Ion Druţă – o emblemă a moldovenismului

Lucreția Bârlădeanu:
În ciuda faptului că poftele Imperiului Rus de acaparare – travestite apoi în „onorabila” idee a comunismului cu care vecinii noştri au vrut să ne fericească şi pe noi, basarabenii – au fost de-a lungul deceniilor înfricoşătoare pentru spiritul unui neam, pământul Basarabiei, mutilat şi îndurerat, a rodit totuşi nişte mlădiţe firave de intelectuali care au depus mărturii, fiecare cât a putut şi cât curaj a avut, despre destinul dramatic al unui popor, incapabil până la începutul mileniului trei să-şi poată apăra, în mijlocul Europei şi la el acasă, – identitatea geografică şi lingvistică.

Povestea scriitorului basarabean – Ion Druţă – (născut la 3 septembrie 1928 în satul Horodişte, judeţul Soroca) începe prin anul 1953, când debutează editorial cu o culegere de nuvele La noi în sat, volum în care scriitorul evită să se încadreze în metoda realismului socialist. Criticii binevoitori, (Vasile Coroban), se bucurau de curajul tânărului scriitor găsind circumstanţe atenuante pentru a-i îndreptăţi în faţa autorităţilor comuniste, popasurile în „specificul naţional”.

Romanul Frunze de dor (1955) înaintează pe aceeaşi potecă, însă criticii literari români şi străini observă „jumătăţile de măsură” la care recurge Druţă în încercarea sa de a contrazice normele realismului socialist: „Scriitorul, semnalează Klaus Heitmann, dezactualizează atât de consecvent povestirea sa, încât doar prin trei sau patru menţionări fugitive ale instituţiilor politice, făcute şi acestea într-o formă voalată, îţi pot da seama că totul se petrece în Uniunea Sovietică”. La rândul său, Mihai Cimpoi motivează refuzul scriitorului de a-şi plasa romanul în formula restrictivă a dogmelor oficiale prin „strânsa legătură a ei cu folclorul”.

Adevărata şi profunda insatisfacţie produsă de Ion Druţă autorităţilor politice ce guvernau în Basarabia la acea vreme (la mijlocul anilor ’60) şi în primul rând lui Ivan Ivanovici Bodiul (primul secretar din Moldova) a fost editarea cărţii Povara bunătăţii noastre, operă propusă pentru decernarea Premiului de Stat al Uniunii Sovietice. Premiul însă nu a fost acordat din cauza opoziţiei făcute de Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. După cum s-a văzut, în acea epocă teroarea era mai mare la periferia Imperiului Sovietic decât în inima lui.

În scurt timp scriitorul nostru „naţional”, Ion Druţă, care avea şi aura de disident în Moldova, se transferă la Moscova. Să fi fost oare cooptat de KGB?

Modelul după care se făcea travestirea din disident în colaborator al poliţiei secrete este deja cunoscut. Cazul lui E. Evtuşenko devenise unul clasic. Dar să-l reamintim. Când Evgheni Evtuşenko „incendiase” cu poemele sale anticomuniste tineretul într-o piaţă din Moscova, unii ofiţeri ai KGB-ului fuseseră de părere să-l sancţioneze, trimiţându-l într-un lagăr pentru a reflecta asupra „greşelilor politice”, dar soţia sa Emma, colaboratoare deja în reţeaua poliţiei secrete, a făcut recomandarea să i se aplice aceeaşi metodă de pedeapsă ca artiştilor de talent din anii ’30. Urmau, deci, să se stabilească între poet şi poliţia secretă raporturi de prietenie şi încredere. KGB-ul îl copleşea cu laude, spunându‑i mereu că el este un poet din cei mai talentaţi, că este cel mai bun fiu al Rusiei, etc. Festivalul mondial al Tineretului din Finlanda a fost primul unde Evtuşenko a reprezentat Uniunea Sovietică – celelalte evoluţii publice ale lui Evtuşenko n-au fost decât repetarea unui rol bine învăţat. Evtuşenko ajunsese (după cum îl prezintă Pavel şi Anatoli Soudoplatov în cartea Missions spйciales, ed. Seuil, Paris, 1994, p. 506) atât de bun prieten cu Înalta Instituţie şi cu colonelul Riabov, care-l avea în sarcină, încât denunţa şi când nu i se cerea, de preferinţă, pe criticii şi confraţii care exprimaseră rezerve asupra poeziei sale.

