TEODOR FILIP

Asasinarea lui Burebista a dus la desfiinţarea uriaşului regat şi împărţirea lui în patru, apoi în cinci regate. Principala formaţiune statală este cea din Transilvania care îşi va păstra capitala la Sarmisegetusa. Fracţiunea care îl sprijinea pe Burebista a ieşit învingătoare. Dovadă este continuarea politicii începută de Burebista, în special confruntările cu romanii. Pe lângă conducerea religioasă, Deceneu şi-o asumă şi pe cea laică. Imaginea lui era sacră pentru dacii din Transilvania, şi nu numai.
Îi urmează la domnie preotul Comosicus, „care nu-i este cu nimic mai prejos” – după cum se precizează în scrierile vremii. El domneşte până în anul 29 î.e.n. „Lipsa ştirilor despre această formaţiune, ne crează imaginea unui regat liniştit condus prudent de regi-preoţi, poate convingând populaţia să ducă o viaţă liniştită.” (1).
Însă pericolul roman şi al triburilor migratoare, impun un conducător militar. Acesta este Scorilo, care urcă pe tron în anul 29 î.e.n. În „Getica”, Iordanes scrie: „După ce a lăsat cele lumeşti (este vorba de Comosicus – nota T.F.) a venit la domnie Scorillos, şi, vreme de patruzeci de ani a domnit peste neamurile lui din Dacia”
În acest timp, la Roma se desfăşurau războaiele civile pentru putere, creând o situaţie instabilă. Dacii lui Scorilo frământau de nerăbdare pentru a se amesteca în aceste războaie civile, dar regele i-a temperat printr-un exemplu demn de un mare diplomat. Frontinus, în „Stratagemata” scrie: „Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili legătura dintre cetăţi, a pus în faţa compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat cîinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin acestă pildă i-a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor”. A fost analogia „cîini-romani” şi „lup-dacii” care i-au convins pe supuşii lui Scorilo să stea liniştiţi. În cei 40 de ani cât a domnit, Scorilor s-a limitat la incursiuni nimicitoare asupra provinciilor romane din sudul Dunării. În timpul lui, societatea dacică se reconstruieşte într-o formă centralizată de organizare, politică şi militară în cadrul căreia centrul din Munţii Orăştie se dezvoltă cu prioritate.
În anul 69 e.n., la domnie urmează Duras, istoricii vremii acceptând unanimi că este unul şi acelaşi cu Diuparneus, fratele lui Scorilo…
Din uriaşul stat unit al lui Burebista s-a desprins şi Muntenia, urmaşul lui Burebista fiind Coson, care şi-a stabilit capitala la Buridava şi domneşte în jurul anului 30 î.e.n. Conform geografului grec Ptolemeu, Buridava este capitala tribului geto-dac al burilor, localizată în oraşul Ocnele Mari, jud. Vâlcea, şi era deosebit de importantă pentru apărarea unei bogăţii de nepreţuit a locului: sarea.
Domnia lui Coson este atestată de vestitele monede dacice din aur „Coson”, care îi prezintă numele. De asemenea, este menţionat de istoricul Suetonius, specificând că acesta domnea peste geţi. Este pentru prima dată când autorul antic foloseşte numele de „geţi” în loc de „daci”. „Acest rege se implică în lupta dintre Octavianus, Antonius şi Lepidus pe de o parte şi Brutus în cealaltă tabără, în favoarea celui din urmă. Faptul că regele get se aliază cu duşmanul lui Cezar ar putea demonstra apartenenţa regelui get la partida credincioasă lui Burebista şi a nealinierii lui la grupul de răsculaţi care l-au ucis. Brutus este învins de adversarii săi dar Coson va obţine iertarea învingătorilor şi mai mult decât atât se pregătea înrudirea prin alianţă a celor doi. Octavian trebuia să se căsătorească cu fiica regelui dac, iar Iulia, fiica împăratului roman să devină regina getă” (1).
Între istorici există mai multe controverse în legătură cu Dicomes. Majoritatea consideră că acesta a fost urmaşul lui Coson. Izvoarele scrise atestă acest lucru, prin faptul că regele Dicomes s-a amestecat în lupta pentru putere dintre Antonius şi Octavianus. Cum cel din urmă îi refuză ajutorul, trece în tabăra lui Antonius. Însă acesta este învins, mulţi geţi fiind luaţi prizonieri şi puşi să lupte în arenele romane ca şi gladiatori.
Îi urmează regele Tiamarcus, menţionat de istoricii Dio Cassius şi Plutarh, dar şi de inscripţia de pe un ciot de lut descoperit: „basileus Tiamarcos”…
În regatul Banat a domnit regele Cotiso. Horaţiu comentează că regatul acestuia a devenit „linia de bătaie a dacului Cotiso”, fiind cea mai aproape de Imperiul Roman. Acesta îşi conduce luptătorii să atace părţile Illyro-pannonice, până la urmă fiind învins…
Peste dacii-cotensi, din regiunea Buzău-Olt, a domnit regele Reicipier şi îşi avea capitala la Ramidava…
„Ultima regiune în care au rămas urmaşii lui Burebista este una destul de zbuciumată deoarece aici nu se mai întâlnesc doar două civilizaţii puternice ci trei şi anume cea getică, cea romană şi cea elenă. Este vorba de Dobrogea. Aici domnesc concomitent trei regi: Roles, Dapyx şi Zyraxes. Toţi trei conduc în jurul anului 30 î.e.n. Roles este regele get care conduce regatul al cărei capitală era Sacidava (Nota A), aşadar tribul sacilor. În anul 29 î.e.n., Octavianus îl trimite pe Licinus Crassus împotriva bastarnilor care îi atacaseră pe tracii denteleţi, aliaţi ai romanilor. Roles îşi oferă ajutorul romanilor ceea ce îi va aduce regelui dac titlul de „prieten şi aliat al poporului roman” acordat de Octavian personal la Corint în anul 29 î.e.n. În anul următor, însă, Roles intră în conflict cu vecinul său nordic Dapyx. Roles îi cere ajutorul lui Crassus. Cele două armate aliate reuşesc să alunge de pe câmpul de luptă armata lui Dapyx într-o cetate fortificată. Aici Crassus se înţelege cu un soldat get în limba grecilor. Trădarea se materializează prin deschiderea porţilor cetăţii. Cele două armate aliate năvălesc înăuntru şi are loc un adevărat măcel. Dapyx moare eroic în fruntea armatei sale. Populaţia din jurul cetăţii se refugiază într-o peşteră numită Keiris. Ajunşi aici, romanii nu încearcă să-i asedieze pe daci şi îi zidesc înăuntru. Aceste reuşite îi dau curajul lui Crassus să-l atace şi pe cel mai nordic rege dac din Dobrogea: Zyraxes. Atacul final are loc în capitale Genuela, construită pe malul Dunării. Văzând că nu are şanse de victorie, Zyraxes reuşeşte să fugă cu tezaurul la sciţi pentru a forma o nouă armată, dar conflictul rămâne nefinalizat.” (1).
În anul 15 d.Hr. romanii crează provincia Moesia, în sudul Dunării, la care, în anul 46 este anexată Dobrogea. În vestul Daciei, în anii 9-10, este creată provincia Pannonia.

SLĂBIREA DOMINAŢIEI ROMANE LA SUD DE DUNĂRE

În primele decenii ale secolului I e.n. pericolul expansiunii romane a crescut enorm, ameninţând în chip grav independenţa şi fiinţa poporului dac. S-au înmulţit acţiunile de cucerire ale corpurilor expediţionare romane care au vizat direct teritoriul Daciei, profilându-se tot mai clar planul expansionist al Romei. Momentul care a marcat o nouă fază a confruntării între daci şi romani l-a constituit expediţia comandată de Marcus Vinicius. Până la această expediţie Roma se menţinuse pe plan general în defensivă în vestul Daciei, mulţumindu-se să respingă atacurile date de geto-daci la sud de Dunăre, singuri sau aliaţi cu alte populaţii. Totodată, prin contralovituri dure, ea diminuase rezistenţa neamurilor dintre Haemus şi Istru, extinzându-şi, dacă nu stăpânirea efectivă, în orice caz controlul asupra teritoriilor din dreapta fluviului. O componentă principală a acestei politici romane la Dunăre fusese ocuparea porţiunii sud-estice a Daciei, cu scopul de a controla atât litoralul maritim, cât şi teritoriile dace extracarpatice. Se poate observa, concretizându-se de la an la an, politica de expansiune lentă dar implacabilă a Imperiului roman spre marele fluviu. Pentru un timp însă, din cauza necesităţilor de consolidare a stăpânirii la sud de această frontieră naturală, pe de o parte, şi a lipsei unor forţe suficiente pentru a se angaja într-un conflict de amploare cu dacii nord-dunăreni, pe de altă parte, armata romană nu a dezvoltat acţiuni ofensive de amploare peste fluviu.
Dar atunci când au constatat că stăpânirea la sud de Dunăre era periclitată datorită repetatelor răscoale ale populaţiilor din Peninsula Balcanică, împletite cu incursiunile dacilor nord-dunăreni, comandanţii romani s-au decis să aplice drastice represalii peste fluviu împotriva primejdiosului lor adversar. Situaţia dacilor nord-dunăreni s-a înrăutăţit şi mai mult după ce în anul 6 e.n. s-a instituit un comandament militar al Moesiei (transformat mai târziu în provincie romană); ca legatus Augusti pro praetore exercitus a fost numit aici Caecina Severus, care şi-a făcut curând simţită prezenţa prin respingerea unui atac al dacilor (Cassius Dio, Historiae Romanae, LV, 30).
Adoptarea unei strategii ofensive de către Roma nu a întârziat să-şi arate efectele. Prin anii 11-12 e.n. Cnaeus Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei şi Sextus Aelius Catus, generalul comandant al districtului militar moesic, au declanşat, în cooperare, vaste şi devastatoare operaţii militare împotriva dacilor nord-dunăreni. Primul a acţionat la vest de Olt, iar cel de-al doilea la est de acest râu, unde a distrus numeroase aşezări fortificate, printre care cele constatate arheologic la Zimnicea (jud. Teleorman), Popeşti (jud. Giurgiu), Piscul Crăsani (jud. Ialomiţa). Cu acest prilej au fost strămutaţi cu forţa la sud de Dunăre 50.000 de daci (Strabon, Geographia, 7, 3, 10) - măsură prin care s-a urmărit, cu certitudine, o depopulare a zonei şi slăbirea potenţialului demografic din zonele situate în imediata apropiere a fluviului. Totuşi, în teritoriul respectiv nu poate fi vorba nici pe departe de o golire totală de populaţie. De altfel, arheologic se constată că o serie de aşezări ca cele de la Tinosu şi Piroboridava şi-au continuat existenţa. Totodată atacurile dacilor, deşi mai rare, nu au încetat, fapt ce evidenţiază menţinerea la o cotă ridicată a capacităţii lor de efort militar, posibilităţile lor considerabile de a întreprinde acţiuni eficiente în teritoriile aflate sub ocupaţie romană. Astfel, în anul 12 e.n., geţii din Moldova de Jos atacă fulgerător nordul Dobrogii şi iau în stăpânire cetatea Aegyssus (Tulcea), apărată de o garnizoană odrisă. Ca urmare, întreaga navigaţie comercială şi militară la gurile Dunării încetase a fi controlată de trupele romane. Atacul este respins de regele odris, Rhoemetalces I coroborat cu intervenţia unei legiuni romane transportate cu navele pe fluviu şi comandată de Publius Vitellius, unchiul viitorului împărat Aulus Vitellius. După un greu asediu şi cu mari pierderi, aceştia reuşesc să-i alunge iarăşi pe geţi peste Istru (Ovidiu, Ex Ponto, I, 8, 11-20)
Continuând seria unor astfel de acţiuni, în anul 15 e.n. un corp de oaste dacă a atacat prin surprindere cetatea Troesmis (Igliţa) şi i-a nimicit garnizoana. Faptul a determinat o ripostă imediată romană în urma căreia cetatea a fost recucerită de către Lucius Pomponius Flaccus, comandantul Moesiei. Prin înfrângerea dacilor, acesta restabileşte ordinea înnordul Dobrogii.
Privită pe un plan larg epoca lui Augustus este plină de conflicte ale dacilor cu romanii, ecoul acestora revenind mereu în izvoarele de epocă. Multe din confruntările care au avut loc au rămas, desigur, neconsemnate, iar localizarea sau datarea celor cunoscute întâmpină mari dificultăţi. Dar scriitorii vremii, istorici sau poeţi, zugrăvesc starea de încordare de la frontiera dunăreană. De pildă, Vergiliu vorbeşte despre “dacii care coboară de la Istrul ce conspiră împotriva noastră” (Vergiliu, Georgice, II, 497), iar în alt loc despre “războiul aducător de lacrimi geţilor” (Vergiliu, Eneida, VII, 604). La rândul său biograful roman Suetonius spune despre Augustus că a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei căpetenii şi mulţi ostaşi (Suetonius, Augustus, XXI, 2). Poate că tot la evenimentele din această vreme se referă ştirea din lexiconul Suidas despre cei 3.000 de daci care s-au supus generalilor romani.
În anii exilului său la Tomis (8-17 e.n.) Ovidiu a consemnat numeroase atacuri date de daci în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Pe lângă consemnarea acţiunilor întreprinse de aceştia pentru alungarea garnizoanelor romane din cetăţile Aegyssus şi Troesmis, poetul aminteşte de nenumărate alte raiduri, de starea de nesiguranţă ce domnea în cetăţile pontice cucerite de romani mai ales iarna, când îngheţarea Dunării îngăduia dacilor de pe malul stâng să pătrundă mai uşor peste fluviu pentru a veni în sprijinul locuitorilor de aceeaşi etnie din ţinuturile pontice. Ovidiu deplângea faptul că era nevoit, la chemarea străjerilor cetăţii Tomis, să apuce sabia şi scutul şi să-şi acopere cu coiful părul cărunt. Uneori aceste atacuri erau organizate numai de daci, alteori de aceştia împreună cu alte seminţii: sciţi, bastarni şi sarmaţi.
În timpul domniei lui Tiberius (14-37 e.n.) s-au luat noi măsuri de consolidare a frontierei dunărene. Comandamentul militar moesic a fost transformat într-o provincie: Moesia (Appian, Illyrica, 30, 86; Cassius Dio, Historiae Romanae, LVIII, 25, 4). La vest, sarmaţilor iazygi li s-a acordat permisiunea (dacă nu cumva au fost chiar îndemnaţi de romani) să se aşeze, prin anul 20 e.n., în câmpia dintre Dunăre şi Tisa, locuită până atunci de daci, creând prin aceasta o nouă primejdie pentru poporul dac.
Totuşi acţiunile dacilor pentru alungarea stăpânirii romane din partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice au continuat, în anumite momente s-a reuşit să fie chiar alungate garnizoanele romane din unele teritorii intrate sub stăpânirea imperiului. Un astfel de moment este consemnat de istoricul Suetonius care îl acuză chiar pe Tiberius că a îngăduit ca Moesia să fie eliberată de către daci, în alianţă cu sarmanţii.
Sub domnia împăratului Claudius (41-54), regatul clientelar odris a fost transformat într-o provincie purtând numele de Tracia (Eusebius, Cronica, 180); teritoriul dac dintre Dunăre şi Mare a fost anexat Moesiei. Sistemul militar al noii provincii a fost puternic organizat; garnizoane romane au fost dislocate în cetăţile de pe malul drept al Dunării; s-au construit drumuri strategice pentru deplasarea rapidă şi lesnicioasă a trupelor etc. În pofida acestor măsuri luptele dacilor pentru eliberarea pământurilor lor nu au putut fi complet stăvilite.
O acţiune care aminteşte de expediţia întreprinsă anterior sub comanda lui Aelius Catus s-a realizat sub domnia lui Nero (54-68). Aşa cum atestă o inscripţie din epocă, între anii 62 şi 66, guvernatorul Moesiei, Plautius Aelianus, a strămutat din zona de la nord de gurile fluviului peste 100.000 de transdanubieni, populaţie formată în majoritate din daci, bastarni, sarmaţi. Informaţiile furnizate de inscripţie sunt un indicator al densităţii masive a populaţiei din Dacia - fapt atestat de descoperirile arheologice - din moment ce numărul locuitorilor deplasaţi la sud de Dunăre a fost aşa de mare. Multe alte sute de mii de daci au rămas în regiunile de baştină continuându-şi îndeletnicirile paşnice, iar în anumite momente ridicându-se la luptă împotriva expansiunii romane. Scopul unei astfel de măsuri extreme - care viza, printre altele, şi diminuarea potenţialului militar al dacilor - reflectă în fapt incapacitatea Imperiului roman în epoca respectivă de a supune, prin lupte, populaţia unor întinse zone din teritoriul Daciei. Aplicarea unor măsuri nemilitare de către Imperiul roman în efortul de a-şi materializa tendinţele expansioniste în spaţiul carpato-danubiano-pontic evidenţiază totodată puterea de rezistenţă deosebită a poporului dac, eroismul şi măiestria militară vădite de acesta în lungile şi durele confruntări cu legiunile şi cohortele romane, vitalitatea alcătuirii lui social-politice şi ostăşeşti.
Asemenea măsuri au adus numai o linişte relativă la frontiera Imperiului roman cu Dacia. După moartea lui Nero a început o epocă în care, potrivit mărturiei lui Tacitus, dacii au ajuns vestiţi prin faptele lor militare. Dacă Scoryllo - unul dintre iluştrii regi ai dacilor de după Burebista - credea că era mai bine ca dacii, pentru a ţine departe primejdia romană, să nu atace imperiul atâta vreme cât el era sfâşiat de războaie interne, pentru a nu provoca realizarea unor acorduri între rivali, urmaşul sau contemporanii lui din alte părţi ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare.
Răscoalele din unele provincii romane şi războaiele civile din anii 66-69, care au marcat sfârşitul epocii lui Nero şi începutul domniilor efemere ale urmaşilor acestuia - Galba, Otho şi Vitellius - până la instituirea dinastiei Flaviilor prin Vespasian (69-79), au slăbit puterea militară a Imperiului roman şi la Dunărea de Jos, situaţie pe care dacii au exploatat-o cu promptitudine. Astfel, în anul 69 puternice forţe dace au trecut la sud de Dunăre şi au atacat cu succes importante obiective militare din Moesia. “S-au mişcat şi dacii [...] fără frică - scrie Tacitus - deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă taberele legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a şasea; el aflase de victoria de la Cremona [repurtată de Vespasian asupra lui Vitellius] şi se temea ca mulţimea barbarilor din afară să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite. A venit în ajutor, ca în atâtea rânduri norocul poporului roman, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forţele sale din Orient, şi faptul că între timp noi terminasem lupta la Cremona.” (Tacitus, Historiae, III, 46). Evenimentul la care face referire Tacitus în acest pasaj a avut loc la data de 24 octombrie 69 e.n.
Această acţiune militară nu a fost izolată ci în colaborare cu încă două seminţii: sarmaţii şi suebii, cum limpede menţionează Tacitus. “S-au ridicat împotriva noastră seminţiile sarmaţilor şi suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile proprii şi prin ale noastre” (Tacitus, Historiae, I, 2, 1).
Acelaşi autor înregistrează înfrângerea sarmaţilor de către Marcus Aponius Saturninus. Una din tacticile prin care romanii au obţinut victoria a fost să împingă cavaleria sarmată pe un teren îngheţat care s-a transformat în cele din urmă în noroi, teren pe care caii alunecau în număr foarte mare, astfel marea majoritate a călăreţilor fiind nevoiţi să lupte pe jos, fapt care le creea un handicap uriaş, datorită armurii şi armamentului greu (Tacitus, Historiae, I, 79). Acest fapt este foarte important deoarece restrange perioada acţiunii armate dacice nu doar după 24 octombrie ci iarna, tactică folosită deseori de armata dacică.
Informaţia oferită de istoricul roman reliefează concepţia adoptată de autoritatea statală dacă privind anihilarea principalelor baze de acţiune ale trupelor romane de la sud de Dunăre în scopul diminuării şi lichidării pericolului militar roman. Pentru realizarea unui astfel de obiectiv dacii s-au folosit de conjunctura prielnică oferită de deplasarea trupelor romane din Moesia spre alte teatre de acţiuni militare, iar pe un plan mai larg, şi de contradicţiile interne tot mai evidente din cadrul imperiului.

