DRUŢĂ ŞI CĂRUŢA NAŢIUNII (I)

Alexandru Burlacu

Căruţa în creaţia lui Ion Druţă este prezentă firesc în cele mai diverse ipostaze şi forme ale existenţei tradiţionale a românului, având o puternică încărcătură simbolică şi emoţională. Paradoxal, anume căruţa, şi nu carul cu boi, în cazul lui Druţă, ar putea constitui, de exemplu, un subiect tentant pentru psihocritica astăzi la modă şi la Chişinău.
Căruţa, ca expresie simbolică a înaintării noastre anevoioase nu numai în spaţiu, ci şi în timp, capătă semnificaţii şi dimensiuni ale unui mit personal. În relaţii erotice sau războinice, istorice sau politice, căruţa, cu un cal sau cu doi, transfigurează, exprimă, sugerează, în ultimă instanţă, specificul nostru ontologic, al românului ruginit, modul nostru de a fi la coada vacii şi la coada istoriei, într-o veşnicie somnolentă şi atemporală.
Dar căruţa, ca şi „troica” lui Gogol, ia proporţiile unei căruţe a naţiunii, devenind uneori o expresie sui generis a sărmanului basarabean prins în gheţurile crivăţului rusesc; alteori, căruţa, reluată în ipostaze şi evenimente cruciale, reprezintă, nu numai în publicistica octogenarului scriitor, o relaţie ambiguă cu adevărul istoriei naţionale. Ca şi cum căruţa ar fi un însemn indispensabil al unui enigmatic proiect, iar Druţă ştie ce ştie…
Ca omul sub vremi, Druţă nu şi-a trădat personajele, cum încearcă a-l lustrui cineva, el a fost şi rămâne un scriitor sovietic, mai puţin decis să aleagă grâul din neghină sau adevărul între Cervus Divinus şi Mârţoaga cu clopoţei. Iată de ce urcă şi coboară(?) din căruţa naţiunii (române sau moldoveneşti?). Aţi ghicit: desigur! Dar aici intrăm într-o zonă în care nici chiar Paul Goma, veşnicul răzvrătit basarabean de la Paris, nu l-ar putea convinge pe „disidentul” basarabean de la Moscova.
Spovedaniile şi mărturisirile lui Druţă din Îngerul supravieţuirii (Partea întâi)”, publicate în hebdomadarul Săptămîna de la Chişinău, începând cu decembrie 2010, vor să ne demonstreze: în sfârşit, tăcerea prinde glas. Ele încearcă să ne asigure sau să ne convingă o dată în plus că scriitorul horodiştean n-a coborât niciodată din căruţa naţiunii, chiar dacă a afirmat sus şi tare, dar nu o singură dată, cu totul şi cu totul altceva. Noi nu ştim prea multe despre proiectul rusesc privind Basarabia, putem doar ghici cine şi cu cine e şi mai cu seamă când la mijloc e cineva în căruţa naţiunii.
Notele şi contra-notele ne întorc cu zeci de ani în zodia malefică a totalitarismului, Druţă căutând să ne dea o biografie, în ultimă instanţă, de opozant şi martir în comunismul sovietic, un disident în genunchi, un contestatar solitar, alintat cu premii de stat, ordine şi medalii în prigonirea de o viaţă întreagă de către un veterinar cretin.
Jurnalul, în prima lui parte, cuprinde destăinuiri despre sine şi lume începând cu anii de ucenicie până la destrămarea imperiului sovietic, când, ajuns la răscrucea cu proşti, Druţă coboară frumuşel din căruţa naţiunii şi semănătorul de vânt se trezeşte culegător de furtună. Jurnalul se vrea un fel de demers pro domo sua, axat pe incidentele destinului, cu drame şi tragicomedii, cu memorii şi amnezii despre prieteni şi duşmani, toate spuse, vorba autorului, numai şi numai de dragul adevărului, adică – în apărarea numelui propriu. Iată de ce şi-a ales drept pavăză motto-urile care esenţializează, din punctul de vedere al autorului, „adevărul adevărat”: „Nemo propheta acceptus est in patria sua” (Luca 4,24); „Se vor ridica cu toţii împotriva ta, dar nu te vor putea doborî, pentru că Eu voi fi cu tine” (Ieremia, 1-19); „După cum se ştie, războiul dintre trandafirii Albi şi Roşii îl câştigă, de obicei, Cenuşiii. Cazul lui Druţă demonstrează că nu e totdeauna aşa” (Leonid Zorin).
