GHEORGHE PÂRLEA
Prolog
Obiectul muncii mele e (încă) omul la vârsta inocenţei, a candorii – vârstă neatinsă de tarele care vin odată cu aluviunile maturităţii. Patruzeci de ani am avut bucuria de a fi împresurat de gingăşia şi puritatea puiului de om aflat la vârsta întrebărilor îndrăzneţe. Ei, copiii, au fost pomada rănilor mele atunci când, inerent, timpul şi timpurile mi le-au provocat. În curând, însă, privilegiul acesta va înceta. E timpul să se întâmple şi asta. A venit vremea. Voi găsi eu cumva şi alinarea. Cel puţin una „sezonieră”, cea din vacanţele de vară ale dragelor mele nepoţele (două, căci a treia a…crescut, e liceancă).
Un amic hâtru mă îndemna într-o zi, aşa, cu pretext de consolare, să nu mă-ngrijorez. Că, de fapt, nu va avea loc nicio ruptură cu lumea copiilor, câtă vreme mă apropii de-acum de vârsta când omul „dă în mintea copiilor”. Va fi deci o…continuitate. Că precis mă voi reapuca de recitit „Amintirile…” lui Creangă şi, mai abitir, voi avea răgaz să le „reabilitez” pe ale lui Sadoveanu, cele legate de copilăria sa la Verşenii bunicilor dinspre mamă. Înţepătura amicului cu aluzie la sârguinţa mea (peste „frontiera” care delimitează îndrituirile) de a pune Verşeniul în aceeaşi lumină cu Humuleştiul, ca univers literar al copilăriei, m-a zburlit un pic. Nu atât însă cât să ignor complet umorul amical al confratelui meu de breaslă.
Desigur, în legatură cu ironia referitoare la exerciţiul meu stoic pe numita temă sadoveniană – nicăieri tratată compact în sensul preocupării mele – ar trebui să mă explic eventualilor mei cititori de aici. Şi-am s-o fac, încercând nu doar să-i conving cu privire la congruenţa celor două microuniversuri literare, Humuleşti şi Verşeni, ci şi procurându-le acestora poezia unei nostalgii la care e foarte posibil să tânjească. Mai explicit, voi încerca să resuscitez în copilul care (nu ma îndoiesc) supravieţuieşte în fiecare dintre cei trecuţi de vârsta copilăriei amintirile începuturilor noastre în ale vieţii, amintiri din copilărie, copilărie care, indiferent unde s-a petrecut ea sau în ce epocă s-a întâmplat, seamănă cumva cu a copilului universal. Şi voi face asta, în măsura în care voi reuşi, reconstruind fugar (şi, probabil, şi cu anumite stângăcii) parcursul biografic – la VERŞENI – al copilului Mihail Ursachi, după numele lui oficial de pâna pe la vreo 12 ani, fiul Profirei Ursachi, nepotul lui Gheorghe şi al Anghelinei Ursachi, în fapt, părinţii adoptivi ai copilului rămas orfan de mamă la vârsta de 14 ani.
Dar, mai presus de ceea ce-i subiectiv, nostalgic în întreprinderea de faţă pun convingerea că am inventariat suficiente argumente ca, prin acest demers, să acreditez ideea că Verşenii, nu mai prejos decât Humuleştii, reprezintă un alt „centru universal” al copilariei, un alt univers literar al copilăriei, pentru care, din păcate, nu au existat preocupări consistente de scoatere din umbra Humuleştilor. Poate s-a întâmplat asta şi pentru că cele doua arealuri mirifice ale literaturii noastre sunt prea aproape unul de altul, sau poate pentru că, în discriminarea aceasta (defavorabilă Verşeniului), a contat supremaţia acţiunii asupra contemplaţiei pasive, la vârsta copilăriei.
