărcinat să aducă trupe credincioase din Galia care trebuiau să apere Italia de invazia împăratului trac ce se grăbea spre Roma să le poată înţelege supărarea senatorilor. Bătălia decisivă s-a dat în apropierea oraşului Aquileia, unde împăratul Maximin a murit în condiţii neclare, poate ca urmarea a ceva trădări şi parale multe. La scurt timp după moartea tracului, Balbinus şi Pupienus sînt asasinaţi de către garda pretoriană după 99 de zile de domnie. Dar în urma lor a rămas Gordian lll, un copil de 13 ani, nepot de soră al lui Gordian ll, care a fost asociat de cei doi împăraţi de la Roma cu titlul de cezar, şi a fost împărat pînă în anul 244. Autoritatea reală însă a fost exercitată de arabul Timesitheus 241-243 care era prefectul pretorienilor şi care moare în timpul războiului cu sasanizii. Urmaşul său în fruntea pretorienilor, Filip Arabul care era chiar arab, îl scapă de zile şi de neliniştile vieţii pămînteşti pe împărat în timpul campaniei din anul următor ce o purta pe Eufrat împotriva imperiului part. Este uimitor că senatul Romei l-a recunoscut pe ucigaş drept împărat iar fapta în sine arată degradarea totală a oricărui simţ roman la aceste adunături de lichele ce erau în stare să vîndă imperiului oricărui pofticios cu bani sau cu apucături mişele.

Filip Arabul, fiul uni şeic din Siria, ajunge prefectul pretorienilor în timpul lui Gordian lll, pe care îl asasinează în timpul pregătirii unei campanii militare împotriva parţilor în anul 244 şi se proclamă împărat. În anii 245-247 poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor care doreau să-i alunge pe romani din toate teritoriile ce le stăpîneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi şi goţi din imperiul amal se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpîni pe pămînturile neamului ales de Sîntu. În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sînt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia. În vara anului 248, generalul Pacatianus din Moesia este proclamat împărat de către trupele din această provincie dar este asasinat chiar de proprii soldaţi cînd trupele trimise de Filip Arabul şi comandate de senatorul Decius se apropiau pentru a cere socoteală doritorului de mărire. În acelaşi an carpii regelui Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria. Iordanis în Getica la paragraful 89 spune că geţii şi goţii îşi duceau ,,viaţa, adică pe pămîntul Sciţiei, la ţărmul Pontului,… Pe cînd domnea peste romani Filip Arabul…Goţii(geţii) , cum se întîmplă, suportînd greu că li s-au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”. Asta ştia episcopul Iordanes la mijlocul secolului Vl despre strămoşii noştri din estul Carpaţilor care îşi duceau traiul pe la mijlocul secolului lll al erei noastre; că aveau regii lor formînd imperiul amal, erau aliaţi cu goţii în cadrul acestui imperiu, iar romanii îi îmbunau anual cu bănet gros să nu li se ascută dorinţa de prădăciune. Istoricii noştri nu ştiu nimic despre aceste realităţi sau nu vreau să ştie şi atunci trebuie să-i acuzăm de mişelie şi trădare de Neam şi Ţară, fi-le-ar neamul de ocară!Ne mai spune Iordanes în paragraful 92 că supărîndu-se rău geţii şi goţii fiindcă romanii i-au uitat la bănet: ,,Aceştia, trecînd îndată Dunărea şi devastînd pentru a doua oară Moesia, au atacat Marcianaopolis, renumit oraş al Moesiei, şi, după ce l-au ţinut sub asediu prelungit, l-au părăsit contra unei sume de bani ce le-a fost dată”. Vedem că totuşi romanii mai puteau fi şi înţelegători atunci cînd urdiile de geţi şi goţi au împînzit cîmpiile Moesiei prin invaziile din anii 245, 247 şi 248. La paragraful 94 ne spune: ,,De aici, cum spuneam, getul îmbogăţit prin banii primiţi după lungul asediu, s-a reîntors acasă la ale sale.” După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de duşmani ai romanilor şi prădători după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva pe care lumea subţire în cunoaşterea adevărului istoric îi ţine de got. Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud(cana + băut), un nume curat românesc de nu s-or supăra împestriţaţii la maţe şi la minte. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l-a uitat. În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii şi goţii lui Ostrogotha şi Kniva/Canabaud pornesc o invazia puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu-le în ruine. Cam în această perioadă apar la Dunăre şi neamurile gotice ale vandalilor şi germanice ale herulilor. În 250 Gaudarich şi Argiat stabiliţi în sudul arcul carpatic au zădărnicit cuceririle lui Ostrogotha în Moesia.