Experimente de acest fel se făceau însă pe ruşi sadea. „Plebea” adunată din republicile anexate imperiului sovietic trebuia să improvizeze un fel de cor al „reprezentanţilor literaturii multinaţionale” din fosta Uniune Sovietică, care urmau bineînţeles poruncile Partidului dar într-o formă elegantă, mai voalat (nu în zadar fuseseră aleşi cei mai dotaţi!) „Prostimea” de la periferie trebuia supravegheată şi tratată sistematic şi dozat cu ideologia otrăvitoare a comunismului până la spălarea definitivă a creierului. Şi cine ar fi putut-o face cu mai mult spor decât cei care-i căpătaseră încrederea şi respectul? Pentru că elementele mai brute, obligatorii şi indispensabile „înfloritoarei” literaturi a realismului socialist, cu nelipsitele sale teme referitoare la chipul şi formarea omului nou, la marele lui umanism care se reducea la dragostea ce trebuia să o manifeşti pentru fratele rus, la prietenia dintre popoare – când tu trebuia să dai totul şi să nu primeşti în schimb nimic -, la proslăvirea marilor construcţii socialiste, folosite la deznaţionalizarea şi dezrădăcinarea băştinaşilor, prin aducerea „cadrelor” de conducere din Rusia, precum şi atâtea alte năzdrăvănii comuniste, erau lăsate pe seama celor mai puţin înzestraţi scriitori, însă dornici şi ei de glorie deşartă. Oameni erau şi ei, nu?

Talentul lui Druţă, se pare, n-a întârziat să răspundă cu destulă promptitudine încrederii ce i se acordase. Doar la 2-3 ani de la stabilirea sa la Moscova apare piesa Păsările tinereţii noastre, montată în multe teatre din fosta Uniune Sovietică şi chiar în ţările satelite. Se vorbea în acele timpuri că şi românii ar fi vrut s-o monteze, dar cu o condiţie: autorul să accepte să fie schimbate numele protagonistului, care se chema Pavel Rusu – era pe la începutul anilor ’70 şi România intrase în faza comunismului naţionalist. Druţă, bineînţeles, n-a acceptat – să fi fost aceasta prima jertfă pe care-o aducea „vechilului roşu” şi trebuia să corespundă cât mai adecvat statutului de lup stăpân la oi?

Subiectul piesei trata conflictul mocnit şi tăcut dar real, totuşi, între lumea veche, arhaică a unui sat basarabean şi noile, şi luminoasele primeniri pe care le înfăptuia preşedintele colhozului Pavel Rusu. Dramaturgul venea să ne convingă, destul de atent, evadând adeseori în digresiuni sentimentale, pline de cocostârci şi ciocârlii, învăluite în fumuri şi mirosuri dubioase de tizic, despre necesitatea aderării sincere, entuziaste la sistemul ce ni se impusese cu forţa, scriitorul străduindu-se din răsputeri să-i dea o faţă umană.

Apoi a apărut, infiltrată metodic în manualele şcolare încă din clasele primare, preluată apoi şi comentată cu mult sârg de criticii druţieni, o Poveste a furnicii pe care am predat-o şi eu ani la rând studenţilor mei, convingându-mă pe mine însămi şi făcând efortul de a-mi persuada auditoriul că la finele nuvelei prozatorul ne întinde o cursă, că urma să fi fost pe undeva un semn de întrebare, care s-o fi pierdut din editare în editare, că… Dar despre ce trata nevinovata poveste a furnicii de stârnise atâta interes şi atâtea nedumeriri? Autorul ne relata în câteva pagini, însă destul de consistente, cum o furnică a alergat trei zile şi trei nopţi să găsească şi să aducă ceva la furnicar (un fel de „casă comună”, nu?). În drumul ei, care echivala cu o viaţă trăită, s-a lipsit de cele câteva bucurii pe care i le oferea soarta, fără nici un regret şi căinţă – pentru ca până la urmă să moară cu o coajă de răsărită în spate sub torentul unei ploi. Morala pe care-o făcea scriitorul în final, sună aşa: „Nu ştiu pentru ce i-a trebuit furnicii coaja ceea de răsărită şi ce-a avut de gând să facă dintr-însa. Nici măcar nu ştiu de a dovedit (adică: „a reuşit” – n.m., L.B.) s-o ducă la furnicar, căci ploaia a turnat toată noaptea. Poate a ajuns furnica acasă, poate s-a pierdut undeva în mijlocul miriştii. Oricum, însă, chiar dacă s-a pierdut, avuse şi ea în viaţă o mică poveste a ei – vasăzică, trăise.”