Nota A - Sacidava – din secolul II e.n. a existat ca aşezare fortificată romană, pe malul dobrogean al Dunării, azi Dunăsari, com. Alimanu, jud.Constanţa. Aici a fost cantonată „Cohorta I Cilicum militaria aquitata”, ale cărei detaşamente supravegheau partea de Sud a Dobrogei. În perioada 107-167, Sacidava era supravegheată de „Legiunea V-a Macedonică”, marea unitate militară de la Troesmis, apoi a trecut sub controlul „Legiunii a XI-a Claudia”, legiunea de la Durostorum.
Cetatea Troemis era una dintre principalele cetăţi ale geţilor, situată în nord-vestul Dobrogei, pe malul braţului Măcin al Dunării,în dreptul localităţii Turcaeza, fostul cătun Igliţa. Oraşul antic ocupa o mare suprafaţă între Balta Igliţa, dealul Piatra Rîioasă şi comuna Turclaia.
În această zonă a fost constituit un sit, fiind descoperite valuri de apărare, un canal, două apeducte, etc. Primele săpături au fost efectuate de Engelhardt în 1864-1865, care a dus 33 de monumente descoperite aici la Paris. Astăzi sunt expuse în Muzeul Saint Germain-en-Laye. Ruinele au mai fost studiate de Gr. Tocilescu, Vasile Pârvan şi Emil C. Din păcate, rezultatele cercetărilor lor au rămas nepublicate.
Durostorum – nume cu rezonanţă dacică, se poate traduce prin „fortăreaţă” sau „fortăreaţa de pe colina abruptă”. Era o aşezare getică fortificată încă înainte de sosirea romanilor. Aşezarea respectivă încă nu a fost descoperită. Este sigur că în timpul împăratului Traian aici a fost cantonată Legiunea XI Claudia. Tot aici este documentată şi o staţie vamală din cadrul disctrictului vamal Publicum Portorii Illyrici et Ripae Thracic
„Cum este şi normal, pe lângă centrul Legiunii s-a format o aşezare civilă, atestată într-o inscripţie sub numele de „Canabae Aeliae legiones XI Claudiae”. Ceea ce a atras atenţia asupra acestei inscripţii, încă de la descoperirea ei, este faptul că aici apare gentilicul „imperial de Aeliae”. Lucru neobişnuit dacă ţinem seama că aceste forme de locuire nu erau recunoscute din punct de vedere juridic de Statul Roman decât, eventual, după recunoaşterea căsătoriilor militarilor făcută de Septimus Severus sau poate după Caracalla (şi constituţia sa)…” (2).

Surse: 1. http://www.dacia.co.ro/di.html;
2. http://www.mnir.ro/cercetare/santinela/deturnare/istoric.html

Sebastian Vîrtosu
Anişoara Munteanu

CONSIDERAŢII ASUPRA ANSAMBLULUI
DE SANCTUARE DE LA SARMISEGETUZA

( Urmare )

Dacă geto-dacii ar fi fost politeişti, având aceiaşi zei ca grecii şi romanii, atunci ar fi o enigmă (dacă nu o blasfemie) de ce latinii, după cucerirea Daciei, au dispus distrugerea sanctuarelor din ansamblul de sanctuare de la Sarmisegetuza Regia. Templele închinate aceloraşi zei, cărora latinii oricum li se închinau, ar fi fost inutil de dărâmat, întrucât cuceritorii le puteau folosi mai departe. Alta era situaţia dacă era un Zeu (sau mai mulţi) complet diferit de Panteonul greco-latin. Cum adepţii politeismului geto-dac afirmă că strămoşii noştri se închinau aceloraşi ca grecii şi latinii, rămâne de admirat (şi de explicat) curajul latinilor de a distruge templele acestor zei, la care ei înşişi se închinau, în loc de a le aduce ofrande drept mulţumire pentru victoria obţinută împotriva dacilor. Ciudat mod de a răsplăti ajutorul zeilor în război! Însă noi credem, mai curând, că dacii erau monoteişti (deci complet diferiţi de latinii politeişti), iar când romanii i-au învins, au învins şi divinitatea unică geto-dacică şi, în acest caz, distrugerea Sanctuarelor era, nu doar permisă, ci şi obligatorie, pentru a arăta celor rămaşi în viaţă, că nu doar armata romană e mai puternică, ci şi zeii romanilor. Astfel, distrugerea Sanctuarelor capătă sens în această viziune monoteistă dacică. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Iudeea, unde Templul din Ierusalim, închinat Zeului Unic, a fost distrus complet. În Grecia, cucerită şi ea de latini, niciun templu nu a fost distrus, aceasta pentru că aveau aceiaşi zei, cu aceleaşi funcţiuni, ca şi romanii.
De asemenea, bărbaţii daci, la fel ca bărbaţii iudei, purtau barbă, fiind cu siguranţă un element cu motivaţii religioase mai degrabă, decât o dovadă a înapoierii culturale sau de civilizaţie! În afara copiilor, niciun bărbat dac nu este prezentat, pe Columnă sau în statui, fără barbă şi mustaţă deasă, bogată.

II. O a doua funcţie a Marelui Sanctuar Circular ar fi cea profetică, în sensul că numerele conţinute în stâlpi, pietre, combinate între ele în diverse variante, dau diferite alte numere. Credem că aceste numere sunt ani fatidici pentru istoria dacilor şi a românilor. Singura problemă este că nu am găsit un an de referinţă sigur pentru a putea calcula anii ulteriori. Noi am găsit mai mulţi ani de referinţă, dar nu putem şti care dintre ei ar fi cel adevărat. Poate niciunul, poate alt an pe care nu-l bănuim. O cercetare pluridisciplinară ar rezolva această problemă.
Noi propunem posibili ani de referinţă:
- cca. 84-82 î.Hr., când Burebista întemeiază puternicul regat geto-dac;
- cca. 44 î.Hr., când Burebista este asasinat;
- naşterea lui Hristos, Soarele Dreptăţii, cum este numit în Vechiul Testament (Maleahi, 3; 20) şi în imnologia creştin-ortodoxă, sau Zeul de aur (hris = aur în limba greacă şi tos-teos = zeu, Dumnezeu). Soarele este asemănat cu aurul şi invers, după cum Luna este asemănată cu argintul, şi invers;
- cca. 88 d.Hr., când vine Decebal la putere;
- naşterea lui Zalmoxe, dar nu se ştie când;
- alt moment astronomic, istoric sau de altă natură, momentan imposibil de determinat.

Metodologia calculării:
Am folosit următoarele numere din Marele Sanctuar Circular:
104 (cercul exterior din piatră numărul 1)
210 (cercul din piatră numărul 2)
84 (cercul numărul 3 din lemn)
34 (absida centrală)

Am folosit diverse combinaţii de două, trei sau mai multe numere, astfel:
34+84=118
34+104=138
84+104=188
104+84+34=222
34+210=244
210+84=294
210+104=314
210+84+34=328
104+210+34=348
104+210+84=398-34=364
104+210+84=398
210×2=420
104+210+84+34=432
328+222=550
348+222=570
398+222=620
222+420=642
432+222=654
348+328=676
398+328=726
348+398=746
432+328=760
432+348=780
432+398=830
398+328+222=948
348+398+222=968
432+328+222=982
348+398+328=1074
432+348+398=1178
348+398+328+222=1296
432+348+328+222=1330
432+328+222+398=1380
432+348+398+222=1400
432+348+398+328=1506
432+348+398+328+222=1728

Dacă luăm ca an de referinţă Naşterea lui Hristos, atunci ar fi următorii ani:
- 34 d.Hr. (în 33 a înviat Hristos)
- 84
- 104 (sfârşitul Daciei, din timpul regelui Decebal, petrecut în anii 105-106).
- 210 (eliberarea Daciei şi apariţia primilor împăraţi de origine dacică ai impe- riului roman, apariţia primelor comunităţi monastice creştine).
- 118 (în 117 d.Hr. a murit împăratul Traian)
- 138
- 188
- 244
- 294
- 314 (313 d.Hr. - edictul de la Milano, legalizarea creştinismului)
- 328 (325d.Hr. - Sinodul I Ecumenic de la Niceea)
- 348
- 364 (Iulian Apostatul reinstaurează politeismul, în dauna creştinismului)
- 398
- 420
- 432
- 550
- 570
- 620
- 642
- 654
- 676
- 726
- 746
- 760
- 780
- 830
- 948
- 968 (aproximativ, cucerirea Ardealului de către huni. De atunci, Ardealul nu a mai fost condus de domni pământeni daco-români, cu excepţia câtorva părţi, până la Mihai Viteazul şi Horia).
- 982
- 1074 (domnitorul Vlad, ce apare în Codex Rohonczi, s-ar putea să fie ultimul daco-român, după Gelu, Glad şi Menumorout, care a condus Ardealul până la Mihai Viteazul şi Horia).
- 1178
- 1296
- 1330 (bătălia de la Posada, când Carol Robert d`Anjou, Regele Ungariei, a vrut să cucerească Valahia).
- 1380
- 1400
- 1506 (în 1504 a murit Ştefan cel Mare)
- 1728 (în 1711, după bătălia de la Stănileşti, Dimitrie Cantemir, ultimul domnitor daco-român pământean, pleacă în Rusia. La fel se va întâmpla în Valahia, după omorârea lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, la 16 august 1714).

III. O a treia funcţie a Marelui Sanctuar Circular ar putea fi de planetariu (deşi datele nu sunt exacte, sunt foarte apropiate de cele moderne).
1. Soarele este Absida Centrală (34 piese, 21+13 stâlpi, respectă seria lui Fibonacci a numărului de aur. De exemplu: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, etc.). Acesta este, după noi, şi templul sau sanctuarul propriu-zis închinat divinităţii supreme, Zalmoxe. Este asemănător Sfântei Sfintelor din templul iudaic (unde doar Marele Preot intra acolo şi doar odată pe an). Acest număr 34 se divide doar cu 1, 2, 17 şi 34. Ar putea semnifica: la un an înveţi să mergi, la doi ani înţărcarea copilului de către mamă, la 17 ani intrarea în maturitate, iar la 34 ani maturitatea deplină sau dreptul de a intra în absidă doar a preoţilor sau ucenicilor care au minimum 34 de ani. Ar putea avea desigur şi o explicaţie spirituală, ar putea fi nişte trepte de iniţiere religioasă. După un an eşti ucenic, după doi ani eşti lăsat să aplici ce ai învăţat, după 17 ani devii preot zalmoxian, cu dreptul de a învăţa şi pe alţii, după 34 de ani poţi deveni Mare Preot sau/şi Rege.
Dar am putea considera şi cele două numere 21 şi 13 ca importante, ba chiar mai importante decât cele de dinainte, pentru că absida centrală este formată clar din două grupe distincte de stâlpi de lemn. O grupă conţine 13 stâlpi, iar cealaltă conţine 21 de stâlpi. Ce ar putea semnifica? La 13 ani băieţii încep să înveţe arta războiului, fetele se pregătesc pentru viaţa ce le aşteaptă, iar la 21 de ani se termină perioada de învăţare şi devin stăpâni pe propria soartă, gata să ia viaţa în piept!
2. Mercur este cercul numărul 3, din stâlpi de lemn, în numărul de 84 de piese. Azi se ştie că perioada de revoluţie a lui Mercur în jurul Soarelui este 88 de zile.
3. Venus este cercul numărul 2, din stâlpi de piatră, în numărul de 210 piese. Venus are mişcarea de revoluţie de 225 zile.
4. Terra este cercul numărul 1 exterior, din piatră (104 piese). Perioada de revoluţie este de 365,2563604 zile (anul sideral), anul tropic 365,2422 zile.

IV. O a patra funcţie ar fi aceea de a arăta zilele importante de peste an, legate de religie, de agricultură, de păstorit sau de orice altceva. Sărbătorile aveau ca punct de referinţă începutului anului dacic la 22 decembrie (Undrea) şi în funcţie de această dată se numărau 104 zile, 210, 84, 34 sau combinaţii ale acestora, de asemenea, cele patru momente importante ale anului, solstiţiile şi echinocţiile.
Acestea ar fi numerele după care am putea socoti sărbătorile:

104, 210, 84, 34, apoi 21, 42, 13, 8, 52, 26, 7, 17, 2 sau combinaţii din primele patru numere (104, 210, 84, 34) 364, 348, 328, 314, 294, 244, 222, 188, 138, 118.

V. O a cincea funcţie ar fi cea geometric-matematică.
Putem observa că trei rotaţii complete ale cercului numărul 2 de pietre fac 90 de cicluri a câte 7 zile şi marchează 90 de pietre-săptămâni de pe cercul numărul 1 (ce are 104 pietre în total), restul până la 104 fiind 14 pietre-săptămâni rămase. Aşadar, trei rotaţii şi restul 14 ne dau constanta „π” – 3,14. Putem obţine această constantă „π” şi altfel: o rotaţie completă a primului cerc de piatră (104 pietre) înseamnă trei rotaţii complete ale cercului numărul 2 (adică 90 de cicluri a câte 7 zile) plus încă 14 cicluri. Avem iarăşi 3,14, constanta „π”.
De asemenea, cercetările noastre au condus la observaţia că cercul numărul 2 va reporni din acelaşi loc de plecare cu cercul 1, după efectuarea a 52 de rotaţii complete (o rotaţie are 30 de săptămâni) adică după fix 1560 de săptămâni sau 30 de ani. Nu ştim ce semnifică această perioadă de 30 de ani, posibil să fie o perioadă similară unui an (cele 52 de rotaţii sunt identice celor 52 de săptămâni dintr-un an) ce simboliza ori trecerea unei generaţii, ori maturitatea deplină a unui bărbat. Îl putem numi Micul An dacic al Lumii, spre deosebire de Marele An dacic al Lumii, care era de 35.280 ani .
Credem că Marele Sanctuar Circular ar mai putea conţine diverse raporturi şi expresii matematice pe care însă nu le putem găsi încă. Cu siguranţă însă, trebuie să fie. Construcţia prin ea însăşi conţine toată ştiinţa dacilor din acea perioadă. Ei ştiau că latinii îi vor distruge, călugării zalmoxieni prorociseră aceasta, astfel că au vrut să lase în urmă Testamentul civilizaţiei lor, cu toate cunoştinţele lor. Rămâne ca o cercetare pluridisciplinară să aducă lumină în toate aspectele discutate până acum.

Sebastian Vîrtosu
Anişoara Munteanu

CONSIDERAŢII ASUPRA ANSAMBLULUI DE SANCTUARE DE LA SARMISEGETUZA

I. Elemente generale de calcul

1. Un an dacic conţine 52 săptămâni, ceea ce înseamnă 364 zile (52×7=364) sau 13 luni egale, a câte 28 zile fiecare (13×28=364)
2. Anul egiptenilor antici conţinea 365 zile, fiind împărţit în 12 luni a câte 30 zile fiecare, plus 5 zile adăugate.
3. Anul iulian (stil vechi) are durata de 365,25 zile.
4. Anul gregorian (stil nou) are durata de 365,2425 zile.
5. Anul tropic, măsurat precis în zilele noastre, are durata de 365,2422 zile.

II. Elemente particulare de calcul desprinse din analiza numerelor şi măsurătorilor cuprinse în Marele Sanctuar Circular (MSC) din Sarmisegetuza

1. Cercul exterior (1) conţine 104 piese (13×8, 26×4)
2. Cercul lipit de cel exterior (2) conţine 210 piese (30 cicluri a câte 7 stâlpi)
3. Cercul interior din lemn (3) conţine 84 piese (4 cicluri a câte 21 stâlpi)
4. Absida centrală (templul propriu-zis dacic, închinat Zeului Unic, nevăzut de ochii pământenilor, Zalmoxe) conţine 34 piese (21+13 stâlpi).