*****
Aşadar, copilul “dolofan, cu ochi de gânsac” a deschis ochii inocenţei “în casa mamei”, pe chipul fiinţei care i-a dat viaţă, Profira Ursachi, ţăranca de pe malul Moldovei, de la Verşeni, despre care Sadoveanu avea să spună: “Era între mine şi mama o legătură strânsă de iubire” . Profunzimea legăturii sale speciale cu mama s-a născut şi din lipsa căldurii părinteşti din partea tatălui său, care îi reproşa mamei copilului excesul de dragoste maternă şi-i motiva răceala lui astfel: “…vreau să-l cresc ca pe un spartan” . De aceea, într-o primă fază a copilăriei sale, copilul Mihăluţă (cum îl alinta mama în acea epocă de început a fiului) n-a cunoscut bucuria deplină a copilariei, revelaţia jucăriilor oferite de tatăl său . Fascinaţia acestor accesorii ale copilăriei răzbătea în casa Băieţelului (un alt nume de alint ) doar prin acele “jucării de lemn de la bătrân” (de la bunicul Ursachi). Preocupărilor tatălui său de a-şi ridica fiul “deasupra lumii reale din care venea mama copilului” şi de a-l aduce “în clasa lui socială” le opuneau o puternică rezistenţă “dârzenia şi năzuinţa unui mândru neam de răzeşi” dinspre partea mamei . Probabil, frustrarea înfrântului l-a determinat involuntar pe avocat să împresoare copilăria fiului său “cu o atmosferă apăsătoare, deprimantă”, bazată pe “austeritate excesivă, însoţită de uscăciune sufletească” . Totuşi, ca urmare a legăturii de mare adâncime cu cea care i-a vegheat îndeaproape copilăria, Sadoveanu îi mulţumeşte cu ardoare lui Dumnezeu: “Mulţumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie” . Cu toată lipsa “aureolei de lumină” din acea primă etapa a copilariei sale , constatăm că fiul va avea o oarece libertate de manifestare a inocenţei, căci, cum spune scriitorul, tatăl “observa puţin şi de departe” copilăria lui “liberă şi nesupusă nici unui frâu” . Se întâmpla aceasta când, în familia sa, “acceptările şi renunţările” s-au împlinit .
Una din primele sale fascinaţii de copil abia deprins să se ţină pe picioruşe a fost biciul lui moş Vasile Ursachi de la Verşeni, fratele mamei . La numai trei anişori, când unchiul venea în vizită la Paşcani, nepoţelul de o şchioapă încerca acest “sceptru al copilăriei rurale”, meşterit de moşul său “de la apa Moldovei”, de fapt două şuviţe de cânepă, “răsucite şi împletite cu şfichi într-o parte şi laţ în cealaltă”, lucrare prinsă de o “scurtătură de băţ subţire şi mlădios”. Conştientiza faptul că biciul era opera lui moş Vasile, pe care-l privea ca pe “un urieş voinic şi mare”, mai ales atunci când unchiul “avea în mână un baltag şi în jurul mijlocului un chimir lat, cu înflorituri de metal”. Pentru o vreme, însă, biciul lui moş Vasile, şi aşa fără “putere de viaţa” în mânuţele firave ale “Băieţelului”, va fi respins, pentru că însemna o “ameninţare” la adresa libertăţii de manifestare a celui ce nu era prea “dispus” să asculte “de tata şi de mama”. Şi tot de la moş Vasile, fratele mamei, micuţul Mihail a râvnit cuţitul acela care “face ţâc şi clap”, aflat la brâul unchiului: “Să-mi dai jucăria aceea pe care o ai legată cu lanţ”. Moş Vasile de la Verşeni, cu umorul şi isteţimea ţăranului de prin părţile locului, îl potolea, folosind metoda convingerii. Îi explica nepoţelului de soră că, de vreme ce-i legată, jucăria aceea “are obicei de muşcă” şi că, odată legată, nu-i mai poate “da drumul”.
Încă de la trei ani au început călătoriile sale cu mama la Verşeni , la bunicul său, Gheorghe Ursachi, “bătrân voinic şi roz la obraz, cu plete albe, îndeletnicindu-se cu meşteşugul rotăriei” , şi la bunica Anghelina, “o fiinţă mititică şi blândă, cum trebuie să fie o bunică” . Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în “mezalianţa” cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o “…poziţie (…) ciudată”, după cum mărturiseşte chiar fiul . În vremea când “iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise” asupra Profirei, “târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic. Accidentul acesta era iubirea—ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite.” Aşadar,”ţăranca” din Verşeni “nu putea fi fericită în mediul orăşenesc” . Legătura directă cu satul natal era o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic si spiritual al Verşenilor mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: “Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot cea-a fost durere si iubire, asupriri si răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării.” Drumurile sale la Verşeni trebuie să le fi făcut cei doi cu “brişca” familiei, trasă de calul Mocanu şi condusă de moş Ion, argatul . Despre călătoria cu “antica şi dispreţuita trăsură”, în antiteteză cu mijloacele de transport mecanizate, Sadoveanu afirma că acest mijloc de transport primitiv a făcut să rămână în el “cea dintîi lucrare” , evident, aceasta întâmplându-se la o vârstă foarte fragedă.
