‘Colosul’ cu picioare de lut (reflecţii despre proza lui Ion Druţă după o relectură)

Iulian Ciocan:

Ion Druţă este şi astăzi considerat un gigant al prozei basarabene. Deşi „incursiunile” lui în viaţa social-politică a Republicii Moldova, în speţă discursurile incomprehensibile, au provocat mai întotdeauna dezolare, opera prozatorului de la Moscova serveşte ca exemplu multor condeieri, este venerată şi „studiată” cu râvnă. Ion Druţă este „piatra de temelie” a actualului canon literar basarabean care s-a instaurat după refluxul realismului socialist. Mitul Druţă mai dăinuie din cauza serviabilităţii şi lipsei de discernământ ale criticii dar şi a ignoranţei cititorilor. Prăbuşirea „gigantului” ar distruge canonul de sorginte sămănătoristă şi nu convine nu numai păşuniştilor, ci şi celor care visează la refacerea Uniunii Sovietice şi la revenirea în forţă a proletcultismului. Cum se explică faptul, aparent bizar, că atât „protectorii” specificului naţional, cât şi inamicii acestora, promotorii „frăţiei” moldo-ruse şi ideologiei comuniste apără cu ardoare opera lui Druţă de atacurile „răufăcătorilor” postmodernişti? Explicaţia este că proza lui Druţă îi mulţumeşte şi pe unii şi pe alţii.

Convingerea multor critici este că Ion Druţă se sustrage utopiei comuniste, marşului triumfal al puterii sovietice prin aceea că descrie o lume izolată, patriarhală, suficientă sieşi, că ţăranii lui sunt preocupaţi de problemele familiei/gospodăriei, nu de colectivizare/făurirea socialismului. O retragere strategică, aşadar, într-o „fortăreaţă” rurală care rezistă asediului comunist şi rusesc sau, aşa cum susţine criticul Mihai Cimpoi, o „rezistenţă făţişă a lui Druţă în faţa terorii istoriei, o expresie a rezistenţei spirituale şi morale în faţa a tot ce subminează naţionalul, umanul, sacrul” (1). Acelaşi Mihai Cimpoi remarcă retragerea în sine a ţăranului lui Druţă, „ajutată de credinţa imuabilă în valorile etice, în ceea ce este frumos şi sfânt, refuzul convenţiilor ideologice oficiale, cultul culorii locale” (2). În opinia criticului Nicolae Bileţchi, prozatorul de la Moscova „nu putea accepta, din motive etice, optica realismului socialist … Druţă descoperă pentru sine ceea ce Lucian Blaga numea matricea stilistică a poporului” (3). Din cale-afară de entuziasmat este cercetătorul german Klaus Heitmann: „Proza lui Druţă este punctul de vârf al inspiraţiei lirice, care merită a fi tradusă în cele mai cunoscute limbi de cultură şi graţie căreia provincia basarabeano-transnistreană a literaturii române şi-a ocupat locul în ierarhia literară internaţională” (4). Referindu-se la romanul Frunze de dor, K. Heitmann spune că este zadarnică încercarea de a căuta în această lume arhaică, minusculă urme ale realismului socialist. Sămănătorismul lui Druţă şi al altor scriitori continuă să fie elogiat şi astăzi pentru că e considerat o ripostă dată în epocă realismului socialist: „Chemată, imperativ, să fie realist-socialistă, literatura basarabeană nu a uitat de omul pământului şi omul naturii” (5).

Ei bine, ceea ce sare-n ochi la o relectură este faptul că „fortăreaţa” rurală a lui Druţă are şi nişte breşe măricele, făcute nu fără contribuţia celui care a pregătit-o pentru „apărare”. În Povara bunătăţii noastre (1968,1984), bunăoară, ţăranii întâmpină cu dragoste Armata Roşie „eliberatoare”: „Şi, Doamne, ce bucurie era pe atunci un rus în ghimnastiorkă albită de soare, cu pilotka repezită pe-o sprânceană! Era aşteptat şi rugat să intre în fiece casă … e mare lucru să-ţi legi soarta de soarta Rusiei” (sic!). Copleşit de fericire este, bineînţeles, şi naratorul. E adevărat că asemenea breşe nu sunt multe şi cititorul poate avea impresia că universul rustic al lui Druţă este oarecum izolat de lumea dinafară, că ţăranii de aici se supun dogmelor patriarhale, glasului pământului, nu legilor statului comunist. Chiar dacă acesta ar fi adevărul, proza lui Druţă nu rezistă din alte considerente.