III. Elemente de calcul desprinse din celelalte sanctuare din Sarmisegetuza

1. Micul Sanctuar Circular conţine 114 piese (6×19=114), unde „19” reprezintă numărul de ani solari din ciclul Meton. Ciclul Meton reprezintă perioada de 19 ani solari, în care anii lunari, din calendarul ebraic, sau 235 luni sinodice, încep anul odată cu anul solar tropic. Luna sinodică conţine 29, 5306 zile.
2. Marele Sanctuar Patrulater din calcar conţine 4 rânduri de lespezi circulare de calcar, a câte 13 lespezi fiecare (4×13=52, astfel, 4 anotimpuri egale, a câte 13 săptămâni fiecare, reprezintă anul dacic de 364 zile). 7 lespezi circulare mai înalte, ca nişte mese, la mijlocul celor 4 rânduri (reprezintă cele 7 zile ale săptămânii).
3. Soarele de andezit ajuta la stabilirea orei exacte, a meridianului locului, având şi rolul de teodolit. Cu el calculau unghiurile şi înălţimile răsăriturilor şi apusurilor stele- lor, Soarelui, Lunii şi planetelor, la diverse date din an sau la diverse ore din zi sau noapte.
4. Cele două sanctuare mici, patrulatere, de andezit, aflate pe direcţia Soarelui de andezit, erau, probabil, dependinţe ale preoţilor. În sanctuarul din stânga, locuiau preoţii, iar în cel din dreapta (din care porneşte canalul de drenaj ce trece pe lângă Soarele de andezit, ocoleşte Marele Sanctuar Circular şi se varsă la vale) era, probabil, cum am zice în limbaj mănăstiresc, trapeza - locul unde se pregătea şi/sau se mânca.
5. Sanctuarul mic, patrulater, de calcar, era spaţiul în care locuiau ucenicii, discipolii preoţilor.
6. Sanctuarul Mare, patrulater, de andezit, aflat pe o terasă, mai sus decât restul sanctuarelor, era locul în care erau primiţi pelerinii sau poporul ce venea la sărbători, ori poate că acolo erau primiţi preoţii din teritoriu, atunci când, din timp în timp, veneau aici pentru a afla ce dată este, ce oră, ce schimbări în calendar erau făcute pentru armonizarea calendarului cu anul tropic, ce sărbători şi la ce dată, etc., apoi mergeau în teritoriu şi comunicau poporului hotărârile luate de Marii Preoţi.
Dacii nu erau străini de calculele efectuate de egipteni şi de latini, în ceea ce priveşte armonizarea calendarului cu anul tropic. Anul egiptean de 365 zile, fiind mai scurt decât anul tropic, ajungea să parcurgă, după 1508 ani, toate zilele anului tropic, avansând cu un an faţă de succesiunea anilor tropici, astfel că, la 1508 ani egipteni calendaristici, erau doar 1507 ani tropici.
Latinii observă şi ei acest lucru, astfel că Iulius Cezar, în anul 46 î. Hr., introduce un nou calendar, calendarul iulian (stil vechi), alcătuit de astronomul Sosigene din Alexandria. Acest calendar iulian a fost valabil în România până în 1924. Dar şi acest calendar, cu durata de 365,25 zile, este inexact. Fiind mai lung cu 0,0078 zile decât anul tropic, face ca după 384 de ani să fie în urmă cu trei zile faţă de anul tropic. Din această cauză a fost înlocuit, în timpul Papei Grigore al XIII-lea, sec. XVI, de către astronomul italian Lilius, cu un nou calendar, calendarul gregorian (stil nou). Acest calendar a intrat în vigoare în România după 1924. Calendarul gregorian, fiind mai lung cu 0,0003 zile decât anul tropic, întârzie faţă de acesta cu o zi la 3300 ani.
Aşadar, dacii au încercat şi ei, într-un mod propriu, să găsească o modalitate simplă şi practică, din dorinţa de a armoniza calendarul cu anul tropic. Cum au reuşit acest lucru?
Ştim, din Marele Sanctuar patrulater de calcar, că Anul dacic avea 364 de zile, 4 anotimpuri egale, a câte 13 săptămâni, şi că săptămâna avea şapte zile. În această formă, anul dacic era cel mai inexact dintre calendarele vremii sale, fiind mai scurt cu 1,2422 zile decât anul tropic. La 294 de ani, calendarul dacic parcurgea toate zilele dintr-un an tropic, astfel că 294 ani dacici însemnau 293 ani tropici. Dacii ştiau asta, deoarece, dacă adunăm numărul 210 (numărul stâlpilor de piatră de pe cercul nr. 2) cu 84 (numărul stâlpilor de lemn din cercul nr. 3), obţinem 294, numărul de ani în care anul dacic ajunge cu un an mai mult decât succesiunea anilor tropici.
Astfel, înţelegem de ce cercul exterior (cu 104 pietre) al Marelui Sanctuar Circular numără doi ani, şi nu unul sau mai mulţi. Să ne amintim de faptul că, în numerologia ebraică, Numele lui Dumnezeu, TETRAGRAMMATON, este format din patru litere: Y (Jod) = numărul 10 (zece), H (He) = numărul 5 (cinci), W (Vau) = numărul 6 (şase), H (He) = numărul 5 (cinci). Adunate, formează numărul 26 (10+5+6+5), apoi, 2+6=8 (opt fiind cifra perfecţiunii , a morţii şi vieţii , a judecăţii , numărul lui Saturn, Cronos, Zamolxe). Aşadar, 26×4=104, adică de patru ori, în cele patru puncte cardinale, numele lui Dumnezeu în toată Lumea! Aceasta zice multe despre monoteismul şi religia dacilor, despre Zeul Moş, despre Demiurg, Creatorul Lumii.
Legat de calendarul dacic, cităm din cartea lui Vasile Ureche, membru al Uniunii Astronomice Internaţionale: „S-au imaginat calendare solare mai precise decât cel gregorian […] S-au propus mai multe proiecte de reformare a calendarului gregorian. Un proiect simplu şi aparent convenabil propune ca toate cele patru trimestre ale anului să fie egale, având fiecare 13 săptămâni (91 de zile )(subl. n.). Prima lună a fiecărui trimestru ar avea 31 de zile iar următoarele două câte 30 de zile. În acest mod fiecare trimestru şi fiecare an ar începe în aceeaşi zi a săptămânii. În anii simpli s-ar adăuga o zi suplimentară (de repaus) între 30 decembrie şi 1 ianuarie, iar în anii bisecţi două asemenea zile (una între 30 iunie şi 1 iulie).”
Nu ştim dacă Vasile Ureche a cercetat calendarul dacic, dar varianta expusă seamănă foarte mult cu propunerea noastră de calendar dacic. Chiar şi aşa, în calendarul domniei sale e mai uşor de calculat în ce zi a anului pică o dată oarecare, decât în actualul calendar gregorian, în care nu ştim bine câte zile au lunile!
În rest, asemănările cu anul dacic, inclusiv cu cele două zile adăugate pentru corecţie, sunt uimitoare. Toate acestea fac ca anul dacic să fi fost, nu numai pentru vremea lui, dar chiar şi pentru vremea noastră, cel mai simplu şi mai precis calendar, cu toată aparenta sa imprecizie şi singurul capabil să înlocuiască calendarul gregorian, fără a produce disfuncţii în desfăşurarea acţiunilor.
Pentru mai multă credibilitate a celor zise până aici, să refacem câteva mici calcule, pornind de la datele pe care le avem conţinute în Marele Sanctuar Circular (primul cerc = 104, al doilea cerc = 210, al treilea cerc = 84, absida = 34):

210 : 84=2,5. Dacă într-un an calendarul dacic e mai scurt cu 1,2422 zile decât Anul tropic, atunci în 2 ani va fi în urmă cu 2,4844 zile. Se vede că eroarea de calcul a dacilor este de 0,0156 zile (2,5-2,4844=0,0156), adică 22 min, 27 sec., 84 sutimi de secunde, faţă de calculele moderne.
210:104=2,0192308. Reprezintă numărul de zile adăugate în primul an bisect (al 3-lea an din ciclul de 4 ani).
104:34=3,0588235 . Reprezintă numărul de zile adăugate în al 2-lea an bisect (al 4-lea an şi ultimul din ciclul de 4 ani), în care, cum am mai spus, primii doi ani sunt simpli.
104+210+84+34=432
432:2=216
432:3=144
432:4=108
432:5=86,4
432:6=72
432:7=61,714286
432:8=54
432:9=48
432:10=43,2
432:11=39,272727
432:12=36
432:13=33,230769
432:14=30,857143
432:15=28,8
432:16=27
432:17=25,411765
432:18=24
432:19=22,736842
432:20=21,6
432:21=20,571429
432:22=19,636364
432:23=18,782609 etc.
104×210x84×34=62.375.040. Dacă reprezintă ani, atunci poate ne spun despre dispa- riţia dinozaurilor sau alt eveniment major, dispariţia unei civilizaţii străvechi sau alt eveniment cosmic.
Desigur, s-ar putea obiecta că nu ştim exact care era numărul de stâlpi de lemn din cercul numărul 3 al Marelui Sanctuar Circular din Sarmisegetuza. Noi ne-am bazat calculele pe cercetările lui Ioan Glodariu şi coautorii lui , precum şi pe cercetările lui Dan Oltean . Concluziile acestor cercetători sunt suficiente, clare şi aduc argumente arheologice şi ştiinţifice pentru susţinerea celor afirmate.
Am observat că, în afara funcţiei calendaristice, Marele Sanctuar Circular are şi alte funcţii.

I. Una dintre aceste funcţii este calcularea Anului Lumii dacic. Cum dovedim?
Astfel:
- o rotaţie completă a cercului 1 exterior din piatră (104 piese) reprezintă 2 ani.
- o rotaţie completă a cercului 1 exterior din piatră (104 piese) - 2 ani - este nu- mărată de fiecare din cei 7 stâlpi (6+1) ai fiecărui ciclu (din cele 30 totale), ai cercului numărul 2 din stâlpi de piatră. Aceasta înseamnă că cercul numărul 2 (210 piese - 30 cicluri a câte 7 piese) execută o rotaţie completă la fiecare 420 ani.
- o rotaţie completă de 420 ani a cercului numărul 2 din stâlpi de piatră (210 piese) este numărată de fiecare din cei 84 de stâlpi de lemn ai cercului numărul 3. Aceasta înseamnă că cercul numărul 3 din lemn (84 piese) execută o rotaţie completă în 35.280 ani. Acesta este Anul Lumii dacic. Cercul de 84 de stâlpi de lemn este împărţit în patru, fiecare având 21 de stâlpi. Această împărţire ne arată anotimpuri egale ale Anului Lumii, cu două echinocţii şi două solstiţii. Anotimpurile Lumii se schimbă o dată la 8820 de ani.
Absida nu este perfect orientată pe direcţia răsăritului Soarelui la solstiţiul de iarnă din 22 decembrie. Eroarea e prea mare ca să poată fi pusă pe seama neştiinţei dacilor (erorile de amplasare a sanctuarelor nu depăşesc 5 grade şi chiar şi aceste 5 grade s-ar putea explica ca o medie a înclinaţiei eclipticii. La punctul maxim ar fi 35 grade 23`47“, iar la punctul minim 23 grade 25`57“. Înclinaţia medie ar fi de 29 grade 25`47“. Este posibil ca dacii să fi calculat această medie, ceea ce ar rezulta diferenţa de 5 grade în amplasarea sanctuarelor. Anticii ştiau aceste lucruri, aşa că nu avem motive să credem că dacii nu ştiau).
Spre deosebire de Dan Oltean, noi am ajuns la o altă concluzie. Abaterea de 15 grade (deşi măsurătorile noastre pe teren au dat o abatere de doar 6 grade) este făcută cu bună ştiinţă, în sensul că ne arată foarte precis că anul dacic începe la 22 decembrie, la solstiţiul de iarnă, dar neamplasarea precisă a absidei centrale pe direcţia răsăritului Soarelui la solstiţiul de iarnă, ne arată nu o eroare de proiectare sau de construcţie sau de măsurare, ci este o mărturie de credinţă zalmoxiană, că dacii nu se închinau soarelui (creaţiei), ci se închinau Creatorului, unui zeu precum soarele, dar fără a fi confundat cu acesta. Zeul dacilor nu era reprezentat prin statui sau chipuri, ci era simbolizat prin soare. Cum soarele este unul, aşa şi zeul lor este unul; soarele dă căldură, lumină, viaţă şi fără el nimic nu ar putea supravieţui, aşa şi fără lumina şi căldura iubirii oferite de zeu lor, lumea ar dispărea.

( Va urma )

Sebastian Vîrtosu
Anişoara Munteanu

PREFAŢĂ

„Ce este timpul?”, se întreabă Sfântul Augustin; şi tot el răspunde:„Dacă nimeni nu mă întreabă, o ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. Această notaţie, pe care eruditul episcop de Hippo o face într-una din paginile confesiunilor sale, exprimă eterna neputinţă a omului de a cunoaşte „timpul cel adevărat”, cum spune Tudor Arghezi, poetul român cu, poate, cea mai acută conştiinţă a temporalităţii, în toate punctele operei sale fiinţa poetică fiinţând în raport cu timpul – ne amintim, desigur, versurile dintr-o Gravură argheziană: „Dintr-a mea singurătate / Las în voie timpul viu, / Care ştie ce nu ştiu, / şi prin veacuri destrămate / Fac cu pana semn şi scriu”,ce afirmă o idee foarte expresivă, aceea că timpul viu/adevărat (sinonim cu vecia) alunecă ineluctabil, lăsând în urmă numai câteva crâmpeie menite a determina temporalsingurătatea melancolică a fiinţei; sau finalul unei poeme erotice, intitulată de Arghezi Restituiri: „De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră? // … // Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava, / S-apropiem vecia mai repede de noi”, care ne trimite cu gândul la celebra formulă platoniciană a timpului, potrivit căreia acesta este imaginea mişcătoare a veşniciei.
Timpul reprezintă, prin urmare, o problemă esenţială şi ea ne responsabilizează mai mult decât celelalte chestiuni filosofice. „Problema timpului este problema noastră”, constată Borges. Căci suntem pasageri prin această lume, iar cel care ne măsoară risipirea e timpul. În termeni heideggerieni, temporalitatea constituie temeiul ontologic al fiinţei Dasein-ului (cum numeşte filosoful din Pădurea Neagră fiinţarea numită „om”); dacă aşa stau lucrurile, atrage Heidegger atenţia, şi „dacă această fiinţare, în fiinţa sa, are ca miză însăşi această fiinţă, atunci trebuie ca grija să aibă nevoie de «timp» şi astfel să ia în calcul «timpul». Temporalitatea Dasein-ului dezvoltă o «calculare a timpului». «Timpul» experimentat prin această calculare ne este, fenomenal vorbind, cel mai familiar aspect al temporalităţii” (trad. G. Liiceanu).
Se poate spune că dintr-o atare preocupare având ca obiect timpul s-a născut şi lucrarea de faţă, care oferă, cu determinare şi dăruire, un exemplu de calcul al timpului, pornind de la arhitectura marelui sanctuar circular de la Sarmizegetusa – impresionantă imagine a spaţializării duratei, ce favorizează din nou recursul la Arghezi, care „vede” într-un Psalm cum „Păretele-i veacul pătrat, / şi treapta e veacul în lat, / şi scara e toată vecia”. A calcula astfel timpul înseamnă a-l lua în stăpânire şi, totodată, a te deschide la ceea ce-l datează: în speţă, curgerea soarelui pe cer. „Mor cu fiecare zi”, afirmă Sfântul Pavel, iar lucrul acesta – a muri şi a învia odată cu fiecare zi – i se întâmplă fiecăruia dintre noi în măsura în care ne explicităm timpul dat nouă, datându-l.

Prof. dr. Cezar Boghici

CUVÂNT-ÎNAINTE

Parafrazându-l pe George Călinescu, care cerea tinerilor critici literari să încerce să scrie în toate genurile şi speciile literare, chiar fără succese demne de a intra în istoria literaturii, considerând că, astfel, vor simţi mai bine structura intimă a operei literare şi a autorului ei, şi noi, autorii prezentei lucrări, recomandăm tuturor românilor, care mai simt româneşte, să scrie astfel de lucrări, pornind de la premisa că şi o încercare nereuşită e mai mult decât a nu face nimic. Copiii, rudele, prietenii respectivilor autori ar fi primii beneficiari şi, cu siguranţă, eforturile nu ar fi în van.
Nu putem ascunde şi un gând timid, acela că lucrarea noastră dorim să fie o provocare pentru istoricii şi astronomii care, simţindu-se încă români, vor cuteza să ducă acele ştiinţe pe drumuri nebănuite, unde nimeni nu a mai călcat vreodată, reparând demnitatea prea adesea călcată în picioare, redându-i acestui neam curajul şi mândria de a fi român.
În alcătuirea calendarului dacic am pornit de la structurile aflate pe teren, şi anume, ansamblul sanctuarelor din munţii Orăştiei, masivul Şureanu. Am pornit de la ideea că arhitectura unor astfel de ansambluri trebuie să fie sacră. Prin urmare, toate componentele, chiar şi cele ce nu sunt la vedere – cum ar fi plintele, trebuie să respecte nişte reguli sacre. Aceste reguli se manifestă prin scheme numerice (cifre sacre, rapoarte numerice sacre, secţiunea de aur, de exemplu, rapoarte geometrice ca „π”- 3,14) sau rapoarte astronomice ce pot conduce la alcătuirea unui calendar. Pornind de la datele conţinute în Marele Sanctuar Circular am conceput un calendar, numit de noi dacic, şi un An Zero, de la care numărăm anii până în zilele noastre. Datele conţinute în Marele Sanctuar Circular sunt următoarele: 104 pietre în primul cerc exterior, 210 pietre (30 cicluri, a câte şapte pietre) în al doilea cerc, care este lipit de primul, 84 stâlpi de lemn în al treilea cerc (stâlpii sunt aşezaţi doar pentru a se vedea unde sunt plintele în pământ) şi 34 stâlpi de lemn în absida centrală (şi aici stâlpii au doar rol orientativ, nefiind din construcţia originală). Obiecţiile pot fi făcute doar cu privire la numărul de stâlpi din al treilea cerc şi la faptul că, fiind doar simple fundaţii ale unui templu circular, aceste numere, amintite mai sus, nu au nicio valoare religioasă. În privinţa primei obiecţii aducem argumentele a trei cercetători, Ioan Glodariu , Dan Oltean şi Ovidiu Drimba , care confirmă numărul 84 al plintelor celui de-al treilea cerc. Cât priveşte a doua obiecţie, putem spune doar că arhitectura sacră este completă, nu permite la niciun nivel, oricât de mic şi aparent neimportant, ca lucrurile să fie făcute la voia întâmplării. Prin urmare, fundaţia, care în construcţii este cea mai importantă, nu putea fi lăsată la voia hazardului. Detalii despre alcătuirea calendarului dacic se vor afla în cuprinsul lucrării.
În găsirea unui An Zero, de la care să începem numărarea anilor cu ajutorul calendarul dacic, am pornit de la următoarele premise:
1) Terra avea în trecut o masă mai mică decât în prezent. Consecinţa acestei premise va fi prezicerea unei gravitaţii mai mici, iar o gravitaţie scăzută va face ca fiinţele de pe Terra să atingă dimensiuni mari şi invers, o gravitaţie mare face ca fiinţele să aibă dimensiuni mici. A avut Terra fiinţe de dimensiuni mari de-a lungul erelor geologice? Răspunsul este Da, de la plante, insecte, până la reptile.
2) Urmare a gravitaţiei mici a Terrei, viteza de rotaţie în jurul axei proprii era mai mică.
3) Urmare a vitezei mici de rotaţie în jurul axei proprii, perioada precesiei era mare, deoarece o viteză mică de rotaţie în jurul axei proprii se manifestă printr-un balans mare al axei de rotaţie a Terrei . O consecinţă a acestei premise este faptul că, în trecut, perioada precesiei era mare, micşorându-se în viitor. Viteza de rotaţie în jurul axei proprii poate creşte în urma creşterii masei Pământului, prin îndepărtarea Lunii de Pământ, precum şi prin apariţia unor factori necunoscuţi încă (Soarele sau alte corpuri cereşti).
4) Satelitul Terrei, Luna, era mai aproape de Pământ în trecut, decât astăzi. Consecinţa îndepărtării Lunii de Pământ este accelerarea vitezei de rotaţie a Terrei, asemenea unui yo-yo care, atunci când se desfăşoară sfoara, face să crească viteza de rotaţie a micului scripete pe care era înfăşurată sfoara.
5) Luna a apărut mai târziu în istoria Terrei, în ciuda ipotezei formării ei din ciocnirea Pământului cu o planetă, în perioda de formare a Pământului. Lipsa Lunii făcea ca perioada precesiei Terrei să fie mare şi instabilă. Apariţia Lunii, foarte aproape de Pământ, a început să stabilizeze perioada precesiei Terrei, iar îndepărtarea ei a condus către micşorarea perioadei precesiei. Faptul că Luna a fost aproape de Pământ a generat şi nişte anomalii geo-magnetice şi gravitaţionale, adăugând încă o cauză, faţă de cele deja existente, a formării munţilor. Unii munţi posedă un câmp gravitaţional mai mic decât media gravitaţiei Terrei (cum ar fi munţii: Bucegi, Gugu, Ceahlău, etc.) precum şi unele mări sau zone din oceane ce posedă câmpuri gravitaţionale mai mari decât media gravitaţiei terestre (este vorba, desigur, de anomalii de genul Triunghiul Bermudelor).
Lucrarea noastră se încheie cu o Anexă în care prezentăm calendarul dacic într-o formă practică, clasică, în care, pe fiecare zi a unui an, sunt notate datele, atât ale calendarului dacic – cu negru, cât şi datele calendarului gregorian folosit azi – cu roşu. Calendarul este urmat de câteva explicaţii pe care cititorul le va găsi, sperăm, mulţumi-toare.
Dorim cititorului răbdare şi înţelegere. Speculaţiile noastre făcute pe baza numerelor înscrise în Marele Sanctuar Circular au o valoare de suflet. S-ar putea, în viitor, să fie confirmate de descoperiri ştiinţifice. Până atunci însă, trebuie să ne mândrim şi să respectăm ceea ce avem de la strămoşi şi, mai ales, să ducem mai departe flacăra nestinsă a românismului, dacismului, a istoriei şi a limbii noastre, păstrând cu sfinţenie totul.
Încheiem prin a aduce mulţumiri S.C. MORI PAN ALEX S.R.L., Jariştea-Vrancea, reprezentată de domnul Nicuşor Epure, care a sprijinit tipărirea acestei lucrări.

Autorii

Rosia Montana constituie o comoara nu numai in aur si in alte elemente „top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar si pentru cultura Europei. Daca s-ar tine cont de acest nepretuit tezaur, nu s-ar da niciodata degrevare arheologica!

