DRUŢĂ ŞI CĂRUŢA NAŢIUNII (II)

Alexandru Burlacu

Pe şantişti, fără milă, Druță îi ia din scurt pe zeci de pagini. Mai reţinem un fragment, mai mult ambiguu decât picant, de data aceasta cu ai să „chişi”, cu ai să „chişi di la noi din caruţî”. Sunt împărtăşiri despre circumstanţe, stări de spirit şi obsesii care nu-l părăsesc pe pretinsul disident de la Horodiște nici în zilele de astăzi, însemnări simptomatice şi pentru concepţiile sale despre limbă şi naţiune, despre problemele fiinţării noastre în subteranele istoriei: „Plămădirea colhozurilor. Sărăcie şi beţii pe tot cuprinsul raioanelor. Un vin acru de-ţi scăpărau măselele şi un basamac dres cu gumă de caloşi arşi, să nu miroase a sfeclă. Ziaristul de pe atunci, pentru a obţine informaţii¬le necesare ziarului, trebuia mai întâi să cinstească cu colhoznicii, cu brigadirii, cu preşedinţii, să le dezlege limba, cum se zicea prin redacţii. Samogonul de sfeclă mă doboară. Mai ales vara, pe călduri. Nici nu beau, dar nici nu scriu.
În una din zilele cele disperate, primesc o notiţă de la Andrei Lupan, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi, într-un anumit fel, naşul meu literar. Hai noroc, ce mai faci, ce nu te arăţi pe la Uniune? Nu uita că, în definitiv, viitorul dumitale depinde numai şi numai de dumneata. Păi, mă gândesc, dacă li s-a făcut dor de mine, merg să mă arăt, de ce nu? Urc în tren şi plec la Chişinău. Corespondenţii ziarelor pe atunci nu aveau voie, fără avizul redacţiei, să părăsească teritoriul deservit. Samavolnicia se pedepsea sever.
Cineva m-o fi zărit, căci, abia ajuns în oraş, sunt convocat de noul redactor al ziarului, unul din fruntaşii şantiştilor, tovarăşul Iordanov. Ciudata lor limbă îmi sună şi acum în urechi.
– E-he-he, tofarâş druţî, ai sî chişi di la noi din caruţî (subl. n. – Al. B.).
Ne naştem, după cum se ştie, poeţi.
– Gata, zic, mi-au şi aşternut, să-mi fie mai moale.
– Şini?
– Femeile.
– Şuguieşti?
– Şuguiesc.
– Da eu, iaca, n-am sî şuguiesc. Şanti iscălesc pricazul.
Trec la Femeia Moldovei, condusă şi ea, fireşte, de o tovarăşă de peste Nistru, una Tanasova. Redacţia revistei era în localul Comitetului central al partidului. Alături, perete în perete, îşi avea cabinetul şeful secţiei pentru presă, tovarăşul Cernenco, viitorul secretar general al PC al Uniunii Sovietice. Conducătorul ideologic al presei moldoveneşti mai era şi student prin corespondenţă la Institutul Ion Creangă, dar nu mergea la institut când venea timpul sesiilor (sesiunilor – Al. B.). Profesorii înşişi făceau rând în anticameră şi intrau smeriţi pentru a pune următoarea notă viitorului conducător al Uniunii Sovietice.
În pauză, când coboram la bufet şi stăteam la coadă, de obicei, bărbaţii mai galanţi, cedau rândul său (lor – Al. B.) femei¬lor. El niciodată, nimănui, în niciun caz, nu ceda rândul”.
Prin această mult prea întinsă spovedanie am vrea să reconstituim scene din mizeria unui destin de scriitor, aprig apărător al moldovenismului, promovat iniţial de şantişti, pe care Druţă, înciudat, nu are ochi să-i vadă, anume aceştia sunt predecesorii săi direcţi, dar care cu concepţiile lor nu au nicio vină, ei sunt victimele şi nu călăii (sau şi una, şi alta) ai regimului.
Chiar marele scriitor să nu ştie în ce scopuri a fost creată artificial (nu numai atunci, dar şi acum 20 de ani) republica autonomă, de ce acolo, de prin ’32 și până în ’37, s-a trecut la grafia latină sau ce s-a întâmplat cu „revoluţia mondială”?