Profira, femeie voinică şi foarte energică, blondă, cu ochi albaştri (o excepţie în familia ei de la Verşeni, căci toţi ceilalţi erau, relativ, bruneţi) avea în Mihai “bucuria asemănării cu ea” şi pe cea a “primogenitului” . Ea a fost cea dintâi care i-a povestit “frumos şi tainic lucruri de la noi, de la Moldova” , precizează scriitorul, folosind o sintagmă a mamei, prin care, deşi devenită orăşeancă, ea se indentifica imperturbabil cu ai ei de la Verşeni.
Sadoveanu a păstrat încă de copil “expresii nostime de la mama” , expresii ce “şi-au dobândit valoarea” când amintirile i le-au “adus cu fluxurile ei ciudate de la întoarcere”. Spre exemplu, a auzit la mama sa expresia “domnul cu boii de funie”, vorbe ce ironizau aspiraţia la demnitate a omului “…de jos care ţinea să fie în rînd cu cei mari”. Sau, atunci când Mihai protesta că i se dă să mănânce pâine goală, mamă-sa îl îndemna asfel: “înveleşte-o într-o petică”, evident, ca să nu mai poată spune fiul că pâinea-i goală. Altă dată, când Mihai prinsese gustul cochetăriei şi se întâmplă să primească cămaşa necălcată, la protestele lui, mama îi călca uşor cămaşa în picioare şi apoi i-o întindea fiului, drept remediu amuzant: “ia-o, că acum e călcată”. Mai târziu, fiul va descoperi că ,de fapt, mama sa i-a dat “harul” pentru ceea ce avea să devină: “…mama era o povestitoare rară ale cărei accente misterioase încă mai sună în fiinţa mea” . “Aportul genetic” pe linia mamei, în procesul de formare a scriitorului, “a fost decisiv”, confirmă şi biografii lui . Profira Ursachi trebuie să fi avut de la strămoşii săi verşeneni o moştenire inestimabilă, căci i-a dat fiului din zestrea sa nativă ceea ce avea să facă din el “un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu” .
La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub “părul vechi din mijlocul ogrăzii bunicilor” , pom “mare şi rotat”. Sub copacul acela “ca un glob de lumină”, în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el de Paşti ,”în străiţe nouă” şi cu emoţie evlavioasă, mângâierea pe frunte” a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, “se poate arăta Dumnezeu”. Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale.Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: “În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin”.
Tot sub părul bunicilor din Verşeni, pe vremea când pentru el a număra însemna a se opri “în preajma lui cinci”, îl chema mama să stea pe “pocladă” lângă ea, ca să-i dăruiască mângâierile sale materne .Se petrecea aceasta “în lungul zilelor tihnite de august”, când, din primele pere coapte ale părului, se făcea un fel de cidru local. Copilul iscoditor privea cum “se tăiau pere în patru şi se aşezau într-un fedeleş de lemn, cu apă de izvor”. Nu era însă încredinţat acest “martor băniutor” că mustul “urma să fie numai bun de băut tocmai pe la Sântămăria cea mică”. Temerea lui avea temei: “…am început să am bănuiala că uncheşul (Vasile) desfudă în urma mea fedeleşul”. Şi, ca să dezlege misterul, micul detectiv se dădea după colţul casei şi-l pândea “cu jumătate de frunte şi cu-n ochi”.
Sub părul bunicilor de la apa Moldovei încerca el, copilul cu nesaţ pentru cunoaştere, “clipind din gene”, să înţelegă şi să afle ce spun femeile din sat care făceau “sobor la pocladă”, avâd-o amfitrionă pe mărunţica lui bunică, Anghelina. Aceasta, ne mărturiseşte scriitorul de mai târziu, avea “însuşiri oratorice” . Rostea “vorbe ritualice” la înmormântări şi praznice, “vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, avănd o noimă şi pentru viitorime, căci astfel lumea se strică şi se cufundă în ticăloşie”. Atunci când nepoţelul, venit la Verşeni din târguşorul Paşcanilor, zăcea în fierbinţeala bolilor copilăriei, bătrânica şi “babe descîntătoare”, întâlnite la soborul de sub păr, rosteau la capul său “vorbe vii din acelaşi trecut, care-şi trăieşte încă puterea magică”.
În opera lui Sadoveanu sunt întâlnite şi alte soboruri din care emană experienţa şi înţelepciunea umană, dar “nici unul din soborurile tipic sadoveniene nu va mai cuprinde atît de bogate înţelesuri, nici unul dintre ele nu va mai degaja această seninătate caldă şi neprihănită”, ca soborul de sub părul bunicilor, unde femeile erau adunate în jurul bunicuţei, o înţeleaptă a satului .