Zeul Ianus, cu doua capete, este considerat patriarhul nemuritor (IM PIO) al latinilor, dupa cum se vede in aceasta stela de la Rosia Montana
Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile de mine reprezinta o pagina de istorie care nu se potriveste cu teoriile ilogice ale celor care sustin ca romanii au venit in Dacia aducand germenii culturii latine din care a luat fiinta poporul roman si ca dacii nu exploatau aurul in galerii si nu stiau sa-l prelucreze. Concluzia „fireasca” de aici ar fi cea vehiculata de amar de vreme prin cartile de istorie, anume ca niciun tezaur gasit pe aceste meleaguri, nici faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice! Istoria tripticelelor ( carti cu trei foi de lemn cerat legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii in cartea ”Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926 la tipografia Ion C. Vacarescu.

Documente unice de o valoare inestimabila

Asa aratau „gaurile de aur” din Masivul Carnic, „despre care romanii ziceau ca sunt ale lor”, inchiriindu-le baiesilor cu contract scris
S-au gasit 50 de piese, dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin. Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre ”proprietari” de mine romani si ”arendasi”, baiesi priceputi, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate – o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare – cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor ”gauri de mina”. Am pus in ghilimele ”proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta! Dam un exemplu: ”Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! In 1875, tablite asemanatoare mai fusesera descoperite doar in Pompei, intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus, dar acestea erau doar chitante. Impreuna cu cele de la Rosia Montana, constituie singura dovada a vechimii si raspandirii scrierii cursive in latina prisca!

Limba latina prisca, pe buzele tuturor

In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral cu comentarii si ilustratie grafica de catre eruditul german Teodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d. Chr., despre scrierea cursiva in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana necunoscuta in lume. Tablitele cerate demonstreaza ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si ”autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii in limba latina prisca sau ”vulgara”. In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni ” quia se litteras scire negavit” – ”nu stia a scrie literele” -, ei se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta in anul 131 (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac, in masa, limba latina prisca? Aceste triptice au fost descoperite accidental, de aceea exista posibilitatea sa mai fie altele ascunse in galeriile dacice. Asta ar insemna sa nu se dea nicio degrevare arheologica pentru nicio exploatare invaziva, dar asa ceva nu se intampla decat in tarile cu guvernanti educati, care stiu ce inseamna cultura. Tripticele au fost descoperite in mai multe mine. La Larnic, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti. In minele din Letea, langa triptice, a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani. Intr-o mina dacica din Carnicul Mare, au fost descoperite intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra. Langa Rosia Abrudului, in mina Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, au fost gasite cele mai multe triptice, impreuna cu obiecte casnice.

“Ungurii” de pe tablita greceasca

Unul din tripricele descoperit in minele Letea, in 1788, a ajuns la magisterul Paul Laurentiu Kovacs din Abrud si familia acestuia l-a vandut in anul 1834 librarului anticar Samuel Nemes. La acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. G. Popa-Lisseanu scria in ”Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a tablitelor: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare fara de niciun inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti, rau formate, au aparut numele mai multor eroi din migratiunea huno-ungarica”, in incercarea de a croi o istorie halucinanta a unor asa-zisi sclavi maghiari adusi de romani pentru a munci in mine!

Oltenismele latinii prisce

Tripticele de ceara extrem de rare constituie o dovada a raspandirii limbii latine vulgare in secolul II d. Chr.
Textul fiecarui document se scria de doua ori. Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului intern, fara a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar scopul contactului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece, este specificat in contracte, nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii ”quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). O ”ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea ”oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, un martor la un contract de vanzare al unei femei, se subscrie cu formula segnai, in loc de signavi, adica perfectul simplu romanesc sau ”oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma ”autohtona”, ”siesi”, scrisa ”sies” sau ”sues”. Si aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina prisca ”SVI MI PIE”, ”al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare pentru adeptii teoriei ca romanii i-au „latinizat” pe daci: 1500-1375 i.Chr. Si atunci, cine pe cine a ”latinizat”?

Latina prisca, din timpul zeului Saue

Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este incadrat de cuvintele ”IM” si ”PIO”, ”patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carui simbol dedicat era soarele. El apare si pe monede dacice anteromane sub denumirea de Ianus. Isidor, in lucrarea sa ”Origini”, ne spune ca ”limba prisca, adica limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui Ianus, care i-a civilizat”. Iar limba latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina : “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”.

Enigmaticii scribi ai tripticelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca ”gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre ”arendasi” erau baiesi din tribul Pirustilor, asezat in Rosia Montana in ”vicus Pirustarum”. Alti baiesi, vreo cincisprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt ”barbare”, originare Daciei. Este interesant cine erau “arendasii” si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!Istoricii sustin ca minele ”romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin ”procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de ”particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc ”gropi de aur”. Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratori, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta! Si de ce au fost ”ingropate” in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate si cu dacii liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau ”furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, fie ca ”scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.

Dacii au sapat galeriile

Maniera de abataj, trapezoidala, din Masivul Carnic, caracteristica dacilor, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, acum amenintate sa dispara in cianura, pentru ca Gold Corporation vrea sa conserve galeriile „romane”
Incepand cu 1999, la Rosia Montana a cercetat o echipa de arheologi si specialisti francezi de la Centre National de la Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH) si de la Universitatea ”Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Munchen. La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele ”Alburnus Maior”. Conform acestor specialisti, „stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri. Dar concluzia care ii da peste cap pe „academicieni” este urmatoarea: ”In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor in aceeasi maniera de abataj atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica”. Si atunci, cum sa nu ne infurie acordarea degrevarii arheologice si reclama in care se spune ca „Rosia Montana are nevoie de bani pentru conservarea galeriilor romane”?!

1.Dacii urmaşii supravieţuitorilor potopului.

Piesele arheologice din hotarul comunei Zărand judeţul Arad,fotografiile satelitului american din zona munţilor Zărand coroborate cu topice, cântece,credinţa ş limba vorbită de ţărănimea română din Ţara Zărandului, şi informaţiile anticilor cu privire la Dacia înfăţişează o realitate apropae de necrezut : originea dacilor strămoşii românilor din această parte a Daciei urcă până la supravieţuitorii potopului de pe vremea lui Noe. Acest spaţiu a fost ocupat permanent de daci.Centrul dacilor anterior ivirii romanilor se afla în Ţara Zărandului.

2.Oprirea corabiei lui Noe pe Masivul Zărandului.

Poluarea planetei ,războiul dintre spirite şi învingerea spiritelor negatve a condus la declanşarea potopului cu apă. Apa a depăşit înălţimea celor mai înalţi munţi de pe suprafaţa Terrei. Explicaţia se află,din punct de vedere ştiinţific, în necesitatea reducerii vibraţiei structurilor de materie la parametrii calculaţi în raport cu spiritul vieţuitoarelor prevăzute să trăiască pe pământ. Astfel, pământul murdărit a fost scos din apă,făcut prielnic vieţii cu ajutorul apei. Apa a acoperit pământul aproape jumătate de an. Corabia lui Noe în acest timp manevrată din spaţiu de Ra a fost adusă pe vârful Munţilor Zărandului conform programului prestabilit. Desnădejdea oamenilor de pe corabie a atins maximum când au constatat că nu se zăreşte nici un vârf de munte,iar Ra nu se mai arată..
În aceste împrejurări oamenii. au inceput să cârtească şi să aducă afronturi lui Noe.Aceste afronturi se află incluse în numele dat aşezarii omeneşti Araneag din Masivul Zarandului.Denumirea este compusă din trei cuvinte : A=Iacă; Ra=Ra;neag,de la verbul a nega.În traducere , oamenii spuneau: Iacă,Ra nu se mai arată; Ra nu există… După acest moment, Noe ridică capul şi priveşte în văzduh către cer.Vede imaginea strălucitoare a lui Ra cum se afla imprimată pe piesa arheologică din Templul Sfânt al Edenului de la Zărand.Tulburat ţipă: Ra ! Vha ! Ra ! !Vha ! adică Iată !Ra ! Supravieţuitorii privesc în direcţia relatată .Văd imaginea lui Ra şi într-un glas strigă cu toţi Ra ! Vha!, Ra!,Vha ! Zona de pe Muntii Zărandului se numeşte până astăzi Ra ! Vha !
La caţiva km. de zonă satelitul american transmite fotografia unei corabii cu desene de oameni si animale,cu text scris, sub un strat de pământ între două piscuri a munţilor prăbuşiţi . Din cuvintele strigte de supravieţuitorii potopului oameni au format denumirea acelor munti.A-Ra,Ra,-at ,unde A=iată, Ra,Ra ,= Ra şi at= sintagmă idetică cu sintamă din numele numele Crişului Alb din din hotarul comunei Zărand:Ta=sintagmă , şi şinic=unitate de măsură a distantei pe globul pământesc.Intr-un cuvant Taşinic.
Nu departe de zonele amintite din masivul Zărandului,după potop, a izvorât o apă cristalină, tămăduitoare :Izvorul a fost numit „ Fe-Re-deu” (conţine în denumire numele Re= Dumnezeu-Isus Cristos şi deu= zeu) Lângă izvor s-a ridicat un schit şi o mănăstire ortodoxă:Schitul şi Mănăstirea Feredeu. Pe piesa arheologică Marea Profeţie se observă o pictură care aseamănă cu imaginea lui Isus Cristos stând lângă un izvor din care curge apă şi cade peste oameni şi animale. Nu este izvorul de Feredeului , dar premerge unor realităţi care după mii de ani se vor împlini aievea :Isus va sta lângă o fântână şi va spune unei femei din Samaria „dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cene este ce-l ce-ţi zice Dă Mi să beau „ tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie „(Ioan 4/10. )
Pe acest munte,la câţiva km de izvor se află „Zona orbilor „ Aceasta împreună cu ivorul tămăduitor amintesc despre vindecarea de Isus Cristos a unui orb din naştere „După ce a zis aceste vorbe (Isus ) a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat.Apoi a uns ochii orbului cu cu tina aceasta şi i-a zis Du-te de te spală în scăldătorea Siloamului „ Acesta s-a spălat şi a văzut. (Ioan 9/6-7 ) La Feredeu legendele vorbesc despre mulţii orbi care spălându-se cu apă din din acest izvor şi-au căpătat vederea.
În partea opusă corabiei amintită se înalţă vîrful munţilor Zărandului cu numele de High-Life in traducere Vîrful pe care s-a salvat viaţa. Munţii Zărandului se numesc şi Munţii Pelerinajului amintind despre pelerinajele care se organizează aici din vremuri imemoriale.La distanţă de câţiva km se afla localitatea Zărand cu Templul Sfânt al Edenului unde conform dicţiionarelor maghiare se efectuau pelerinaje. Denumirea de Zarand semnifică tocmai aceste pelerinaje.
Constatăm : cuvintele A, RA, at,neag,neg,Vha, ra,Re,deu,high,life, cu pelerinaje provin din antichitate şi se pronunţă azi cum se pronunţau pe timpul dacilor.

3.Etimologia deumirii populatiei din Dacia : daci şi hiperboreeni

După potop oamenii s-au înmulţit în spaţiul Zărandului. Din această zonă, triburi după triburi au plecat în lumea mare cucerind din aproape în aproape toată suprafata pământului.Triburile plecate au transportat cu ele toate cunoştinţele dobandite cîtă vreme se aflau în spaţiul Zărandului.
Triburile aşezate in Europa şi în jurul acesteia ţineau legătură prin pelerinaj cu locul de origine Cetatea Sarra de unde au plecat. Triburile aşezate în centru şi răsăritul Asiei s-au înstrăinat complet de locurile de origine. Au format alte limbi în raport cu mediu, cu plantele şi vietuitoaele din acele locuri. Căutând mâncare pentru oameni şi animale unele triburi au plecat către Soare apune .Triburi din centrul şi apusul Europei au plecat,mânate de aceleaşi cauze ca şi cele din Asia către sudul,nordul şi estul bătrânului continent.
La un moment dat Asia,Europa şi Africa erau un teatru în care triburile se deplaseau in toate directiile Oamenii se subjugau, se transformau în sclavi şi se ucideau reciproc.În aceste împrejurări unele triburi migratoare au intrat în Dacia. ajungând pină la la cetatea Sarra. Necunoaşterea terenului şi a oamenilor baştinaşi şi migratori,conducătorii triburilor trimiteau iscoade pentru culegerea informaţiilor din teritoriul pe care intenţionau să- l cucerească. Aceste iscoade s-au întîlnit cu bastinaşii. Logic, iscoadele întrebau pe cei care le ieşeau în cale: „ voi de unde veniţi, ,din ce cetate sau trib migrator faceţi parte „ Răspunsul primit era mereu acelaşi „ Noi suntm d-aci „.Intorsi la conducatori informaţia era aceiaşi:Am intalnit oameni care îşi spun că sunt „ D-aci.” Informaţiile repetându-se oamenii care trăiau pe acest teritoriu au fost numiţi Daci. Etimologia numelui dat acestei populaţii reflecta adevarul atat ca realtate cat şi comparaţi cu popoarele migratoare.
Grecii numeau pe daci hiperboreeni. Denumirea este compusă din patru cuvinte .
Hiper=super; bor=viziune neclară,încurcată;Re= numele zeului Re (Rhe-sus) eni=acei.In traducere : Cei care au o viziune încurcată asupra zeului Re (Herodot în cartea IV a Istoriilor descrie pe geţi asemănător cu traducerea din cuvintele asociate ,adică geţii practică ritualuri din domeniul nemuririi )
Ca atare,numele de Hiperboreeni exprimă denumirea celor care practică ritualuri aferente nemuririi.De unde ştiau geţii despre nemurire ? De la strămoşii lor,supravieţuitorii potopului,posesorii pieselor arheologice care conţin profeţii despre răstignirea,mortea şi învierea zeului Ri sau Re care a trăit în Dacia sub denumirea de Rhe-sus şi ARes.(Dovezi istorice : piesele arheologice de la Zărand,fotografia Templului Sfînt al Edenulu informaţiile lui Herodot şi Vergilius în Eneida III )
Constatăm că etimologia cuvintelor daci,de aici,hiper, Re, sus şi Ares sunt de origine dacă pronunţându-se în acest mod şi având acelaşi înţeles astazi cum era cu mii de ani în urmă ţi înaintea apariţiei poporelor elene şi latine.

4 .Organizarea social politică a dacilor în Ţara Zărandului până la venirea romanilor..

Organizarea social-politică a dacilor până al cucerirea unor teritorii de către armata romană s-a desfăşurat similar cu ceea ce se cunoaşte din situaţia vechilor popoare cum sunt sumerienii care s-au ispirat după modelul Daciei. Populaţia era împărţită în două pături: nobili ,numiţi Tarabostes cu suprafete mari de teren arabil,păşuni,păduri,dealuri cu viţă de vie ,pomi fructiferi şi ţărani cu suprafeţe nai mult sau mai puţin întinse ori fără pămant, ostaşi şi meseriaşi.
Slujbaşii de rang înalt, marele preot a cultului G-Ra-Divus şi conducătorii de trib făceau parte din pătura Tarabostes. Denumirea de Tarabostes este compusă din cuvintele : ta= sintagmă,similară cu ta în numele de Ta-şinic în comuna Zărand a Crişului Alb;Ra= Dumnezeu;bost= bust, parte a corpului şi es.= care. În traducere: cei în comunitate cu Ra,sau conduşi de Ra. (În China nobili nu făceau parte din aceiaşi pătură cu regele.Acolo regele era considerat fiul cerului).
În schimb ,peste tot ostaşii reprezentau o categorie deosebită pe care se sprijinea regele pentru cucerire de teritorii sau apărare împotriva celor care ar ataca teritoriul tribului. (Vezi informaţii provenite de la popoarele sălbatice din Africa şi America,precum şi din legendele şi religiile popoarelor din China şi India). Tarabostes şi ostaşii trăiau în cetăţi întărite iar pătura ţărănească în sate de dimensiuni variabile înconjurate de şanţuri şi ziduri de apărare sau case răzleţe împrăştiate prin păduri,pe văile dealurilor şi a munţilor. Suprafeţele mari de teren erau lucrate cu ajutorul celor care nu posedau ori posedau suprafete mici de pământ. Ţăranii cu suprafete mici de teren lucrau pămantul individual , în asociaţii cu familii înrudite sau relaţii de prietenie.(Această formă s-a menţinut până la colectivizarea din secolul XX şi se practică chiar in zilele noastre).
Păşunile erau exploatate în comun cu obligaţia celor fără proprietate să despăgubească pe proprietari cu produse ori să efectueze pentru aceştia anumite lucrări.
Pământul ajungea in posesia nobililor şi a ţăranilor prin defrişarea pădurilor sau după aportul în victorie asupra duşmanului. Împărţirea prăzii de război se efectua de comandantul luptătorilor. In timp de pace satul sau cetatea era condus de un şef de trib, jude cneaz sau birău, ajutat de sfatul celor bătrâni aleşi din pătura proprietarilor de pământ în raport cu iscusinţa afirmată în gospodăria proprie,cinste şi respectul cuvântului dat. Între membrii triburilor se desfăşurau relaţii de schimb iar între triburi relaţii de apărare şi atac împotriva altor triburi. ( Piesele de la Tartaria sunt un model de informaţie- raport trimisă de conducerea unui trib catre alt trib mai puternic. )
Cuvintele Ra,zeu, jude,birău,cneaz în Zărand azi se pronunţă şi au acelaşi sens din anticitate.

5.Portul dacilor de la Zărand

Portul dacilor figurează pe Columna lui Traian de la Roma. Acel port în Zărand, s-a transmis din generaţie în generaţie pînă la al doilea război mondial. Bunicul academicianului Teodor Ardelean din informaţiile mamei, purta mustăţi şi barbă mare. Părul lung era împletit ca la femei.. Cămaşa lungă din fuior de cânepă nu avea nasturi şi se lega la gât cu şnur din fibre împletite artistic. În loc de pantaloni purta izmene lungi şi largi,de mărimea unui lat din războiul de ţesut.. Capul era acoperit iarna cu căciulă lunguiaţă din piele de miel cu lâna neagră iar vara cu pălărie din paie ori papură (pipirig). Iarna purta şubă (ciobanii glugă)din lînă (diamie ),se incălţea cu opinci cu „gurgoi” legate de picior până sus pe pulpă cu curele din piele vopsite in culoare neagră. Oamenii bogaţi,bărbaţii şi femei la secere se încăltau cu opinci. Cei săraci,bărbaţi şi femei pe mirişte care semănau cu acele, umblau desculţi. Observam că atata timp cât îmbrăcămintea se confecţiona din fibre de cânepă şi lână portul din Zarand nu s-a modificat faţă de portul dacilor din antichitate.

6.Judecăţile.

Cuvântul jude provine din profesia de judecător. Pricinile se judecau pe baza obiceiului pământului numit ulterior Jusvalachicum de un jude (adesea fiind conducătorul tribului) ajutat de juraţi,toţi aleşi dintre proprietarii de pămant după aceleaşi criterii ca şeful tribului. La un moment dat, în Ţara Zărandului,toate pricinile pană la o anumită mărime se judecau in localitate Ineu (S-a luat această măsură pentru recrutarea şi specializarea judecătorilor în determinarea vinovăţiilor).
Localitatea Ineu,conform urmelor arheologice a existat în neolitic. În anul 1214 este dovedită oficial cu numele de Villa Ieneu scaun de judecată Cuvintele Villa şi Ieneu sunt de origine dacă şi provin din antichitate. Dovezi a):vechimea din neolitic b),în hotarul comunei Zărand se află urmele unei cetăţi extrem de vechi cu numele de Beş-eneu ( unde cuvîntul Beş =vânturi şi eneu=judecată. In traducere: judecată sau lege spurcată. Denumirea aminteşte despre introducerea in aceasta cetate, in raport cu alte cetati , trimiterea la zei a tinerilor sub formă de soli. Tinerii erau aruncaţi în sus şi cădeau suliţile dacilor)
Marele preot sau legiuitor de pe timpul lui Burebista ,conform documentelor istorice, se numea Deceneu. In denumire aflăm două cuvinte Dece= deca= zece şi eneu= legiuitor. Prin urmare cuvintele dece (al zecelea), eneu,vila,beş=beşină provin din anticitate dinaintea ocupării Daciei de romani Cuvintele au acelaşi înţeles în timpul Daciei şi astăzi.