Logica formală a demersului diaristic este cât se poate de clară: „Dat fiind că s-au făcut, se fac şi pesemne se vor tot face fel de fel de speculaţii, denaturări şi pe de-a dreptul falsificări în jurul numelui, scrierilor şi vieţii mele, mă simt îndatorat faţă de cititor să fac un şir de precizări de dragul adevărului. Fireşte, nici vorbă că aş ţinea neapărat să mă răfuiesc cu cei ce m-au prigonit o viaţă întreagă, cu toate că, după o tăcere de jumătate de veac, până şi pietrele încep a prinde glas…”. Frumoase intenţii, nimic de adăugat în această memorabilă strategie a debutului.
Un fan al lui Druţă va fi curios să găsească răspunsuri la fel de fel de întrebări, comode şi mai puţin comode, uneori chiar maliţioase privind viaţa publică sau intimă a idolului său. El caută argumente contra cârcotaşilor de toată spiţa care nu sunt în stare să admire minuni artistice. Uneori rămâne crucit la întrebări ca acestea: „Kto bîl vaş Druţă do naşei Erî?” sau: „De ce Druţă al vostru nu mai are mare trecere nu numai la teatrele din Praga sau Paris, ci şi la Moscova?”. Desigur, de unde să ştie cititorul că Druţă e interesat de cu totul alte subiecte şi, ca un adevărat păstor de suflete „mioritice”, are grijă a ne feri de „adevăruri adevărate”. Scriitorul nu se răfuieşte, el îşi descarcă inima.
Eu unul, de exemplu, eram curios să aflu ce spune Druţă despre profesorul nostru, Ion Ciocanu, care a fost expulzat din învăţământul superior doar pentru o nevinovată recenzie publicată într-o fiţuică universitară, dar nu intrăm în detalii, căci maestrului îi scapă numele. Întâmplător oare?…
Într-un jurnal de scriitor nu te aştepţi la cine ştie ce sincerităţi, Druţă cu îngerul supravieţuirii înaintează în timp de la o biruinţă la alta. Şi nu dai omeneşte de nicio ratare, măcar una, în plan politic. Nu e secret că scriitorul se vedea ambasador (ca Cinghiz Aitmatov) într-o ţărişoară creştină, dar n-a fost să fie. (Vrând-nevrând, îţi răsare înaintea ochilor figura scriitorului angajat/dezinteresat care se întreba enigmatic: „Cine a stins lumina în România?” şi piere un ultim dictator sau: „Cine a stins lumina în Moldova?” şi pierde alegerile un prim preşedinte postsovietic de la Chişinău.)
Aducerile-aminte se revarsă domol şi din abundenţă, cu ironii şi persiflări (desigur, fără a se sufla un cuvânt despre viaţa intimă sau, de exemplu, despre cei care i-au stilizat încercările literare sau i-au lăsat spovedaniile în toată inocenţa lor). Circulă atâtea bârfe zeflemitoare, bunăoară: de ce Druţă e scriitor al poporului? şi de ce e împroşcat cu noroi de atâţia ciraci ai realismului socialist, căruia i-a plătit tribut deplin? Dar aşa-i lumea, şi ca dânsa, zice poetul, suntem noi.
Anii de ucenicie sunt, de fapt, într-un limbaj al epocii de ieri, anii de luptă şi de biruinţe în urcuş cu „păsările tinereţii noastre”. Ce mai la deal la vale, memorialistul scrie în temeiul unor amintiri proaspete şi vii ce i s-au perindat în faţa ochilor. Jurnalul mai include aduceri-aminte despre modul în care s-au petrecut lucrurile, cu noi şi cu scriitorul. Ideea esenţială, ce o desprindem din lectura spovedaniilor, e că, bieţii de noi, tot robi ai istoriei şi tot sub vremi am rămas.
Deosebit de revelatorii se fac numele unor figuri şi figurine odioase, cu care autorul nu se răfuieşte, ci se războieşte. Mai cu seamă cu cretinii. Dintre aceştia sare în ochi Ivan Ivanovici Bodiul, un veterinar, dar şi stăpân de temut, care a făcut mult rău acestui pământ şi care nu a vrut să vadă în Druţă un eventual concurent la deplina sa autoritate în cadrul august al micii ţărişoare. Uneori pe parcursul lecturii îţi dă ghes acelaşi gând năstruşnic: nu se ştie cine sau ce ar fi rămas Druţă dacă Bodiul l-ar fi favorizat, l-ar fi luat în camarila sa, cum, de altfel, s-a întâmplat cu mulţi alţi scriitori în toate regimurile totalitare, inclusiv la noi.