“Bătrânica” de la Verşeni i-a provocat mai târziu nepotului reflecţii asupra valorii morale a gesturilor ritualice ale bunicii în faţa “spiritului încă adormit” al nepotului. A început prin ea să-l înţeleagă pe Dumnezeu . De altfel, însăşi calitatea primară de creştin în legile ortodoxe ale neamului său de pe mamă o datoreză bunicilor, care nu au acceptat botezul catolic al nepotului — deja săvârşit la Paşcani, din indiferenţa tatălui (prieten cu preotul catolic din târg)–, întru ignorarea tradiţiei religioase a familiei, şi l-au rebotezat în “legea cea dreaptă” la preotul din Verşeni, în complicitate cu mama copilului, cu grijă să nu afle tatăl — un “nepăsător la cele religioase”, cum îl ocăra rotarul din Verşeni , sau “un necredincios”, cum recunoaşte chiar fiul său, Mihail . La moartea prematură a mamei sale, tot “Bătrânica” de la Verşeni a venit la Paşcani “să rânduiască cele creştineşti pentru răposată” şi s-o bocească “…cu glas subţire şi chinuit”, umblând în urma năsăliei, “…în catrinţa ei, cu tulpan şi polcă mohorâtă” . Ea a dus greul procesiunii de înmormântare. “A fost cu cea mai mare luare-aminte cînd şi-a gătit copila pentru calea cea fără întoarcere (…) Trecea repejor în toate părţile ca să îndeplinească rânduielile. Şi i s-a luminat faţa când s-a vărsat peste ţărîna ce se întorcea în ţărînă vinul altei vieţi şi când a prezentat preotului găina neagră peste groapă, încredinţînd adică milosirdiei divine un duh nemuritor…”
Asupra multor lucruri s-a luminat el (mai devreme sau mai târziu) la Verşeni, loc pe care, într-un spaţiu ceva mai larg, dar totuşi “destul de restrâns”, îl considera la maturitate drept “cadrul şcolii mele” . În cadrul acestei şcoli, bunica Anghelina ocupă “un loc proeminent în galeria imaginară a Dascălilor scriitorului” . “Sub auspiciile ei se oficiază (…) cea mai importantă etapă a iniţierii: pătrunderea în tainele cunoaşterii vechi, în universul mitului şi al datinei”.
Una din nedumeririle sale timpurii, provocate la Verşeni, era şi aceea că la masa cu trei picioare din casa bunicilor mâncau toţi din “acelaşi blid - o strachină nouă şi frumos încondeiată” . La început era stângaci şi contrariat “domnişorul”, dar mai apoi a ajuns singur la o “oarecare înţelegere” şi a acceptat să se înfrupte şi el, până la obişnuinţă, din laptele fiert care aburea în strachină şi din mămăliguţa tăiată cu aţa în felii. Folosirea lui ca “greutate” în scaunul cu trei picioare, răsturnat, care slujea la pregătirea urzelii pentru stative (războiul arhaic de ţesut), avea să fie limpezită după ce băieţelul de patru ani avea să ajungă la vârsta “înţelegerii”
Aici, la Verşeni, a început să se “pîrguiască” părerile sale de copil precoce despre lume, păreri “destul de nedesluşite şi schimbătoare” . Un om gras, văzut pe uliţele satului, după părerea lui, era un om bătrân: “…cu cât e mai mare şi mai gras, cu atît e mai bătrîn”, gândea el, copilul. Iar când privea de după casa bunicilor vreun om bătrân şi ştirb, care râdea la el şi care se întâmpla să mai aiba şi nasul roşu, era convins că acesta era un beţiv. Nasul îi era roşu fiindcă “…s-a copt la lulea”, concluziona el.
Cu privire la bucuriile dăruite de “petrecerile de iarnă (la Verşeni), cu plugarii şi semănătorii simbolici şi cu animalele fantastice”, Sadoveanu avea să constate că toate aceste obiceiuri străvechi “afirmă după mii de generaţii sufletul oamenilor dintru început” . De asemeni, opunând lui moş Vasile de la Verşeni, unchiul său preferat, şi ciobanilor de la apa Moldovei cunoştiinţele sale de astronomie, elev fiind, înţelese mai târziu că aceştia nu erau ignoranţi ci “stăpânitorii unor adevăruri antice despre crugul lunii, cursul stelelor şi soarelui” . Înţelese că, pentru cunoaşterea orelor, “ei se călăuzeau de semne neîndoielnice şi veşnice” şi că civilizaţia arhaică a bătrânilor săi avea misterul ei “viu şi valabil”, căci “prognosticurile” lor, “bazate pe zborul paserilor şi atitudinea animalelor (…), pe direcţia vîntului şi pe multe alte semne”, se realizau . Aşadar, oamenii aceştia de unde se trăgea mama sa “interpretau viaţa în perfectă armonie cu cerul cu pămîntul şi cu natura înconjurătoare” , va concluziona scriitorul.