7 Numele regilor daci şi alfabetul daco-getic.

In denumirea unor regi ai daco-geţilor aflăm numele zeului Re la care face aluzie Herodot şi Vergilius când vorbesc despre Ţara lui Rhesus Exemplificăm : regele Rhe-maxos şi Bu-Re-bista.
Piesele areologice de la Zărand conţin semne grafice care aseamănă literelor din alfabetul daco-getic.Unele semne sunt identice.Exemple literele : E=H; Ă=M ; X=X; Z= Z etc. Semnele scrisului de pe tăbliţele de la Tartaria au la bază tot semne de pe piesele arheologice de la Zărand.
Similitudinea dintre aceste litere demonstrează că învăţaţii daci s-au inspirat în alcătuirea alfabetului de pe semnele existente pe piesele arheologice provenite din Eden,că aceste piese de mii de ani se aflau în posesia Marilor Sara Ra din cetatea Sarra. La începutul mileniului II d Ch. Codex Rohonczi arată „Cei cu pantaloni lungi şi largi merg (citeşte vin) şi-ţi aşează aici ,azi mari profeţii,lovite în apărarea sa , în apărarea lor cu desăvârşire şi a marii profeţii rău lovită … „Aceste mari profeţii ,pentru a se aşeza sau prezenta în faţă conducerii armatei trebuia să existe în realitate Despre ce obiecte se vorbeşte în scrisoarea-mesaj ? Despre piesele arheologice primite de „cei cu pantalonii lungi şi largi „ ca lucruri sacre de la generaţiile anterioare.
Aceste obiecte erau păstrate sub cel mai strict secret de Marii Sara Ra !! După aceată dată piesele au dispărut. Nu se pomeneşte în niciun document despre existenţa marii profeţii şi nici despre piesele arheologice care conţine profeţia. Piesele au fost ascunse,introduse in clădirea de sub Crişul Alb.
În comuna Zărand bătrânii pomeneau cu teamă despre păpuşi introduse sub Crişul Alb iar i oamenii se scuturau de teamă cînd nevoiţi de împrejurări trebuiau să treacă prin în spaţiul cetăţii. Circulau zvonuri despre stafii şi luminiţe care noaptea parcurgeau hotarul comunei Zărand. Pe locul unde au fost descoperite piesele, satelitul american a fotografiat sub scoarţa terestră Templul Sfant al Edenului. Piesele au ieşit la suprafaţă singure la începutul secolului XXI după intrarea Terrei în Ora Astrală a Omenirii.
Concluzii :
Alfabetul daco-getic a fost determinat în antichitate , prin inspiraţie de pe piesele arheologice de savanţii cetăţii Sarra.

8.Religia daco-geţilor comform anticilor Herodot şi Vergilius era de origine idealistă

Cel mai mare zeu era Gradivus .Acesta era numit Părintele Gradivus ,considerat ocrotitorul câmpiilor daco-gete . In anumite perioade şi zone era venerat cu numele de Marte ca zeu al războiului care apară pe daci .Ulterior ambele denumiri Gradivus şi Marte s-au asociat in numele de Gradivus-Mars.(Asocierea are la bază constatarea dacilor că Gradivus este unul şi acelaşi cu Marte.care a participat la războiul dintre spirite )
Un alt zeu era , Re sau Rhe numit Ares care a domnit în Ţara de sus numit Rhe-sus. Templul Sfânt al Edenului fotografiat de satelitul american în spaţiu de la confluenţa de azi a râurilor Crişul Alb şi Cigher era locul unde zeul Marte (Ra ) cobora pe Terra. Iată informaţiile literare din anticitate cu privire la credinţa popoarelor din Dacia în acelaş Dumnezeu având diferite denumiri (Gradivus,Marte,Ares ) în urma scufundării Templului Sfânt al Edenului şi a Munţilor Zărandului prin războiul dintre spirite:
„Plâng vârfurile munţilor Rodope şi culmea Pangeului şi ţara lui Rhe-sus, LOCAŞUL ZEULUI MARTE; Plâng şi geţii şi hebrul şi Oritia din Attica” ( Georgica 2,461-463 )
Numele zeului Ra,părintele dacilor îl aflăm in toată istoria dacilor Exemple în denumirea Muntilor Sa-Ra-a; în numele localităţilor Sar-Raand,A-ra-ad;. Numele zeului Re sau Ri îl aflăm în numele râurilor Mu-re-eş,C-Ri-iş,izvorul Fe-Re-deu. Înaintea venirii romanilor îl aflăm în numele cetăţii Zi-Ri-dava etc,etc. Numele de Ra se aflăm la finele mileniului I d.Ch. în Codex Rohoncz ca religie independentă condusă de marii preoţi ai dacilor trecuţi la creştinism „Marii Sara Ra „ Conform acelui document istoric,religia lui Ra ducea o luptă aprigă împotriva religiilor străine religia lui Bachus,religia Driadelor,Religia Soarelui exportate de Roma şi alte centre ale religiilor păgâne în cetatea Sarra (OBSERVĂM CĂ RA ,Re sau RI DIN RELIGIA DACILOR NU ESTE ZEUL SOARELUI DIN RELIGIA EGIPTENILOR)
Misionarii creştinismului în Dacia,datorită religiei lui Gradivus, au aflat aici mediul prielnic propovaduirii şi acceptării de populatie a noii religii pentru că aceasta asemăna extrem de mult cu religia de tip idealist al dacilor. Zeii Gradivus, Ares, Rhe,Marte cunoscuţi de daci din contact că ingerii Edenului sunt dovezi că aceste denumiri sunt proprii limbii dacilor amintiţi de Herodot şi Vergilius.

8.Starea social politică a dacilor în Ţara Zărandului în intervalul 106 şi 1918 d.Ch.

O parte mare din dacii care au trait în teritoriile ocupate de romani, au fost robiţi pe loc,trimişi ca sclavi la Roma sau folosiţi la ridicarea cetăţilor din Dacia.Terenurile au fost confiscate şi distribuite coloniştilor sosiţi din toate parţile imperiului roman. Ostaşii daci şi populaţia din teritoriile ocupate de romani s-a refugiat in păduri unde au continuat vechea organizare social politică din mileniile trecute: nobili (tarabostes), oşteni,preoţi,proprietari cu mari suprafete de pământ,ţărani cu suprafete mici sau fără pămant, meseriaşi . Un număr mic dintre daci au trecut in rândul romanilor bucurandu-se de drepturile garantate de legile romane.
Dacii din teritoriile neocupate de armata romană şi-au continuat viaţa după legile proprii .
Nu avem documente din care să rezulte dacă romanii au trimis garnizoane militare în Cetatea Sarra. În aceste condiţii considerăm că dacii din această cetate şi-au continuat viaţa din mileniile trecute acordand romanilor dreptul să construiască prin teritoriul Tării Zărandului doar drumuri de importanţă militară. Odata cu retragerea armatei romane din teritoriile Daciei cea mai mare parte din administraţie şi dacii care trecuseră de partea romanilor au părăsit Dacia . Aceştia s-au aşezat în peninsula Balcanică. construindu-şi case şi formand localităţile case se înfăţişează ca nişte enclave în masa populaţiilor din aceste regiuni.Condiţiile in care aceşti refugiaţi au reuşit să–şi păstreze limba sunt similare băştinaşilor din Dacia.
Dacia ,odata cu retragerea armatei romane, a căzut sub stapanirea triburilor migratoare. In timpul acestor migraţiuni si după încorporarea cetatii Sarra la regatul Ungariei principalele cauze care au favorizat popoarele ocupate să nu şi piardă limba au fost similare celor ce exitau pretutindeni:
a. Numărul indivizilor din populaţia migratoare era inferior celor din populaţia dacă autohtonă
b. Migratorii ca stapîni s-au aşezat pe locuri favorabile realizării producţiei agricole necesară cosumului oamenilor şi animalelor
c.Neamestecul dintre daci şi migratori din cauza limbii vorbite ( Astfel de căsătorii s-au realizat incidental şi cu deosebire intre familii conducătoare )
d. Retragerea dacilor în păduri din cauza armatei romane şi ulterior a populatiei migratoare care a pus stapânire pe cetati şi câmpii cu rămânerea lor în păduri greu accesibile populaţiei migratoare a condus la conservarea limbii vorbită de daci.
e.Rezistenţa dacilor la căsătoriile mixte din cauza religiei. Părinţii tinerilor daci se opuneau acestor căsătorii. Căsătoriile realizate au condus la trecerea tinerilor de alte religii la religia dacilor. Iar copii să înveţe limba mamei .
f Numărul dacilor înrolaţi in cadrele militare ale veneticilor,pentru anumite avantaje s-a menţinut intotdeauna la un nivel redus fata de numarul dacilor.
g.Sub presiunea altor triburi migratoare stăpînii Daciei au părăsit Dacia împreună cu dacii care trecuseră prin căsătorii ,încadraţi ca ostaşi în cadrul triburilor migratoare sau pentru alte privilegii . In acest mod etnia dacilor se curăţa periodic de indivizii care o trădaseră.
g.Indivizi ai triburilor migratoare din motive diferite rămasi în Dacia,în număr inferior locuitorilor daci din satele unde s-au aşezat au fost asimilaţii de masa dacilor. După 2-3 generaţii descendentii acestora îşi spuneau autohtoni. Se căsătoriseră cu fiicele dacilor ,trecuseră la religiile acestora,vorbeau limba dacilor şi se considerau daci.
Sute de ani cât a durat migratia popoarelor, fenomenele descrise de noi s-au repetat mereu. Noile triburi stăpânitoare reluau de la capăt acelaşi proces cu rezultate identice.
În cazul cetăţii Sarra situaţia era mai complicată. Cetatea era aşezată în spaţiu cu mlaştinile rămase de pe timpul potopului (fostele cratere şi crăpături ale scoarţei terestre prin care ieşiau lava si gazele odata cu scufundarea munţilor Zărandului.) Peste tot păduri seculare.
Oamenii din părţile Aradului şi mai departe către apus spuneau oamenilor de aici „Pădureni” .Pădurile din şes se prelungeau pe dealuri şi munţii . Istoria a reţinut mai multe cazuri de lupte intre mlaştini cu oprirea înaintarii triburilor care veneau din Panonia . Astfel,dacii de aici au fost salvaţi de la moarte de aceste păduri şi mlaştini (Vezi cronica lui Rogerius ,etc )
La finele mileniului II d.Ch. triburile maghiare ajunseră la Tisa. Cetatea Sarra se afla în stăpânirea lui Menumorut voevodul Bihariei. Intre conducătorii triburilor maghiare şi a românilor,inclusiv Menumorut se instalaseră relaţii de prietenie şi alianţă in faţa pericolului comun : existenţa triburilor migratoare .. Viitorul rege al Ungariei pe nume Ştefan cel Sfânt descindea din casătoria tatălui său, descendent din Arpad , cu fiica lui Menumorut. La naştere Ştefan a fost botezat in religia mamei cu numele de Voicu (Vaik Olachis ). Al doilea nume ,dat copilului la botez era Bela,care in limba română înseamnă frumos.(In Romania întâlnim acest nume până în ziua de astăzi: Belea =frumos,Beleanu=frumos,Beliu localitate Bela-Gora,aşezare frumoasă )
Voicu s-a căsătorit cu fiica lui Geula,sau Iuliu cel Bătrîn care se numea Sarolt sau Saroltha .Din faptul că Sarolt cunoştea alfabetul slavon introdus in liturghia bisericii de rit ortodox unii cercetatori susţin că aceasta era de religie ortodoxă. Trecând la catolicism numele de Voicu a fost schimbat în Ştefan cel Sfânt.
Regele Ştefan cel Sfânt împreună cu Sarolt au ridicat catedrala in rit oriental de la Veszperm
Prin căsătoria fiicii lui Menumorut cu tatăl lui Ştefan cel Sfânt cetatea Sarra a intrat ca „zestre” în posesia tatălui viitorului rege care se va numi Ştefan cel Sfînt (cetatea s-a pretins lui Menumorut de fiica şi ginerele său, ţinând de renumele acesteia descris de noi in lucrările publicate. .Acest renume apare în titlul preoţilor lui Ra din Codex Rohonczi: Marii Sarra Ra. cu sedul in această cetate,unde s-au aflat piesele arheologice ,iar sateltul american a fotografiat Templul Sfant al Edenului. Cererea s-a acceptat de Menumorut condiţionat. Aceste condiţii apar ulterior în documentele maghiare sub denumirea „privelegiile acordate de la inceput.”. (vezi lucrările academicianului Teodor Ardelean )
Subliniem:căsătoriile dintre conducatorii triburilor nu au influenţat limba vorbită de indivizii acestora. Cel mult, aceste relaţii au avut efect asupra oamenilor din jurul conducătorilor.

9.Acte de proprietate .

Actele de proprietate asupra pămantului şi a imobilelor s-au introdus în Ungaria târziu ,în mileniul II d.Ch. Din această cauză nu se află date statistice despre proprietatile din Ţara Zărandului. Recensământul în Zărand din anul 1715 arată că existau ţărani ,proprietari autohtoni sau neaoşi şi ţărani fără pământ( iobagi ). Dreptul de proprietate provine din trecutul foarte îndepărtat,posibil chiar de pe timpul romanilor sau poate şi mai vechi. Acest drept era reglementat prin obiceiul pământului. Bunicul academicianului Teodor Ardelean pe nume Olar ( zis Olărăscu) figurează ca proprietar de pământ. În perioada aproximativ 1840-1880 in oraşul Zărand la şcoala românească era învăţător şi preot la biserica ortodoxă numitul Olar verişor primar cu mama academicianului Teodor Ardelean.Pentru serviciile aduse românilor şi bisericii ortodoxe locuitorii i-au ridicat troiţa care există până astăzi în faţa bisericii din Zărand.
Micii proprietari de pămant din Ţara Zărandului,fata de marii proprietari, seamănă cu răzeşii din Moldava,cu deosebirea că sursa proprietăţii răzeşilor era voevodul şi afirmarea răzeşilor în lupte, pe câtă vreme in cazul Ţării Zărandului aceşti neaoşi existau la venirea ungurilor şi în decursul vremurilor au luptat pentru apărarea proprietăţii şi privilegiilor faţă de pretenţiile regilor.(Au existat şi cazuri de răsplată a unor daci pentru afirmarea in război. In cazul Zărandului,proprietăţile ţăranilor ,teren arabil şi păşuni se aflau la un loc, pe suprafeţe mari,deosebite de terenurile nobilului maghiar. De unde se desprinde ideea că aceste proprietăţi nu provin din daniile regelui, existând în timpul migratiei poapoarelor şi înaintea venirii romanilor în Dacia).
Comitatul Zărandului a fost desfiinţat de turci şi transformat în naghii (plase ). În anul 1552 naghia Zărand conţinea 1087 de case, iar naghia Arad numai 719 case.. In anul 1787 localitatea Zărand figurează târg posedand 208 case şi 1226 de locuitori.La finele secolului XVIII Cercul Zărand (noua denumire data de austrieci) conţinea 27 de localităi între care două oraşe: localitatea Zărand şi localitatea Şiclău . La finele secolului XIX oraşul Zărand era sediul de plasă avand CEC şi Poştă.

1o.LIMBA DACILOR.Limba ţăranilor români din Ţara Zărandului

Limba ţărănimii române din Ţara Zărandului în principal se deosebeşte de limba literară română prin:
a.cuvinte care nu se află în limba literară.
b.pronunţarea cuvintelor de ţărani prin repetarea unor sunete (litere).
c.imposibilitatea redării cuvintelor ţărănimii prin alfabetul latin .
d.denumiri de obiecte,fiinţe,numere,adjective, conjuncţii interjecţii,verbe,adverbe .. diferit de literatură şi ştiinţă.
e exprimarea substantivelor la singular în loc de plural şi invers.
f.aşezarea cuvitelor in propoziţii şi propoziţiilor în fraze după alte reguli decât ale gramaticii literare.
Limba literară conţine cuvinte care nu se regăsesc în limba vorbită de ţărani. În general în aceasta limbă se află cuvinte din limba popoarele migratoare sau aduse in Dacia de romanii ori de copii românilor care au studiat in străinătate. De asemenea limba conţine descoperii în ţară sau străinătate din domenii care nu interesează ţărănimea ( procesul de producţie,transport etc.)
Textul reprodus de computer de pe piesele arheologice şi de pe Harta Dacia Antică se apropie foarte mult de limba ţărănimii române din Ţara Zărandului demonstrandu-se că limba vorbită de ţărănimea română se incadrează în limba Edenului,vorbită după potop de supravieţuitorii catalsmului.
După cum am văzut ,popoarele migratore au influenţat foarte slab limba vorbită de ţărănimea care trăia departe de cetăţile şi satele în care s-au aşezat coloniştii romani şi mai târziu populaţiile triburilor migratoare. Aceasta a fost afectată în sensul de diversificare prin acapararea denumrii pentru obiecte şi plante aduse
de triburi din alte zone terestre. Aclimatizate mediului vocabularul ţărănimii a fost majorat cu acestea. Fonetica dacilor, intervenind denumirile originale au fost corectate readucandu-le la modul de pronunţare utilizat mii de ani de daci. De exemplu,numele pomul fructifer piersic a fost transformat în piersăc încadrându-l la un loc cu cuvintele vechi ale dacilor.
Descoperirile aduse in Dacia de popoarele migratoare utilizabile în agricultură,creşterea animalelor,pescuit au imbogăţit limba dacilor. În schimb populaţia băştinaşă a influenţat vorbirea populaţiei migratoare prin numele sub care se prezentau obiectele,plantele,animalele,topicile şi tot ce exista în Dacia ca noutate raportată la cunoştinţele migratorilor. Odată cu plecarea din Dacia, triburile migratoare au plecat cu cuvintele şi denumirile auzite şi învăţate de la daci. La nivel global limba literară română conţine cuvinte de origine latină, greceşti, slave, maghiare etc, şi cuvinte din limba dacilor. La nivelul ţărănimii române , în special în Ţara Zărandului ,se constată cuvinte ale popualaţiei dace inexistente in limba literară şi în procent extrem de mare cuvinte asemănatoare cu cele din limba latină vorbită de populaţia ţărănească a triburilor plecate din Dacia.
Astfel, în limba ţărănimii române din Ţara Zărandului aflăm cuvinte din limba sumerienilor care existau cu sute de ani înaintea apariţiei ţărilor numite latine. În cercetările menţionate in acest articol şi în volumele publicate am arătat împrejurările în care limba vorbită de supravieţuitorii potopului s-a transmis din generatie în generaţie în cadrul ţărănimii dace din Ţara Zărandului şi cauzele de natură materială care au contribuit la vieţuirea acestei limbi până în ziua de astăzi, cu adăugare: la nivel spiritual, limba Edenului nu avea voie să dispară pentru a demonstra prin ea creatia omului ca specie care a trăit în Eden,care a invăţat să vorbească ,să muncească,să scrie şi citească,să obţină informaţii despre Creaţia lumii şi existenţa spiritelor pozitive şi negative din Eden