Prima parte a jurnalului este, de fapt, despre lupta binevoitorului cu necuratul comunist, în care omul milos este învingător, pentru că, la urma urmelor, Bodiul e chemat la Moscova şi făcut acolo un şefuleţ important, dar care ar fi pierdut pârghiile „conducerii de partid”. Spre regretul cititorului avizat, nici Vladimir Nicolaevici Voronin nu i-a mai putut împăca pe vechii concurenţi, pentru că unuia i-a dat un bibelou, sau cea mai înaltă distincţie de stat, iar altuia – un milion.
Evocările „Jurnalului” insistă până la paroxism asupra nenumăratelor animozităţi, uneltiri şi comploturi la tot pasul împotriva unui bun creştin, ocrotit însă de îngerul supravieţuirii. Druţă îşi descarcă inima şi reţine cu maliţiozitate detalii şi chiţibuşuri jenante pentru un mare scriitor. Iată o mostră: „În ziua când Consiliul de coroană a hotărât cedarea Basarabiei, păşteam vaca în valea Răutului, astfel încât mutarea graniţei de pe Nistru pe Prut s-a produs fără participarea mea, directă sau indirectă. Pur şi simplu, sara, la întoarcere, am fost puşi în faţa unui fapt împlinit. Şi eu, şi vaca, şi viţelul”. E tot ce reţine disidentul nostru (şi viţelul domniei sale) din semnificaţiile anului 1940. Cu alte cuvinte, atât şi nimic mai mult: „Consiliul de coroană a hotărât cedarea Basarabiei”. Scurt pe doi. De unde un pui de ţăran care a păscut vacile să audă despre un tratat secret sovieto-german, darămite un mare scriitor. Fragmentul dat e concludent nu numai pentru jurnal, ci şi pentru întreaga creaţie. Aici nu e numai Druţă, dar – şi modul lui de a trage jăratic la turta imperială.
Evenimentul, care a pus începutul „holocaustului roşu în Basarabia”, cum îi zice Goma, în nici un caz nu poate fi privit atât de inocent, doar cu ochii copilului, chiar dacă vrei să-ţi aperi adevărul şi cu atât mai mult opera, nu poţi rămâne la coada vacii. Ironia cu istoria miroase urât. Dar, vedeţi? totul se poate. Orice se poate, pentru că puterea combinatorie în domeniul moralităţii politice, se pare, nu mai are limite.
Şi ce vină are Druţă sau viţelul? Ideea e foarte periculoasă, susţinându-se făţiş, în privinţa Basarabiei, idealul imperial într-o „biserică albă”, iar fericirea noastră, după Druţă, e să cântăm şi să dansăm în jurul viţelului de aur.
Nu suntem tentaţi de „speculaţii, denaturări şi pe de-a dreptul de falsificări în jurul numelui, scrierilor şi vieţii” lui Druţă, dar cum se explică, la urma urmelor, modul în care e văzut la acea vreme raptul Basarabiei într-o operă întreagă, de către Druţă, pe de o parte, şi de către Goma, pe de altă parte? Cum e văzută ocuparea Basarabiei de către disidentul Druţă şi de către răzvrătitul Goma. În spiritul jurnalului pe care-l comentăm, am spune: „Vă rugăm frumos” să nu ne întrebaţi. Cu cărţile pe masă, totuşi, câte speculaţii, denaturări şi falsificări găsiţi în „calidorul” lui Goma şi în „biserica” lui Druţă numai unul Dumnezeu ştie.
Nu mai puţin druţiană e şi abordarea foametei organizate. În jurnal chestiunea se reduce doar la ce a văzut şi a simţit pe pielea sa cel care stă în faţa noului. Chiar şi întocmirea „listelor celor înfometaţi” nu aruncă o lumină oricât de săracă peste trama unor evenimente din, spre exemplu, romanul Povara bunătăţii noastre. Desigur, nu poţi judeca pe cineva pentru ce n-a făcut, dar îl poţi critica pentru modul în care a făcut ceea ce a făcut. „Răsfăţatul” moscovit face şiret cu ochiul la Mihai Cimpoi, cu care, categoric, nu se răfuieşte, dar care, din păcate, a contribuit masiv, ce să ne ascundem după deget, alături de alţi confraţi de generaţie, la „umflarea” lui Druţă. (Un coleg de breaslă se delecta somptuos cu zicerea: „Voi l-aţi umflat pe Druţă, voi dezumflaţi-l!”)