Decius Caius Traianus, s-a născut în anul 195 în Panonia inferioară, de neam get, a ajuns senator de unde a reuşit să ocupe funcţia de guvernator al Moesiei. În anul 249 este trimis de împăratul Filip Arabul să reprime revoltele din Moesia şi Panonia dar este proclamat împărat la Viminacium de către trupele de geţi pe care le comanda. Se întoarce împotriva lui Filip Arabul şi în bătălia de la Verona din septembrie 249 îl învinge şi este recunoscut ca împărat de către senatul Romei. Avea un puternic simţămînt al legăturii de neam şi se considera ,,restauratorul Daciei” dar în anul 249, goţii şi carpii pornesc o mare invazie la sud de Dunăre care îi duc pînă în Capadocia unde iernează. Cînd se întorc în vara anului 251, plini de prăzi ca un stup de miere, Decius împreună cu fiul său Herennius le ies în cale la Abritus în Moesia în august dar trîntorii tîlhari nu s-au lăsat prinşi, ba au răspuns vîrtos cu fierul astfel că şi-au găsit sfîrşitul pe cîmpul de luptă ambele feţe împărăteşti.

Trebonianus Gallus este proclamat împărat la moartea lui Decius în anul 251, de trupele din Moesia pe care le comanda. Acesta îi numeşte ca cezari pe fiul să Volusianus şi al doilea fiu al lui Decius, Hostilianus. După proclamarea lui Aemilianus Marcus ca împărat, Trebonius Gallus este ucis de proprii soldaţi la Interamna(nordul Italiei) în anul 253, Aemilianus a avut aceeaşi soartă la Spoleto în centrul Italiei la aflarea veştii că Valerian a îmbrăcat purpura imperială.

Aemilianus Marcus Aemilius, împărat roman pentru scurtă vreme în anul 253. Ofiţer de origine maură, devenit procurator al Moesiei în anul 252 este proclamat împărat de trupele pe care le comanda după ce a respins o invazie a goţilor.