11.Cuvinte din limba ţărănimii române din Ţara Zărandului

Redăm câteva cuvinte din limba ţărănimii române din Ţara Zărandului cu trimiterea pentru persoanele care vor să aprofundeze această tema la studiul volumelor publicate de noi, din care o parte sunt puse pe internet.
Cuvinte
Pronunţate in limba ţăranilor Sensul în limba literară română
- yyyuuuyyy -ţipăt de durere
-uuuuuyyyy -ţipăt de durere
-uyyu -srigăt de avertizare
-Vha . – ţipăt de spăriere
-toa -ta
-auuă -ţipăt de durere
-au – strigăt anterior actului ce urmează
-cias – ora timpului
-slava – mărire
-so – sosi
-vac -veac
-pst -tăcere
-op – lucrare
-noa -nouă
-aţ -aţi
-da -adevărat
-odat -odat
-oleac – puţin
-leac -medicament
-dă -adu-mi
-cale -drum umblat
-faţ -faţă,imagine
-aci -aici
-dus -plecat
-ood -exclamatie de drurere
-of -oh
-boast -bust
-A -iacă..
-A, -iată..
-neg -.contest
-neag – de la verbul a nega
-vha -iată
-at .-sintagma „at „
-Taşnic -numele Crişului Alb
-şinic -unitate de măură
-Feredeu – Fe (?) Re=Doumnezeu, Deu =zeu
-gladă – apă cu noroi.
-lud -nebun
-gesuială -înghesuială
-cneaz – şef de trib
-beşîni -vânturi
-eneu -legiuitor
-Voicu -nume de om
-Titu -om puternic
-bela -frumos
-faină -frumos
-îngână -repetă
-donodnd -înodând
- oi -.„ voi „
-zc -vorbesc
-zs – verbul a zis
-dondeni -a şopti vorb neclare
-pikase -căzuse,coborâse,jb,
-jâmb -stîmb
- hârcăie -geme
-ţole – îmbrăcăminte
-Oarga – Varga (nume )
-pârlit -sărăcit
-amu -acum
-lungan – înalt
-baună – vorbeşte
-ciufulit – batjocorit
-mişună -muşuroi făcut de şoareci
-crăpat -decedat
-doleţ -şorţ legat la brâu
-apin -plug de lemn
-slăbit .-sărăcit
-călca ce ar vaca -blestem
-nojîţă -urechea opincii
-hurlupi .prune deformate
-verzari -lipii cu brînză şi verdeţuri
-raitoşă -plăcintă coaptă în untură sau ulei
-cocoroage -plăcintă
-ie -ea
-io -eu
-cumnău -preparat pentru dospit (în loc de drojdie )
-piciorage -răcituri
-ureciuşci – paste făinoase de forma urechii
-frast – spirit necurat care duce boala
-hăbuşală – năduşeală
-mai -drug sau lemn pentru bătut hainele la spălat
-ciiiubuleu -vas din lemn pentru apă (sau legat ciubuleu)
-vandră – umblet fără rost,
-hărmişag,cânie -înşelăciune
-şaran – crap (peşte )
-harcă -somn (peşte)
-cică -codiţă
-măşcihoi -tată vitreg
-încolăcit .-legat de şur imprejur
-prunc -copil
-mucă – copil fără cunoştinte
-câcă – fără valoare
-mnezuină – linie de despărţire a două proprietăţi
-nost -nostru
-inge -unde
-hârgie -ciartă
-băl -blond
-ciuvic -negru
-alboiet -albastru
-geal -deal
-încopciat -ataşat
-mi-s -eu sunt
-zăuitat -uitat
-agică -adică
-gios – jos
-sus -sus
-sar -zare de lumiă
- scâncei -scântei
-cubice – groapă de forma cubică
-topşit strivit
-toporişce .coadă de bici
-zdravăn -puternic
-iz – mros
-iuz miros ce iese din om
- ţâc -mic
- ş -şi
-ţân -ţin( de la a ţine )
-zur -sunet-
-One .Ioane
-Eoneş Ionel
-aica -aicia
-gârcian – beregată
-vege -vede
-toacă -instruent care produce sunete
-nemeş -autohton
-nealcoş -fălos,măreţ
-ai -usturoi
-ciurdar -îngrijitor a vacilor la păscut
-purcar -îngrijitor de porci
-bărnaci -brunet
-mirişce -teren cu capetele păioaselor tăiate la suprafaţa pământului
-cocireş -capătul paielor pe mirişte
-slugă – care lucrează în gospodăria altuia
-orbăţ -cerşetor sau sărac
-fântână puţ larg cu pereţi de cărămidă
-cânipişce -loc destinat cultivării cânepii
-topitoare -loc de topit cânepă
-nimaş -loc de păşune
-şagă -glumă
-toporişce -coadă de bici
-zănoagă -tulpină de la loc îngrădit
-şut -animal fără coarne
-răcie -rachiu
-imală – pământ plin cu apă
-zid lipit – tencuit
-cioancă -cioacă
-ciot -capătul tulpinei
- punce -punte
-corăie -zgomotul intestinelor
-brăcinar -şnur pentru legatul ismenelor
-târnaţ -coridon neângrădit
-goron -stejar
-nimaş păşune
-clocitură -copil din entităţi diferite
-sălbănaş ,cusutură artistică la incheieturile cămăşii
-colibă -locul paznicului de câmp
-ciuhă ,sperietoare
-şărcan -furtună mre
-zbârnăie – sunete
-iţă -intrument pentru bătut coasa
-drâglu -instrument de scos perneul din cuptor
-pricolici -suflet de om transformat in animal
-higege -viară
-vârcelniţă -aparat folosit la ţesut
-meliţă -aparat de tocat tulpinile de cânepă
-drugălăi -resturi din fuiorul de cânepă
-hecelă -aparat de scos pozderiile din fuiorul de cânepă
-haârdău -vas mare folosit la storsul vinului
-zurgălăi – clopoţei mici
-sperlă -resturi din funingine
-cip -pictură
-ciupă – troacă pentru îmbăiat copilul

CONCLUZII

1.Elementul primordial în etnogeneza limbii ţăranilor daci şi prin ei a ţărănimii romane,cu precădere din Ţara Zărandului nu este de origine latină. ci edenică .Este limba vorbită de supravieţuitorii potopului
2.Limba vorbită de ţărănime s-a salvat prin numarul redus de căsătorii mixte cu indivizii din populaţiile venetice
3.Limba tărănească a dacilor s-a diversificat prin acaparare de noi cuvinte apărute odată cu dezvoltarea agriculturii, viticulturii,pomiculturii .Au apărut unelte şi produse noi cu denumiri noi care au înlăturat uneltele vechi,care s-au menţinut sute şi mii de ani in gospodăria ţăranului dac şi apoi a ţăranului român .Obiectele înlăturate după un timp oarecare s-au uitat iar denumirile au ieşit din vocabular.
4.Copii ţăranilor români întâmpină greutăţi extrem de mari în ştergerea din memorie a limbii învăţată în familile în care s-au născut şi au crescut pentru a introduce în locul lor cuvintele şi gramatica limbii române literare.
5.Limba intelectualilor români conţine cuvinte de origine latină gramaticală ,slave,greceşti, etc. care nu se află în limbajul ţărănimii române din Ţara Zărandului
6.Cele două limbi, limba vorbită de ţăranii din părţile Zărandului şi limba vorbită de intelectuali până la începutul ultimului război mondial erau atât de deosebite încât în timpul conversaţiei dintre un intelectualul care a crescut in mediu intelectualilor şi ţăranii români multe cuvinte necesitau explicaţii pentru ambele părţi. Intelectualul nu înţelegea cuvintele ţăranului iar ţăranul cuvintele intelectualului . Această situaţie adesea a condus la pierderea proprietăţii de ţărani şi urmaşii acestora prin introducerea în contractele încheiate de „netrebnicii „ a cuvintelor neinţelese ,dăunătoare ţăranului parte in contract – Aceste diferenţieri în parte au fost înlăturate. Cu toate acestea ele continuă să existe şi în zilele noastre.

Arad la 12 aprilie 2012
Academician Teodor Ardelean
Specialist în studiul documentelor

Teodor Filip

„Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui
pământ, şi anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului
continent. Istoricii pun de obicei începuturile poporului nostru la
cucerirea Daciei de către Traian (…) Nici că se poate mai superfi-
cială concepţie.

Departe de mine de a scădea cât de puţin meritele marelui
împărat (—)dar (…) împăratul Traian este un episod în viaţa mile-
nară a poporului nostru. Când a sosit el la Dunăre, statul dac era de o sută şi mai bine de ani în culmea înfloririi; era singura putere eu- ropeană capabilă de a ţine în cumpănă Imperiul Roman.

Şi nu e de mirare că ajunsese aşa. La 513 î.e.n., când Roma stăpânea doar câteva sate de
pamalul stâng al Tibrului (nici cât Ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic, care ţinea calea în Balcani, celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius al lui Histaspe”.

Simion Mehedinţi

De mult timp ni se neagă originile şi limba pentru că ai noştri istorici, intelectuali, arheologi şi alţi învăţaţi, cu multe titluri şi diplome academice, nu au avut o conştiinţă a naţionalităţii noastre. Dar acum, după ce am parcurs două decenii din mileniul III, cum este posibil să mai apară „legal” „ipoteze” dăunătoare?
Pentru falsificatorii de istorie, pentru făuritorii de manuale alternative de istorie, pentru cei care neagă că suntem popor primordial a sosit momentul să afle că de zeci de mii de ani ne numărăm leatul.
Au fost mereu, sunt şi astăzi, „specialişti” care se manifestă din start contra celor ce îndrăznesc să emită ipoteze care zdruncină „valoarea ”operelor” lor. Sentimentul de frustrare al unui astfel de „specialist” faţă de cei care emit o ipoteză ce, dacă s-ar adeveri, ar arunca la coş tot ceea ce el a scris pe baza unor ipoteze pe care le consideră tabu, este foarte mare. Tocmai din această cauză s-au năpustit şi-l combat pe profesorul dr. Ion Pachia-Tatomirescu şi caută să arunce în neant operele acestuia cu privire ipoteza eliberării Daciei de către un strănepot al lui Decebal – Regalian, în anul 258. Aceasta nu se pupă deloc şi clatină toate teoriile istoricilor străini, dar şi români, care susţin că eliberarea Daciei a avut loc odată cu retragerea aureliană (Nota A).
Pentru lichidarea unui popor se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria. Îi distrugi cultura, istoria, religia – cele mai valoroase cărţi ale neamului. Apoi vine altcineva care scrie alte cărţi de istorie şi îi va inventa o altă istorie, de altă origine. Obiceiurile, datinile sunt uitate şi introduse altele în loc. De preferinţă ale Occidentului, că dă mai bine. Între timp, poporul începe să uite ceea ce a fost, ceea ce este. Aşa s-a întâmplat şi cu noi, românii.

SCRIERILE DESPRE DACIA – „PIERDUTE” CU MARE GRIJĂ!

De-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la strămoşii noştri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel, „Dacia”, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut; „Getica”, o lucrare scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşi soartă; „Istoria geţilor”, scrisă de prelatul-filozof Dios Chrysostomos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit şi Ioan Gură de Aur.
„Getica”, o lucrare de sinteză a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului menţionat mai sus, a avut aceeaşi soartă. Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionantă lucrare în 24 de volume, numită „Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care relata amănunţit chiar cuceririle romane în Dacia. Caninius a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian. S-a pierdut!
Plutarh a scris o biografie a lui Traian, pierdută fără urmă. Ammianus Marcellinus a scris 31 de cărţi în care tratează istoria romană de la împăratul Nerva până la Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia!
Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut.
Să mai spună cineva că toate acestea nu fac parte dintr-o „conspiraţie” împotriva contemporanilor autohtoni! Pentru a nu se cunoaşte istoria strămoşilor noştri…
Lista este foarte lungă şi nu se opreşte aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de către Mihai Ibaşcu „cel mai de seamă poet al veacului său”, a sosit în Transilvania la invitaţia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua” inclusiv colindând ţinuturile transilvane. În 1639, moare răpus de ciumă la Danzig, iar manuscrisul său a dispărut în condiţii suspecte! Iată câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscut publicului din ţara noastră:

„Călcând în goană goţii
Cu alţii-n şir grăbit grăbit
Al Daciei şi-al Romei
Pământ de mult râvnit.
Nu şterg a voastre nume
Cum nu v-au nici învins
De v-aţi păstrat lumina
Aşa cum e înscris.

Din depărtate Asii
Venind pe cai gonaci
Pe greci să îi răpună
Pe Misii şi pe Traci,
Cu biciul nici Atilla
Cu hoardele de sciţi
Nu pot frânge neamul
Nepieritoarei ginţi.

Într-un năvalnic tropot
năvala lor zoreşte
Iar slavii vă-nconjoară
Ca marea într-un cleşte”

Despre limba strămoşilor noştri, cu excepţia „Codex Rohonczy” şi a unor inscripţii, nu ne-au parvenit date concrete. După ce Bogdan Petriceicu Haşdeu a dovedit existenţa unui substrat dacic al limbii române, s-a încercat discreditarea sa morală şi ştiinţifică. Chiar de către latinişti români, pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, să dispară.
Şi geografiile care descriau teritoriile dacice au dispărut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care a dispărut. „Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amănunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prezentări făcute de Ptolemeu” (2).
Din hărţile antice nu s-a păstrat nici una care să înfăţişeze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au păstrat cele care reprezintă Dacia de după cucerire.
Chiar în mediile academice se vorbeşte foarte puţin despre strămoşii noştri. De ce? Pentru că erau „barbari”? (Nota C). Dacă vrem în Europa trebuie să susţinem că „de la Râm ne tragem”, trebuie să ne uităm trecutul şi tradiţiile.. .
Nici siturile nu au fost cruţate. Prof. dr. Vasile Boroneanţ, un arheolog contemporan renumit, a afirmat că doar 2-3% din siturile dacice au fost studiate. O opoziţie constantă ne împiedică să dezvăluim valoarea excepţională a acestor situri, a creatorilor anonimi de istorie. „Codex Rohonczy” a zăcut mulţi ani în arhiva Academiei. Nimeni nu a făcut nimic până la Viorica Mihai-Enăchiuc (Nota D), care a tălmăcit-o, iar Napoleon Săvescu, un român plecat de mulţi ani în Statele Unite, a pus-o în circulaţie. Nici o reacţie în mass-media, din partea intelectualilor noştri. „Codex Rohonczy” continuă să rămână necunoscut publicului, deşi circulă pe internet fără semnătură.
Munţii Orăştie au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, mărturii ale unei civilizaţii şi culturi geto-acice de nepreţuit. Începutul l-au făcut romanii.
„În Evul Mediu, regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat, pe Mureş şi pe Dunăre, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării spre Budapesta şi Viena. În luna septembrie anului 1832, arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetuza o foarte frumoasă, interesantă dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: „Victoria dacică” înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E.Ballum a declarat că ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice” (3).
În 1882, la un congres ţinut la Sibiu, Gheorghe Bariţiu a izbucnit în lacrimi mărturisind public cele două vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetuzei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.
În programul de anihilare, de negare a culturii unui vechi Centru Spiritual, se înscriu şi scrierile negative împotriva lui Eminescu, Eliade, Goga sau Brâncuşi. Deoarece, masa de „ascultători” a devenit mută. Într-o societate consumistă nu avem nevoie de Istorie, de Tradiţie, de Rădăcini. Ne delectăm cu politica suburbană şi precară a guvernanţilor noştri. Promisiunea unui „job” cât mai călduţ, asta ne trebuie!
Se susţine că suntem urmaşii a doi bărbaţi: Traian şi Decebal! Este o problemă a contemporaneităţii incizată de cultura occidentală cu ale ei drepturi pentru homosexuali, conform căreia trebuie să îi ridicăm în slăvi pe cei care ne-au jefuit, ne-au înrobit şi ne-au pus să luptăm în arene ca gladiatori spre desfătarea publicului roman…

OBIECTIVUL CONGRESULUI MONDIAL DE ISTORIE DE LA MONTREAL – DISPARIŢIA STATELOR ŞI NAŢIUNILOR!

Pentru occidentali, România este ţara romilor, a hoţilor şi a cerşetorilor. Aceştia să fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupă cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor, etc. România este la mâna unor „dizidenţi de catifea”, care, după decembrie 1989 nu au scris nimic, dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând după „reţete” stabilite în altă parte. Privitul spre Vest a devenit sport naţional…
„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul „naţiunilor culturale”
Prin „naţiuni culturale”, autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie…”modificate, pentru să ele nu mai corespund „criteriilor culturale”, după care ar urma „spiritualizarea” lor, cum le place unor să spună (Nota B). Primele victime se cunosc: Iugoslavia şi Cehoslovacia” (1).
Din păcate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă. De fapt, nu sunt fatalist, dar, o „România suverană şi independentă”, cum suna generosul crez politic al seniorului Coposu, nu cred că mai este posibil. Totul concură la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totală…
În ziua de astăzi se duce o politică perfidă pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoaştem câte ceva, să le popularizăm. Voi? Să nu uitaţi! Şi să cultivaţi aceste lucruri copiilor şi nepoţilor voştri, . Nu mai căutaţi mistere în afara ţării. Pentru că există nenumărate dovezi ale civilizaţiei care ne-a precedat, dovezi care atestă că pe aceste meleaguri au trăit oamenii primordiali, care s-au răspândit în toată Europa şi pe toate continentele, dând naştere civilizaţiilor care acum ne ignoră. Acestea sunt adevăratele mistere uitate…

Nota A - Dar, trebuie să specific că această ipoteză a fost publicată în 1998, în cartea „Dacia (Dacoromânia) lui Regalian”, Ed. Aethicus şi îi aparţine lui Iosif Constantin Drăgan. Nu se ştia acest lucru? În acest sens, recomand cartea „Noi, tracii şi istoria noastră multimilenară”, Ed. Nagard, Milano, tradusă în 8 limbi sau „Mileniul imperial al Daciei”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Nota B- Teoria a fost inventată de Samuel Huntington, evreu, mason de grad înalt şi expusă în cartea „Ciocnirea civilizaţiilor”.
Nota C – Dl director al editurii OBIECTIV Craiova, Eugen Delcea face următoarea remarcă: „barbari”, „adică aveau obiceiul generalizat de a purta barbă! Pentru greci şi romani, singurii la care nu exista acest obicei, toţi ceilalţi erau…barbari. Cu timpul, cei interesaţi i-au dat conotaţia peiorativă cunoscută azi”
Nota D – Viorica Enăchiuc este absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din Neoliticul Mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

Surse:
1. http://www.dacia.org;
2. http://ro.altermedia.info/cultura/scrierea-de-la-Tartaria-cea-mai-veche-scriere-din-lume_4603html;
3. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=&lang=ro:

Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea:
“Este trist sa stai de vorba cu “profesori universitari in arheologie” care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii”.
A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele “arsuri”), fara o echipa solida multi - disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit tuiul.
L-am intrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns:
“Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu “Dacii” - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti.
Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: “Ospetele Nemuririi”, “Enigmele Civilizatiei Dacice”, “Fierul-Piatra, Dacii-Timpul”, “Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice”, publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO.
El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseste peste noapte, o ridica si … dispare.
“Ei, asa or fi legile pe aici” si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe “tovarasii” arheologi care vin, iau si … pleaca.
Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou “echipa” de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da “cadou” si lui Andrei … un Cui Dacic “cu tema” sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume.
Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca “tema de lucru”, care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare.
O “Minune Antica”, care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos!
Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard.
Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic.
Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala “dacica”, ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu. Vrind sa verifice minunea, Andrei ia “Cuiul lui Pepelea” si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog: 1. suprafata - Magnetita “Fe3O4″ 2. oxid de fier “FeO” 3. alumo-silicati.
Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de “domene”, unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este “ciudatenia”, sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar … in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!
Ei domnilor si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o “mica” armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce … citiva kilometri din Spatiul Dacic.
Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului … 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii?
Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel. Ca dacii ne-au lasat mostre de “civilizatie” extraordinara ca:
- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani
- Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.
- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea “asa ziselor cetati” din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.
Dar nimanui, se pare, ca nu-i pasa acolo sus, la nivel “profesoral” de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel “Cui al lui Pepelea”, spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!
Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica “Eu ma grabesc sa curg” (in sanscrita).
Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in “Zona Sacra” a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind domnilor arheologi, istorici, lingvisti?
Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca “Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in contiuna, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea.
De aceea el daco-romanul cind spune “buna ziua” de fapt spune “Bun e Dyaus”. El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si … in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiti Dacii “the chosen people”.

