VIRTUȚILE TABLETEI LITERARE

Prof. Dr. Const. MIU:

Variantă a articolului publicistic, înrudită cu pamfletul, care se distinge printr-o maximă condensare a ideilor, ca și prin incisivitate şi expresivitate, tableta literară este o specie aflată la confluența jurnalismului cu literatura. „Părintele” ei a fost Tudor Arghezi, fiind cultivată și de Geo Bogza. Scurtimea textelor a fost impusă de dimensiunea, deasemenea redusă, a publicaţiei în care a impus-o. Este vorba de propria sa revistă, Bilete de papagal,care a apărut începând cu 2 februarie1928.
Scriitoarea Doina Dabija publică de ani buni asemenea tablete literare, în săptămânalele Liteartura și Arta, din Chișinău și Flacăra lui Adrian Păunescu. Multe dintre acestea au fost reunite sub titlul La firul ierbii, și a ajuns la volumul al doilea și apărut la Editura pentru Literatură și Artă din Chișinău, în 2023. Cartea beneficiază de o prefață semnată de Acad. Mihai Cimpoi, care vorbește, printre altele, despre un fir al continuității dabijiene, în privința scrisului, fiica urmând calea tatălui, în privința slujirii românismului, în paginile revistei ce apare cu precizie de ceasornicar elvețian, joia, la Chișinău.Cartea are la sfârșit și câteva aprecieri critice, dintre care amintim pe cea a lui Vasile Fluturel (bine documentată) și cea a Ninei Josu (opinie mai mult de complezență).
Autoarea dispune de întreaga libertate de a trata orice subiect,care să poată fi dezvoltat pe un spaţiu de dimensiuni reduse, încât să atragă atenția cititorului, de la comentarea unui fapt inedit,ca în tableta Cerșetorul poet, la cea a unei experienţe personale – Prin el, suntem o țară, autoarea amintindu-și că pe la 5 ani a învățat nu numai versurile poeziei Doina a lui Eminescu, „dar și respirația ei”. Comentariul care urmează relevă sinceritatea copilului de altădată: „Așa că nu mi-a fost greu s-o memorez, mai ales că aceasta purta numele meu, iar eu, în mintea mea de copil, eram convinsă că marele Eminescu a scris-o pentru mine și pentru toate Doinele din lume.” (s. n., p. 9).
Infatuarea și suficiența de sine ale unor compatrioți sunt abordate cu ironie. Spre pildă, în Pe-un tron înalt, folosește subtil pluralul, spre a releva că sunt numeroși cei care suferă de „boala” societății contemporane – orgoliul exacerbat: „Avem o părere atât de bună despre noi, încât nu suportăm nici cea mai mică observație. Iar imaginea aceasta mincinoasă, pe care o plăsmuim fiecare despre sine, ne ridică pe-un tron înalt, de unde nu mai vrem să coborâm, așteptând mereu slavă și cinste de la alții.” (s. n., p. 47). Remarcăm în acest fragment un joc al falsei implicări, cu scopul de a arăta cititorului raportul aparență – esență. Finalul tabletei incumbă ironia la adresa unor asemenea specimene. De astă dată, folosirea persoanei a doua singular lasă impresia că Doina Dabija a identificat persoana în cauză, adresându-i-se direct: „Părerea înaltă despre sine te îndeamnă să vezi mereu faptele altuia, mai rele decât ale tale. Mândria și invidia s-au împrietenit atât de mult cu omul, încât aceasta, dacă l-ar întâlni mâine pe Ștefan cel Mare în mijlocul bulevardului, i-ar spune: Măria ta, ia dă-te jos de pe cal, să mă urc eu!” (s. n., p. 47). În alt loc, Doina Dabija opinează că sfada din familie sau din societate nu poate fi ocolită, căci tratată printr-un paradox, ea stârnește ironia înțelegătoare: „…decât să ne certăm de la orice strănut, mai bine am urma sfatul preotului, care spune: În casa ta, tu să fii mută, iar bărbatul tău surd. Doar în felul acesta vei avea parte de liniște și pace! Acest îndemn fiind valabil nu doar pentru familiile noastre, dar și pentru întreaga societate. Iar dacă totuși nu putem să ne ținem gura, măcar să ne certăm în șoaptă, ca să ne audă numai Cel de Sus. Fiindcă El ne poate ierta în orice clipă, omul însă încă n-a învățat ce înseamnă iertarea.” (s. n. p. 143). Un fapt divers, legat de superstiții – și el la modă – este redat în registru ironic: „…cel mai bun truc pentru fericire e însăși luna. Da, (…) o pândești când strălucește cel mai puternicși atunci îți deschizi portofelul și-i arăți toți banii pe care-i ai. Și ai să vezi, minune, îmi vei mulțumi pentru acest sfat, pentru că toate veniturile dumitale vor crește semnificativ…” (p. 149).Altă modă a zilelor noastre, aceea de a da like, pe rețelele de socializare, la tot felul de ciudățenii postate de cei care vor cu tot dinadisul să arate căexistă, numai dacă folosesc tot felul de astfel de rețele, este luată în derâdere prin intermediul autoironiei, prin ricoșeu: „Iar dacă până nu demult îi întâlneam pe Facebook și pe sfinți, care ne cereau câte un like, iată că mai nou însuși Dumnezeu ne cere să-i demonstrăm credința și dragostea, tot pe Facebook, cu, următoarele mesaje: Dacă mă iubești, scrie aici Amin! sau Să nu treci mai departe, fără să-ți pui o dorință! (…) Și mă mir, pentru că nu m-am gândit până acum că trebuie să-mi demonstrez iubirea pentru Dumnezeu pe o rețea de socializare și nici faptul că Domnul îmi poate îndeplini orice dorință, uitându-mă numai pe ecranul telefonului. Sau că se bucură mai mult de un Amin pe Facebook decât atunci când spunem cu adevărat o rugăciune.” (p. 219).
