DACII, MOARTEA ŞI NEMURIREA

Dr. Mihai ZAMFIR

Motto: Parintii sunt poarta prin care Dumnezeu ne trimite in aceasta lume.
Din acest motiv ceea ce primim de la ei, noi de la Dumnezeu primim.
Iata pentru ce pastram noi cu sfintenie mostenirea parintilor nostri.

Termenul care desemneaza fenomenul mortii in limba dacilor nu ne este cunoscut din vreun document ceea ce i-a determinat pe filologii nostrii din pacate in marea lor majoritate de rit latin sa abandoneze ideea ca dacii traitori si muritori de mii de ani ar fi avut un termen propriu pentru acest fenomen. Ei au renuntat la aceasta cautare si s-au refugiat in solutia comoda, insa si superficiala, de a proclama imprumutul din limba latina. Acest demers nu doar superficial este si unul subred pentru ca limba latina careia ei i s-au adresat a fost cea literara, cea populara fiind mai mult o presupunere, ce-i drept oarecum logica, insa nu o realitate bine cunoscuta si notorie. Imprumutul dintr-o limba presupusa, dupa un mecanism aproximativ, pentru un fenomen care defineste structura etnica a unui popor intr-un mod fundamental, aceasta este solutia clasica a problemei. Fara sa propunem eliminarea acestei solutii, a priori, atragem atentia asupra necesitatii unei reevaluari printr-o discutie corecta, stiintifica din care sa nu fie exclusa ab initio ideea termenului dacic si oricum nu din considerente de comoditate a gandirii.
Daca vom tine cont de importanta covarsitoare a fenomenului mortii si deci a termenului care il exprima verbal, este mai mult decat logic sa admitem ca termenul a provenit din fondul pelasgic primar de unde latina l-a preluat pe calea vorbirii de catre stramosii latinilor care afirmau ca ei vin de pe cursul Dunarii, curs locuit stim noi bine de catre cine. Despre absurditatea ca acest termen al limbii romane sa fie de origine dacica ar fi prudent sa ne retinem cu afirmatiile categorice. Insusi faptul ca un asemenea termen il gasim in limba celor mai numerosi dintre slavii actuali (i.e. rusii) unde el are forma smerti pledeaza pentru faptul ca rusii care nu aveau cum lua termenul de la Roma l-au luat, la data tarzie a aparitiei lor, dintr-o sursa provenita si ea din fondul pelasgic.
Revenind de la acest fapt istoric tarziu poate ca ar fi bine sa ne apropiem ceva mai mult de istoria Romei antice si sa facem observatia ca romanii au fost ceea ce au fost, in foarte mare masura datorita marilor lor profesori etruscii,ale caror urme au avut o mare grije sa le stearga chiar daca insasi lupa capitoliana era o statuie eterusca la care ei au adaugat ulterior pe cei doi sugari (Romulus si Remus) fondatorii Romei. Practica era binecunoscuta: invingeai un popor si luai statuia zeului suprem. Si romanii de multe ori au facut asta, numai cu dacii nu a mers, caci acestia nu aveau astfel de statui. Dar ce zeu era lupoaica (lupul) la etrusci (caci la daci cam stim noi ce era)? Desigur am putea face multe presupuneri dar cea mai probabila interpretare ni se pare aceea ca lupa capitolina (de fapt lupa etrusca) era Mama Moartea (asa cum mai apoi la noi a existat Muma Padurii).
O asemenea interpretare ar avea ca principal punct de sprijin faptul ca in limba etrusca a muri se spune lupu. Sa nu uitam ca in acele vremuri barbatii mureau destul de rar de batranete, de sfarsitul lor cuviincios ingrijindu-se numeroasele razboaie care le umplea timpul din belsug.
Ei isi gaseau moartea prin lupta adica lup-ta, adica o ocupatie eminamente lupeasca. In acest sens ar fi de remarcat faptul ca termenul lupta exista si-n latina, limba in care exista cel putin trei termeni pentru lup.
Numai in limba romana exista binomul lup/lupta cu greutate de unicitate, ceva mai mult putem vorbi despre triada mortii lup/lupta/luptator in latina ea devine lup/lupta/miles, atat lupta cat si miles existand, insa admitand sinonime.