Adrian Bucurescu

Desi, dupa spusele lui Herodot, intre popoarele cunoscute de elini, tracii erau al doilea popor ca marime, dupa inzi, in cartile occidentale, de specialitate sau pentru publicul larg, abia sunt amintiti. La capitolele de vechi religii, zeii si semizeii geto-dacilor nu apar niciodata, desi sunt pomeniti inca de Herodot, Socrate, Platon si de alti invatati antici, iar in epoca moderna de Mircea Eliade, in celebra lucrare “De la Zalmoxis la Ginghis-han”. Drept e ca si istoricii romani contemporani ii neglijeaza fatis pe stramosii nostri, argumentand, in particular, ca prin Traian si ai lui suntem mai “europeni”! Dar geto-dacii ce erau? Azteci, tatari, malgasi? O comemorare aproape secreta Vecinii nostri de la sud de Dunare nu se sfiesc deloc sa-i declare pe traci stramosii lor, uneori chiar in detrimentul componentei slave. Prin cercetari intense, prin carti si reviste in limbi de circulatie, prin expozitii itinerante in Europa Occidentala si SUA, bulgarii ne-au luat-o demult inainte in privinta mediatizarii religiei, culturii si istoriei tracilor. Si, dupa cum se stie, si bulgarii vor sa intre in Uniunea Europeana. Anul acesta s-au implinit 1900 de ani de la moartea eroica a regelui Decebal si ar fi fost de asteptat ca, in amintirea acestui eveniment dureros, sa fie organizate manifestari de amploare. Asi! Cele ce s-au infaptuit in aceasta vara, mai importante fiind la Orastie si la Manastirea Cetatuia - Negru Voda, nu au fost prea mediatizate. Culmea absurdului, Ministerul Culturii si Cultelor, in loc sa se implice in aceasta pomenire, a sprijinit sarbatorirea cuceririi Daciei de catre romani, precum si omagierea lui Traian, renuntand la acest nonsens abia dupa ironiile amare aparute in presa. Nemuritorul Zalmoxis Textul lui Platon, care il citeaza pe Socrate, care, la randu-i, relateaza ce a aflat de la un medic trac despre Zalmoxis, este cel mai frumos elogiu adus unui zeu in lumea antica. Acum cativa ani, in “Romania libera”, Ana Blandiana scria ca, vorbindu-se intr-un grup de straini despre respectivul text, un irlandez a afirmat ca, daca ar fi fost legat de istoria tarii sale, ar fi fost inscris pe steagul national! Noi descoperiri arheologice confirma maretia lui Zalmoxis in lumea traca. Astfel, intr-un tumul de la Aleksandrovo (Bulgaria), a fost gasita o superba fresca reprezentandu-l pe marele zeu calare, vanand un mistret, ceea ce confirma credintele tracilor in privinta dusmaniei dintre Zalmoxis si un demon zoomorf. Aceasta vanatoare explica de ce, la inceput, dragonul geto-dacic avea cap de mistret, iar infigerea lui in sulita simboliza, dupa Vasile Parvan, victoria razboinicilor nostri asupra dusmanilor. Daca istoricii romani se leapada de Zalmoxis, unii straini sunt fascinati de el, socotindu-l simbol al frumosului, al zborului si al cerului. Numai asa poate fi explicata denumirea de Papilio Zalmoxis a unui fluture tropical african, albastru-deschis, cum este si cerul senin. Cum ne dam cu stangul in dreptul Ocultarea comemorarii lui Decebal nu este decat culmea sirului de nenorociri abatute asupra a tot ce aminteste de geto-daci. Am relatat, de nenumarate ori, despre situatia dezastruoasa a cetatilor dacice, indeosebi a Sarmizegetusei Regia. Acum vin informatii sumbre de la Timisoara, unde un sit arheologic, vechi de sase milenii (!), continand vestigiile mai multor civilizatii succesive, a fost distrus prin ridicarea unei constructii industriale. Situl arheologic din cartierul Freidorf este cea mai complexa asezare antica cercetata in ultimele doua decenii in judetul Timis. Stratigrafia este formata din mai multe locuiri succesive, dintre care, cea mai veche este o asezare din perioada eneolitica, constand in locuinte apartinand culturii Baden, datata in mileniul al IV-lea i.d.Hr. Peste acest nivel se gasesc doua faze de locuire daco-romane, prima de la sfarsitul veacului al II-lea d.Hr., iar a doua se intinde pana in veacul al IV-lea d.Hr. Urmeaza un orizont format dintr-o necropola germanica de la sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul celui de-al V-lea, care a functionat ulterior abandonarii asezarii anterioare. Ultimul nivel, cel mai de sus, e o asezare veche romaneasca din secolele VIII-X. Obiectivul industrial construit este situat chiar pe centrul sitului arheologic si a ajuns sa distruga asezarea pe directia est-vest. Este limpede ca, pentru aderarea la Uniunea Europeana, cel mai putin pregatiti suntem la cultura. La ce sunt buni niste hoti! Parca spre a compensa pierderile pe care le sufera cetatile dacice, noi descoperiri arheologice mentin subiectul in actualitate, in ciuda Ministerului Culturii si Cultelor. Astfel, dupa ce niste hoti de lemne i-au defrisat padurea, un localnic din satul Tarcov, comuna Parscov, judetul Buzau, a descoperit recent ruinele unei cetati dacice, pe care arheologii au datat-o in secolul II i.d.Hr. Aceasta este a treia cetate dacica de la Curbura Carpatilor, dupa cele de la Carlomanesti, capitala unei uniuni de triburi, si Pietroasele, cetate de cult. Dupa dr. Doina Ciobanu, directoarea Muzeului Judetean de Istorie Buzau, intre cele trei cetati se comunica, in caz de pericol, cu ajutorul focului aprins pe culmile cele mai inalte. Toate cetatile stravechi fiind acum in primejdie, nu ar trebui, oare, aprinse iarasi focurile pe munti?