Mai toţi protagoniştii prozelor lui Druţă sunt nişte „roboţi” programaţi să acţioneze, în orice situaţie, conform principiului „las că-i bine, aşa e viaţa”. Orice s-ar întâmpla, ei au întotdeauna la îndemână nişte „soluţii”. Acestea sunt resemnarea, împăcăciunea, seninătatea, fatalismul, viaţa de apoi. Badea Cireş din nuvela Bătrâneţe, haine grele (1958) moare cu seninătate, zâmbind. El nu are motive să se chinuiască ca Ivan Ilici al lui Lev Tolstoi. În nuvela Cuvântul (1984) un limbut, badea Ionel Isteţu, când a aflat că va muri „nu s-a cutremurat, nu s-a amărât cine ştie ce, pentru că un sfârşit ne aşteaptă pe toţi”. În nuvela Ultima lună de toamnă (1963) un bătrân abandonat de feciori se autolinişteşte: „las’ că-i bine!..” Şi în schiţa Şoapte de nuc (1952) un nuc „nalt şi zîmbăreţ” îi şopteşte blajin naratorului-personaj „las’ că-i bine, Ioane”, chiar dacă nu este deloc bine. Timpul trece repede şi copilăria nu poate fi recuperată. „Ca şi altădată, atunci când mi-i greu şi când mi-i bine … aud alături şoapta lui blajină: Să ştii că-i bine”, mărturiseşte naratorul înduioşat. În nuvela Horodişte (1975), naratorul ne destăinuie că „patima de-a vedea o lume senină în jur” i-a rămas pentru totdeauna. Un personaj care nu-şi face griji întâlnim şi în proza Malul de piatră (1960): „Cu fiece an i se înmulţeau odraslele, sporeau datoriile, iar Mihuţă – habar de grijă. Umbla cu pieptul descheiat şi cu fruntea veşnic senină – las’ că toate sunt spre bine”. Nici moşul cărunt de 92 de ani din nuvela Şapte mioare (1958) „nu se plânge că-i singur – atâta numai că-l prinde năduşeala în casă”. Personajul din nuvela Grădina (1958) se plânge că statul i-a luat grădina, dar în acelaşi timp e „mulţumit, oarecum înseninat”. În nuvela Glasurile (1969) naratorul ajunge la concluzia că „aşa e viaţa, ce să-i faci … pe unde mai bine, pe unde mai rău”. În romanul Frunze de dor (1955) suferinţa provocată de moartea tânărului ostaş moldovean este repede suprimată pentru că „era război”, dar, presupun eu, şi pentru că ostaşul sovietic a luptat pentru o cauză „dreaptă”. În romanul Povara bunătăţii noastre naratorul ne lămureşte de la bun început cum stau lucrurile: „Sufletul tresaltă, sufletul caută în fel şi chip să se dumerească – de unde atâta seninătate şi voie bună?… Dacă scris îţi este s-o tragi, ai s-o tragi până la urmă, n-ai încotro!.. De ne este scris să pierim, vom pieri, dacă, fireşte, între timp nu se va isca vreo minune ca să ne scape”. Lupii care dau buzna în sat îi incomodează iniţial pe ţărani, dar apoi frunţile oamenilor se înseninează: „las’ că nu se mai prăpădeşte chiar lumea… ne vom descurca şi de astă dată”. Atunci când se întoarce din Rusia şi află că satul lui a ars, Onache Cărăbuş rămâne bine dispus: „A ars Ciutura? Să tot ardă mult şi bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc şi pară – mare lucru dacă mai ard două sute de căsuţe? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Şi dacă ai un cer frumos şi două dealuri împreunate, e greu să-ţi sufleci mânecile şi să dregi un sat de iznoavă?!” Reflecţiile „profunde” ale lui Onache Cărăbuş trezesc din amorţeală oamenii: „şi Ciutura s-a înviorat – stai, bade, că nu se mai prăpădeşte lumea!” . Enigmatici şi cuminţi suportă ţăranii din Ciutura foametea din anii ‘46-’47: „Umflaţi de foame şi sluţiţi, încât abia se mai cunoşteau ei înde ei, oamenii şedeau cuminţi şi nici un gând, nici o umbră de durere nu mai flutura pe frunţile lor necăjite. Nu mai aveau putere. Nici pentru a se bucura, nici pentru a se amărî nu mai aveau putere, dar şedeau şi urmăreau cerul, pentru că erau plugari şi aşa apucaseră ei din bătrâni – când vin vremuri grele, te aşezi pe prispă şi ridici privirea către cer… Foametea luase sfârşit. Care a murit – fie-i ţărâna uşoară, cine a scăpat – norocul lui … Aşa e viaţa. Şi oamenii, încetul cu încetul, îşi reveneau. Se înseninau frunţile, se întorceau cine ştie de pe unde vorbele jucăuşe „. O revelaţie „năucitoare” are Mircea, ginerele lui Cărăbuş: „Viaţa, în fond, nu este nici dulce, nici amară, nici uşoară şi nici grea. Viaţa este aşa cum este, şi în loc de-a te tot căzni din răsputeri ca s-o pătrunzi, s-o înţelegi, s-o îmblânzeşti, mult mai cu cale ar fi să le laşi pe toate baltă, primind-o aşa cum este ea. Acest gând, venit tam-nisam … l-a cutremurat, şi în urma lui o mare seninătate sufletească, o pace adâncă şi înţeleaptă s-a lăsat peste el. L-a primit odată pentru totdeauna, şi după acea împăcăciune s-a simţit bine, cum nu se mai simţise cine ştie de când. Hei, măi, că prost am mai fost!” Tincuţa, soţia lui Onache, moare tăcută şi „cu supuşenia unui copil trimis pentru prima oară cu poruncă”, iar peste puţin timp satul o uită. Mă opresc aici pentru a nu obosi cititorii cu prea multe exemple.