Sau şi mai tranşant: chiar nu ştie Druţă care e concepţia lui Stalin despre naţiune? Într-un limbaj de lemn, formarea naţiunii socialiste presupune schimbarea bazei social-economice, iar schimbarea bazei impune schimbarea suprastructurii sociale. Limba şi cultura sunt văzute şi interpretate ca elemente constituente ale suprastructurii sociale. De aici şi logica: se schimbă baza, se schimbă şi suprastructura, deci şi limba română (în sloganurile epocii, „limba salonă”, adică limba de salon), limba culturii burgheze.
Limba burgheziei este înlocuită cu limba ţăranilor, a proletarilor, a păturilor de jos, o limbă nouă a unei noi culturi, a unei noi naţiuni, moldoveneşti, o limbă inventată artificial, bazată în mare parte pe împrumuturi dialectale şi calchieri masive prin filiera limbii ruse. Acesta este miezul nucii şi „năucii” (cuvânt pur moldovenesc, însemnând ştiinţă). O naţiune nouă, socialistă, moldovenească, deducem din concepţia stalinistă, nu poate exista fără o limbă nouă. Acesta e adevărul şi esenţa noii ştiinţe a şantiştilor.
Chiar nu înţelegem de ce Druţă ar purta atâta ură pe şantişti. Şi totuşi, nu e dificil a desface miezul „nucii”. Mai întâi, a-i critica pe şantişti înseamnă să atragi de partea ta pe concetăţenii mai puţin iniţiaţi în probleme de lingvistică, mai apoi, contestând pe şantişti, Druţă pierde şi câştigă la alt cântar. Şi mai apoi, a critica pe şantişti, vrând-nevrând, îţi renegi precursorii. Şi treaba aceasta pentru un bun creştin nu e bună. Dar în politică astăzi totul se poate.

Prin anii ’70 valorificarea compunerilor şcolăreşti ale scriitorilor șantiști luase proporţii ridicole pentru a ilustra o „literatură naţională prin fond şi socialistă prin conţinut”. Cu alte cuvinte, „căruţa naţiunii” are în acest context o direcţie marxist-leninistă, deşi aici bănuim că maestrul nu are nicio vină că nu l-a citit pe Marx, dar cu siguranţă ar fi aflat, cel puţin, că în Basarabia locuiesc români. Nu avem nimic de împărţit cu Druţă, dar nu putem împărţi „adevărul adevărat”, nici să împărtăşim viziunea lui cu iz profund răsăritean, descurajată de Soljeniţîn în testamentul său politic, dar agresiv promovată de partide de stânga care prin programele lor (privind limba şi naţiunea) se înscriu perfect într-un enigmatic proiect rusesc. Propagat până mai ieri de şantişti prin gura unui Iordanov (care nu şuguia cu „pricazul”), moldovenismul devine miezul „năucii” lui Druţă, Stepaniuc, Stati şi compania.
Desigur, relaţiile lui Druţă cu şantiştii Petrea Darienco, Lev Barschi, Fiodor Panomari, pe de o parte, şi cu basarabenii Andrei Lupan, George Meniuc etc., pe de altă parte, caracterizează nu numai mizeria specifică provinciei literare, cu jocuri de culise, dar şi sărăcia duhului aşa-zisei vieţi noi:
„Peste câteva zile tovarăşul D. G. Tcaci, la o adunare republicană a oamenilor de creaţie, critică sever Uniunea Scriitorilor pentru că prea se grăbeşte să susţină nişte tinerei, care nu au nimic comun cu literatura.
– Şanti o sî videţi şî voi, declară secretarul CC pe ideologie, când Druţî şela s-a întoarşi napoi la dânsu în sat şî s-a sui pe trahtor şi a faşi câte douî trii norme pe zî, a râdi şi el sângur di avantiura şeea cî umbla odatî prin Chişnău cu gând sî sî facî şi el scriitori…
Sala râde. Aplauze furtunoase, bat din palme şi şantiştii, dar şi basarabenii. Sclavii totdeauna vor aplauda, orice ar spune stăpânul. Unicul care s-a ridicat să spună ceva în apărarea mea a fost poetul Andrei Lupan, dar nu i s-a dat cuvântul. Noutatea cu invitaţia de a reveni pe tractor se răspândeşte prin tot oraşul, prin toată republica, vestea ajunge şi în satul meu natal. Zile negre. Aşa-zişii intelectuali îşi bat joc de ţărani.