Valerian, descendent al unei vechi familii senatoriale este proclamat împărat la 3 septembrie 253 de trupele din Galia şi Germania şi recunoscut de senat după dispariţia lui Aemilianus. Îşi asociază la putere pe fiul său Gallienus pentru va guverna provinciile occidentale iar el va guverna Orientul. Pentru prima dată în istoria sa imperiul roman este împărţit administrativ în două părţi distincte conduse de doi împăraţi cu două centre de putere. Prin edictele date în anii 257 şi 258 el pune capăt obrăzniciei iudeo-creştinilor care doreau să fie recunoscuţi ca o religie publică şi să beneficieze de toate drepturile ce rezultă din acest statut – scutirea de impozite a preoţilor, primirea de donaţii din fondurile publice şi neimpozitarea donaţiilor primite de la particulari. Dar ei au încercat chiar să se infiltreze în aparatul imperial pentru a da o lovitură de stat sau a influenţa în interesul lor politica romanilor. Valerian a tuşit cu pucioasă asupra lor. Este înfrînt la Edessa de către trupele perşilor în anul 260 şi moare în captivitate un an mai tîrziu. În anii 257-258 geţii şi goţii pornesc o mare acţiune de jaf în Moesia şi Tracia, trec în Asia Mică şi ajung pînă în Capadocia de unde se întorc iarăşi la Dunăre plini de pradă. Romanii nu mai au puterea să-şi fîlfîie crestele de pene iar aceşti răi plini de vigoare şi scandal întră prin provinciile lor ca şoarecele în brînză. Cu siguranţă că la asemenea raiduri de pîrjolire în sudul Dunării dar şi mai departe, participă şi grupuri de geţi chiar din fosta provincie Dacia care aveau de plătit grea simbrie cohoardelor romane din sud, baştina lor nu mai era sub stăpînirea acestora.Gallienus este fiul împăratului Valerian, asociat la domnie în anul 253 se ocupa de guvernarea Occidentului. După căderea lui Valerian în captivitatea sasanidă în anul 260, imperiul roman practic se destramă, întreg Orientul ajunge sub controlul prinţului Odaenathus al Palmiyrei, Galia, Spania şi Britania formează un regat condus de generalul Postumus iar Dacia, Panonia, Tracia şi Moesia sînt conduse de Regalianus. El mai controla doar Italia, Grecia, Iliria şi Dalmaţia, ceea ce era cam 10% din fostul imperiu roman. Această realitate istorică este ocolită cu mare grijă de toate studiile care se referă la imperiul roman!!! Sextus Aurelius Victor(sec. lV) a scris Caesares şi Historia Augusta unde găsim despre împăratul Gallienus şi a fiului său Saloninus făcute următoarele precizări: ,,Întîmplîndu-se toate acestea spre norocul său şi încă peste orice aşteptare a sa, a ajuns mai nepăsător, cum i se întîmplă omului cînd îi merg lucrurile bine, şi atît el cît şi fiul său Saloninus, pe care îl ridicase la demnitatea de caesar, au lăsat ca statul să ajungă la prăbuşire, Căci goţii înaintară nefiind împiedicaţi în Tracia, ocupînd Macedonia, Ahaia şi ţinuturile învecinate din Asia, parţii puseră stăpînire peste Mesopotamia, iar Orientul ajunse să fie condus de tîlhari sau de o femeie. Alamanii pun mîna pe Italia iar neamurile francilor după ce au jefuit Galia, cuprinseră Spania, jefuind şi aproape distrugînd oraşul Tarraco, şi pun mîna pe nişte corăbii de ocazie şi trec în Africa; iar peste Istru s-a pierdut ceea ce cîştigase Traian. Şi astfel bătînd cu furie vîntul din toate părţile, în întreg imperiul roman s-a produs o frămîntare de sus şi pînă jos”. Să vedem cu mintea noastră ce s-a întîmplat în fostele teritorii ocupate de romani şi care erau locuite de geţi. În anul 246 Filip Arabul acordă provinciei Dacia dreptul de a bate monedă iar acest indiciu ne arată că după anul 254, acest drept nu mai este exercitat, deci teritoriile au fost părăsite de puterea romană iar legămîntul lui Diogio şi a asenilor a fost realizat. În anul 260 Ingennus, guvernator al Panoniei, este proclamat de legiunile sale ca împărat dar este înfrînt la scurt timp de legiunile lui Gallienus, conduse de către generalul get Aureolus şi ucis la Mursia. Guvernatorul Moesiei Regalianus, care a ajuns şi a Panoniei şi Daciei, după înfrîngerea lui Ingennus este proclamat la Sirmium de trupele de la Dunăre ca împărat şi rezistă intervenţiilor trupelor fidele Romei pînă în anul 270 iar soţia sa mai bătea monede cu numele Regalianus la Carnuntum la anul 272. Historia Augusta spune despre Regalianus că era dac şi se mîndrea cu originea sa. A fost general peste trupele romane din Ilyria, Mesia şi Dacia. Pe unele monede bătute cu ocazia proclamării lui ca împărat apare zeul solar cu legenda: ,,Oriens(răsărit) aug(ustus)”(sfînt, venerat, măreţ) de unde vedem că Regalianus dorea să-şi pună acţiunea sub protecţia zeului binefăcător din răsărit care la geţii din regiune era Mitra iar cultul lui solar era răspîndit în tot imperiul roman. La 15 ianuarie 27 î.e.n. senatul Romei îi acordă lui Octavianus numele sacral de Augustus cu sensul de ,,cel vrednic de cinste, cel venerabil”, deci legenda zeului solar este foarte clară în raport religios. Istoricii români şi de aiurea care nu sînt nici vrednici de cinste nici venerabili, au luat o medalie a lui Gallienus cu legenda ,,restitutor Orientis”(restauratorul Orientului) şi au tras concluzia că Regalianus a fost pus pe năsălie de împăratul de la Roma. Dar medalia se referea la realitatea din Orient iar destinatarul era Odaenathus care eliberase teritoriile de invazia sasanidă şi îl căsăpise pe uzurpatorul Quietus. Informaţii despre Regalianus avem foarte puţine dar un text ne spune că: „Regalianus…gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis” greşit tradus ,,de neam dacic(fiind), pe cît se spune, rudă cu însuşi Decebal”. Traducerea corectă este ,,neamul Daciei(fiind) în adunarea străbună, a zis ca Regalianus să fie singurul părtaş”. Este important de ştiut că romanii au încheiat pacea din Panonia în anul 89 cu nobilul Diegis nu cu Decebal nume care nu apare niciodată pe tăbliţe, fiind o născocire a lui Dio Casius. Aşa cum senatul Romei îi împuternicea pe generali să poarte războaie în numele republicii tot aşa la geţi, dage balo/dege bali împuternicea pe mato să-i apere interesele împotriva oricărui nepoftit. Regalianus primise din partea neamurilor din Dacia să le apere împotriva romanilor iar faptul că dorea să formeze un mare imperiu dacic arată că aceste idei aveau rădăcini în mintea geţilor şi au vrut să le înfăptuiască. Regalianus a fost conducătorul teritoriilor Dacia, Panonia şi Moesia timp de peste 10 ani, fapte ignorate de istoria noastră. Decius mai avusese asemenea gînduri nobile pentru neamul său iar Lactanţiu cu ceva ani mai tîrziu îi atribuie lui Galeriu asemenea idei care atunci erau chiar realitate! Goţii şi herulii ajung în anul 267 pînă la Atena dar nu o pot cuceri şi sînt alungaţi după bătălia de pe rîul Nestos de către trupele romane. Dacă aceşti stricăcioşi umblau vraişte prin provinciile imperiului roman Moesia şi Tracia înseamnă că nu mai erau controlate de prădătorii de la Roma.