Aşadar, chiar dacă e rău, „las că-i bine”. Nu există nimic ce ar putea pune în încurcătură personajele lui Druţă. Senine şi sfătoase, acestea au „soluţii” pentru cele mai nefavorabile împrejurări. E bine când vin românii, e şi mai bine când vin sovieticii şi, probabil, la fel de bine ar fi dacă ar năvăli peste noi papuaşii. Faptul că există întotdeauna soluţii elimină cu desăvârşire dramaticul şi tragicul din acest univers ţărănesc. De bună seamă, nu poate fi vorba de conflicte puternice şi complexe, de situaţii nefericite, zguduitoare, înfricoşătoare, de vreme ce „roboţii” blajini din prozele lui Druţă se împacă cu toate. Conflictele şi frământările din textele prozatorului de la Moscova sunt în realitate contrafăcute şi deci neinteresante. Şi dacă criticul A. Hropotinschi consideră că „Onache e întruchiparea ţăranului moldovean, care a rezistat şi a dus torţa vie a neamului prin viaţa de secole” (6), părerea mea, dimpotrivă, este că Onache nu luptă/rezistă, ci se lasă purtat de „valurile” vieţii: „Puţin îmi pasă ce-o să fie pe urmă. La o adicătelea, se putea mulţumi şi cu anii pe care i-a trăit”. Rezistenţă să fie oare dragostea neţărmurită a lui Onache pentru „eliberatorul” sovietic pe care îl găzduieşte atunci când Armata Roşie descinde în sat? „Soluţia” lui Onache Cărăbuş este „ocinaşul” – o rugăciune ale cărei cuvinte nu le înţelegea. De altfel, mulţi dintre ţăranii senini ai lui Druţă mai sunt şi neciopliţi şi superficiali, iar comportamentul lor este previzibil. Faptul acesta n-ar fi un dezavantaj, dacă naratorii lui Druţă ar fi ironici, caustici sau cel puţin rezervaţi. Din păcate, aceştia idealizează lumea rurală şi „roboţii” care o populează, sunt patetici până la lacrimi: „Era plin de suflet, plin de dragoste, plin de omenie … Aici şi numai aici trăieşte cuvântul în voie … Din toate cele patru părţi ale lumii musteşte o linişte blândă, o linişte largă cât o împărăţie, şi cine ajunge în împărăţia aceea – nu o mai poate părăsi”. Nişte personaje resemnate şi senine, analfabete şi neghioabe, care „nu sunt niciodată sigure dacă zic bine ceea ce zic” devin, graţie indulgenţei fără margini a naratorilor, persoane înţelepte, virtuoase, adevărate modele, „piloni ai moralităţii” (7). Şi dacă A. Hropotinschi zice că Onache duce „torţa vie a neamului prin viaţa de secole”, de ce n-aş presupune eu că sintagma emblematică „las că-i bine” este expresia colaboraţionismului camuflat sau cel puţin o acceptare fără crâcnire a stării de fapt comuniste, o adaptare vinovată? Criticul N. Bileţchi observa următoarele: „Îndrăgostit de eroii nuvelelor sale, Druţă vorbeşte de ei cu compasiune, prezentându-i ca purtători ai credinţelor neamului, ca deţinători ai tradiţiilor lui” (8). E adevărat că Druţă îşi iubeşte „roboţii” şi vorbeşte despre ei cu compasiune. Pentru ce însă îi compătimim? Pentru falsa lor suferinţă sau pentru faptul că se conformează cu o suspectă seninătate oricărei situaţii? Nu există, repet, în universul creat de Druţă frământări, conflicte, suferinţe şi drame autentice. Acestea sunt spulberate, înainte de a se „coagula”, de împăcăciunea/resemnarea personajelor, pe de o parte, şi de „poezia, lirismul, duioşia care domină peste toate ” (9), pe de altă parte.