Aici cadrul mortii isi pierde unicitatea ca urmare a lipsei de angajament in fata unei morti idustrializate in care luptatorul si sufletul sau isi pierd individualitatea devenind pioni anonimi manevrati de comandanti cu care adesea nu au comun altceva decat actul subordonarii erarhice. Izolati in traditia lor românii raman urmasii dacilor, asa cum neamul cel mai apropiat lor, albanezii cedeaza enormei presiuni externe, la ei triada devine uik/lupta/uştar.
Insusi faptul ca termenul moarte este prezent in cele mai importantae limbi neolatine (italiana, spaniola franceza, etc.) poate primi in mod logic interpretarea faptului ca acesta este un termen din fondul pelasgic primar pastrat in temeiul conservatorismului lingvistic specific realitatilor fundamentale ale vietii.
Credem ca tehnica monopolului latin, practicata cu atata lejeritate, ar trebui amendata cu un plus de raspundere acordand, in mod simetric, acelasi credit, cel putin ca ipoteza de lucru, faptului ca termenul moarte putea fi folosit de daci, ca propriu, chiar si fara aprobarea autoritatilor lingvistice ale imperiului Roman.
Aceasta, cu atat mai mult cu cat insasi Roma se fondeaza, conform pretentiilor proprii, mult timp dupa ce dacii infruntau si invingeau puternicul imperiu persan, a carui navalire oprind-o faceau posibila insasi existenta Romei. Deci pana la o concluzie definitiva poate ca un plus de retinere in latinizarea termenului ar fi normala.
Ritualul
Asa cum reiese din datele materiale cele mai directe, adica din datele arheologice, dacii practicau doua tipuri de ritualuri de inmormantare: inhumarea si incinerarea. Asupra raporturilor dintre cele doua tipuri de inmormantari s-au spus multe lucruri, care sunt, asa cum este si normal, mai mult sau mai putin importante si/sau adevarate. Fara sa dorim sa relativizam importanta chestiunii credem ca problema diferentei dintre cele doua ritualuri desi importanta nu este cheia intelegerii mentalitatilor stramosilor nostrii in privinta mortii. In acest sens ar fi bine sa retinem ca ritualul ortodox de inmormantare prevede ca preotul sa puna in cosciug pamant si cenuse.
Sa nu uitam ca in numele faraonilor preotii egipteni aduceau zeilor jertfe de cenuse desi mumiile nu se ardeau. Pe linia unor traditii cu radacini comune ar trebui poate sa vedem in prosoapele date de pomana fesele simbolice ale mumiilor. Asupra acestor chestiuni vom reveni ulterior. Ceva mai mult este chiar foarte posibil ca cele doua moduri de tratare a corpului uman inanimat sa constituie laturi complementare ale unuia si aceluiasi comandament religios: restituirea destructiva catre natura a materiei constitutive. In fond era vorba despre acelasi fenomen, dematerializarea, separarea partii eterne (sufletul) de partea perisabila (corpul). Desigur nu este exclus ca cele doua ritualuri sa fi avut puncte diferite de plecare. Astfel inhumarea putea fi un ritual cu origini intr-un cult teluric pentru care procesul separarii suflet/corp decurgea lent, reintegrarea corpului in circuitul natural al materiei avand un model evolutiv, in timp ce incinerarea putea proveni dintr-un ritual cu origini intr-un cult solar pentru care procesul separarii suflet/corp decurge rapid momentul avand valentele unei adevarate revelatii. Poate ca la inceput lucrurile sa fi mers pe doua cai. In timp insa cele doua cai probabil ca au adoptat o linie evolutiva convergenta. Parerea generala este ca la daci incinerarea era ritualul predominant, inhumarea fiind rezervata nobilimii. Lucrurile sunt cu atat mai interesante cu cat asa cum reiese din ILIADA sefii greci (dar si troieni)isi terminau viata pe rug. Acest fapt ne face sa credem ca la daci nobilimea, in calitatea ei de conducatoare a poporului, isi afirma in acest fel pretentia sa energica de autohtonism. Ceva mai mult, in privinta inhumarii exista unele elemente cu totul speciale asupra importantei carora s-a trecut cu destula usurinta, fiind considerate dintr-o perspectiva generala.

Este vorba de faptul ca in anumite situri arheologice in care s-au gasit morminte de inhumare s-au gasit langa scheletele umane cranii de lup. Faptul a primit interpretarea unui act de natura totemica, ceea ce este adevarat, insa numai in parte. Faptul ca este vorba de cranii si nu despre schelete integrale ne atrage atentia ca nu este o practica propriu zis totemica deoarece in acest caz animalul-totem ar fi trebuit respectat printr-o prezenta integrala. Faptul ca se retine doar capul de lup ne face sa credem ca este vorba de pastrarea simbolului material al mintii lupului pe care cel plecat trebuia sa o poata folosi in drumul sau de dincolo de moarte.