artline.ro

După aproape 150 de ani, de preste plaiuri, poposit-a în cetatea lui Bucur un alt doctor ardelean care ne rescrie istoria după propria bolunzenie! Halal istorie!
Canoanele lui Roller infailibele, năucitoare şi nimicitoare pentru cultura română impuse de unul din marii criminali ai comunismului românesc, a căror fapte au ajuns secret de stat! Odată cu ocuparea ţării de către trupele Armatei Roşii, România a fost luată în stăpînire de o altă armată nedeclarată dar prezentă peste tot, adusă de ocupantul sovietic – armata secretă a cazarilor bolşevici! Zeci de mii de cazari trecuţi cu căţel şi purcel de la sionism la bolşevism(vezi Sfînta minciună), au venit în România să ne înveţe comunismul de cazarmă pe care ei l-au pus pe gîtul ruşilor şi al celorlalte popoare din fostul imperiu ţarist. Dar mulţi dintre ei erau urmaşii migratorilor veniţi în ţara noastră de la 1860 pînă la 1918! De profesie inginer, în anul 1948, după ce Academia Română este curăţată de ,,elementele reacţionare” ale burgheziei româneşti, acest criminal este numit de către comunişti, membru în al instituţiei.
Din această calitate şi din funcţiile politice pe care le-a ocupat el a reuşit ca pînă în anul 1958 – cînd a dat colţul în condiţii misterioase – să mutileze în totalitate identitatea şi cultura românilor. Încă din toamna anului 1945 cazarii bolşevici erau sătpînii de fapt ai Românie, iar parodia de alegeri care l-au adus pe momîia numită Petru Groza în fruntea ţării, a fost dorinţa lor de a-şi legitima într-un fel puterea pe care o deţineau. La începutul anului 1948,Tribunalul Poporului din Bucureşti, printr-o decizie a făcut cunoscută ,,Lista publicaţiilor interzise”, unde aproape 100000 de titluri de cărţi, reviste şi ziare au fost interzise şi puse sub cheie. Sub incidenţa acestei decizii a intrat tot ce s-a scris în timp pînă la acea dată şi contrazicea nebuniile cazarilor bolşevici, iar el ca unul din noii stăpîni ai României ne-au scris o altă Istorie a Românie în anul 1951, care spune că sîntem un popor slav ce am învăţat o latină păsărească nu se ştie unde şi nu se ştie cînd, acest popor este împărţit în trei grupuri etnice – moldoveni, valahi şi ardeleni – asupriţi cumplit de români? De fapt se relua prin instituţii oficiale tezele comuniştilor străini care spuneau că îi reprezintă pe români în Comintern prin anii 1925, numai că acum aceste monstruozităţi erau băgate în cărţile de istorie ale statului român. Cît timp Ana Pauker a fost ,,regina neîncoronată a Românei”, puterea cazarilor bolşevici a fost absolută iar genocidul cultural a luat proporţii despre care nimeni nu vrea să vorbească în prezent. După mazilirea ei, cazarii au început să piardă din putere în favoarea grupului autohton de canalii în frunte cu Gheorghiu – Dej. Acesta a încercat în anii 1953 să fie reprimiţi o parte din academicienii maziliţi în 1948 dar s-a opus cu înverşunare Roller şi A. Drăghici, tartorul dosarelor originii ne-sănătoase a fiecărui român!. În 1958 Gheorghiu-Dej a sprijinit din nou această iniţiativă la care tov. Roller s-a opus din nou. Fiind mai puternic, curentul autohton a reuşit să se impună în faţa veneticilor cazari, dar înverşunatul bolşevic ştia că Gheorghiu-Dej avea bube capitaliste în cap din perioada cînd conducea sindicatul de la uzinele Malaxa şi stătea în casa patronului pe care l-a şi ajutat să fugă în străinătate. Căutînd să-l rupă pe tov. Dej, lifta bolşevică a închinat steagul dar se pare că a fost ajutat să facă acest gest de bine! Chiar dacă el a dispărut, ideile istorice şi culturale puse în circulaţie de această canalie nu au fost abandonate de istoricii români, pe care le-au cosmetizat, le-au lustruit şi au rămas tot la postulatele că strămoşii noştri au fost nimiciţi de romanii, care au adus aici puhoaie de colonişti şi din acest amestec omenesc s-a născut poporul român, fără identitate, fără istorie, fără vocaţie civilizatoare, dar sălbatic şi dornic de sînge nevinovat! Tot felul de lepşiţi trăind sub mistica prostiei revelate, ne-au îndobitocit şi o fac şi în prezent cu mare osîrdie că sîntem un popor ieşit din scursurile imperiului roman amestecaţi cu un puternic element slav, format în decursul a peste 1000 de ani pe fostul teritoriu al Daciei şi care nu am adus mai nimic în cultura Europei! Ca să dovedesc cît de ticăloşi sînt cei care conduc neamul românilor, cît de rău i-au îndobitocit şi cît de mult îi urăsc am să mă folosesc de informaţii din istoria Suediei, care este un model de structură socială în Europa şi în lume.
Legile lui Zamolxe la suedezi Neamurile goţilor ce au trăit între şatrele geţilor în pace sau gîlcevi uitate, timp de peste 750 de ani nu au plecat toate spre vest la prăduială după anul 401 cum vrea să ne convingă istoria. O parte dintre ei s-au întors în regiunea lor de baştină adică în Germania şi partea de sud a Suediei. Aceste informaţii se găsesc în istoria veche a suedezilor scrisă pe pietre cu alfabetele runice care spun despre goţii decedaţi în Grecia sau Macedonia ajunşi aici cu ceva gînduri urîte de jaf. Iar unii s-au stins pe drum către baştină semn că nu au venit să viziteze ţinuturile Afroditei şi cei care le-au ieşit în cale nu s-au lăsat peniţi fără să le dea la mir. Pentru că aceşti suedezi au un respect deosebit faţă de trecutul lor, unii s-au ostenit să-l pună în texte astfel ca informaţiile să fie transmise generaţiilor viitoare. Printre cei care s-a învrednicit cu asemenea muncă a fost şi Carolus Lundius ce a scris o carte intitulată Zamolxis, Primus Getarum Legislator şi tipărită în anul 1687 la Upsala iar în româneşte a fost tălmăcită la anul 2002. De profesie jurist şi avînd calitatea de consilier al regelui Suediei, în trebuşoara înfăptuită dovedeşte serioase cunoştinţe de istorie veche şi lingvistică. Cartea lui este şi în prezent foarte apreciată pentru înalta erudiţie dovedită. Ceva asemănător s-a întîmplat şi la noi cu un avocatul N. Densuşianu numai că a avut o soartă greu de acceptat, istoricii l-au acuzat că este nebun! Fire bătăioasă şi foarte sigur pe ce spune, Lundius nu ne mai lasă să umblăm cu cotite: ,,Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere unanimă, Goţi. …grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”. Uite aşa, să ţi se zbîrlească freza de greutatea acestor vorbe! Fiind bun cunoscător al celor juridice spune că toate legile goţilor/geţilor au fost date de marele gînditor Zamolxe. Parcă prea se întrece cu gluma suedezul şi ia în derîdere toată floarea cea vestită a istoriografiei româneşti. Se mai sumeţeşte fără putinţă de îndoială: ,,…Zamolxis în pergamentele noastre Samolses. La el sînt raportate începutul legilor paternale şi apărarea acestui adevăr. Cine este el şi de unde vine? El aparţine Geţilor care sînt aceeaşi cu Goţii şi Sciţii”. Îl citează pe Diodor din Sicilia care spune despre Zamolxe că a fost marele legiuitor al geţilor, ce le-a schimbat viaţa în bine şi i-a făcut mai vrednici şi mai drepţi! Măi să fie, parcă se ţine numai de ghiduşii ca să ne încreţească nouă minţile! ,,Tăbliţele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci cînd vorbesc despre originea legilor paternale(naţionale), fac referire la Samolse. Despre el nu se ştie foarte exact dacă a fost om sau cînd s-a născut. Totuşi cei mai mulţi autori afirmă, cu cea mai mare uşurinţă, că s-a născut întru-un loc pe Pămîntul Tracic. Pe atunci acolo locuiau Geţii, adică cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci după cum spune Herodot. ..Cei care în Tracia erau numiţi Geţi, au fost numiţi pe vremea lui Procopius(istoric grec mort la 562) Goţi şi în vremuri mai vechi fuseseră numiţi Sciţi. …De reţinut acest adevăr unic şi anume că geţii şi goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că aceştia s-au mai chemat şi cu numele de Sciţi”. Îl mai aminteşte pe scriitorul grec şi cu scrierea Vandalii unde spune că: ,,Naţiunile gotice au fost multiple şi odinioară dar sînt şi astăzi. Cele mai nobile dintre acestea sînt Goţii, Vandalii, Vizigoţii şi Gepizii. Sînt unii care i-au numit Geţi pe aceştia. …Dar aceştia, adică geţii nu diferă de goţi decît prin nume”. Parcă te pune pe gînduri zburdălnicia acestui suedez plin de rîvnă pentru trecutul glorios al neamului său. Ca să înţelegem hotărîrea lui Lundius trebuie să deschidem urechile şi la argumentele istorice pe care le foloseşte pentru a-şi dovedi susţinerile. Îl citează pe Procopius cu scrierea De bello Gothorum care precizează: ,,Acesta este modul de a trăi a locuitorilor insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decît celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s-au aşezat lîngă heruli(popor scit locuind în regiunea lacului Maeotis) sosiţi acolo”. Iar Plinius în Istoria naturală spune despre insula Thula: ,,Unde nopţile clare de vară confirmă la rîndul lor că ceea ce raţiunea a cugetat, e demn de crezut în zilele solstiţiului, soarele înălţîndu-se mai aproape de axa lumii, printr-un spaţiu îngust al luminii, pămîntul are şase luni de zile fără întrerupere noapte, cu o distanţă diferită de solstiţiul de iarnă. Tocmai aşa avea loc pe insula Thula cum a scris Pythias din Massilena(navigator din Marsilia) la o distanţă de şase zile din Britania spre nord”. Dar prima patrie a Goţilor - ţinutul Svithiod era situat la nord de Marea de Azov, în cel mai nordic punct chiar şi avea un climat foarte aspru, regiunea este secătuită de ger şi zăpadă iar viaţa era foarte grea. Pentru un trai mai bun au migrat o parte către vest ocupînd teritoriile actuale ale Germaniei iar alţii către nord-vest ajungînd în regiunea Smaland din sudul Suediei care în vechime se numea Guta şi era locuită de guţi sau gutari, o ramură agoţilor. Voi reveni la acest ram germanic şi la baştina lui. Îl aminteşte şi pe Iordanes cu De origine actibusque Getarum(Despre obîrşia şi faptele geţilor) unde se spune cum au ajuns pentru prima dată goţii în Sciţia vecină cu Marea Neagră. Îi laudă pe sciţi şi aminteşte informaţiile transmise de către Pitheas din Marsilia(vestit naviga- tor şi geograf din secolul lV î.e.n.) care spune despre Basileea ca fiind sediu al sciţilor regali. Herodot aminteşte şi el această împărţire a sciţilor în sciţii nomazi şi sciţii regali. Ca să convingă ce neam de soi erau aceşti sciţi îl aduce la lumină pe Justinus care spune: ,,După cum se poate vedea, ce este de admirat la sciţi, este ceea ce le-a dat lor natura, ceea ce grecii nu pot obţine nici prin nesfîrşitele doctrine ale înţelepţilor şi preceptele filozofilor, căci sînt întrecuţi, punîndu-i în balanţă de bunul simţ înnăscut şi obiceiurile neşcolite ale barbariei: căci sciţilor le-a folosit mai mult necunoaşterea viciilor decît le-a folosit grecilor cunoaşterea virtuţii”. Pentru ca elenii să nu-l acuze de ceva gînduri necurate îl pune alături şi pe grecul Xenofont cu ceva ziceri pline de folos puse în Despre faptele şi vorbele lui Socrates şi spune că spre deosebire de celelalte popoare, Sciţii şi Tracii sînt dotaţi de la natură cu această netă superioritate în a mînui arcul şi săgeţile. ,, Legile persane, de fapt urmăresc prevenirea delictelor, ele prevăd ca încă dintru început cetăţenii să nu iasă din litera lor, să nu cadă în ceva necinstit sau să se amuze de un lucru ruşinos sau de o faptă criminal” extras din Copilăria lui Cyrus. Iar legile suedeze, atît mai vechi, cît şi mai recente la care face referire autorul, nu se face numai menţionarea săgeţilor, ci totdeauna sînt pomenite împreună arcul şi săgeţile. În probleme de moştenire, cînd se făcea succesiunea, acela din fii era socotit mai norocos şi deci mai puternic în războaie, care moştenea 12 arcuri; acesta se numea de fapt. Scit. Şi conchide plin de fermitate: ,,Socot că s-a demonstrat clar pentru a spune că Goţii şi Geţii sînt aceeaşi cei mai neînvinşi prin virtute şi fapte şi care mai sînt cunoscuţi şi sub alte nume”. Mai aminteşte de năvălirile goţilor în sudul Europei, regatele pe care le-au întemeiat pe teritoriul Daciei şi mai către est în nordul Mării Negre precum şi trecerea lor pe malul drept al Istrului apoi migrarea către vest după anul 401 cu întemeierea statelor germanice în Italia, sudul Galiei şi Spania. Cînd goţii au plecat din Balcani să răstoarne imperiul roman de apus şi să-l treacă sub sabie au dus cu ei şi legile după care s-au ocîrmuit în nordul Mării Negre, la gurile Dunării sau în sudul acesteia cînd au locuit în Tracia. Aminteşte cu vădită mîndrie de legile ostrogoţilor în Italia, legile vizigoţilor din Spania, pe lîngă altele ale longobarzilor, burgunzilor, francilor, alemanilor care se trag toate din legile goţilor. Despre ilustru învăţat Olaus Magnus spune că ,,a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia un volum de legi gotice/getice, scris cu caractere gotice/getice şi că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră mulţi ani de cînd goţii locuiseră Italia, era cu grijă păstrat de către perusieni. Acest volum este o carte conţinînd legi ale goţilor, reunind un ansamblu de legi de care se folosesc şi astăzi Sueţii şi Goţii, aşa că s-au descoperit exact aceleaşi legi care sînt şi astăzi în vigoare. Această concordanţă a conţinutului legilor ne-a condus la un argument foarte sigur şi anume că Goţii, cînd au plecat în Italia, au luat cu ei şi codurile de legi.…Legile străvechi paternale ale tuturor Goţilor şi în parte privitor la expediţiile ostrogoţilor, atît cea militară în Grecia cît şi în alte locuri, cu un cuvînt se menţionează regiunile migraţiei”. Lundius ia o parte din informaţii din lucrarea lui Iornandes care aminteşte de leges bellagines ca vechi legi luate de goţi de la strămoşii noştri geţi. Iordanes era şi el got născut în Panonia sau Dacia care a avut o pregătire culturală serioasă şi a cunoscut realităţile din Dacia prin experienţă personală la care s-a adăugat sursele orale sau scrieri dispărute. Cum Iordanes a folosit în mod evident şi izvoare gotice despre care nu ştim, putem spune că Getica sa reprezintă în mare măsură o tradiţie istorică gotică. Luînd informaţii de la Orosius că goţii sînt geţii de altădată, împrumută date din istoria acestora găsite în autori vechi pentru a arăta virtuţile şi faptele de seamă ale neamului got în vremurile de demult. O istorie fabuloasă a goţilor precede istoria lor adevărată. Informaţiile transmise de Iornandes cu privire la leges bellagines sînt în mare parte corecte numai că noi românii umblăm tot cu părul în ochi şi scuipăm pe adevăr pentru că supără anumite căpăţîni nebune! Mai spune că sistemul juridic suedez de la acea vreme avea rădăcini adînci în legile lui Zamolxe şi nimeni nu cuteza să pună la îndoială această istorie. Îl invocă pe Seneca cu privire la judecătorii infernului pentru a arăta că au elemente comune şi cu vechiul sistem juridic al romanilor. La judeţul din lumea tăcerii cei trei magiştri Minos, Rhandamanthes şi Aeascus erau singurii care aveau dreptul de judecată şi împărţire a dreptăţii. Cel mai important dintre judecătorii era Minos, căruia îi urma Aeascus după afirmaţiile lui Platon şi Plutarh şi el putea să judece singur cînd lipseau ceilalţi doi. Numele lui la Svioni, înseamnă ,,mai bun” căci man, minn, minur, madur şi cuvîntul compus lagmadur îl susţin. Aşa cum se arată din legile străvechi suedeze această expresie înseamnă, a judeca foarte drept, a desfăşura audierea corectă a martorilor, a conduce procesul în locul regelui. Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită la Svioni şi Gothoni kasla şi staf. Din acest motiv, la goţii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest termen sau sceptru judecătoresc numit stava şi judecătorul s-a numit tot stava, iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Pe tăbliţa 30 avem felul de judecată descris de Lundius şi practicat în Moesia pe la 150 î.e.n. dar şi în vremea cînd goţii erau pe meleagurile de la sudul Istrului. Bazorio era foc de nemulţumit cum merg treburile în Moesia şi a pornit cu oaste să îndrepte strîmbătatea lui Eneo pe care l-a adus la judeţ sub un copac fiind judecat în faţa neamului său. Pentru că nu avea pe unul mai vrednic să pună în loc i-a dat înapoi sceptrul acestui nimic de Eneo! Tot despre judeţ la geţi se mai vorbeşte în tăbliţa 33 unde solul trimis la besi nu a făcut treabă bună iar cînd s-a întors pe şapte cărări a fost judecat de dage balo şi măsurat cu toiagul în văzut tuturor spre a fi pildă. În limba română avem stava cu sensul de loc umbros unde se odihnesc animalele şi stavăr cu sensul de fermitate, hotărîre, stabilitate iar stol înseamnă masă şi stola are sensul de strat iar figurat făcut cu mare grijă. Uite că sîntem şi oleacă de suedezi sau mai corect ei au ceva împrumutat de la noi aşa cum o spune cu mîndrie chiar Lundius! Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că la vechii suedezi judecătorul slăbea mînerul bastonaşului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăţi de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit şi de colecţionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici şi scrierile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare, skaptebreff(scapă-te bre!) cum se obişnuieşte să li se spună în Goţia de Vest şi în multe alte locuri. Iar scrierile Eddice ne spun că zeii tocmai sub frasin îşi desfăşurau judecăţile pe lîngă alte raţiuni mai ales pentru că dintre toţi copacii, frasinul este cel mai puternic şi cel mai bun. Ei foloseau pe radmenn care erau sfetnicii înţelepţi ai regelui în număr de 12, şi mai îndeplineau funcţia de asesori judecătoreşti. Plin de mîndrie încheie: ,,…Aşa cum s-a arătat filozofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis şi a neamului nostru; din izvoarele ce s-au iscat şi principiile şi preceptele juridice şi tot ele s-au revărsat în for; ele sînt exemplul de nezdruncinat al adevărului.…Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că ceea ce am făcut eu este mai puţin corect, prin faptul că, vorbind despre începuturile legilor la geţi, mă refer în primul rînd la Samolse ei crezînd cu tărie că erudiţii noştri s-ar fi inspirat din literele greceşti dar literele getice, fiind deja inventate şi puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi şi a înţelepţilor noştri experimentaţi în literatura scriitorilor vechi, de asemenea inşi, ei nu vor fi socotiţi ca atare, pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posterităţii îi va condamna – şi sînt demni de a fi condamnaţi în unanimitate, aceasta, deoarece despre stilul lui Samolse ne stă mărturie autoritatea unor istorici antici care consemnează cu toată claritatea adevărul”! Bravos neică, le-ai dat în bot să-i saturi de lehăit!
În cele mai vechi documente suedeze, scrierile Eddice, se distinge la mare cinste spune Lundius şi ,,Teologia lui Samolse care este, în acelaşi timp şi cea a celor mai vechi cetăţeni ai Sueoniei, se face deosebire între viaţa viitoare a celor drepţi, dusă în fericire şi cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpămînteni.Dumnezeu însuşi a făcut cerul, pămîntul şi toate cele care se găsesc pe el şi ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul al cărui suflet i s-a introdus în trup ca nemurire, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere, sau dacă este ars, în cenuşă. Cei drepţi trăiesc veşnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff, cei nedrepţi însă sînt aruncaţi la zeii subpămînteni”. Şi ne lămureşte el cum vine vorba despre acest ţinut misterios şi plin de încîntare Gimle. ,,În partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu şi cu un soare mai strălucitor decît oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cît timp vor fi focul, cerul şi pămîntul şi acolo vor locui în veci cei cinstiţi şi drepţi. Toate aceste scrieri spun că această lume unică ar trebui să piară în flăcări astfel: într-o zi această lume va dispărea prin foc”. Rămîi uimit despre asemănarea zicerilor vechilor suedezi şi basmele noastre populare dar şi tradiţiile precreştine ale poporului român păstrare atît de bine în mituri şi legende. Limba română veche are cuvîntul cimili cu sensul de a explica, a clarifica, a tîlcui, adică un ţinut al judecăţii. Edda face referiri privitoare la fericirea de după moarte a celor drepţi şi la pedepsirea, chiar şi răstignirea celor nedrepţi în iad. El ne spune că acest ţinut al fericirii este în partea sudică a cerului pe care localnicii o numesc gimle, cuvînt care în emegi este compus din gim cu sensul de mesager, direcţie, călătorie şi le cu sensul de strălucitor, încîntător, măsură dreaptă. Mai adaugă cu acribie că despre acestea se găsesc informaţii şi în inscripţiile vechi gravate în piatră de către profani unde le vedem cu sufletul şi cu ochii noştri de pe aceste meleaguri şi locuinţe de la lăcaşurile celor fericiţi la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrăţişînd şi înlănţuind toate. El nu folosesc cuvîntul Walhalla pentru a arăta ţinutul eroilor şi a oamenilor merituoşi precum goţii din Germania. Dar şi acest cuvînt are legături cu plaiurile noastre mioritice fiind apropiat fonetic de Valahia. În Edda mai sînt descrise pe scurt lucruri despre nemurirea sufletelor în care geţii au crezut din totdeauna(geţii adică gautoi, gautar, gothar, gothi) şi ne dă spre adîncă şi tristă meditaţie cuvintele meritorii ale lui Bonaventura Vulcanius din De literis et lingua getarum sive gothorum(Despre literele şi limba geţilor sau goţilor) apărută la Lyon în anul 1597. ,,Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decît al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adîncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnînd puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic”. La noi multe adevăruri au fost trecute sub tăcere iar asemenea gînduri venite din partea unui străin te lasă fără cuvinte!
Dar să revin la vechea denumire Guta din regiunea Smaland situată în sudul Suediei şi la locuitorii ei guti saugutari, ce făceau parte din neamul goţilor. Informaţiile vechi spun că obîrşia neamurilor goţilor era undeva deasupra Mării de Azov (Lacul Meotic) şi de acolo au migrat în timp spre vest sau nord-vest. În scrierile sumeriene s-a consemnat că oraşele-state ale lor au intrat sub stăpînirea unui popor foarte violent care a năvălit din munţii din nord numit guti sau gutei. Au stăpînit neamul emeşilor în perioada 2150 – 2060 după care au dispărut din istoria acelei zone. Se spune că erau roşcaţi şi cu pielea albă iar emeşii i-au numit ,,balauri ai munţilor” ce vorbeau o limbă bolborosită. Şi în prezent în ţinutul muntos al Kurdistanului din Iraq în zona oraşului Erbil – vechiul ţinut de unde năvăleau guţii peste emeşi - există o populaţie cu părul roşcat, pielea albă şi ochii albaştri. Dacă trecem aceşti munţi spre nord şi ne mişcăm ceva spre est, ajungem exact în regiunea de baştină a neamului goţilor cu rămurica lui suedeză guţii din Guta. Nu întîmplător limba gotică dar şi suedeza veche şi germana au cuvinte comune cu limba arabă chiar dacă aceste neamuri nu au fost vecine după cum spune istoria. Şi totuşi ele au fost împreună la sfîrşitul mileniului lll î.e.n. aşa cum am arătat mai sus iar guţii i-au alungat pe akadieni – popor semit, cînd au ocupat statele sumeriene.
Dau mai jos cîteva cuvinte din limba gotică şi suedeză veche luate din cartea lui Carolus Lundius şi le compar cu limba română şi arabă. Cu caractere îngroşate este cuvîntul gotic, cu caractere normale este cuvîntul românesc iar cu caractere italice este cuvîntul arab.
achtbar: onorabil, remarcabil = akbar: înalt, mare, inegalabil, din înaltul cerului; aet: rubedenie, arbore genealogic = aed: poet grec din vechime care transmitea legendele şi miturile unui neam; aewe: a avea = aieve: întocmai, aici, a confirma ceva = awan,ewan: a avea; agha: stăpîn, feudal = agă: comandant, şef de poliţie = aghaewer: stăpîn; al:progenitură, urmaş = a lu: fiul lui, urmaşul lui; arf: arc, săgeată = arc: unealtă cu coardă folosită pentru aruncat săgeţi;arfdabolker: moştenitor ereditar = cuvînt compus din arc + dabo: cetate + licăr: luminiţă mică, prelingere; atta: tată = ata: tată în aromână = at: tată; begia: a împrăştia, a răspîndi = begea: ferestruica din acoperişul casei pe unde iese fumul sau se face aerisirea; bassa, pasa: principe, important = başi: căpetenie, cap = paşa: conducător;baera: copii = baera: sfoara de care se agaţă traista, legătură, amuletă = bar: copil; baer: pământ, proprietate = baer: salbă, legătură, barieră = ber,baer: pământ; burga: a ocroti, a ascunde în castel = burca: haină bărbătească ţărănească, turtă ţărănească din mălai coaptă pe vatră = burca: voal cu care femeile musulmane acopera fata; der: poartă = dereg: stîlp de lemn la casă; dor: poartă = dor: stare sufletească de nostalgie sau tristeţe: gaeta: a răspîndi, a oferi, a dărui = gaiţă: persoană prea vorbăreaţă, gură-rea; ghaeti: plini de vigoare = geţi: strămoşii românilor;ghuti: energici, plini de vigoare = guţi: strămoşii guţilor şi goţilor: ghaema: a distruge, a se plînge de soarta sa = gemea: a suferi o durere sau un necaz; gia: pământ, spaţiu = gia: spaţiu, regiune, pământ; giabir: a-şi atribui pe drept mai mult = geaba: a-şi atribui pe nedrept ceva = giabir: mîndru; giba: dat ca dar = giba în emegi: dansator, cununa miresei, graţie; giga: gigant = giga mîndru, frumos; giran: vecini, consorţi = girant: garant, asociat prin garanţie; girannar: vecinătate = granar: vecinătate haba: a avea, a poseda = haba: şezătoare, bube rele; hira: a mişca, a agita = hîră: ceartă neînţelegere, tuse rea, boală de piele; hyta: vîrtej al capului, nebunie cînd cineva nu ştie ce face = hîţa: a se mişca încolo şi în coace, a scutura puternic; juk: povară, jug = Juc: localitate în judeţul Cluj, jug: dispozitiv la care se prind boii pentru a trage la car; ilmaela: a profera o injurie, a bartjocori = imala: murdărie, noroi, a întina cu vorbe; im,is,ist: sînt, eşti, este = ime: uite!, îs: a fi, ist: acest; yra: a agita = ira: strigăt de nemulţumire sau supărare; iri: stăpîn = ir: în emegi, bărbat, a conduce, a bate, piaţă; kasla: baghetă judecătorească = cîşlă: aşezămînt provizoriu de păstori; kiri: stăpîn, domn = chir: domn, stăpîn, în emegi înseamnă a închide gura cuiva, a se impune; kira,kirr: liniştit = cir: turtă de pîine coaptă pe plită, în emegi înseamnă soartă; koghla: a defăima, a murdări cu vorbe = cocli: a se ameţi de băutură; lag: lege, datină, obligaţie = leg: testament, lag în emegi înseamnă a fi împreună, liturghie pentru meditaţie; lalla: a cînta, a lălăi pentru a adormi ţîncul = lălăi: a fredona fără cuvinte, lala în emegi înseamnă a cînta, a se veseli; lesa: a aduna, a alege, a culege spicele = lisă: cîmp necurăţat; lysa: lucitoare, sclipitoare, a lumina = lisă: cu părul sclipitor şi cu pată albă pe frunte sau pe bot; lita: a uni, a concilia = Lita: localitate în judeţul Cluj, liţă: epitet pentru fete şi femei tinere; man: mai bun, mai reuşit = man: în emegi este asociat, belşug, soţie; mana: rodnicie, rădăcină = mană: belşug, spor în produse agricole; mulka: a mulge = mulgă: mulsoare, cantitatea de lapte de la o turmă; oma: bunică = oama: femeie, cea care a născut copii. În eme-gi ,,ama” înseamnă mamă, a îngriji ca o mamă. plugum: ogoare arate = plug: unealta cu care se ară; rada: ţinut, neam = radă: sfat, adunarea unui neam; Radu: bărbat, ban, drapel = Radu: nume şi prenume; rast: a se odihni = rast: repaus, popas, odihnă; rug: revenire, reîntoarcere = ruga; sărbătoare bănăţeană cu ocazia reîntîlnirii fiilor satului, rug în emgi înseamnă a înapoia, a reveni; ruf: exilare = rufă: figurat a-i face necazuri cuiva; sa: a însămînţa, a semăna = sa: în emegi înseamnă a cultiva o grădină, a plivi buruienile; saek: gras, corpolent = saiac: postav aspru de culoare închisă din care se făceau haine lungi; sassa: însoţitor, împreună = sasău: papură; semia: a administra cu demnitate = same: recensăminte care se făceau în Ţările Române pentru stabilirea birului; semi: sumă de bani; satt: a veni la un loc, a se aduna, a intra şi a ieşi = sat: locuinţele unei comunităţi rurale; setta: dar, ofrandă făcută pentru iertare = seta: a înseta; sewr,seur: bou, turmă = şez: ocol pentru vite folosit vara = sewr: bou, turmă; sir: domn, stăpîn = siră: succesiune, urmaşii cuiva; sitia: a se aşeza = şedea: a se aşeza; skaptebreff: act de eliberare din sclavie, cuvînt compus: scapă-te + bre; skura: vorbăreţ, flecar = scura: a curăţa, a scăpa de păcate; styg: a striga, a invoca, a vrăji = stig: a striga; strale: săgeată = zreli: a face aşchii, a se rupe osul în aşchii; stava: sceptru judecătoresc, judecător = stava: loc umbros unde se odihnesc animalele şi stavăr: fermitate, hotărîre, stabilitate; stola: masa judecătorului = stol: masă; tina: grămadă = tînas: grămadă de grîu, tina: noroi, pămînt; weckia: a trezi din somn = veghea; a supraveghea, a fi treaz, a fi atent la; wisir: administrator suprem = wezir: principe, administrator, şef.
Am să dau cîteva cuvinte găsite în Edda scrise în norvegiana veche(primul cuvînt) care sînt identice sau asemănătoare cu cele din limba română sau emegi(după semnul =).
afl: alb, luminos, strălucitor = alb: culoare; ahwa: apă = apa; ai: străbunic = ai: ani; amma: bunica = oama: femeie, mamă şi ama: mamă, mătuşă în emegi; blid: prietenoasa = blid: strachină, farfurie; boddi: cel cu barbă de ţap = badi: frate mai mare; Dag: numele unui Asen = dagă: cuţit cu trei muchii purtat de geţi pentru a arăta un rang social şi dag: strălucitor, luminos, existenţă, adunare, cameră din emegi; edda: străbunica = edia: preot judecător la geţi sau deciziile acestuia; gardrofa: cea care rupe gardurile = gard + rufa: a face rău cuiva; glad: cel sprinten = Glad: numele unui voievod român; gust: suflătorul = gust: senzaţie olfactivă; har: măreţul = har: dar sau răsplată divină, graţie; hati: cel plin de răutate = hăţi: a smuci pe cineva, a zgîlţîi; hold: ţăran liber = holdă: cîmp de grîu; holm: insulă = Holm: deal în comuna Flămîni; Hrist: nume de walkirie ce duce cornul din care eroii îşi beau berea = Hrist: nume pentru Iisus; igg: cel roditor, nume dat lui Odin = ig: a iriga, a adăpa vitele, a aduna laolaltă în emegi; kor: patul în care zace bolnavul = cori: pojar; legg: bărbatul = leg: testament; lyr: aducător de căldură = Ler: personaj mitologic invocat în urăturile de Anul Nou la români; olrun: cea care cunoaşte runele băuturii = ol: cană de lut + Rona: localitate în Maramureş; ristil: energica = răsti: a striga cu putere; Sad: cel ce chema cu gras tare, alt nume pentru Odin = sad: soi, sămînţă de plante; syn: tăgada = sin: nepot, fiul lui; Sin este duhul lunii şi al înţelepciunii în emegi; skald: trubadurul care spunea baladele nordicilor = scald: a spune poveşti, a îndruga verzi şi uscate; Rig: numele unui Asen = rigă: rege şi rig: a aduce, a păzi, a se înclina, buzdugan, sceptru în eme-gi; thrud: putere = trudă: muncă, putere, efort; wallasi: strămoşi în quechua limba incaşilor = valahi: român

ariminia.ro