Curios lucru, dar din tot ce a dat Cimpoi despre Druţă, memorialistul reţine doar un detaliu biografic: „În decembrie 1950 scriuProblema vieţii şi, după Anul Nou, demobilizându-mă, rămân la Chişinău. Trei ani şi mai bine de cătănie. Nu ştiu prin ce fel lui Cimpoi i s-o fi năzărit că prin 1949, pe vremea deportărilor, Druţă ar fi fost secretar la sovietul sătesc, şi, pesemne, a participat la deportări. Atât de bine i-a picat versiunea, că din ediţie în ediţie, din dicţionar în dicţionar, se chinuie (probabil a vrut să zică se chinuieşte? – Al. B.) să transmită aluzia respectivă cititorului. Vă rog frumos, dacă-l întâlniţi pe marele şi profundul cercetător al literaturii basarabene, transmiteţi-i că din 1947 şi până în 1951, ceea ce se poate uşor dovedi documentar, Ion Druţă făcea armata la Tiraspol. Nu mai era pe atunci secretar în sovietul sătesc şi, natural, nu a putut participa la deportări”.
În zadar ar căuta cititorul, interesat de biografia scriitorului, să afle amintiri din copilărie, de şcoală sau cu câte clase terminate a ajuns maestrul la Cursurile Superioare de Literatură de la Moscova. Oare cu adevărat toată critica se „chinuieşte” să caute pete în soare? Voia maestrului.
Pe alocuri ne fulgeră fragmente din viaţa „prigonită” a marelui scriitor, care în jurnal, ceea ce e grav, se vede un disident, pe alocuri, de talia lui Soljeniţîn. Iată, de exemplu, o mărturisire: „Chişinăul cere interzicerea romanului şi suspendarea revistei ca fiind o publicaţie antisovietică, subversivă. Moscova cedează. În urma rezoluţiilor Kremlinului, editura Izvestia stopează editarea romanului. Din tirajul de o sută de mii reuşesc să apară doar câteva sute. Vânzătorii din librăriile moscovite comunică celor ce caută romanul că Ion Druţă este un autor parţial interzis. Încurajat de efectul epistolei sale, Veterinarul de la Balta ţine un discurs la plenara de partid a Uniunii, în care îi face cu ou şi cu oţet pe Soljeniţîn, pe Druţă, şi cere lichidarea celor două reviste: Drujba narodov şi Novîi mir. Asta era culmea. Indignată de-o asemenea insistenţă obraznică, revista înaintează Povara bunătăţii noastre pentru Premiul de stat al Uniunii. „Погибать так с музыкой”, ar fi zis noul redactor al revistei, Serghei Baruzdin”.
Sau o altă păţitură: „Primul-secretar al partidului comunist, Veterinarul de la Balta, a fost transferat la Moscova în calitate de prim-viceministru. Ciracii lui Ivan Ivanovici sărbătoreau istorica avansare a tătucului. La banchetul de adio, zice legenda, Veterinarul de la Balta, luându-şi rămas bun de la subalterni, o fi spus, printre altele:
– Multe am pus noi aici la cale pe malul Bâcului, multe au şi fost realizate. Dintr-o provincie amărâtă am făurit o vitrină a marii Uniuni Sovietice. Unica problemă rămasă nerezolvată se numeşte Ion Druţă. Plec la Moscova s-o rezolv şi pe asta.
Nu a fost să fie. Marele diriguitor al proceselor literare, cel care de la tribuna Congreselor de partid le dădea lecţii de bună purtare lui Soljeniţîn şi lui Tvardovski, a fost trecut pe linie moartă. Fusese numit, pare-se, al paisprezecelea viceprim-ministru, care urma să se ocupe cu comerţul cooperativist şi starea pieţelor. Oricum, cultura a fost sustrasă din aria lui de competenţă.
În zilele cele de neuitat, Fazili Iscander m-a telefonat într-o sară pentru a detuna cu vocea sa mustoasă, caucaziană:
– Ты победил, Галилеянин!” (Ai învins, Galileanule! – Al. B.)