După moartea mamei, când Mihai avea doar paisprezece ani , în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile. “Dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice” , recunoaşte el. Acum, la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei “viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare”. Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: “Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?” .
Trecând definitiv de partea rudelor de la Verşeni, Sadoveanu observa: “Sporul meu de cunoştiinţe şi reflecţii m-a dus dincolo de zona primejdioasă prin sterilitatea ei, unde se opresc definitiv semidocţii păturii noastre suprapuse” . Unul din aceşti semidocţi era chiar tatăl său, de care, acum, s-a detaşat explicit: “Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea” .
Cei “de-o lege” cu maica sa erau cei care aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, “reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei”, care “capătă forma unei anamneze” (a unei pierderi de memorie) avea să însemne o “autentică renaştere spirituală” pentru scriitorul în devenire .
În prima fază a copilăriei, venirea lui Mihai la Verşenii mamei a însemnat “o schimbare de decor mai mult sau mai puţin aşteptată, mai mult sau mai puţin remarcată” . Acum însă (dupa moartea mamei) bunicii din Verşeni “devin adevăraţii părinţi spirituali” ai gimnazistului de la Fălticeni şi mai apoi ai liceanului de la “Naţional”. Sadoveanu era redat “lumii Verşenilor” pentru totdeauna, iar această reîntoarcere “rămâne definitivă” pentru că era “înlesnită de o atmosferă literară dintre cele mai propice” .
Această revenire la “izvoarele strămoşilor neştiuţi” a decurs fără un efort special, “fără a avea nimic strident” . Totul se petrecu aidoma cu părul sălbatic, adus din pădure şi sădit în ograda bunicilor. Încet-încet, faptele petrecute la Verşeni de acum încolo, însumate şi celor dinainte, i s-au întipărit lui Mihai cu atâta forţă, încât au ajuns cu timpul “să condenseze un univers scriitoricesc pentru un întreg popor” .
La Verşenii bunicilor, afirma Sadoveanu la maturitate, în legătură cu o vacanţă de vară petrecută aici, nimeni nu îl tulbura: “Eram într-o domnie a mea (…) .Eram nepotul lui Gheorghe Ursachi; moşteneam deci toate drepturile pe care le aveau acei pământeni de la apa Moldovei. Cositorii din fâneţuri ori din oarze, prăşitorii târzii, gospodarii cu căruţele de pe drumeagurile ogoarelor mă petreceu cu ochii de departe ca pe un copil al satului” . Avem aici o confirmare expresă a scriitorului, cu privire la considerarea sa de către localnici ca fiu al satului Verşeni şi la acceptarea de către el însuşi a acestui certificat.
Cu mare drag îşi aminteşte Sadoveanu de “căsuţa liniştită” a bunicilor , aflată lângă o prisacă, “cu-n şopru acoperit cu şovar”, unde un bătrân cu ” plete ca năgara” întocmea roţi pentru căruţe ţărăneşti. Aici, “cuibărit într-un ungher sub o tohoarcă miţoasă de berbec” se considera într-un “colţ fericit al lumii”. Aştepta acolo în şopru să treacă furtuna, atunci când aceasta se întâmpla să fie, ca apoi să admire “în soare albinele roind”, să asculte “în pacea satului” cum cântă o pupăză “aciuată” într-un nuc bătrân şi cum “bate” tesla bunicului “la colibă ritmul unei vieţi tihnite”.
“Poezia acestor locuri”, de care adolescentul Sadoveanu era înconjurat şi pe care o respira “în orice clipă”, “se stratifica încet încet” în fiinţa sa “cu seminţele ei, aşteptându-şi timpul” .
Frumuseţea locurilor în care trăiau cei de la Verşeni a început să picure emoţie în sufletul lui Mihai încă de mic copil, din anii aceia îndepărtaţi, aflaţi “la hotarul întelegerii”, când, mărturiseşte chiar el, “fiinţa mea era plină de sevă şi poezie” . Acest bob verşenean de univers, pe care scriitorul l-a scos în lumea cea mare, în “…universalitate, dîndu-i perenitate” , a început să-i facă inima să bată altfel, reflecta el mai târziu: “Recunoşteam în mine, după bătaia inimii, sensaţia fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte cu numele Moldova şi în peisagiul ei aşa de carecteristic, pe prunduri şi în zăvoaie” .