De altfel acest lucru devine foarte usor de inteles daca avem in vedere faptul ca mult mai tarziu dar printr-un proces normal de continuitate, românul este sfatuit ca, dupa moarte, sa fie prieten lupului care pe toate le stie si care-l va ajuta sa nu rataceasca drumul. Dupa cum se poate observa cu usurinta, in aceasta situatie, rolul lupului este acela de conducator (solicitat) al sufletului celui plecat.
Nu se poate sa nu observam analogia cu şacalul Anubis conducatorul sufletului la egipteni, fapt care conduce la ideea unei foarte vechi conceptii comune, cu diferenta ca in timp ce la egipteni conceptia sucomba la aparitia crestinismului (copt) in timp ce la români (daci) rolul lupului continua sa existe in paralel cu elementul definitoriu al crestinismului. Din aceeiasi teama a sufletului de a nu rataci drumul (eveniment evitat cu ajutorul lupului) atunci cand omul traieste, la român, toate incruciserile de drumuri au troite cu Hristos luminatorul care arata drumul, iar cand românul moare, in drumul spre groapa, la fiecare intersectie cosciugul este oprit si preotul face o scurta rugaciune.
Revenind la chestiunea fondului religios ancestral comun din care ar fi aparut rolul de conducator al sufletelor mortilor de catre lup la daci si şacal (Anubis) la egipteni retinem ideea avansata de unii istorici egipteni conform careia intre daci si egipteni ar fi existat influiente culturale si religioase reciproce. Daca prin filiera popoarelor marii sau prin cea hitita, chestiunea necesita probabil inca precizari, faptul semnificativ ramane existenta in sine a fenomenului.
Este momentul sa observam existenta unei diferente majore dintre religia dacilor pe de o parte si a grecilor si evreilor pe de alta parte, in sensul ca in timp ce grecii si evreii au un iad (Hadesul grecilor si Şeolul evreilor) la daci nimeni nu vorbeste despre asa ceva. Si nu se vorbeste pentru simplul fapt ca dacii nu au o asemenea notiune, care nu are ce conceptie sa reflecte. Si ceea ce nu au, ei nici nu pot transmite urmasilor.
In acest sens este notoriu faptul ca in povestile românilor exista numeroase taramuri, inclusiv subterane (la care, culmea! se ajunge zburand). Cu toate acestea nici un moment nu se asociaza acestora, functiile malefice ale iadului. Povestile in care apar iadul si dracii cum ar fi ”Danila Prepeleac” sunt in mod evident postcrestine si in acestea institutia ingrozitoare a iadului ca si slujbasii sai, dracii, se bucura de un tratament plin de ironie. Nici urma de respectul plin de teama, pe care in mod normal ar fi trebuit sa-l inspire, caci traditia mostenita de la daci nu continea o asemenea structura. In schimb este bine cunoscut cliseul dacilor care plang la nastera colpilului dar se veselesc si rad la moartea omului. De ce sa razi daca ai putea ajunge in iad ? Insasi teama de a rataci drumul este o dovada a faptului ca la moarte dacul merge voios in intampinarea unei sorti fericite.
De altfel in antichitate dacii erau cunoscuti pentru faptul ca se credeau nemuritori, o conceptie privita cu o neincredere plina de ironie. O ironie a carei origine trebuie cautata intr-un materialism vulgar izvorat dintr-o ignoranta plina de pretentii. Resturile unor conceptii similare ale unor popoare inrudite le mai putem vedea inca si azi, asa cum este cazul luptatorilor curzi peşmerga care se cred nemuritori, asa cum tot nemuritori se credeau si luptatorii din garzile imparatilor persani din antichitate. Legat de acesti peşmerga (curzi urmasi ai mezilor) remarcam strict in treacat existenta unui trib tracic al medo-bitinilor, ca si al unuia al bitinilor. Un alt element caracteristic ritualului funerar la daci si prezent in Europa numai la români si basci este purtatul mortului pe năsălie, ceea ce sugereaza un anumit drum ritual al decorporalizarii prin ruperea progresiva a legaturilor sufletului cu lumea materiala careia el i-a fost integrat prin legaturi cu anumite puncte ale acesteia.