Văzând cum stau lucrurile, îmi iau concediu cu gândul de-a scrie o ultimă carte şi, după ce o termin, îi părăsesc pentru totdeauna. Şi Chişinăul, şi ziaristica, şi literatura în genere. Revin acolo unde zilele sunt pururea albe, la străvechea pravilă ţărănească – aratul, semănatul, culesul roadei. Acolo totul e aievea, palpabil – aratu’ e arat, semănatul e semănat, culesul e cules. Natura nu umileşte, natura nu trădează”.
În această stare de spirit, după afirmaţiile autorului, a fost concepută povestirea Frunze de dor: „O lună trăită între cer şi pământ, fericit cum nu se mai poate. Râd şi plâng împreună cu eroii mei. Între timp, în fruntea revistei vine basarabeanul George Meniuc, un poet pe cât de cult, pe atât de precaut. Manuscrisul meu, cu paginile încă calde, pune revista pe gânduri. Nici nu respingeFrunzele de dor, dar nici nu le publică. Aparatul ideologic veghează, tot face cruguri de corbi flămânzi peste sărmana literatură moldovenească, care abia se înfiripa.
Între timp preşedintele Uniunii Scriitorilor, Andrei Lupan, fost ilegalist şi unul din cei mai profunzi politicieni ai Moldovei în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, dându-şi perfect sama de periculoasa atmosferă ce se crease în jurul meu, hotărî că, pentru o anumită perioadă de timp, trebuie să mă retrag din mediul acela agresiv, devastator. Moscova era unica soluţie. Arma principală a şantiştilor era susţinerea Kremlinului. Basarabenii trebuiau să obţină cu orice preţ susţinerea Moscovei, altminteri cultura Moldovei nu avea nicio şansă.
Spre norocul nostru, tocmai atunci se organizaseră Cursuri Superioare de Literatură în capitala Uniunii. Lupan, care tot umbla cu ideea să mă aşeze cumva la carte, izbuteşte să mă înscrie la Cursuri şi, după trei ierni de ziaristică, una la Ţăranul sovietic, alta la Femeia Moldovei şi a treia la Moldova socialistă, plec la Moscova.
Orice-ai zice, scriind Frunzele de dor, doar visam zi şi noapte că, după ce le pun punct, să plec undeva pentru a nu mă mai întoarce. Vroiam să plec undeva departe, dar nu chiar atât de departe. Sunt însă de felul meu un om total supus destinului. Dacă soarta a zis Moscova, fie Moscova”.
De acum înainte un misticism rusesc îl însoţeşte pe scriitor pe tot parcursul vieţii, coborând sau urcând, urcând sau coborând în/din căruţa naţiunii. Ceea ce nu au reuşit şantiştii urma să ducă la un liman luminos căruţa naţiunii.

Dumnezeu e invocat în jocurile politice ale scriitorului. Anume jocul cu Dumnezeu devine un joc „inocent” cu idealul sacru al naţiunii române. Druţă coboară din căruţa naţiunii şi tulbură apele, desigur, la îndemnul îngerului salvator. El pleacă undeva departe, dar nu chiar atât de departe, şi dacă „soarta a zis Moscova, fie Moscova”. Şi autorul s-a autoexilat (zice poporul) la Moscova, unde şi începe, de fapt, cariera sa de „disident”.
Gândul că Ion Druţă nu e „omul nostru” devine, pentru scriitorul însuşi şi pentru vigilenţii sistemului, o obsesie. Dar la un moment dat îţi dai seama că nu e vorba de sistem, ci de persoane concrete, pentru că orice ar face Druţă, în opinia birocraţilor din vârful piramidei de partid, totul e în contrasens cu „mersul duios” al naţiunii, căci „mişcările” acestuia nu sunt conforme direcţiei de partid, iar „poziţia” lui e mereu în opoziţie. De aici şi verdictul – „не наш человек”. Tocmai această atitudine, la prima vedere subversivă, îl face pe Druţă popular un timp în rândul intelectualilor, dar care mai târziu îl văd şi ei „picat” din căruţa naţiunii, cum de altfel ne dumerim pe finalul lecturii, un fel de Tolstoi, desigur mai mic, dar de-al nostru (şi de nimeni înţeles).