Jurnalul insistă magistral pe ideea hăituirii, pătimirii, de unde, indirect, şi numeroasele paralele cu destinele marilor scriitori şi protestatari, între care se remarcă figura lui Lev Tolstoi (în logica jurnalului un alt prigonit), prezentat frumuşel (vorba lui Druţă), adică şcolăreşte, din care, în pofida unor opinii cazone de maniera lui Moş Teacă, se încearcă a obţine dividende politice. Şi totuşi, cât de „straşnică” e căruţa naţiunii la apariţia scriitorului la Chişinău, la Uniunea Scriitorilor. Între altele, în pasajul marcat cu anul 1951, dăm de această oribilă amintire, extrasă parcă dintr-un film de groază şi memorabilă prin neaoşismul ei agresiv despre cadrele naţionale.
Din păcate, autorul uită să ne spună că adevărata intelectualitate de formaţie românească a fost decimată, supusă represiunilor, desfiinţată, delectându-ne cu scene dezolante, dar şi scandaloase ca acestea: „Redacţia Ţăranului Sovietic din acea vreme, la fel ca şi redacţiile celorlalte ziare, la fel ca şi întreaga viaţă culturală a Moldovei Sovietice, era dominată de două tabere adverse, ce luptau între ele pe viaţă şi pe moarte. O mână de basarabeni ţinea piept unui enorm val de şantişti veniţi de peste Nistru, din fosta republică autonomă. „Şantişti” li se zicea pentru că ei, în limba lor ciuntită şi deformată, după fiecare două-trei fraze, tot repetau „şanti”, ceea ce, în limba lor păsărească, însemna: „şanti eu” (şi atunci eu), „şanti noi” (şi atunci noi), şanti vorba şeea… Arma basarabenilor era limba şi cultura europeană, arma şantiştilor erau ideile marxist-leniniste şi posturile de conducere pe care le deţineau în proporţie de sută la sută. Кадры решают все, renumitul slogan stalinist era realizat în Moldova sovietică mai perfect decât se putea. De la prim-ministru şi până la redactorii ziarelor de perete, toţi de peste Nistru. Dar, ca să vezi, nicicând nu ştii de unde te paşte norocul. Într-o noapte, ce l-o fi trăsnit pe Tătuca tuturor popoarelor, care obişnuia să lucreze nopţile, a cerut lista localnicilor basarabeni în posturile de conducere. Nu era nici unul, şi atunci, pentru a salva situaţia, în aceeaşi noapte, un colaborator al ziarului Tinerimea Moldovei, Anatol Corobceanu, a fost trezit din somn, adus la Comitetul Central al partidului şi, spre ziuă, numit adjunctul ministrului de cultură. A făcut mult pentru cultura republicii, dar, cum se obişnuieşte la noi, a părăsit lumea aceasta singuratic, amărât, trădat şi huiduit. Mai amănunţit despre soarta lui Corobceanu în eseul Mieluţul din haita de lupi. După cum şi era de aşteptat, apariţia mea la Chişinău, susţinută de basarabeni, era privită cu suspiciune de şantişti. De fiecare dată când apărea în Ţăranul sovietic o cât de mică schiţă semnată cu numele meu, redactorul era convocat în aceeaşi dimineaţă la CC. Sărmanul Andrei Guşan, şantist dar foarte omenos, nu-mi făcea observaţii, dar se întorcea trist, abătut. Pesemne, într-un cerc mai restrâns spunea pentru ce a fost chemat, şi odată, prind cu urechea prin uşa întredeschisă a unui cabinet – Druţă ista, bucăţi simpatice, nimic de zis, dar cam lipsite de concepţie. Îngrijorat cum eram, îl caut pe Zenon Reaboşapca, absolvent al Universităţii din Cernăuţi, autoritatea supremă în redacţia noastră, şi-l rog să-mi tălmăcească ce este concepţia.
– Cum să-ţi spun eu, măi Ioane… Uite, am o nucă în buzunar. Concepţia nucii este miezul ei. O nucă fără miez, oricât de frumoase ar fi cojile, e o nucă lipsită de concepţie”. Iată un lucru stupefiant, o destăinuire de o rară francheţe, în paginile jurnalului, despre intelectualitatea noastră de creaţie.

(va urma)