JEAN NOUZILLES: MOLDOVA, ISTORIA TRAGICĂ A UNEI REGIUNI EUROPENE (III)

( Urmare)

FOAMETEA DIN 1946 ŞI 1947

Perioada foametei din Basarabia din anii 1946-1947 a fost studiată de istoricul moldovean Ion Ţurcanu. Acesta a consultat arhivele de stat şi ale partidului comunist, care nu au fost distruse de autorităţile sovietice. Ţurcanu apreciază că foametea din Basarabia din perioada respectivă a avut un caracter „organizat”. Pentru a înţelege mecanismul „pregătirii şi realizării” foametei, el studiază rechiziţiile efectuate de autorităţile sovietice şi evoluţia foametei reflectată în presa timpului, evocând raporturile dintre ţăranii din Basarabia şi aparatul administrativ sovietic. În politica agricolă a lui Stalin, exploatarea terenurilor este prioritară pentru asigurarea livrării obligatorii de produse către stat. Or, cheltuielile bugetare vizează în primul rând industrializarea şi creşterea potenţialului militar al U.R.S.S. în detrimentul agriculturii. Pentru a asigura aceste cheltuieli, veniturile statului provenite din agricultură sunt transferate în sectoarele prioritare.
Colecta obligatorie de produse agricole este organizată pe baza unei repartiţii proporţionale pe ansamblul celor şase judeţe ale Basarabiei, intrate în R.S.S.M. Repartiţia este reglată în 1945 printr-o decizie specială a Consiliului Comisarilor Poporului a R.S.S.M. şi a CC. al P.C.M., aprobată prin hotărârea aceluiaşi consiliu din data de 9 iunie 1945. Repartizarea cotelor se face de fiecare dată raportat la aceeaşi unitate de pământ lucrată, pe care se cultivă simultan cereale, floarea soarelui, cartofi, fân, produse de origine animală, fructe, legume etc.
În presa timpului, se scrie prea puţin despre seceta anilor 1945-1946 şi 1947, remarcându-se o atitudine ostilă faţă de proprietatea individuală, care este sistematic discreditată atunci când rentabilitatea gospodăriilor individuale este mai mare decât cea a kolhozurilor şi a sovhozurilor, unde lucrările sunt cu greu efectuate la timp fără ajutorul soldaţilor. Planificarea producţiei agricole şi controlul permanent al statului asupra activităţilor din mediul rural vizează lichidarea progresivă a independenţei economice a ţăranilor. Cei care nu-şi cultivă la timp pământul din cauza lipsei uneltelor sunt acuzaţi de sabotaj. în 1946, seceta se generalizează în Basarabia. Dar, chiar şi în aceste condiţii excepţionale, livrarea de produse agricole către stat trebuie făcută la timp, conform planurilor stabilite. In pofida vitregiei condiţiilor climaterice, rechiziţiile continuă până când toate restanţele sunt acoperite de rezervele încă existente la sate. Ţăranii care păstrează un surplus de produse din anii precedenţi trebuie să plătească datoriile celor care nu mai au nimic. Chiar dacă indicii planului de livrare sunt mai mici decât în 1945, ideea de a face maximum de livrări înainte de data limită fixată de către autorităţi vizează lipsirea celor de la ţară de rezervele de hrană cât mai repede posibil. Această metodă este practicată cu succes de către agenţii de stat. Colecta de produse agricole continuă pe toată perioada anului, până la viitoarea recoltă.
Legile şi deciziile privind rechiziţiile sunt deseori contradictorii. Astfel, printr-o decizie din 31 martie 1948, Guvernul R.S.S.M. reduce cotele de cereale cu aproape o treime, dar o altă decizie, din septembrie 1948, stabileşte, pentru majoritatea populaţiei, o creştere a cotei cu 50% pentru toate produsele. Guvernul anunţă că vor fi scutite doar familiile numeroase, invalizii de război, soldaţii care au luptat în Armata sovietică. Aceste măsuri nu au fost respectate ca atare în planul general de livrări obligatorii al fiecărei regiuni.
Consecinţele imediate ale rechiziţiilor se manifestă printr-o foarte mare presiune fiscală asupra mediului rural şi prin obligaţia, pentru ţărani, de a intra în kolhozuri. Foametea este un element catalizator de extremă importanţă pentru crearea kolhozurilor, îndeosebi în 1947. Ţăranii care intră în kolhozuri scapă astfel de rechiziţii, ceea ce, în 1946 şi în 1947, este vital pentru familiile lor. în 1946, în R.S.S.M. se număra aproximativ 90 de kolhozuri, 260 în 1947 şi 346 în ianuarie 1948.