Nicio vorbă despre regimul de ocupaţie, aşa erau timpurile! Tot răul venea, cum reiese nu numai din Sfânta sfintelor, „de la raion”, de la conducerea de partid. Autorul se face a uita că în „obsedantul deceniu” toţi scriitorii, dar absolut cu toţii, nu numai şantiştii, cum reiese din memorii, dar şi cei formaţi în anii ’30 în Regat (Em. Bucov, B. Istru, G. Meniuc, A. Lupan, L. Deleanu etc., adică europenii, în limbajul jurnalului) fac o literatură proletcultistă. Ironiile pe seama lui Leonid Corneanu, Lev Barschi, Petrea Darienco, Fiodor Ponomari, Iacob Cutcoveţchi sunt făcute, probabil, pentru cei de la „răscrucea cu proşti”. Campaniile lamentabile sunt trecute pe seama unor indivizi, şi nu pe consecinţele ocupaţiei. Realităţile însă au fost mult mai dure de cum ni le prezintă martorul ocular.

Anume plecarea la Moscova, la Cursurile Superioare de Literatură, a însemnat pentru Druţă o răscruce, o ieşire din cercul strâmt, provincial şi agresiv. După povestea cu Frunze de dor, în soarta căreia s-a implicat o jumătate de uniune a scriitorilor, urmează aventura cu turnarea primului film moldovenesc. La Moscova, el descoperă lumea teatrului, literatura universală: „Toţi peste tot discutau lucrarea lui Ilia Erenburg Dezgheţul, care abia fusese publicată şi aducea cu ea o înviorare primăvăratică în ţară. Însă nu trece mult, şi după dezgheţ chiar că vine primăvara cu adevărat. Revista Inostrannaia literatura, în urma unei lupte îndelungată a întregii societăţi literare, publică în traducere Bătrânul şi marea de Hemingway, lucrare pentru care i-a fost decernat Premiul Nobel şi care a produs o adevărată revoluţie în literatura universală”.
Detalii despre geneza unor opere sunt inserate cu mare zgârcenie în jurnalul lui Druță. Cititorul în zadar va aştepta să audă din gura scriitorului ce legături se află, de-o vorbă, între Bătrânul şi marea şi Povestea furnicii, şi aceasta în timp ce despre Casa mare descoperim că drept imbold la redactarea ei i-a servit o scenă din lumea moscovită:
„O femeie tânără şi plină de viaţă stă în pragul casei cu mâinile albe de făină. Pesemne cocea pâine. Un tânăr bărbat, soţul ei, despică lemne, iar în poartă stă, în haină militară, feciorul femeii şi prietenul celuia ce tăia lemne.
Ce se întâmplă, cum se cheamă toată povestea? Fireşte, Casa cea mare, căci despre o casă e vorba, cuibul, celula principală a societăţii. Reuşesc să pun mâna pe o foaie la Casa de creaţie din Peredelkino, şi doar într-o lună de zile piesa e gata. Ce păcat că avem numai un singur soare şi un singur cer deasupra noastră…!”.
În continuare jurnalul se centrează mai mult pe receptarea, mai exact, pe neacceptarea de către birocraţii răi a întregii sale opere. Deosebit de ciudată e istoria cu piesa Casa mare. Simptomatice sunt două reacţii chiar ale prietenilor Igor Creţu şi Ion Constantin Ciobanu: „Scurtă mi-a fost bucuria. Colegiul redacţional al revistei Nistru respinge categoric lucrarea. Unicul susţinător rămânea Igor Creţu.
– Să-mi spuie mie Druţă, unde este aici, în piesa asta, lampocica lui Ilici?! – se zice că a rostit patetic noul redactor al revistei, un alt prieten al meu din anii aceia, Ion Constantin Ciobanu.
Teatrul Puşkin, în frunte cu regizorul-şef Victor Gherlac, se grăbeşte şi el s-o respingă”. Este o altă dovadă incontestabilă că Druţă nu are loc în căruţa naţiunii.
Decadele literaturii moldoveneşti la Moscova sunt pentru scriitor un pretext de a persifla întârzierea noastră în formele şi preceptele proletcultiste. Cenzura de aici era mai vigilentă şi mai acerbă decât cea de la Moscova.