Un personaj aparent nonconformist este învăţătorul de istorie Horia Holban din romanul Clopotniţa (1972). Criticii au remarcat curajul de care dă dovadă acesta atunci când nu acceptă demolarea clopotniţei satului. Puţini însă au observat că „vitejia” sa e alimentată şi de „marea pasiune a tinereţii – Marea Revoluţie Franceză”, acea revoluţie care „a făcut inevitabilă domnia suspiciunii şi a terorii” (10) şi al cărei „efect final a fost totala desacralizare a naţiunii franceze, adică o mare şi dezastruoasă pierdere” (Mircea Eliade). Acest amănunt este important, ca şi cel că, apărând clopotniţa, Horia luptă nu cu sistemul comunist, ci numai cu directorul şcolii, care are mari probleme cu şefii de la Chişinău. Sistemul, prin urmare, este bun, doar că mai există nişte „făcători de rele” care pun beţe‑n roţi. „Revoluţionarul” Horia este şi el un frate geamăn, ce-i drept mai impulsiv, al lui badea Cireş şi Onache Cărăbuş: „A zărit o Volgă neagră venind în plină goană peste dânsul. A fost o clipă când bietului om i-a mirosit a mort şi a zâmbit, pentru că ce alta îi rămâne unui moldovean care-şi vede cu ochii propria sa pierzanie?! Pe semne, asta se şi cheamă soartă, şi dacă altceva nu ni s-a dat, atunci, mă rog, fie…Las’ că nu se mai pierde lumea… Nimic nu-l mai tulbura, nimic nu-l mai enerva”. Există în Clopotniţa şi o „idee” care pune capac la toate: „cine ştie dacă această obişnuinţă a fiinţelor umane de a le lăsa într-o clipă pe toate nu era din cele mai înţelepte soluţii datorită cărora supravieţuim”. Este vorba, fireşte, de o supravieţuire biologică, considerată de unii perpetuare a ceea ce este „frumos şi sfânt”. Şi nu cred că e nevoie de multă înţelepciune pentru a găsi această aşa-zisă soluţie, care exclude orice angajament existenţial, orice dilemă morală.

În nuvela Toiagul păstoriei (1984) un păstor/cioban mioritico-ortodox, considerat de criticii autohtoni „stâlp” al rezistenţei anticomuniste, este contrapus celorlalţi săteni care se conformează legilor sovietice. În realitate, păstorul lui Druţă este o copie fidelă a oierului din Mioriţa, la fel de pasiv şi cuminte. El crede în viaţa de apoi şi ignoră vicisitudinile vieţii de aici (deportarea în Siberia, ostilitatea oamenilor). Contextul este, bineînţeles, altul, de unde şi absenţa oilor. Iată de ce ciobanul lui Druţă visează la cadrul pastoral originar. Spre deosebire de ciobanul mioritic, protagonistul nuvelei Toiagul păstoriei este foarte singuratic, nu are nici o mioară care să-i furnizeze informaţii, măicuţa lipseşte şi ea. Criticii interriverani sunt de părere că Druţă ne descrie aici un univers terifiant/kafkian, în care individul suprimat de diabolicul sistem social rezistă prin recuperarea „izvoarelor” mioritice. Or, personajele lui Kafka caută (cu înfrigurare) soluţii şi nu le găsesc, pe când cele ale lui Druţă le au oricând la îndemână. Ciobanul din Toiagul păstoriei se simte în siguranţă, ca şi ciobanul din Mioriţa, pentru că are în buzunar „soluţia” metafizică, el crede în perpetuarea vieţii. Dacă există însă soluţia, înseamnă că şi rezistenţa ciobanului nu mai e tragică, iar universul „plămădit” de Druţă nu este câtuşi de puţin înfricoşător. Iată de ce ciobanului „nu-i plăcea groaza; nici să fie cuprins de groază, nici să vâre groaza în alţii nu-i plăcea…” Şi, bineînţeles, el nici nu este îngrozit: „Era tăcut… iar când totuşi scotea o vorbă, glasul îi era sonor, senin, cu unduiri de glume adunate de prin cântece vechi”. În cel mai bun caz, Toiagul păstoriei este o pastişă a Mioriţei care ne îndeamnă să fim pasivi în plan social-politic, de parcă viaţa de aici şi acum nu are importanţă, să fim mioritici într-o lume care nu este (doar) mioritică. Nu mă miră faptul că şi acest cioban este idealizat, că el se vrea păstrător al tradiţiei şi în acelaşi timp ignoră cu seninătate toate inconvenientele de provenienţă socială.

