UTOPIA GETICA ÎN SCRIERILE AUTORILOR VECHI SPANIOLI! (I )
Aceste randuri reprezinta un eseu al scriitorului Alexandru Busuioceanu si reprezinta o sinteza de sine statatoare a ideilor principale din studiul „Zamolxis”. Eseul prezinta o apologie facuta daco-getilor, si nu in primul rand de autorul roman – asa cum s-ar crede la prima vedere – autor care si-a petrecut o parte din viata in Spania. Reprezinta o sinteza de referiri ale unor cunoscuti autori hispanici cu privire la figurile emblematice ale dacilor: Zamolxe, Burebista, Deceneu, Decebal, Regalianus, etc.
Veti vedea in cele ce urmeaza ca hispanicul imparat Traian (fiul unui senator si general roman stabilit in Baetica, Spania) – mandrie a latinilor care ajunge cu cuceririle in timpul domniei sale la expansiune imperiala maxima – este pomenit putin sau deloc in scrierile autorilor vechi spanioli! La polul opus, asa-zisii invinsi ai imparatului – am numit aici dacii – au rezonanta atat in cultura populara, cat si in scrierile literatilor spanioli care ii considera figuri emblematice ai istoriei lor si chiar parinti ai istoriei moderne spaniole!
Citind studiul „Zamolxis” al lui Alexandru Busoioceanu, chiar Mircea Eliade spunea ca „… deschide perspective nebanuite in intelegerea si valorificarea miturilor istoriografice medievale – si nu numai la noi, adica in Europa.” Autorul studiului ii raspunde intr-o scrisoare marelui filosof istoric al religiilor: „[…] Explorari de acelasi fel vor putea scoate desigur la iveala mitul lui Zamolxis, in formele cele mai neasteptate, nu numai pe drumurile batute de Goti, dar si in restul Europei, unde fenomenul got a avut tot felul de reflexe. […] Cazul lui Alfonso el Sabio, reeditare a lui Deceneu, si tot „geticismul” nobilimii hispanice, care isi intemeia nobletea pe genealogia getica si pe afirmarea dispretului de moarte (in fond, ideea nemuririi a lui Zamolxis), isi gasesc asemanare in reeditarile multiple, mai recente, ale mitului lui Alexandru Macedon in tot Orientul (nostru), izvorate toate din „Alexandria”. Iorga a demonstrat ca si Mihai Viteazul a fost constient de o asemenea reeditare.”
Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati si a zeului Zamolxis a fost, pâna la cucerirea lui Traian, o tara aspra, aproape de nepatruns, înconjurata de mister. Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau în acea cununa de munti, de unde aveau obiceiul sa coboare pentru a purta razboiul în afara de hotarele lor. Le ziceau daci sau geti; iar grecii, care îi socoteau rude ale tracilor -„cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, dupa Herodot -spuneau ca zeul razboiului, Ares sau Marte, între ei se nascuse. Stiau însa ca asemenea idee putea fi si numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare si singur, stapânea destinul acelui popor. Dacii credeau în Zamolxis. Si Platon afirma ca Zamolxis îi facea pe acei oameni nemuritori.
Oamenii aceia – daci sau geti nemuritori – si tara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiasera de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult în interior. Romanii îi cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teama. Era un limes hiperboreu, de unde începeau pamânturile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic – Getici sidera pigra poli. Martial, ale carui cuvinte le citez, evoca în Epigramele sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari, unde în acel moment, un împarat ca Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de iernatice urse, cu salbatica Peuce (Delta Dunarii) si Istrul frematând de tropotele cailor: Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce / et ungidarum pulsibus calens Hister .
Obsesia razboinicului get si a fluviului temut pe care el îl trecea calare pe apa înghetata, era în mintea tuturor si aparea în scrierile poetilor si în carti care vorbeau despre acea lume barbara, vrajmasa romanului. Lucan, ca sa citez un alt hispanic, vorbise si el despre „barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, îsi pierde în mare sarmaticele unde si inunda insula Peuce”, despre neamurile salbatice ce populau tarmul pontic, si amintise de faima arcului getic, teribilul arc getic, de toti cunoscut. într-un loc, în Pharsalia sa, numele dacului, getului si al iberului se întâlnesc în acelasi vers: Hinc Dacus premat in de Getes ocurrat Hiberis.
Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilla ca un vaticiniu: Spania avea sa fie invadata de geti. Vaticiniu împlinit, dupa cum vom vedea. N-a fost vreo îndoiala.
Lumea întreaga avea sa fie invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea întreaga avea sa fie întemeiata înca o data de ei.