Atacurile asupra creaţiei scriitorului nu mai contenesc: „S-a discutat ani de zile, prin toate cabinetele, pe la toate nivelurile, care ar fi fost adevăratul motiv al îndelungatelor neînţelegeri între Ivan Ivanovici Bodiul şi Ion Druţă. Cert este că principalul motiv a fost şi rămâne unul singur – limba. Limba de stat a Moldovei în anii aceia, precum şi limba de comunicare la toate nivelurile, era, fireşte, rusa. Dar limba rusă e un ocean prin care fiecare răzbate cum poate, cât poate. Eu însumi la acea oră nu numai că cunoşteam rusa la nivel de comunicare elementară, dar şi lucram în rusă, unde mai pui că o mai aveam şi pe cea de la mama, în care îmi îmbrăcam opera. Ivan Ivanovici cunoştea rusa doar la nivel pur administrativ, iar limba mamei sale, căci se zicea că era moldovean, limba republicii pe care o stăpânea deplin şi absolut, se prefăcea că o cunoaşte, dar prefera să nu o folosească, asigurând supremaţia limbii ruse din capul locului. Şi, principalul: vedea în trecerea limbii materne pe planul doi un anumit merit al său în faţa partidului, în faţa statului.
Ce e drept, gurile rele susţineau că aşa-zisul patriotism lingvistic al tovarăşului Ivan Ivanovici se explica prin faptul că el, sărmanul, abia de mai ciupea din „mult prea dulce şi frumoasa”. …Totuşi, se vor întreba unii, poate fi limba motiv de lupte încrâncenate, ce-au durat ani şi ani de zile? – Poate. Pământul, istoria şi limba, cum s-a mai spus odată, sunt cei trei stâlpi fundamentali pe care se ţine neamul. Ivan Ivanovici a fost şi rămâne unul din cei mai mari demontatori ai stâlpilor fundamentali pe care se ţine naţiunea”.
Sunt lucruri atât de adevărate şi atât de clare, încât nu ne vine a crede că aparţin lui Druţă şi nu lui Liviu Rebreanu, de exemplu. Şi Druţă iar sare din căruţa naţiunii, chiar dacă vorbeşte în limba maternă (moldovenească? română?). Parcă s-ar lua de mână cu Veterinarul de la Balta: „În acest caz era pus în joc unul din stâlpii principali – limba. Fireşte, limba a fost marea noastră neînţelegere. Eu scriam în limba maternă şi vorbeam limba maternă (subl. n. – Al.B.), era felul meu de-a fi, era unda prin care comunicam cu semenii mei, pe când Ivan Ivanovici rămânea în afara acestei comunicări de suflet, şi poate pentru asta nu suporta vioiciunea şi plasticitatea verbului latin, îl apucau dracii când vedea o singură literă latină în faţa sa.
Îmi închipui cât de greu îi vine lui acuma, când odraslele i s-au stabilit în Occident, şi el e nevoit să călătorească prin străinătăţi, unde peste tot, dar absolut peste tot, tovarăşilor, numai litere latine! Până şi Polonia, şi Bulgaria, şi fraţii noştri sârbi – toţi folosesc alfabetul latin!! (Greşit: bulgarii şi sârbii folosesc alfabetul slav. Croaţii pe cel latin – Al. B.)
Să-ţi ieşi din minţi, nu alta…”.
Tocmai în problema limbii se pare că memorialistul se vrea un continuator fidel al concepţiei staliniste, promovate mai recent, într-o formă lamentabilă, de Vasile Stati, un mare mititel în probleme de identitate naţională.

Druţă e vigilent, nu ştii cum se întorc vremurile. Aşa e felul său de a fi, de a vorbi în doi peri, de a fi echivoc, de altfel, un mod foarte eficient de a scrie, deloc condamnabil în condiţiile „omniprezentei cenzuri”, dar umilitor în ziua de azi. E o modalitate specifică şi operei sale. Scrisul printre rânduri nu mai are trecere. Caracterul subversiv al scrisului său şi-a pierdut strălucirea de altădată. În acest sens jurnalul intim se vrea nu altceva decât o încercare de a supravieţui în noile condiţii, de a prelungi viaţa unor bucăţi literare care nu mai interesează decât pe nişte robi ai totalitarismului comunist. Jurnalul se mai vrea animat pe alocuri şi cu fabulaţii ca acestea: „Chişinăul nu mă lăsa să răsuflu. Bloca tot ce se putea, pe unde se putea. Unica pe care a scăpat-o din vedere a fost Vasiluţa, ţăranca aceea dârză care nu cedează în vremuri grele. Munceşte din răsputeri pentru Moldova, colindă lumea cu povestea vieţii sale. Ajunge şi la Belgrad. Primesc invitaţie la premieră, dar sunt scos din avion înainte de decolare”.