Cam în anii când Constantin Noica lansase în România, torturată de comunismul ceauşist, ideea „rezistenţei prin cultură”, de la Moscova, Ion Druţă propovăduia românilor din Basarabia, aflată sub cizma comunismului rusesc, „îndobitocirea prin muncă” printr-o suită de personaje bonome, fals-înţelepte, care-şi văd suprema chemare în munca fizică dusă până la epuizare…

Aşadar, încetul cu încetul, se conturează cele două feţe ale lui Ianos, adică ale basarabeanului nostru Ion Druţă : pe de o parte – statutul de mare scriitor în Moldova Sovietică, pe de alta – cea care îl făcea să semene cu un subtil agent de influenţă al KGB-ului rusesc.

Au urmat apoi, de-a lungul anilor editarea şi publicarea în Basarabia a impunătoarei opere a scriitorului stabilit de mulţi ani la Moscova şi căruia îi ridicaserăm, cu concursul nostru necondiţionat, monumentul de Păstor al Neamului, ce-şi trata, respectuos, turma cu idei „călduţe”, evitând riscul de a incita prea mult dar nici nefăcând tabu din temele susceptibile de a avea putere de dinamită. Adică, de la distanţă, Druţă „ne legăna” şi „ne veghea” starea de somnolenţă, amintindu-ne să turnăm din când în când câte‑o cană de apă (dar în nici un caz o găleată!) peste pojarul roşu ce ne devora, încet dar sigur, şi să mai ţinem aprinsă câte-o candelă colea, într-o mănăstire rămasă ca prin minune nedărâmată de cei ce se „îngrijeau” de sănătatea sufletelor noastre.

Primul şoc al întâlnirii „pe viu” între intelectualitatea de la Chişinău şi Ion Druţă s-a produs pe la finele anilor ’80, când s-a pus problema revenirii alfabetului latin şi legitimarea denumirii corecte a limbii – adică limba română în loc de „moldovenească”, aşa cum fusese botezată de câteva decenii sub ocupaţia sovietică. Scriitorul pe care confraţii îl considerau simbol al luptei noastre de redeşteptare naţională şi căruia i se dedicau versuri (nu mă pot abţine să reproduc aici o strofă reţinută, poate cu unele uşoare scăpări, de memoria mea peste ani: Destinul ne iubeşte şi totuşi nu ne cruţă/ Dar de Destin, fireşte, nu poţi să te ascunzi/ Istoria există cât mai există Druţă/ Departele de-acolo, Aproapele de-aici!) s-a grăbit să asiste la un Congres al Uniunii Scriitorilor (cu misiune specială, bineînţeles) şi să facă tot posibilul pentru a ne tempera emoţiile şi idealurile patriotice.

Nu prea l-am înţeles atunci. Văzându-l agăţat cu atâta disperare de ideea moldovenismului, am încercat să-l scuzăm, spunându-ne: poate că ştie ceva ce noi încă nu am aflat? Ori poate o face în numele vanităţii de scriitor, pentru că aşezată alături de marii creatori români contemporani valoarea sa ar fi pălit considerabil. Fraza lui Laurenţiu Ulici, pe care mi-o amintesc din cadrul unui colocviu literar de la Chişinău din acea perioadă, suna ca un verdict: „Basarabia va rămâne o provincie literară, atâta timp cât va da istoriei literaturii române scriitori de talia lui Ion Druţă”. Bineînţeles, semănătorismul druţian nu avea cum să-şi revendice un loc important într-o nouă Istorie a Literaturii Române care, speram atunci (sperăm şi azi!), va îmbrăţişa şi puţinul ce se scrie, în condiţii istorice dificile, în Basarabia. Aşadar, mai rămâneam ataşaţi de opera lui Druţă. Aşteptam, ce-i drept şi Altceva, care ne-ar fi putut încuraja speranţele într-un nou ideal. Însă Druţă se vroia în continuare Marele Bucătar al unui singur fel de mâncare: adică cel de care nu prea te saturi, dar care nici nu te lasă să crapi de foame. Scriitorul moscovit ne oferea exact melanjul mioritic ce includea o bătrână suflând în tizic, dintr-un sat cu o biserică arsă şi cu câţiva intelectuali frăsuindu-se că n-au turnat o cană de apă peste Istoria care-i ardea de vii, – adică mizanscena preferată, amintită mai devreme.