În anul 260 Macrianus Titus Fulvius şi fratele său Quietus, fii lui Macrianus, ministrul de finanţe al lui Valerian, fost arhi-sinagogarh în Alexandria de neam ivrit pun de o uzurpare şi se proclamă împăraţi după ce l-au cam părăsit o leacă pe adevăratul împărat ce a ajuns prizonier la perşi. O asemenea atitudine se numeşte trădare dar la cîte mişelii se făceau atunci nu se mai ştia ce şi cum. Sînt primii şi singurii ivriţi din istoria imperiului roman care au încercat să pună mîna pe funcţia de împărat dar le-a ieşit pe ochi cu mult sînge. Quietus este ucis de Odaenath, principele Palmyrei în anul 260 iar al doilea este ucis în Grecia în anul 261 cînd umbla după potcoave de cai morţi pe drumurile Romei. Odaenathus, principe al Palmyrei din anul 257, după căderea în captivitate a lui Valerian în anul 260, îl ucide pe uzurpatorul Quietus în anul 260 iar Macrianus îşi ia tălpăşiţa spre Roma sperînd să aibă mai mulţi sorţi de izbîndă. În anii 261-262 continuă războiul cu perşii reuşind să-i alunge şi ajunge pînă sub zidurile oraşului Ctesiphon. Pentru aceste fapte primeşte de la Gallienus titlurile de dux Romanorum şi Corector totius Orientis, o recunoaştere de către Roma a autorităţii prinţului în Orient. Cu această ocazie Gallienus bate moneda cu zicerea de ,,restaurator al Orientului” pe care şmecherii mincinoşi i-o atribuie înfrîngerii lui Regalianus de către Gallienus aşa cum ama arătat mai sus. Odenat este asasinat în anul 267 în timpul unei campanii de respingere a urdiilor goţilor care doreau să vadă cum sînt nisipurile Siriei, iar conducerea regatului o ia Zenobia, soţia sa în numele minorului Vaballathus. După cucerirea Egiptului în anul 270, Zenobia şi fiul ei sînt proclamaţi împăraţi, dorind să formeze un imperiu arab-ivrit universal în care religiile mozaică, iudeo-creştină şi greacă să fie egale în drepturi. În anul 271 Zenobia dăruieşte susţinătorilor ei, ivriţii, un mare templu în Alexandria care era cea mai mare şi mai bogată colonie mozaică. Atît în Palmyra cît şi în Petra erau mari colonii de mozaici, care au sprijinit acţiunile lui Odaenathus şi ale Zenobiei, după ce au încercat să îngenuncheze imperiul roman în timpul lui Valerian iar acţiunea nu a reuşit. Banii lor cît şi comerţul Orientului nu au mai curs spre Roma astfel că o mare criză economică a pus la pământ imperiul roman. Mozaicii ajutaseră cu bani oligarhia romană în răzmeriţa pusă la cale de senat împotriva împăratului Maximin Tracul, dar nu au fost răsplătiţi după măsură şi atunci au spart cîrdăşia cu viclenii romani şi au jurat să se răzbune. Astfel în decurs de 10-15 ani, finanţele imperiului au ajuns o ruină iar Valerian a încercat să salveze ce se mai putea salva. Ivriţii formau cea mai puternică corporaţie de cămătari şi încasatori de impozite din imperiu şi aşa foarte mulţi bani au ajuns în pungile lor iar vistieria devenea tot mai goală, poveste care astăzi s-ar numi criză economică provocată. Iar banii au fost dirijaţi către Orient, unde s-a muncit sub soare torid să se pună de un nou imperiu cu verişorii lor arabi. Lucrurile au fost lămurite deplin după captivitatea lui Valerian, cînd Odaenath a desprins o treime din imperiul roman şi dorea să o proclame ca propria împărăţie. A făcut-o Zenobia şi de n-ar fi ridicat sabia getul Aurelian, romanii nu mai erau în stare de fapte de arme, poate că ar fi dăinuit mulţi ani. Palmyra a devenit un centru unde s-au adunat mulţi filozofi printre care şi Longinos(210-273), invitat de către regina Zenobia pe la anul 255. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor şi oamenilor de ştiinţă iar Longinos se număra printre ei. La această acţiune trebuie remarcat efortul coloniei mozaice din Palmyra care era foarte numeroasă şi bogată dar practica mai mult o schismă mozaică, îndepărtîndu-se mult de tradiţiile lor. Pentru Iahwe ei foloseau numele de Hypsistos – cel a cărui nume este binecuvîntat în eternitate – la fel ca şi pentru Zeus. Sînt şi alte date care ne ajută să înţelegem crearea imperiului arab-ivrit, ocultat complet de istorie. În anul 231, Didascalia înfiinţată de Filon în Alexandria este mutată de Origene în Palestina. Nimeni nu vrea să ne spună de ce această şcoală nu a fost mutată la Roma unde se pretinde că era ,,inima iudeo-creştinismului” ci în baştina ivriţilor care nu erau creştini. Instituţia era o adevărată fabrică de fanatici iudei, care urlau pe toate coclaurile că ei trebuie să conducă lumea pentru că sînt cel mai vechi şi mai înţelept popor din lume, chiar dacă răgetul lor nu era luat de nimeni în seamă. O misiune identică în epoca modernă, dar cu sorţi de izbîndă a avut-o Cominternul bolşevic ce a aparţinut aceluiaşi cult. Tot în aceeaşi perioadă mozaicii şi iudeo-creştinii Neamurilor s-au separat definitiv în smintelile şi urîciunile lor, astfel că ivriţii aveau de ce să-şi facă la verişorii lor arabi o mare clocitoare. Fiecare întunecat a primit de la Iahwe cîte două ouă de basilisc ce trebuiau clocite la subsiori, fiind asiguraţi că din unul va ieşi un basileu ce va stăpîni lumea în vecii vecilor, iar pămîntul va fi numai al lor. Şi aşa an de an, clocitoarea s-a umplut de şerpişori de deşert, devenind o şărpărie chiar mai puternică decît cea din Alexandria, ce avea să fie nimicită de Aurelian. Arabii, pentru a-i păcăli pe romani în adevăratele lor planuri – ivriţii au lucrat mereu după plan pentru că aşa le cerea Iahwiţă – au aruncat mereu cu nisip în sus spunînd că din el iese fumul care se vedea uneori. Aurelian porneşte o campanie de distrugere a imperiului Palmyrei şi prin bătăliile de la Antiohia şi Emessa acesta învinge armatele arabe în anul 272, reuşind să cucerească şi capitala unde majoritatea susţinătorilor acestor idei au fost despicaţi ca să le iasă aburii măririi imperiale. Zenobia este dusă captivă la Roma unde şi moare. După 370 de ani, ivriţii şi arabii vor mai pune de un imperiu, şi tot unii cu sabia iar ceilalţi cu punga şi care vor ajunge pînă în Spania unde vor stăpîni 700 de ani.