Trebuie sa observam ca ortodoxismul român s-a constituit printr-un proces asimilativ care a produs un efect impresionant de continuitate, sfanta Biserica Ortodoxa Româna fiind in acest sens o adevarata mama a poporului român, care plina de dragoste i-a pastrat acestuia tot ce sufletul sau adunase in milenii de evolutie spirituala fara a-l obliga sa adopte obiceiurile religioase ale unor pagani deveniti peste noapte camponi ai crestinismului, oameni care-si fac semnul crucii inainte de a-ti infige cutitul in gat pentru a-ti lua casa si pamantul. In fine strict cu titlu de exemplu, unul dintre multele pe care am putea sa le discutam, vom pomeni cazul cescutei dacilor.
Acest articol ceramic in aparenta foarte simplu impresioneaza printr-o prezenta masiva in toate necropolele dacilor unde functia sa ritualica este bine stabilita, fiind vorba in realitate nu despre un vas cu destinatie alimentara (i.e. pentru baut) ci despre unul folosit pentru tamaiere.
Suntem prin urmare in fata unei jertfe de aer, pe care o regasim practic nemodificata in ritualul funerar al ortodoxilor români. Grija de a nu rataci drumul dupa moarte ridica in mod logic problema destinatiei celui plecat in calatorie. Este o intrebare la care vom putea raspunde fara a mai recurge la prea multe presupuneri.
Aflati in viata terestra pe care o suportau ca pe o hotarare divina superioara, dacii resimteau in mod dureros separarea lor de Tatal Ceresc pe care il numeau Zamolxes si de la care ei asteptau ajutor si sfaturi.
Acest fapt a stat la baza institutiei solului. Despre aceasta stim , in linii mari, si luand precautiunile cuvenite relatarii de catre straini, ca ar fi constat in sacrificiul voluntar si onorant al unui tanar nobil de o mare valoare, care accepta sa fie aruncat in sulite pentru ca murind, el sa-i duca lui Zamolxes toate cererile si intrebarile celor din neamul sau.
Acestia ii spuneau tot ce doreau sa ajunga la Zamolxes, iar el se obliga, ca ajuns in fata Tatalui Ceresc, sa-I spuna acestuia tot ceea ce ii fusese incredintat de catre cei care-l trimeteau. Se mentioneaza faptul ca moartea era considerata ca acceptarea solului de catre Zamolxes, in timp ce supravietuirea era socotita respingerea solului ca nedemn, fapt pentru care era tratat cu multa desconsiderare.
El nu ajungea la Zamolxes ci inapoi pe pamant, dar in nici un caz intr-un loc de genul Hadesului grec sau Şeolului ebraic, pentru simplul motiv ca si urmasii lor de azi, românii, nu asteapta dupa incheierea acestei vieti alta rasplata mai mare decat sa ajunga la Tatal Ceresc. Ori cea mai mare pedeapsa pe care nici un fel de iad nu o poate da, este tocmai sa nu ajungi la Tatal Ceresc. Si odata ce de la El vin toate cele bune cum ar fi acest Tata Ceresc decat unul care te iubeste? Si mai are vreo importanta unde ajungi si ce se alege de tine daca nu reusesti sa ajungi la El? Si cand la sfarsitul acestei vieti ajungi in bratele unui asemenea Parinte iubitor ce poate fi moartea decat eliberarea fericita a sufletului care zboara spre fericirea acestei imbratisari?
Desigur se poate formula rezerva ca acestea ar fi doar interpretarile discutabile ale unor fapte care ar putea avea si alte semnificatii. Acestora le raspundem prin doua argumente:
Daca aceasta logica nu ar fi cea corecta relatarile antice, deloc ingaduitoare cu dacii, ci mai curand ostile, din cauza diferentelor de conceptie, ar fi consemnat interpretarile proprii.
Ori de interpretari proprii nu prea era loc intr-un sistem teologic fundamental diferit, si deci greu de inteles, asa ca ramanea calea tratarii externe a fenomenului, adica relatarea faptelor cat puteau fi ele cunoscute.
Daca interpretarile noastre ar fi unele imprudente ele ar fi primit de mult sanctiunea contrazicerii lor de catre faptele istorice care tin de riturile funerare la români.
Dar continuitatea religioasa nu era posibila decat in conditiunile in care vorbim despre unul si acelasi fenomen aflat in doua momente istorice ale evolutiei sale.