Dar să nu uităm şi încercarea neizbutită a scriitorului de a ne „încreştina din nou”, ce-i drept de data aceasta după modelul rusesc, cu piesa sa „Apostolul Pavel” care ne-a întristat şi îndepărtat considerabil de autorul Frunzelor de dor. Nu ne mai mira acum nici chiar agitaţia într-o campanie electorală în favoarea unui oarecare Sangheli, fost prim-ministru agrarian, un gest ce nu necesită nici un comentariu.

Între timp, alături de stoicismul scriitorului de a se pronunţa întru apărarea moldovenismului, teorie promovată şi de autorităţile comuniste actuale de la Chişinău, Druţă mai aruncă o paiaţă pe scena obscură a luptelor de idei din Basarabia şi anume – imperioasa necesitate de a se ridica sub unul din dealurile Sorocii un monument al lui Badea Mior. Ideea aberantă e vehiculată de ani de zile, periodic, pentru a se sustrage atenţia opiniei publice de la grava problemă a limbii române – unul din punctele nevralgice ale acestui neam. Obsesia lui Druţă pentru Badea Mior ascunde şi un interes financiar foarte clar al scriitorului.

Se ştie că veşnica problemă a limbii în Basarabia este o acţiune foarte bine gândită şi desfăşurată de forţele imperiale ale Rusiei, care nu vor să scape nici în ruptul capului pământul acaparat cândva cu forţa.

Să prezinte oare un atât de mare pericol limba română pentru comuniştii de astăzi?… Problema însă devine acută ori de câte ori e necesară sustragerea atenţiei de la alte acţiuni importante: economia republicii care a trecut, între timp, nestingherit în mâinile minorităţii ruse, când noi manifestam pentru dreptul de a vorbi limba ţării; politica de guvernare ostilă băştinaşilor, starea de mizerie a populaţiei şi multe alte lucruri. Reluând periodic şantajul cu limba română, guvernanţii filoruşi urmăresc să elimine şi puţina energie umană şi intelectuală care a mai rămas în trupul istovit al acestei ţări. Nu pot să nu constat cu amărăciune plăcerea noastră masochistă de a ne linge rana sângerândă, tot arătând-o străinilor şi uimindu-ne singuri: vezi cât de adâncă este şi cât de tare sângerează, fără însă a-i căuta şi leacul. Căci cine nu ştie că limba este doar un instrument şi nu trebuie ridicată la rang de fetiş. Ea trebuie făcută să funcţioneze. Trebuie să hotărăşti bine unde te îndrepţi şi pentru ce îţi va putea fi utilă ea, căci în cazul când rămâi unde stai, la nivelul unor constatări tautologice şi lamentaţii sterile, pledoaria pentru limbă ar putea să nu-ţi mai slujească, din păcate, la nimic.

Puţini scriitori au fericirea să asiste în viaţă la elogiile şi dragostea contemporanilor. Unii se amăgesc cu ideea că vor deveni celebri după moarte, alţii se mulţumesc să spere că au făcut peisajul literar al ţării pe care au slujit-o mai bogat, mai variat. Dar şi mai rar sunt creatorii ce reuşesc să urce ameţitor de sus, încurajaţi de dorinţa ardentă a unui popor de a-şi crea idoli şi simboluri demne de urmat, şi care, în loc să se îngrijească cum să sporească valoarea acţiunilor ce le-au fost încredinţate, le investesc într-o cauză străină şi distructivă.
1