Postumus(258-268) a fost rege al regatului format din Galia, Britania şi Spania. Este ucis în urma unei revolte a propriilor soldaţi. A apărat cu reuşită graniţele atît de triburile germanice cît şi de legiunile lui Gallienus.

Aureolus, uzurpator de neam get a purpurei de împărat în anul 268, era unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus alături de geţii Aurelian şi Claudius, înfrîngînd pe uzurpatorii Ingenuus şi Macrianus şi luptînd cu izbîndă împotriva lui Postumus. Revoltat împotriva împăratului Gallienus este asediat de acesta în Milano şi capturat de către Claudius, după ce Gallienus este asasinat de către soldaţii nemulţumiţi. Numele uzurpatorului este o latinizare a numelui get Orolio cum este scris pe tăbliţe.

Claudius Goticul împărat(268-270) de origine get, născut în Panonia, a plecat de la simplu soldat şi a ajuns unul dintre cei mai capabili generali ai lui Gallienus care comanda trupele din Balcani. La moartea împăratului Gallienus, de care se pare că nu era străin, trupele de geţi pe care le comanda, îl proclamă împărat cînd asedia oraşul Milano unde era uzurpatorul Aureolus pe care îl prinde şi îl linişteşte cu fierul. În acelaşi an respinge o invazie a alamanilor în nordul Italiei iar în anul 269 la Naissus(Niş – Serbia) respinge o mare invazie a goţilor şi herulilor, luîndu-şi cognomenul Goticus. Moare de ciumă în anul următor în oraşul Sirmium. Fratele său Quintillus Marcus Aurelius se proclamă împărat dar cînd află că trupele l-au recunoscut pe Aurelian de împărat, se sinucide. Vedem că el respinge pe goţi la sud de Istru şi mult în interiorul imperiului roman, deci provinciile de la nord de Dunăre, romanii le abandonaseră urdiilor mişcătoare şi stăpînilor de drept. Istoricul latin Sextus Aurelius Victor care a trăit în secolul lV şi a fost guvernator al Panoniei Secunda în anul 361 şi prefect al oraşului Roma în anul 389, a scris lucrările Caesares şi Historia Augusta. A doua scriere cuprinde domniile împăraţilor ce au condus imperiul roman de la Augustus pînă la Constantius ll în anul 361 căruia îi şi dedică lucrarea. La paragraful XXXV, autorul scrie despre strămoşii geţi ai lui Constantius ll astfel: ,,Voi vorbi, de asemenea, în mod deschis despre Aurelianus şi despre Claudius, podoaba tuturor acestora şi întemeietorul neamului tău. Despre cel din urmă, mă tem că, scriind către Clemenţa Ta(Constantius) adevărul, o să par în faţa răuvoitorilor linguşitor. Dar voi fi la adăpost de pizma clevetitorilor, căci aceleaşi adevăruri ei le vor găsi spuse limpede şi de alţi scriitori. La aceşti împăraţi vor fi adăugaţi Diocletianus, părinte al vîrstei de aur, Maximianus care este numit îndeobşte , părinte al vîrstei de fier, precum şi pe ceilalţi demni de preţuirea ta”. Pînă şi latinii laudă neamul nostru get care a condus imperiul roman timp de 165 de ani, numai noi ca un popor de nemernici conduşi de ai noştri patrioţi mult mai nemernici, ne negăm trecutul şi îl îngropăm în căcat pentru că nu putem trăi decît în minciună, laşitate şi ticăloşie!!! Aceeaşi informaţie o găsim şi în scrierea Cezarii la pagina 38 a lui Iulian Apostatul(361-363), nepotul lui Constantin cel Mare.