Când se făcu băieţandru, demn de încrederea tatălui că-i poate folosi puşca sa de vânătoare, Mihai primi încuviinţarea să plece la Verşeni şi în scopul acelei ocupaţii preistorice care s-a născut din dependenţa omului faţă de natură şi care, pentru Mihail, era încă de pe atunci doar mijlocitorul dintre “contemplaţia blândă, pasivă, poetică”, moştenită de la mama sa, şi “mirajul peisajului insolit” . Prea-tânărul vânător venea la Verşeni purtând pe umăr tolba din piele de bursuc, în care, până la vânat, transporta vodevilurile şi comediile bardului de la Mirceşti, împrumutate de la fostul său învăţător, Mihai Busuioc (”Domnul Trandafir”).
Însoţitorul său la vânătoare, prin imperiul zăvoaielor şi gârlelor de pe malurile Moldovei, era aici, la Verşeni, probabil, unchiul Vasile, preferatul său dintre fraţii mamei . Mai ales lui îi citea nepotul de la Paşcani cărţile aduse cu el . Mihai era mândru de starea socială a unchiului său: “fusese în ciobănie şi făcuse bani cu oile” . Era în acelaşi timp sensibilizat de starea lui civilă neîmplinită. Unchiul Vasile rămăsese multă vreme “flăcău tomnatec”. Nepotul îl privea deseori cum îşi ungea pletele cu unt, se îmbrăca frumos şi pleca seara în sat “însoţit de toiag”. Era “înalt şi spătos, bine legat”. Îşi aminteşte de strigătura alcătuită de el, “în pilda vieţii” sale de bărbat “fără noroc”: “Fruză verde siminoc/ Toată lumea-i cu noroc,/ Numai eu fără noroc/ C-am iubit peste soroc.” Până la urmă, unchiul Vasile s-a însurat, dar a murit devreme, “către cincizeci de ani”, ca urmare a “ruinării trupeşti” de pe urma vieţii de păstor. A rămas în urma lui un fecior, Gheorghe, cu care Mihai a avut relaţii speciale. Îi trimitea acestui urmaş direct al unchiului său preferat cărţi de la oraş, destinate celor din sat, cunoscători de slovă. Gheorghe Ursachi le ţinea într-o lădiţă cu lacăt şi le împrumuta sub ameninţarea că nu vor mai avea vad la sipetul cu cărţi cei care nu vor folosi cu grijă darul vărului său, scriitorul.
Amintirile sale despre prietenia cu unchiul Vasile de la Verşeni, de pe vremea când îşi făcea ucenicia de vânător în lunca Moldovei, sunt şi cele legate de complicitatea unchiului în improvizarea încărcăturii pentru arma sa de vânătoare. Îşi aminteşte că atunci când termina “muniţiile”, până-i soseau altele de la Paşcani, vâna cu “zburături” din plumbi de la cartuşele de armă Martini. Îl învăţase acest “meşteşug” unchiul, care-i procura şi plumbii .
Fascinaţia vânătorii la Verşeni a avut ca debut împuşcarea unei raţe sălbatice după o “perdea de răchiţi născută din izvoarele prelinse de sub maluri” . Precocele vânător avea credinţa că pasărea doborâtă de el era prima raţă împuşcată pe aceste locuri, unde raţele care poposeau la apa Moldovei “nu fuseseră prigonite, îngrozite şi detunate de nimeni, până s-a înfăţişat la malul topliţii un prunc al acestor oameni paşnici care nu fac nici un rău vietăţilor din bălţi, ierburi şi hugeaguri”. Doar de “vulpile care-şi scurmau vizuinile la dealuri aveau a se păzi raţele, care trăiau aici ca într-un rai”. Tot la Verşeni a doborât cel mai mare iepure din “cariera” sa de vânător, trofeu pe care, “cu părul vâlvoi şi inima bătând de emoţie”, abia reuşi să-l “stăpânească din zvârcoliri” . După ce le trimise scrisoare părinţilor săi (la Paşcani) despre isprava sa vânătorească, tatăl său îl consacră vânător, cu oarece ironie, arătându-se mirat tare de mărimea iepurilor “din acea parte de ţară”, unde “petrecea ” fiul său.
Răţoiul vănat în acea zi şi becaţinile din alte zile erau gătite de “bătrânica”, dar “nu pentru foamea mea”, precizează vânătorul, căci el nu s-a putut hotărî să le atingă după ce le curmase viaţa. Nici din iepure, cealaltă “dobândă”, n-a gustat. Nu astfel de profit urmărea el prin vânătoare. Acestă ocupaţie ancestrală, “cu rezenonţe adânci în memoria colectivă” , era hrana pentru “capacitatea receptivă” a viitorului mare prozator. “Individualitatea răscolitoare a unui peisaj ” ori “timbrul unic al unei privelişti” din lunca Moldovei germinau acum , pentru a deveni apoi “poezia grandioasă a naturii” , scrisă de un “Ovidiu magistral născut în Dacia noastră” .
