DESCRIPTIV ȘI EVOCARE în lirica lui Nicolae Dabija

Const. MIU:

În studiul de față, ne-am propus să evidențiem două aspecte, pe care le-am sesizat, citind volumul CERUL LĂUNTRIC, semnat de Nicolae Dbija –(ediție de autor, Editura Litera, Chișinău, 1998) și care ne îndreptățesc să vorbim despre descriptiv și evocareîn lirica lui Nicolae Dabija.
Primul aspect îl dezvăluie pe autor ca fiind un autentic poet peisagist. Bunăoară, în poezia Vine un timp, descrierea peisajului autumnal este doar un pretext pentru introducerea motivului fugit irreparabile tempus, relevându-se astfel trecerea și petrecerea omului spre finitudine: „Vine un timp când pleacă vara/ și ploi încep ca la un semn; / pe toate le vedem din fugă, / ca din freastra unui tren/ (…) Pe șesuri întomnate/ în doi ne pierdem: ne iubim/ prin scârtele de paie nalte, / pe miriști focuri deslușim// (…) Nu văd câmpiile de ceață, / nici ploile – le-aud mereu – / de parcă o străină pleoapă/ se lasă peste ochiul meu// (…) O fugă e în tot și-n toate. / Pân’ și iubirea e învinsă; / ca o lumânare-i care arde/ din amândouă capetele-aprinsă” (s. n., p. 28, 29, 30). Trecerea iremediabilă a timpului afectează până și peisajul. Aspectul acesta apare atât la nivel vizual, cât și auditiv, în poezia Seri: „Revii pe vechi poteci îngândurate. / Și frunza cade, obosită, val/ și te oprești în drum, sub tei, și-asculți/ cum ruginește clopotul pe deal. // (…) Respiri amurgul, frunza-i neclintită…/ Sămânța răsculându-se-n scaiete/ se-aude-ndepărtat, acum, de prcă/ ai ascultat-o stând după-un perete// Departe, curge seara în desiș, / un car încarcă mirosul de tei/ și roată stă pe loc și numai șesul/ se învârtește, mut, în jurul ei.” (p. 62, 63). Lăsați salcâmul… este o creație cu ecouri macedonski-ene, refrenul „Lăsați salcâmul să-nflorească!” fiind un fel de memento la adresa celor care pângăresc natura, aici – în ipostaza salcâmului: „Lăsați salcâmul să-nflorească!/ Sub el, grăbit, n-apaludați/ când floarea șade să se nască – / căci s-ar putea s-o speriați!/ Lăsați salcâmul să-nflorească!”// Nici în tulpina feciorească/ nu bateți cuie cu pancarde: / SALCÂMUL A-NFLORIT! TRĂIASCĂ!/ Nici nu-l mutați pe bulevarde – / Lăsați salcâmul să-nflorească!” (p. 88).Memoria copacilor vorbește depre duhul copacilor, aceștia asemănându-se oamenilor, prin dorul de văzduh: „Copacii-n văzduh/ cum lunecă demn – / sunt mai puțin lemn/ și mai mult duh. // (…) Când bate vântul – / sunt numai dor: / cu rădăcinile lor/ ei țin pământul.” (p. 97, 98). De remarcat că ideatica versurilor citate îl apropie pe Nicolae Dabija de tradiționalismul de tip blagian. Căpriana (din poezia cu cu același nume) este un topos de basm: acolo, potul își cheamă iubita, explozia de vegetal fiind ecoul entuziasmului celui care dorește să-și mărturisească iubirea: „Haidem, iobito, iar la Căpriana, / acuma când salcâmii înfloresc, / iar cerurile par și mai albastre – / și-acolo să îți spun cât te iubesc. // (…) …E iarăși luna mai și, ia iarăși, pomii/ până departe-n ceruri înfloresc. / Haidem, iubito, iar la Căpriana, / acolo să îți spun cât te iubesc!” (p.112, 114). Poezia Cimitire arate este o creație cu implicațiisociale: goana după profit a mai marilor vremii face ca un cimitir să fie transformat în loc pentru amplasarea unui bar: „Părăginit e, și uscați i-s prunii, / și hotărât-au șefii de pe loc: / să-nghesuică puțin-puțin străbunii, / să-ncapă și un bar pe acest loc. // Bătrânii noștri sunt modești din fire, / s-au dat mai la perete, în sicriu. / Dar eu, în locul lor, aș vrea să știu: / de ce vârâți bodega-n cimitire!” (p. 141). Poetul nu poate accepta această barbarie, socotind, în finalul poeziei că poate a fost doar o închipuire a sa: „Și luna ca o muchie de cuțit/ peste-acel deal cu pruni uscați răsare; / dar întâmplarea ceea mă mai doare, / și vreau să cred că mi s-a năzărit.” (s. n., p. 142).
Al doilea aspect pe care vrem să îl aducem în discuție se referă la câteva figuri din lumea rurală. În ediția de autor, din 1998, Nicolae Dabija evocă stilizat, pe baza amintirilor, câteva persoane pe care le-a cunoscut în această lume:
– bunicul, căruia „Ise trecea căruntețea prin barbă, / așa cum trece vântul prin iarbă” (p. 61);
– moș Matei – cimpoierul, care „…cântă așa de frumos/ toamna, pe lună, când vinul face pistrui, – / c-ar dansa și țapii dezbrăcați de piei, / auzind cimpoiul dumnealui” (p. 67);
– baba Maria, „Maică bătrână ca o colindă, / cu cimitirul în tindă; / pierdută umblând printre cruci” (p. 155);
– unchiul de la Bișcotari care, pregătindu-se conștiincios de mormântare, „…a lăsat și vorbă (…) / …cine la priveghi să îl bocească, / cine să-i ducă crucea de stejar/ și care preot să îl prohodească.” (p. 177). Situația devine paradoxală și rizibilă: unul dintre nepoți umblă mânios că unchiul nu mai moare, iar preotul și bocitoarele tocmite s-auprăpădit, „și numai unchiul Ilie nu mai moare – / de parcă, între timp, s-a răzgândit” (p. 178).
Zugravul anonim este poezia în care sacrul este desacralizat, sfinții pictați pe pereții unui schit aduc, prin înfățișare, cu oamenii din sat: „Îmbracă sfinții în haină de șiac/ și sântele le-ncalță în opinci…/ …E-tii! Cum seamănă profetul Luca/ cu Lii Nebunul din cătun, de-aici.// Și Sfânta Paraschiva cum aduce/ cu văduva Domnica, de departe! / …Fiece sat avea profeții săi, / fiece sat – un Dumnezeu aparte.” (p. 83).
Acestea sunt cele mai grăitoare aspecte ale manierei descriptive și tentei evocării, pe care Nicolae Dabija le înfățișează cititorilor, în volumul – ediție de autor – CERUL LĂUNTRIC.