Conducătorii sovietici încercau să explice foametea prin calamităţi naturale. între 1945 şi 1947, ţăranii nu reuşesc să livreze cantităţile de produse solicitate, deoarece, ca urmare a secetei, recolta este modestă. Pentru a satisface exigenţele statului, ţăranii trebuiau să înlocuiască anumite produse, îndeosebi grâul, deficitar, cu alte produse, după un barem de echivalenţă. Obligaţiile impuse pentru livrarea de produse de substituţie sunt şi mai grele, deoarece cantităţile cerute depăşesc, în general, media fixată pentru cotele obligatorii. De exemplu, în 1948, pentru 10 kg de varză trebuie date 6,250 kg de grâu, 7,5 kg de mei, 7,5 kg de secară, 5 kg de hrişcă, 8 kg de porumb sau 20 kg de cartofi.
În 1946, considerat an groaznic în Basarabia, planul colectei este realizat integral. Ţăranii livrează toate produsele şi rambursează aceeaşi cantitate de grâu care le-a fost împrumutată de stat pentru însămânţare. Atunci când autorităţile realizează că indicii de plan, raportaţi la condiţiile proaste ale acestui an, sunt excesivi, iau în cele din urmă decizia de a împărţi în trei cantitatea produselor de rechiziţionat. Dar este deja prea târziu.
Arhivele consultate conţin informaţii privind organizarea livrărilor obligatorii. Un document semnat de către M. Smirnov, delegat al Ministerului Colectelor al U.R.S.S. în Moldova, şi aprobat de CC. al P.C.M. şi de Consiliul de Miniştri al R.S.S.M. la 5 iulie 1944, prevede crearea unei comisii însărcinate cu contabilizarea pământurilor şi animalelor pe lângă fiecare soviet sătesc. Aceasta putea verifica numărul de bovine şi calcula sau recalcula suprafeţele cultivate de fiecare familie de ţărani. Declaraţiile false din partea ţăranilor şi indisciplina agenţilor statului sunt sancţionate. CC al RC.M. trimite în regiuni şi în sate brigăzi speciale pentru a stimula participarea ţăranilor la livrările obligatorii de produse către stat. Reuniunile generale ale contribuabililor, organizate la sate, aveau un caracter ideologic; reprezentanţii organelor de partid şi ai aparatului administrativ trebuiau să convingă ţăranii de necesitatea de a executa ordinele fără a ţine cont de realităţile economice şi sociale, printre care ar fi capacitatea de producţie, mijloacele materiale folosite, necesarul de hrană al populaţiei.
Anumiţi funcţionari însărcinaţi cu rechiziţionarea produselor agricole abuzează de statutul lor. Ţăranii cu resurse modeste şi cei care nu se pot achita de obligaţiile către stat sunt arestaţi şi maltrataţi. Aceste excese sunt sancţionate de Biroul CC al RC.M., după cum se arată în anchetele judiciare din anii 1945-1947 din raioanele Orhei, Chişinău, Cahul şi Soroca. Ţăranii depun numeroase plângeri către organele judiciare împotriva deciziilor arbitrare şi a măsurilor excesive luate de micii funcţionari ai regimului sovietic, dar puţine dintre acestea sunt luate în considerare. Rechiziţiile sunt un mijloc eficace pentru a demonstra existenţa luptei de clasă în mediul rural. în acest sens, regimul sovietic face o propagandă acerbă împotriva culacului, duşmanul bieţilor muncitori ai pământului. Şi totuşi, ţinând cont de realităţile socio-economice din Moldova, este greu de vorbit despre existenţa unei „burghezii ţărăneşti” care ar fi putut complota împotriva puterii sovietice.
Pentru a discredita proprietatea individuală în mediul rural, aparatul sovietic îi critică pe toţi cei care refuză să intre în kolhozuri. în viziunea sovietică, existenţa proprietăţii individuale subminează planul care prevede crearea imediată a kolhozurilor. În consecinţă, pentru regimul de la sfârşitul războiului apare necesitatea de a reduce la maxim şi a neutraliza puterea reprezentată de chiaburi. O mare presiune se exercită asupra kolhozurilor pentru a înlătura orice îndoială privind posibilităţile reale ale acestora. Chiar dacă nu au proprietăţi mai mari de 2 hectare, anumiţi ţărani sunt consideraţi ca făcând parte din „burghezia ţărănească”. Aceste măsuri erau îndreptate împotriva independenţei economice a mediului rural, independenţă de care se temea aparatul sovietic în perioada ce a urmat imediat după război. La început, propaganda era un mijloc eficace pentru a convinge ţăranii din Basarabia să intre în kolhozuri. Confruntaţi cu spiritul conservator al ţăranilor afişat din ce în ce mai mult, autorităţile dispun să aplice forţa. Aşa cum arată procesul-verbal al şedinţei Biroului CC al P.C.M. din 30 august 1947, aceasta este evidentă prin deportările a sute de familii de ţărani.