Vânătoarea şi pescuitul “nu pot fi stăpânite în resorturile lor interioare fără o prealabilă iniţiere”, fără cunoaşterea tainelor meleagurilor “… şi a vieţuitoarelor asupra cărora se răsfrângeau aceste îndeletniciri ancestrare” . Bunicul său de la Verşeni era mare cunăscător al vietăţilor bălţii. El îşi îndemna nepotul să le “deprindă numele”, să “le cunoască înfăţişarea” şi îl învăţa pe Mihai “cu dragoste acest meşteşug” . De pe malul Moldovei din dreptul Verşenilor , nepotul de la Paşcani privea cum ” pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund, pe sub maluri nalte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crâsnicul lui şi cu vălul de mlajă”, pe care le avea ascunse în zăvoi, între nişte tufe .”Mergea în curgerea apei tulburând-o cu vălul pe care-l purta cu un picior, săltându-l şi scufundându-l. Din când în când, din tulbureală, scotea la lumină reţeaua în care se zbăteau peştişorii argintii”. După scoaterea mlăjii din apă îi spunea nepotului: “Iată boişteni, zvârlugi şi porcuşori, buni de un borş (…) Iată aleşi deoparte în crâsnic, cleni şi scobai, şi două mrene frumoase”. Şi-şi îndemna apoi învăţăcelul “să cugete” la bunicul său atunci “când peste vremi va cronţăni peştişori uscaţi”, iar învăţătorul lui în ale pescuitului nu va mai fi printre cei vii. Gheorghe Ursachi nu i-a dat prea curând prilej nepotului său să împlinească acest “testament” spiritual căci a trăit 96 de ani. A murit într-o iarnă, răpus de o pneumonie rebelă.
Aici, la Verşeni, i se “întâmplă minunea” să i se “ofere singură” o ştiucă frumoasă “lungă cât braţul”, care, sărită pe mal, nu s-a mai putut întoarce în “elementul ei firesc”. Martorul întâmplării şi-ar fi dorit să fie el salvatorul, ca-n basm, ca să primeasca solzul cel fantastic al recunoştinţei.
Mihai mergea des la baltă, cu bunicul său, rotarul, să prindă peşte cu acea unealtă arhaică a pescuitorilor de demult, cu crâsnicul. Iată o altă imagine de la apa Moldovei, din acea vreme, redescoperită de scriitor peste ani: “Bătrânul a coborât crâsnicul de pe şopru, a luat cofăielul cel vechi şi-am ieşit amândoi pe poartă. Îndată dădurăm în prund, printre tufe de laptele-câinelui. Am apucat cărarea printre fânaţuri, pe la fântâna lui Cosma şi am ieşit la hugeagul cel mare. Acolo se afla un vad vechi. Am trecut prin vad — bătrânul, eu, crâsnicul şi cofăielul. Numai bătrânul simţea puterea apei care-i bătea la glesne. Eu, crâsnicul şi cofăielul eram pe umerii şi în braţele lui şi ne bucuram de soare şi de mireasma de cimbrişor care ne venea din partea cealaltă a bălţii. Acolo, în partea cealaltă, printre desişuri mărunte şi întortocheate de sălcii, bătrânul cunoştea cotloane de gârle şi albii părăsite. Apa verde dormea lin, cu umbra tufişurilor în fund (…)Mai departe erau imaşuri şi sate, spre munte. Le ştiam însă nu le vedeam; umblam numai pe sub cer, în locuri singuratice; şi la malul gârlelor şi bălţilor ni se arăta cerul celălalt, dincolo în fund, unde se coboară câteodată Făt-Frumos din poveşti” .
Ochii tânărului pescar nu priveau numai gârla în care se oglindea cerul şi scânteiau argintiu solzii peştişorilor, tocmai buni pentru borşul la care se pricepea aşa de bine bunica Anghelina. El avea ochi pentru tot orizontul ce putea fi cuprins de-acolo, din spaţiul natal al mamei: “Munţii erau aproape sub uşoara pîclă şi aerul avea o limpezime de izvor. Pe şesul larg între buchete de sălcii înfloreau fîneţurile şi sfîrîiau cosaşii neostenit sub vibrarea luminii fierbinţi” . Totul era pentru el “un peisagiu încîntător” pe “cîmpia grea de lumină”, întinsă de la Verşeni până la “pîcla vînăta a munţilor” . Aici era “fericit si inconştient ca însăşi natura” căci, mărturiseşte el, “fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile (…) Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fîn, intra în mine puterea vieţii nemuritoare” .