Aurelianus Lucius Domitius(270-275), s-a născut în Moesia la Sirmium în anul 214, de neam get el parcurge cariera militară de la simplu soldat la general şi comandant al cavaleriei sub Claudius ll, este proclamat împărat de către trupele de la Dunăre în anul 270 la moartea acestuia. La urcarea lui pe tron imperiul roman era dezmembrat; Egiptul şi întregul Orient se aflau sub stăpînirea Zenobiei, regina Palmyrei, Galia, Hispania şi Britania erau incluse în regatul secesionist. În anul 272 cucereşte regatul Palmyrei în urma a două mari bătălii ce au avut loc la Antiohia şi Emesa şi Egiptul iar doi ani mai tîrziu şi regatul secesionist galic. Este asasinat în anul 275 în Bizanţ în drum spre Persia unde pregătea o nouă campanie militară. Istoricul latin Sextus Aurelius Victor ce a trăit în secolul sec. lV scrie înainte de 350 în Caesares şi Historia Augusta că Gallienus a pierdut Dacia ce o cucerise Traian iar informaţiile istorice arătate mai sus confirmă acest adevăr. Dar Eutropiu în lucrarea Breviarum ab urbe condita scrisă după anul 367 spune că Aurelian şi-ar fi retras trupele din Dacia. Cred că Europiu minte pentru că el a scris această carte la cererea lui Valens care a murit în anul 378, după care a început marele proces de falsificare a istoriei şi culturii geţilor de către Marele Fiu al Satanei, Ambrosie iar ,,ajustarea” lui Eutropiu se înscrie în această linie generală. Dar poate nu el a făcut falsul ci vreun copist zelos iudeo-creştin care a slujit cu credinţă minciuna satanistă şi a modificat pe ici pe colo pe unde îi ardea lui ţeasta. Mai este un argument care contrazice informaţiile venite din scrierea lui Eutropiu. Aurelian a refăcut cu sabia imperiul roman aşa cum îl lăsate marele împărat trac Septimius Severus, mai puţin Panonia şi Dacia despre care Sextus Victor spune că Gallienus le pierduse. Ori în 260 Regalianus se proclamase conducătorul dage balo a geţilor şi aşa a rămas pînă în anul 272 cînd încă soţia lui mai bate monedă la Carnuntum în vestul Panoniei unul din marile centre de cult ale lui Mitra scris pentru latini şi cu numele de Sol Invictus. Despre Aurelian nu se pomeneşte nicăieri că ar fi recucerit aceste provincii deşi îi stătea în putere, ci doar minciuna lui Eutropiu, că le-a părăsit, el care refăcuse cu sabia imperiul roman. Iarăşi nu se leagă minciunile! Dar dinastia Amalilor care conducea regatul geto-got de la est de Carpaţi, prin atacurile viforoase din anii 250, au împins graniţa dintre Getia şi imperiul roman iarăşi pe Istru cum a fost pe la anul 90. În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor, iar popoarele scitice pînă dincolo de Prut au trimis soli la el. Faptul că Aurelian nu a recucerit aceste teritorii, arată că între geţii de la nord de Istru şi cei care conduceau imperiul roman a existat o înţelegere şi un sprijin pentru că acest neam furniza baza armatei romane iar ei erau mai numeroşi la nord de Istru. Aurelian a înţeles că nu supunerea prin sabie a unei părţi a neamului său îi va aduce colaborarea acestuia ci respectul şi înţelegerea bazată pe interesul comun de a-i controla cît mai bine pe romani şi chiar la ei acasă.

Tacitus Marcus Claudius îi urmează la tron lui Aurelian şi vine dintr-o cunoscută familie senatorială, fiind numit de către senatul Romei împărat el nu deţine funcţia decît 11 luni pentru că moare – poate asasinat – în 276 în cursul unei campanii împotriva goţilor care au pătruns în Asia Mică

Probus(276- 282), fiul unui soldat din Sirmium de neam get, a fost proclamat împărat de către trupele din răsărit la moartea lui Tacitus. A continuat politica de pacificare a teritoriilor recucerite de Aurelian şi a respins invaziile migratorilor de la Rin şi Dunăre. A avut parte şi de uzurpările lui Saturninus şi Bononus pe care le-a reprimat fără milă. În anul 281, acest împărat get a împărţit Italia în două unităţi administrative, însemnînd practic sfîrşitul republicii şi a puterii Romei ca stat.Procesul de transformare a republicii Romei, într-un imperiu al naţiunilor a început cu tracul Septimius Severus, care prin Consiliul Principelui a redus senatul roman la o instituţie de decor. Fiul acestuia Caracalla, prin Constituţia Antoniniană promulgată în anul 212 transformă privilegiul de cetăţean al Romei într-un drept al tuturor oamenilor liberi din imperiu. Roma are acelaşi statul ca celelalte oraşe iar Italia devine o provincie ca toate teritoriile din vastul imperiu. Imperiul Romei de la acesta dată nu mai există din punct de vedere juridic şi istoric, dacă vrem să vorbim adevăruri şi nu plăsmuiri ticăloase. Gallienus încearcă să mai recupereze ceva din vechile privilegii ale senatului Romei şi ale tradiţiilor latine, dar Aurelian le taie maul iar Probus prin divizarea Italiei în două ţinuturi, şi mutarea capitalei la Sirmium, desfiinţează imperiul roman de neam latin şi îl înlocuieşte în structura de putere cu neamul get. Istoric, Gallienus a fost ultimul împărat roman în fruntea imperiului roman de neam latin, iar după el vor fi numai împăraţi de neam arimin sau get pînă în anul 383. Probus a reuşit să ţină fiscalitatea sub control dar creează multe nemulţumiri şi este asasinat la Sirmium de către soldaţii săi care trebuiau să plece în campanie împotriva perşilor. Carus(282-283)de origine gal, este proclamat împărat de către trupele pe care le comanda şi îşi asociază la domnie pe fiii Carinus şi Numerianus. Moare în Mesopotania în august 283 în condiţii tulbure, după ce cucereşte Ctesifonul de la perşi. Fiul său Numerianus este asasinat şi el în Orient iar Carinus este ucis de proprii soldaţi în anul 284 după ce l-au învins pe Diocleţian care a fost proclamat împărat de către trupele din Moesia. Diocleţian era comandantul gărzii personale a lui Numerianus.