Sa notam, referindu-ne la consemnarea faptelor de catre antici, ca desi ni se relateaza povestea cu solul, ca in alte situatii, relatarea ramane tot una neglijenta marcata de incapacitatea ierarhizarii evenimentelor, rituale, caci aceasta relatare nu pomeneste nimic despre doua elemente de o importanta capitala: preotul dac ce nu putea lipsi de la o asemenea ceremonie (si daca ar fi lipsit se impunea o explicatie) si ritualul de inmormantare a solului (inhumare, incinerare sau un altul specific acestei situatii speciale).

Credem ca singura incheiere logica este aceea ca pentru relatarea unor astfel de probleme exceptionale, informatiile care ne-au fost transmise, dovedesc faptul ca transmitatorii lor nu au fost persoane calificate pentru ceea ce au facut. De aceea creditul acordat lor trebuie sa fie unul foarte limitat, tendinta de a considera parerile lor drept litera de evanghelie constituind o eroare cu consecinte dintre cele mai riscante. In fine, revenind la cele doua tipuri de ritualuri funerare inhumatia si incineratia trebuie sa constatam ca cele mai importante si sigure informatii le datoram arheologiei care ne pune in fata unor probe materiale indiscutabile.
Din pacate insa, aceste elemente, desi sigure, ele singure sunt insufuciente pentru a vorbi despre o definire cat de cat complecta a ritualurilor de inmormantare la daci. Daca utilizarea tamaiei este inca unul din elementele asociate ceremonialului funerar, multe altele este foarte posibil sa ne ramana o bucata de timp de acum inainte, incerte. Singura cale productiva pentru acoperirea corecta a acestui gol ramane cea traditionala si elementele de continuitate ritualica strict specifice poporului român care le-a pastrat tocmai de la stramosii sai imediati, dacii.
Inainte insa de a avansa pe acest drum al reconstituirii inverse, adica dinspre prezent spre trecut, poate ar fi bine sa atragem atentia asupra unei caracteristici demografice foarte specifice a dacilor si mai apoi a românilor. Este vorba despre o mare presiune a unei natalitati aproape explozive, careia, in mod natural, i se contrapunea o tot atat de impresionanta mortalitate. In epoca dacilor acestei mortalitati ii erau origine multiplele conflicte militare aparute din tendinta permanenta a tot felul de popoare fara tara pentru care in pamantul Daciei pareau sa curga lapte si miere.
In aceste conditiuni moartea, poate mult mai mult decat nasterea, a fost un motiv de meditatie profunda si permanenta. Aceasta este explicatia faptului ca in Miorita, monumentul poetic national al românilor, si numai al lor, dintre toate temele epice constitutive, de departe cea mai veche ramane tocmai tema aceasta a mortii ceea ce ne face sa afirmam, credem noi cu indreptatire, ca Miorita este de fapt o balada a mortii:
Oricum pentru noi ea are valoarea unui manual de ritualuri funerare. O analiza chiar si sumara a variantelor Mioritei va fi de natura sa ne aduca elemente deosebit de interesante in legatura cu moartea la pastorii militari care au fost dacii-români. Spunem pastorii militari deoarece pastoritul, cel putin pentru daci, a debutat ca ocupatie pasnica.
Atunci cand Florus ne spunea ca dacii traiau aninati de muntii lor, el spunea doar o parte din acest adevar. Care atunci poate era destul de vizibil, dar care azi necesita in mod stringent o anumita precizare. Este vorba de faptul ca (ca si alte rude ale lor) in calitatea lor de populatie primordiala a Europei, chiar daca realizau o populare foarte densa spatiului carpato-danubiano-pontic practicau o exploatare pastorala a mai tuturor zonelor alpine ale Europei. Odata cu aparitia altor populatii, care, evident s-au asezat pe sesuri, adica pe drumurile de legatura dintre Dacia si aceste dependinte alpine ale ei s-a produs o slabire a acestor legaturi.
Consecinta acestui fapt a fost insularizarea si enclavizarea acestor zone alpine pastorale in care dacii au continuat viata lor, survenind efectele atat ale ruperii legaturilor cu trunchiul dacic principal cat si ale presiunii noului ambient etnic.