*
“Întoarcerea spre lumea rurală a avut fecunde consecinţe” asupra celui ce urma să devină “stejar bătrân cu mii şi mii de rădăcini înfipte în pământul neamului” . Multe din aceste rădăcini şi-au tras seva de la Verşeni, de aici de unde Sadoveanu s-a iniţiat în codul permanenţelor etice ale străvechii civilizaţii autohtone, “perpetuate de către rudele sale dinspre mamă, reprezentantele pământenilor celor mai vechi, fraţi cu străbunii părului” bunicilor . Martor la aceste lecţii adânci de etică rurală, adolescentul Mihail rămânea adesea “fericit şi înfricoşat, ca sub semnele şi descîntecele unui ritual magic” . Aici, pe meleagurile bunicilor verşeneni, a încolţit în Mihail pasiunea pentru miturile şi basmele naţionale; de aici se trage “fantasticul sadovenian” : “Basmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără moarte într-acele locuri trebuie să se fi zămislit, între nişte păstori cu sufletele bucurate de lumină şi putere” . La Verşeni, Sadoveanu trăia “consonanţa totală în etos” cu “pământul de la apa Moldovei” şi “în acord” cu “ritualul vieţii ţărăneşti, cu legea inflexibilă a datinilor” . Este profund solidar cu aceşti “oameni ai trecutului cu suflet demn, arhaic şi original” şi “are o iubire conştientă” faţă de ei . “Verşenii ajung să concentreze virtuţi rustice eterne, devin un simbol al unui univers spiritual în care se va integra” . Drept urmare,Verşenii, cu “neamurile mamei, care trăiau încă viaţa străbunilor”, vor deveni ” lumea operei sale” .
Iată, aşadar, fără a fi epuizate dovezile, cât de semnificativă este legătura lui Sadoveanu cu spaţiul geografic şi spiritual al mamei sale în perioada copilăriei, cu Verşenii de pe Valea Moldovei, parte esenţială a universului sadovenian. Microuniversul nostru local în opera sadoveniană, cel din faza copilăriei autorului, nu e mai prejos decât cel al copilăriei lui Creangă. Această parte a operei sadoveniene trebuie redescoperită şi revăzută în spiritul ideii că în copilaria literară românească avem doi copii nemuritori – unul Nică, iar celălalt Mihai –, ale căror copilării, despărţite în spaţiu doar de câteva zeci de kilometri, iar în timp doar de câteva zeci de ani, pot înnobila de două ori mai mult copilăriile celor asupra cărora se răsfrânge şi responsabilitaea noastră, ca părinţi, ca bunici, ori ca educatori de profesie.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ciopraga, Constantin – M. Sadoveanu-Fascinaţia tiparelor originare, Ed. Eminescu, 1981, pg. 9, 11, 13, 30, 102, 103, 139, 207, 378
2. Ciopraga, Constantin - Prefaţa la M. Sadoveanu, Cincizeci de povestiri, Ed. Minerva, 1984
3. Dan, Ilie — Studii despre opera lui Sadoveanu, Ed. Albatros, Buc. 1977, pg. 53, 269, 273, 300, 301, 309
4. Sadoveanu, Mihail – Nada florilor, Anii de ucenicie, Cele mai vechi amintiri, Ed. Minerva, 1970, (Prefaţă de Profira Sadoveanu), pg. 9, 16, 17, 26, 92, 136, 180, 181, 228, 229, 372, 373, 374, 376
5. Sadoveanu, Mihail - Povestiri, vol. I, Ed. Cartea Românească, Buc. 1981, pg. 389 (Cântecul amintirii), pg. 442 (Printre gene), pg.447, 450,
6. Sadoveanu, Mihail – “Vremuri de bejenie”, Ed. Minerva 1977, pg. 134
7. Sadoveanu, Mihail - Anii de ucenicie. Cele mai vechi amintiri, Ed. Minerva 1970: Sadoveanu, memorialist – Studiu introductiv ( pg. V, VIII, XIV, XV), pg. 8-12 (Cuţitul), pg. 13-19 (Părul din ograda bunicilor), pg. 20- 26 (Baieţel), pg. 91-94, 113-120 (La apa Moldovei), 176-183 (Iniţiere), pg. 229 (Calman), pg. 283 (Preocupări)