Diocleţian Caius Aurelius Valerius, pe numele lui get Dio Clet s-a născut pe la anul 240 într-o familie săracă de geţi din Dalmaţia şi moare în anul 316. Îşi începe meseria de soldat şi ajunge şeful gărzii lui Numerianus la moartea căruia este proclamat împărat de către trupele din Orient la 17 septembrie 284. După moartea lui Carinus şi bătălia de la Magnus din primăvara anului 285, rămînînd unic împărat, îl proclamă pe tovarăşul lui de arme Maximian, cezar în anul 285, apoi august, în anul 286 însărcinîndu-l cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293 Diocleţian instituie tetrarhia ca formă de guvernămînt a imperiului roman de neam get. Conducători vor fi 4 împăraţi reuniţi într-un fel de colegiu care să poată rezolva mai uşor problemele militare şi de administrare a imperiului. Capitala este stabilită în oraşul Nicomedia pe malul Mării Negre din Bitinia tracă. În subordinea lui erau cezarul get Galerius, care de la Sirmium şi apoi de la Romula pe malul stîng al Istrului asigura guvernarea Macedoniei, Greciei, Geţiei şi Illyricum-ului. Maximian administrează din Mediolanum – Milano – Italia şi Africa, Constantius Chlorus din Trier, supraveghează Galia, Spania şi Britania. Diocleţian îşi căsătoreşte fiicele cu Maximian şi Galerius, iar fiica lui Maximian se căsătoreşte cu Constantius Chlorus, toate acestea avînd ca scop întărirea conducerii colective şi a unităţii de acţiune a imperiului. În anul 297, Diocleţian reprimă uzurparea lui Domitius Domitianus şi secesiunea Egiptului unde acesta era guvernator. Este ultima răbufnite de orgoliu a Romei la faptul că de ani buni conducerea imperiului roman era o afacere curat getă unde fioroşii ausoni îşi zăngăneau săbiile pe toate drumurile care însă nu mai duceau la Roma! În anii 297 şi 298 poartă mai multe lupte cu imperiul sasanid fixînd graniţa pe Tigru, maxima expansiune a imperiului spre Orient. La 1 mai 305, pentru a impune noul sistem de conducere a imperiului, Diocleţian abdică împreună cu Maximian, devenind persoane particulare şi retrăgîndu-se la palatul său de la Salona.