Avem de-a face cu o cacealma. „Las că-i bine” este o găselniţă care convine atât sămănătoriştilor, cât şi fosilelor realismului socialist. Creând aceste personaje resemnate / senine / evlavioase, preocupate de creşterea animalelor şi cultivarea pământului, Druţă a reuşit să „recruteze” adepţi în două tabere inamice. Din „hăţişurile” sămănătoriste ţăranii smeriţi ai lui Druţă par „patrioţi” ai satului şi „paznici” ai „specificului naţional”, pe când de pe „baricadele” realismului socialist ei sunt văzuţi ca nişte aborigeni năstruşnici, dar loiali puterii sovietice. Druţă a profitat din plin de pe urma acestor personaje „enigmatice”, ambigue. „Aşa e viaţa” înseamnă pentru sămănătorişti o „condensare” a filosofiei strămoşilor, iar pentru „mastodonţii” realismului socialist – acceptarea ideologiei sovietice. Ţăranii lui Druţă parcă nu participă la edificarea socialismului, dar parcă nici nu i se împotrivesc. Nu întâmplător Druţă este astăzi scriitor canonic nu numai la Chişinău, ci şi în „rezervaţia” comunistă din stânga Nistrului. La Chişinău Onache Cărăbuş e considerat martir al neamului moldovenesc sau românesc (în funcţie de cultura şi opţiunea politică ale cititorilor), iar la Tiraspol – internaţionalist, prieten al poporului rus / sovietic, un „urmaş” destoinic al personajelor lui Ion Canna. Spunea Druţă, nu mai ţin minte unde, că „pământul, istoria şi limba sunt, în esenţă, cei trei stâlpi pe care se ţine neamul”. Adevărul este că pământul lui Druţă se termină la Prut, limba în care scrie prozatorul de la Moscova este moldovenească, iar istoria noastră, aşa cum ne-o repovesteşte acesta, este „făurită” de Potiomkin (vezi romanul Biserica albă (1981,1987). După ce analizează cu „acribie” opera lui Druţă de după 1960, N. Bileţchi trage concluzia că aceasta „mai conţine un suport tot atât de temeinic ca şi cele trei – religia” (11). Aşa o fi fiind, numai că religia la Druţă e subordonată panslavismului, redusă la banalul „aşa e viaţa”. De aceea, supoziţia lui Mihai Cimpoi din volumul Mărul de aur (1998), aceea că „şansa basarabenilor de a intra în Europa ar putea fi sacrul şi eticul lui Druţă”, mi se pare de-a dreptul ciudată. Bănuiesc că între timp şi-a revizuit-o el însuşi. S-o spunem tranşant: Druţă e un scriitor minor, un „idol” şmecher ale cărui picioare de lut sunt înfipte în două „parcele” literare anacronice. Cu „sacrul şi eticul” lui Druţă poţi intra doar în Transnistria lui Igor Smirnov, în nici un caz în Europa.

Referinţe bibliografice:

1.Mihai Cimpoi, Panorama literaturii române din Republica Moldova în volumul Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998.

2. Mihai Cimpoi, ibidem.

3. Nicolae Bileţchi, Socialul în literatură: avataruri şi adevăruri în volumul Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998.

4. Klaus Heitmann, Limba şi literatura română în Basarabia şi Transnistria în Revista de Lingvistică şi Ştiinţă literară, 1991.

5. Mihai Cimpoi, op. citată.

6. Andrei Hropotinschi, Problema vieţii şi a creaţiei, Chişinău, 1988.

7. Mihai Cimpoi, op. citată

8. Nicolae Bileţchi, op. citată

9. Ion C. Ciobanu, Cuvânt despre Ion Druţă în volumul Ion Druţă. Scrieri, Literatura Artistică, Chişinău, 1989.

10. Jean Starobinski, 1789 emblemele raţiunii, Meridiane, Bucureşti, 1990.

11. Nicolae Bileţchi, op. citată