Sunt destăinuiri amare despre splendoarea şi mizeria unui virtual, cum se spunea pe vremea emigrărilor masive ale evreilor, trădător de ţară. Dar n-a fost să fie, probabil că la mijloc, în căruţa uniunii, se afla îngerul supravieţuirii în altă vestimentaţie: „Viza de ieşire din ţară mi-a fost brusc retrasă. A doua zi îl întâlnesc pe Emilian Bucov la restaurantul Casei Literaţilor din Moscova. Cherchelit cum era, îmi destăinuieşte că de acum încolo nu voi mai putea pleca peste hotare, dar, adaugă el mărinimos, nu-ţi face inimă rea, eşti pe listă într-o companie de oameni iluştri, numai unul şi unul (…). Lupan avea dreptate, volcii bilet a şi fost eliberat. Aşa stând lucrurile, fac redacţia definitivă a scrisorii adresată Biroului Comitetului Central, în sensul că sunt gata să părăsesc ţara. O depun la ghişeul oficial al CC, primesc o ţidulă că documentul a fost primit şi începem cu soţia a ne pregăti de drum. Scrisoarea nimereşte pe masa tovarăşului Cihikişvili, un responsabil din secţia ideologică. Nu-l cunoşteam, dar se vorbea printre oamenii de creaţie ca fiind un demnitar foarte cumsecade. Primind scrisoarea mea şi trecând peste rezoluţiile respective, l-a şi convocat pe Gheorghe Markov, preşedintele Uniunii Scriitorilor, pentru a-l întreba direct – ce faceţi voi acolo, cu ce vă ocupaţi? Plodiţi duşmani de ţară, de parcă puţini i-am avea?”.
Astfel potenţialul duşman de ţară este miluit. Iată mărturisirea lui Druță: „Spre cumplita mea uimire, sunt chemat de urgenţă la secretariatul Uniunii Scriitorilor, unde, de la o secretară din anticameră, aflu că problema apartamentului, ce nu se putea rezolva de zece ani, s-a rezolvat în două zile. Astfel, de unde mi se pregătea o călătorie forţată, strămutarea fie spre răsărit, fie spre apus, acum iată că începe strămutarea de pe piaţa Kolhoznaia pe prospectul (bulevardul – Al.B) Lomonosov.
Totuşi e spre apus, dacă privim din piaţa Sadovo Suharevskaia. Elizar Maliţev, lipovanul cela josuţ, avuse dreptate, fie-i ţărâna uşoară.
E o regiune a Moscovei mai europeană, mai civilizată”.
Nu ştim dacă toate aceste spovedanii fac dovada unei atitudini ostile faţă de regim. Este mai degrabă în toate acestea o reglare de conturi sentimentale cu cei din decorul totalitarist, în niciun caz cu sistemul. Nu întâmplător şi Pavel Rusu din Păsările tinereţii noastre are ce are cu cei „de la raion”, cu birocraţii răi, care nu lasă poporul să trăiască mai bine, mai fericit. Mai mult. Aici, ca şi în multe alte scrieri ale lui Druţă, conflictul este totalmente fals şi mizează pe lupta dintre bine şi mai bine, conflict intens vehiculat nu numai în proza rurală din „obsedantul deceniu”, dar cunoscut şi apologiei „omului nou” (din programul de partid), ilustrat de corifeii unei maculaturi multinaţionale.

În concluzie, memorialistul mai degrabă depune mărturii despre o seamă de cretini, decât condamnă sistemul. Druţă a fost şi rămâne un scriitor sovietic, un reprezentant important al realismului socialist, unul care alături de alţi reprezentanţi de la periferiile imperiului au umplut vidul spiritual după strangularea revistei Novîi mir, după expulzarea lui Soljeniţîn. Cât de nevinovate sunt declaraţiile: „Oricât de ciudat ar părea, dar toată viaţa am căutat să evit, pe cât se putea, succesul, ştiind că, în cazul meu, după orice succes, urma un enorm scandal. Cu cât mai mare era succesul, cu atât mai zgomotos scandalul”. Cu siguranţă, succesul şi scandalul fac parte din apanajul stelelor de cinema de la Holly¬wood şi mai puţin al celora de pe „gura de rai”. Mai degrabă Druţă face cu ochiul, vrea să ne ia în căruţă, într-o căruţă cu un Cerbus Divinus şi o mârţoagă cu clopoţei.

Martie 2012