La 3 septembrie 1948, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. hotărăşte ca pentru ţăranii îmbogăţiţi (chiaburi) livrările obligatorii de produse agricole să crească cu 50%, iar livrările de lână cu 100%. Se introduce livrarea obligatorie de cartofi. Operaţiunile se derulează sub autoritatea delegaţilor regionali ai Ministerului Colectelor, care supraveghează aplicarea riguroasă a sancţiunilor pentru cei datornici.
Rechiziţiile, precum şi totalitatea impozitelor impuse ţăranilor, au drept obiectiv intrarea tuturor ţăranilor în kolhozuri. Cotele erau variabile în funcţie de tipul de proprietate existentă în mediul rural, ferme colective şi mici proprietăţi individuale. Pentru acestea din urmă, cotele şi constrângerile fiscale erau enorme. Presiunea responsabililor din aparatul administrativ devine aprigă prin prezenţa împuterniciţilor ruşi în Moldova. Moldovenii românofoni, care reprezintă 66% din populaţie ocupau doar 9% din funcţiile administrative. După 1945, condiţiile de viaţă ale ţăranilor din Basarabia degradează. Statisticile epocii arată că impozitele cresc în doi ani cu aproape 23%.
Foametea apare ca rezultat al acţiunii concertate a mai multor factori negativi: distrugerile provocate de război; etatizarea economiei agricole; instaurarea unui regim politic totalitar care se opune oricărei forme de independenţă economică, seceta din 1945-1946 şi povara rechiziţiilor. Starea de sănătate a populaţiei se deteriorează din cauza penuriei alimentare. în această perioadă sunt înregistrate peste 2 928 de cazuri de distrofie şi edemuri datorate lipsei albuminei. Ajutorul alimentar acordat de către autorităţile din R.S.S.M se prezintă sub forma unui împrumut care trebuia rambursat statului în anul următor. În 1947 recolta este modestă, dar ţăranii reuşesc totuşi să restituie cantitatea de produse care le-a fost împrumutată, îndeosebi cereale. Pentru 100 kg de produse rambursate se adaugă, de fiecare dată, o taxă de 10%.
Foametea din 1946-1947 nu apare numai ca rezultat al condiţiilor naturale defavorabile. Ea nu poate fi explicată numai prin dificultăţile economice cu care se confruntă statul sovietic, deoarece din arhive reiese că, deşi situaţia populaţiei Basarabiei este catastrofală, guvernul U.R.S.S. a hotărât să exporte, în 1946, 1,7 mii. tone de grâu. Din septembrie până în decembrie 1946, indicele de mortalitate al populaţiei se dublează în zonele rurale ale Basarabiei. Ajutorul alimentar este foarte prost repartizat şi, în majoritatea cazurilor, ajunge prea târziu în centrele alimentare deschise în kolhozuri şi sovhozuri.
Bilanţul foametei este teribil. în timpul epidemiei de tifos, procentul de mortalitate este extrem de ridicat în raport cu anul 1945. Principala cauză a mortalităţii este distrofia. în patruzeci de sate din Basarabia s-au semnalat în jur de o sută de cazuri de canibalism. Apogeul foametei este atins în luna martie 1947, când s-au înregistrat 25 953 de decese, de 5 ori mai mult decât în aceeaşi lună a anului 1946. Numărul victimelor foametei variază între 200000 şi 3 5 0 0 0071. în unele sate, jumătate din populaţie a murit de foame. De exemplu, în Cazaclia au decedat 1600 de locuitori din 3000. în aprilie 1997, Catedra de Istoria Românilor de la Universitatea de Stat din Moldova s-a hotărât să scrie Cartea albă a foametei din perioada 1946-1947 şi să ridice un monument în memoria victimelor foametei din Basarabia. S-a alcătuit un chestionar de 20 de puncte şi s-au luat declaraţii de la martori oculari care au supravieţuit foametei, dar şi de la rude ale victimelor care dispun de informaţii cu privire la acest subiect . Acest episod tragic a fost ascuns de conducătorii sovietici timp de mai multe decenii, atât pe plan administrativ, cât şi de presa epocii. Moldova Occidentală, dintre Prut şi Carpaţi, a fost, de asemenea, victima foametei, condiţiile climaterice adăugându-se rechiziţiilor.

( Va urma)