Maximian, era născut dintr-o familie de ţărani geţi din apropiere de Sirmium. În perioada celei de-a doua tetrarhii şi a reizbucnirii războaielor civile(306-311), Diocleţian refuză să îmbrace purpura imperială şi a intervenit o singură dată în politică cu ocazia întîlnirii de la Carnuntum din noiembrie 308 care urmărea reconsolidarea noii forme de guvernare. Maximian însă, după ce fiul său Maxentius ajunge împărat la Roma în anul 306, se proclamă august în anul 307 dar se retrage apoi se proclamă iarăşi împărat la Arles în Galia şi ajunge în conflict cu Constantin cel Mare care îl înfrînge în anul 310 şi îl obligă să se sinucidă. Amplul program de reforme impus de Diocleţian a urmărit transformarea fundamentală a imperiului roman, dintr-un imperiu al unei cetăţi într-un imperiu al popoarelor care îl compuneau. El a continuat, a sistematizat şi a instituţionalizat măsurile împăratului trac Septimius Severus, care a urmărit să scoată conducerea imperiului din cloaca de secături şi mişei numită senatul cetăţii Roma. Iar aceste reforme ce au schimbat în tot organizarea şi modul de administrarea a imperiului vor fi continuate de Constantin cel Mare care va da forma definitivă a unui nou model de imperiu, cel condus de o monarhie absolută de drept divin, aşa cum plănuise şi Augustus cînd a fondat principatul. Italia este asimilată unei provincii obişnuite iar vechea oligarhie romană şi-a pierdut orice speranţă de a mai recupera vreodată privilegiile pe care le-au avut, în faţa năbădăioşilor împăraţi arimini. Dar din trufaşi şi obraznici, romanii au devenit răbdători punîndu-şi viclenia la lucru pentru a rupe făloasele cete de ausoni. După aproape 100 de ani, răbdarea le va fi răsplătită din plin dar cu alt caimac, negru ca tăciunele şi otrăvitor ca venitul de aspidă, numit iudeo-creştinism. Oraşele arimine Nicomedia, Antiohia, Tesalonic, Sirmium cunosc mari şi masive acţiuni edilitare, iar în partea de apus a imperiului se remarcă Mediolanum şi Augusta Treverorum(Trier). Dobrogea este separată de Moesia Inferioară şi transformată în provincia Scytia cu capitala la Tomis. Religia geţilor, mitraismul cum îi spun culturnicii occidentali sau arianismul cum îi spuneau secăturile sataniste iudeo-creştine, îşi întăreşte privilegiul de religie oficială a împăraţilor. Pentru că aceştia se dădeau în stambă cu revelaţiile şi maimuţărelile lor mozaice, Diocleţian i-a potolit cu 4 edicte date între anii 304-306, după ce aceste adunături de gunoaie şi de criminali au încercat să-l uşureze de zile la 23 februarie 303. Dionisie Scitul 460-556, get născut în Dobrogea şi stabilit la Roma, unul dintre cei mai mari cărturari ai feudalismului timpuriu, îi condamna pe creştini că ţin ,,era creştină” de la primul an de domnie a lui Diocleţian, anul 284, unul dintre cei mai mari prigonitori ai lor. Informaţia este uluitoare pentru că dovedeşte adevărul istoric pe care noi îl negăm cu atîta înverşunare. Odată cu mutarea capitalei imperiului roman la Niceea în neamul tracilor, Diocleţian a schimbat şi momentul critic de socotire a timpului stabilit de Iulius Cezar ca să arate că imperiul lui nu mai avea nici o legătură cu vechiul imperiu roman fiind un imperiu nou fondat de neamurile arimine: geţi, iliri, traci, besi, macedoneni, etc.

Allectus, uzurpator în anul 296, după asasinarea lui Carausius în anul 294 a devenit stăpînuil Britaniei dar este înfrînt de trupele lui Constantius Chlorus în anul 296 şi astfel se pune capăt independenţei regatului de aproape 10 ani. Carausius de origine celt, se proclamă în anul 287 august şi pune stăpînire pe Britania şi Nordul Galiei. recunoscut de Diocleţian în urma instalării tetrarhiei este însă în conflict deschis cu Constantin Chlorus şi asasinat în anul 294 de către Allectus.

Constantin Chlorus s-a născut într-o familie săracă din Illyricum de neam get, înrudindu-se cu fostul împărat Claudius Goticul şi trece prin toată ierarhia militară pînă ce ajunge al 11 martie 293, în cadrul tetrarhie, la rangul de cezar al lui Maximianus, răspunzător de guvernarea Galiei, Spaniei şi Britanie. În cadrul celei de-a doua tetrarhii este desemnat august al Occidentului în mai 305 şi moare în anul 306 la Eboracum – York – în Britania.

Galeriu, născut într-o familie de ţărani geţi în apropiere de Serdica – Sofia, de tînăr pune mîna pe sabie şi ajunge un militar vestit în timpul împăraţilor Aurelian şi Probus. În timpul primei tetrarhii la 1 martie 293 este desemnat de către Diocleţian, cezar, răspunzînd de guvernarea provinciilor dunărene. Îşi construieşte pe malul stînd al Istrului, în localitatea Romula o curte mare şi un palat care a rămas în amintirea românilor ,,curţile lui Ler împărat” iar ruinele se mai văd şi astăzi. În a doua tetrarhie care începe la 1 mai 305, îşi consolidează puterea prin numirea lui Flavius Severus ca august în Occident şi a nepotului său, Maximinus Daia, ca cezar, şi va muri în anul 311 odată cu destrămarea tetrarhiei.

Soldat de origine get, favoritul lui Galeriu, Severus Flavius avea în subordine Panonia, Italia şi o parte a Africii. La moartea lui Constantius Chlorus, Severus Flavius este proclamat în iulie 306 august al Occidentului dar politica fiscală aspră îi face urît în rîndul soldaţilor care îl proclamă împărat în octombrie 306 pe Maxentius, fiul lui Maximian. Făcut prizonier de către Maxentius, Severus Falvius se sinucide în anul 307.

Maximinus Daia, născut ca şi unchiul său într-o familie de ţărani geţi, se remarcă drept un bun mînuitor de obiecte ascuţite şi contondente din care face meşteşug cinstit şi primeşte în cadrul tetrarhiei, guvernarea Egiptului. În anul 305 este numit de Galeriu cezar iar la moartea acestuia în anul 311, ocupă întreg Orientul pînă la ţărmurile Mării Negre. În conflictul armat pe care îl opune lui Licinius, Maximinus Daia este înfrînt în bătălia de la Adrianopol din aprilie 313 şi moare în cursul verii în oraşul Tarsus din Asia Mică.

( Va urma)