SENTIMENTUL RELIGIOS AL NATURII

Prof. Dr. Const. MIU:

Pentru modul religios cum contemplă Coşbuc natura, două poezii sunt reprezentative: O noapte pe Caraiman şi Vara. În prima, Coşbuc contemplă un peisaj nocturn, cu accente cosmogonice, amintind de viziunea eminesciană din Scrisoarea I: „Aşa înaintea creării/ A fost tohu-bohu, socot:/ Plutea peste-adânc Sevaot/ Şi, neştiutor al mişcării,/ Sta haosul tot.// Aici, în sălbatica noapte,/ Cunoşti ce e veşnic şi sfânt.” În a doua creaţie, „spectacolul” se desfăşoară pe două dimensiuni: astralul şi teluricul, pentru ca în ultima strofă să se producă intrarea în Lumina dumnezeiască.
Referindu-se la poezia Vara, Nichifor Crainic opina: „Tabloul armoniei imobile de sus („Un nor cu muntele vecin/ Plutea-ntr-acel imens senin/ Şi n-avea aripi să mai zboare!” – n.n.) se-ntregeşte cu priveliştea vieţii arcadiene”(a se vedea, în acest sens, strofa a II-a – n.n.), căci „Paradisul pământesc (…) e o icoană a paradisului veşnic, iar lumina ce ne inundă din acest văzduh, e un simbol al Luminii veşnice, în care vom pluti ca norul acesta ce-şi leagănă în nemărginire taina călătoare…” (Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Editura Muzeului literaturii române, Bucureşti, 1998, p. 88-89).
Strofa a III-a a poeziei Vara ilustrează modul religios de contemplare a naturii, precum şi acela de intrare în Lumina dumnezeiască:„Cât de frumoasă te-ai gătit,/ Naturo, tu! Ca o virgină/ Cu umblet drag, cu chip iubit!/ Aş vrea să plâng de fericit/ Că simt suflarea ta divină,/ Că pot să văd ce-ai plăsmuit!/ Mi-e inima de lacrimi plină,/ Că-n ea s-au îngropat mereu/ Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!/ O mare e, dar mare lină -/ Naturo, în mormântul tău,/ E totul cald, că e lumină!”
Două atitudini teologice se conturează din versurile citate: manifestarea fericirii, în urma contemplării naturii, şi dorinţa expresă a eu-lui poetic de a-şi găsi mormântul într-o natură cu puteri de transfigurare dincolo de moarte. În centrul celor două nuclee stă vocativul Naturo, care contribuie la realizarea unei legături afective între sufletul poetului (confruntat cu două ipostaze diametrale: fericirea şi moartea) şi cel al naturii.
În partea întâi a strofei citate, sesizăm „preamărirea celor pământeşti prin cele cereşti.” (Nicolae Arseniev, Mistica şi Biserica Ortodoxă, Editura Iri, Bucureşti, 1994, p. 147). Aspectul acesta transpare din recunoaşterea sacralităţii naturii: nu întâmplător aceasta este comparată cu Sfânta Fecioară („ca o virgină”). Eul poetic îşi mărturiseşte fericirea, căci în această frumuseţe paradisiacă a naturii recunoaşte suflarea divină, din care au ieşit plăsmuirile ei: „Prin acest nimb imaterial, natura capătă prestigiu de paradis, de peisaj a cărui frumuseţe sensibilizează viaţa divină. Astfel, sentimentul naturii din estetic devine religios şi emoţia fericirii se înmoaie în lacrimi.” (Nichifor Crainic, op. cit., p. 91).
Să observăm că fericirea înlăcrimată stabileşte o adâncă intimitate între sufletul eu-lui poetic şi cel al naturii personificate, încât în finalul strofei amintite se vorbeşte despre moarte prin contopirea în lumină. Concepţia pe care Coşbuc o are despre thanatos se aseamănă celei a lui Eminescu, din poezia Mai am un singur dor, unde apare aceeaşi metaforă a mării. Coşbuc intuieşte în această lumină ceea ce arhimandritul Sofronie numeşte suflarea Veşniciei care ne îmbrăţişează: “Această Lumină este, în ea însăşi, viaţă nepieritoare, care traversează pacea iubirii. Ea face duhului nostru cunoscută o altă Fiinţă…” (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 110). Se poate spune că “Lumina care inundă natura contemplată e sensibilizarea graţiei divine” (Nichifor Crainic, op. cit., p. 92), căci prin ea se face intrarea în Lumina Veşniciei lui Dumnezeu, încât poezia Vara devine, din aceste considerente, “un minunat poem al transfigurării totale – a omului şi a naturii.” (Ibidem, p. 92).

.