Nu s-a scris însa adevarata istorie a getilor, istoria mitului getic, mult mai mare si mai semnificativa decât cea a faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consuma, nu serveste decât pentru o povestire. Mitul e permanent si, chiar daca ia forme nebanuite si obisnuieste sa se ascunda, adevarul lui e prezent si se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia anticilor. Pentru romanii din primul secol dupa Hristos, care asteptau sfârsitul iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic, si cel mai citit, Seneca, într-o pagina grandioasa, descrie înfricosatorul spectacol al „zilei fatale” când Dunarea dezlantuita îsi va înalta apele pâna la cer si, „într-un singur vârtej prapastios, va cuprinde o imensa întindere de pamânturi si cetati”. Când scria aceasta pagina, care aminteste viziunea de teroare a Potopului lui Michelangelo, filosoful presimtea poate ca nu se însela si ca, de acolo, de la Dunare, chiar daca nu asa de curând, dar nici foarte târziu, avea sa se iveasca într-adevar sfârsitul lumii. O profetie între altele apartinatoare lui Seneca.
Avea sa se implineasca nu prin apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care – straniu lucru – cu numele getilor, cu istoria acestora preschimbata în propria lor istorie, si cu Zeul Zamolxis – nu cu zeul Walhalei – aveau sa rastoarne toata lumea antica si sa ajunga în vîrtej pâna în Spania. Vaticiniul lui Lucan, de care Isidor din Sevilla nu s-a îndoit niciodata! Cum sa te îndoiesti de realitate când ea singura îsi ia sarcina sa reveleze mitul, al carui secret Isidor l-a cautat fara odihna în Istoriile si Etimologiile sale.
Secretul tarii getilor era înca de nepatruns pe vremea lui Seneca. Filosoful nu stia sa vorbeasca în oarecare cunostinta de cauza decât despre marele fluviu care încingea tara, si despre cetatile elenice presarate pe tarmul pontic. Despre rest, nimic mai mult decât faima temutei sageti getice si aceea a ucigatoarelor plante ale Dunarii, din care se distilau sucuri pentru magia înfioratoare a Medeei. Era convins însa ca acea tara era bogata în pietre pretioase, ceea ce însemna alta magie. Pietrele pretioase închideau puteri si mistere. Atât se putea afla de la Seneca; si nimeni nu stia mai mult. Dunarea îsi pazea bine secretele. Oamenii se ascundeau în munti – Daci montibus inhaerent. Padurile erau întunecoase. Acopereau acea tara plina de primejdii.
Padurea dacica. înfricosatoarea padure dacica. Era adapostul acelor oameni: codrul frate cu romanul, si era originea adânca a mitului getic, invocat si azi în formula magica, foaie verde, în cântecul popular. Romanii cunosteau acea padure de departe, când se vedeau nevoiti s-o ocoleasca; sau mai de aproape, când în întunecimea ei pierea vreo legiune sau chiar vreun general faimos. Atunci umbra padurii dacice ajungea pâna la Roma si de ea vorbeau poetii si cronicarii care notau dezastrele petrecute acolo. în anul 74 î.Hr., un general roman, Gaius Scribonius Curio, care-i învinsese pe dardani în Tracia, voia sa-i supuna si pe daci si ajunsese pâna la Dunare. Dar, înspaimântat de padurile pe care le vedea, s-a oprit. S-a întors din drum fara sa faca razboi: Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit, spune Florus. In alta împrejurare, Roma s-a emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus care se înmormântase cu toata legiunea lui în padurea blestemata. Martial scria (în carte, nu pe piatra) epitaful prietenului sau „Aici zace Fuscus… Lespedea aceasta nu se mai teme de amenintari dusmanoase… umbra victorioasa a generalului stapâneste padurea supusa”. Retorica poetului era mai mult decât tragica. Generalul pierise fara victorie. Fara urma. Infricosatoarea padure nu se clintise. Ramânea mereu muta, întunecata, plina de secretele ei.
Pentru mintea anticilor era în toate acestea (si în multe altele) nu numai un mit care inspira teama, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor si venea în apararea lui, ascunzând realitatea. Padurea era fondul obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor, care-si adora zeul pe culmi solitare (zeul pitagoreic în mintea grecilor, însa mai aproape de Zarathustra decât de Pitagora, eclectic al misterelor) avea o stiinta a secretului, inviolabila în asa masura, încât nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede între mitul si istoria sa.