Ca și tatăl său – Nicolae Dabija – în editorialele sale, publicate în săptămânalul Literatura și Arta, Doina Dabija, în aceeași publicație de prestigiu în republica Moldova, s-a dovedit o a fi o vajnică apărătoare a românismului dintre Prut și Nostru. În O luptă nesfârșită, autoarea se arată dezamăgită de compatrioții săi: „…românii din Basarabia, în loc să păstreze cu sfințenie ceea ce au obținut cu atâta greutate (în vara lui 1989, reintroducerea grafiei latine și recunoașterea de către autoritățile acelor vremuri a istoriei și identității românilor basarabeni – n. n.), au devenit indiferenți și nu le mai pasă.” (p. 48). Strigător la cer este răspunsul fostului ambasador al României la Chișinău – Daniel Ioniță – care, la o întrevedere cu ziariștii din Republica Moldova, întrebat fiind dacă mai e vreun ziar românesc în afară de Literatura șui Arta care să aibă în paginile sale sloganul imnului național Deșteaptă-te, române!, i-a răspuns autoarei, sub formă de reproș: „…mai bine aș fi scris: Deșteaptă-te, moldovene!” (p. 48). Poetul neîmbătrânit relatează o întâmplare a poetului Nicolae Dabija, pe vremea când era deputat în Parlamentul R. Modova: „…tatăl meu atunci când, fiind deputat (…) a reușit să schimbe denumirea străzii unde locuiam în acea perioadă, care era una rusească, în Strada Teilor, știind cât de mult i-au plăcut lui Eminescu teii.” (p. 137). Cei care s-au încumetat să smulgă peste noapte cei 20 de puieți sădiți i-au replicat cu emfază: „- Mai bine ați fi sădit stejari și nu tei. Teiul este copacul lui Eminescu, iar nouă (rusofililor – n. n.) Eminescu nu ne place.” (p. 137). Iată până unde poate merge ura de nație! În tableta Slugile au ieșit la vânătoare, Doina Dabija ia atitudine față de Alexandru Kalinin, care pretinde că la alegerile pentru funcția de președinte ar fi reprezentat 70 la sută din populația țării, în timp ce conducerea actuală ar fi fost aleasă cu numai 8 procente. Ironia autoarei este usturătoare: „…deja își imaginează (cel incriminat – n. n.) că va fi președinte, imediat ce-i va linge picioarele țarului rus (Putin – n. n.), punându-și pe listă toate faptele <>?” (p. 153). Nici Ilan Șor nu scapă de verbul acuzator al Doinei Dabija. În <> politicieni găsim un scurt portret, dar incisiv, care vizează falsele calități ale acestuia: „…acest <> politician, care vorbește tot timpul în limba rusă, și ca să aibă cât mai multă credibilitate gesticulează ca la teatru (…) își învață discursurile pe de rost (…), agramat care nu cred că știe să scrie corect nicio dictare…” (p. 171). Unor asemenea indivizi ahtiați după putere, Doina Dabija le face cunoscut într-o altă tabletă că limba română este „Limba (…) strămoșilor noștri, care nu se poate asemăna decât cu o rugăciune neîntreruptă!” (s. n., p. 188). În alt loc – Naionaliști pe Facebook – îi răspunde tranșant lui V. M. (Veaceslav Mârlan), care pretinde că inițiatoarul înlocuirii imnului Deșteptă-te, române! cu Limba noastră ar fi fost Nicolae Dabija: „Dar, ca să-i împrospătez memoria acestui individ, care se vede că n-a citit niciunul din miile de editoriale din Literatura și Arta, unde Nicolae Dabija a apărat întotdeauna limba, istoria și neamul nostru românesc, fiind amenințat și cu moartea pentru convingerile sale, îi sugerez să caute în arhiva Bibliotecii Naționale articolul Ce cântece cântăm (3 iulie 1997), unde scriitorul condamnă renunțarea la imnul Deșteaptă-te, române!” (p. 193). Finalul tabletei dezvăluie ironia usturătoare la adersa acestui neavenit: „Iar a fi naționalist nu însemnă să-ți aduni like-uri pe Facebook și să ieși tiptil de sub pat, atunci când se termină <<războiul>>, ori să te bați cu pumnul în piept, de la geamul apartamentului că ești și tu patriot, înseamnă să te afli întotdeauna acolo, unde are poporul nevoie de tine!” (p. 194). De actualitate stringentă sunt și luările de poziție față de răboiul nedrept al rușilor împotriva ucrainienilor. Amintim aici titlurile tabletelor Libertatea în cătușe (p. 120-121) și Trădătorii de neam (p. 235-236).
Din cele arătate până aici, am evidențiat multiplele virtuți ale acestei mai puțin uzitate specii, unde Doina Dabija se dovedește a fi o bună cunoscătoare a modalităților lingvistice și ideatice de expimare în tableta literară, prin care autoarea volumului La firul ierbii le comunică cititorilor.