Acel zeu, desi luminos (zeu al cerului si al nemuririi) ramânea ascuns. Nu i se cunosc altarele si nici chipul. Potrivit unei reguli magice, se reprezenta rai persoana divina, ci principiul contrariu si învins, balaurul cu cap de lup, care slujea si apara, desi uneori se revolta si-i dadea batalie lui Zamolxis în nori. (Dacii facusera din el stindard si-l adorau, dar trageau cu sagetile în nori când izbucnea o furtuna). Acest balaur a fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si a fost adorat pâna în Italia. Poate nu este lipsit de interes sa mentionam ca Wulfila, apostolul gotilor, capadocian de origine si deci trac, primise în Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care deriva de la acela al lupului. Un asemenea nume putea avea un înteles tainic printre oamenii din acea tara (Wulfila a predicat în Dacia si în latina; a trait si între daci). Zeul acestui popor îsi ascundea persoana în tot ce era legat de cultul si numele sale. îi ziceau Zamolxis sau Zalmoxis, însa uneori si Gebeleizis, iar mai târziu, cine ar crede? – într-o inscriptie (Pârvan l-a recunoscut), Iupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius. Ultimul calificativ îl tradeaza: „zeul din stânca”… siret zeu! Iesise din Dacia, se substituise altuia si era adorat între straini.
Acest mod de a se ascunde în nume, de a desemna lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla (chiar daca uneori cuvintele sunt grecesti sau romane, pentru ca numele adevarate ramâneau necunoscute) este alta forma a ermetismului ciacic: Zamolxis-Gebeleizis; Danuvius-Ister; Carpathus-Caucasus; Decebalus-Diuppaneus; Daci-Davi-Dai-Getae (si variante: Massagetae, Thyragetae, Thissagctae, Pitigetae sau chiar Petoporani s.a.). S-ar putea întemeia multe speculatii, nu neaparat etimologice, asupra ambiguitatii nomenclaturii dacice. Asemenea încercari ar duce la recunoasterea tendintei tipice a dacului de a ascunde propria-i personalitate si pe aceea a lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra strainului magia de straveche folosinta a numelui care disimuleaza. Pe aceeasi cale ajungem si la mit
Tot ce apartine acelei tari si cunoastem prin izvoare literare antice trebuie supus unei critici foarte severe pentru a putea separa cele doua planuri ale lumii daco-getice, insuficient observate chiar si de istoricii cei mai scrupulosi; planul real al cunoasterii directe, pe care au avut-o mai limpede romanii prin razboaie si care se completeaza prin descoperiri arheologice. Dacii si Danuviul sunt numele exacte în acest plan. Apoi celalalt, planul mitului, propagat de greci si adoptat si de romani, care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor, cu Istrul sacru si Caucazul, cu salbatica Peuce, Delta cu o mie de guri si lenesele stele ale polului getic.
De la mit nu mai e decât un pas pâna la utopie. Iar aceasta e marea creatie careia i-a dat nastere geniul dacilor: Utopia Getica, de ei inspirata. Radacinile acestei utopii le gasim în Homer, acolo unde poetul vorbeste despre traci si Amazoane; origini mai precise le aflam în Herodot care, cunoscându-i pe geti si culegând despre ei ce spuneau grecii de la Pont, i-a zugravit în culori puternice, stârnind imaginatia, scriind cuvintele care, fie si ele singure puteau constitui temeiul unei utopii: „cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Tracia era marea rezerva de mituri: Orfeu, Dionysos si, între geti, Zamolxis. Mituri personificate (mai târziu si Alexandru Macedon). Dar cei mai buni dintre traci, getii de la Istrul sacru, au ajuns si ei poporul mit, dând nastere în imaginatia greaca unui mit paralel: Amazoanele, femeile getilor. Amazoanele si getii sunt mituri si în acelasi timp utopii. Foarte asemanatoare între ele. într-un straniu contrast, evocau amândoua aceeasi idee nostalgica a omului antic: o lume de vitejie salbatica, de curatie si dreptate.
Asemenea lumi trebuie sa existe, dar sunt secrete. Se ascund în stânci înalte de munti necunoscuti: în Marpesia Caucazului, Amazoanele; în Carpatii altui Caucaz, getii. Se pare ca acestia erau mai drepti decât Amazoanele. Erau aspri si inocenti… „bunul salbatic” al anticilor. Horatiu: Rigidi Getae; Martial: Dacus puer: Ovidiu, la Tomis:.. „Barbar sunt eu aici, pentru ca nimeni nu ma întelege”*. Si erau nemuritori. Herodot a spus-o. Si Platon. Si altii.
( Va urma)