Faptul ca a fost posibila o asemenea rezistenta milenara care face inca vizibila o limba ca cea a romanzilor, de exemplu, are o singura si foarte simpla explicatie: caracterul foarte stabil si deja constituit al limbii dacilor. Am facut aceasta digresiune pentru a sublinia doua elemente extrem de importante.
Primul este enorma greutate a elementului pastoral in definirea si intelegerea procesului de edificare a etnicitatii poporului nostru, de unde si recursul nostru la balada pastorala Miorita.
Cel de al doilea element este caracterul obligatoriu militar al pastoritului in conditiunile in care oieritul era, ca si azi, un izvor de bogatie care atragea lacomia diversilor jefuitori.
Fara lance, caini si alte arme avutul pastorului era foarte nesigur. De curajul si puterea lui depindeau atat pastrarea turmei cat si a propriei vieti. Pastoritul ajunsese o ocupatie riscanta pe care doar crestele muntilor si buna manuire a armelor o mai faceau posibila. Relatiile pastorilor cu noile populatii erau din pacate unele de confruntare.

Datorita acestor fapte in viata poporului nostru de pastori chestiunea mortii a continuat sa fie una de foarte mare importanta, ritualurile funerare fiind cele mai conservative din toate cate se practica.
La acest fenomen a contribuit si o alta realitate foarte caracteristica poporului nostru (pana la epoca moderna, al doilea razboi mondial). Este vorba despre o foarte puternica natalitate, careia, asa cum era si normal, spre a o echilibra, i se opunea fenomenul natural complementar-mortalitatea (si ea corespunzator de ridicata) care, evident a mentinut la cote foarte ridicate o presiune psihica determinanta in conservarea stricta a ritualurilor funerare. Considerand toate aceste circumstante vom incerca sa reconstituim cateva elemente ale ritualului funerar pastoral in perioada imediat anterioara asa zisei crestinari a românilor (de fapt dacilor) ca si a crestinismului timpuriu.
Cronologic vorbind credem ca aceasta perioada ar corespunde primului mileniu de dupa Hristos, intre razboaiele daco-romane si Dacia medievala de la 1100 p.H. locuita de blachi asa cum reiese din descifrarea ”Codex Rohonczi„ facuta de catre Dna profesor Viorica Enachiuc, eminent arheolog, istoric, lingvist si etnolog (actualmente expert UNESCO). Asa cum deja am mentionat stricta exploatare a unei analize atente a tuturor variantelor Mioritei ca si a altor balade pastorale ne-au furnizat elemente interesante pe care le vom discuta in cele ce urmeaza.
Referindu-ne la Miorita subliniem faptul deja definitiv ca motivul epic al mortii este anterior fragmentarii dialectale a limbii române, adica secolele V-VI p.H. Daca vom considera si timpul fizic necesar cristalizarii literare a traditilor oglindite in balada, caci despre insesi aceste traditii, pentru moment ne rezervam dreptul de a reveni ulterior, ar trebui sa mai urcam in timp minimum doua secole, adica aproximativ sec. III p.H. Cu alte cuvinte cam aceasta ar fi varsta celor mai timpurii informatii mioritice asupra ritualurilor funerare. Evident aceste informatii, ca orice fenomen de reflectare, sunt ulterioare fenomenului reflectat, i.e. ritualurilor funerare.
Sa admitem intre momentul reflectarii si fenomenul reflectat (ca limita inferioara, adica apropiere de timpurile noastre) un spatiu temporar de unu sau doua secole si vom ajunge cam in secolele I-II p.H, adica timpuri in care strict vorbind ne aflam in fata unor traditii nu doar numite dacice dar chiar cu adevarat dacice. Tot din ratiuni de cronologie si deci de datare a ritualisticii funerare mioritice subliniem faptul ca motivul mortii, cu ritualistica aferenta, cunoscut in istoria si teoria literara ca testamentul ciobanului, este premioritic, adica anterior chiar secolelor I-II p.H. Acestea fiind zise este momentul sa trecem la analiza momentelor materiale de ritual funerar si a relatiilor dintre ele asa cum rees ele in modul cel mai strict din textele examinate. Trebuie sa facem precizarea ca suntem in fata a doua grupe de obiecte: obiecte uzuale (bata, fluier, lance, topor) si obiecte rituale (cruce, stalp, steag) intre care grupe textele variantelor baladei stabilesc echivalente, iar in anumite situatii sunt prezente in mod direct sau implicit formele evolutive de trecere de la obiectul uzual la cel ritual. Inainte de a discuta relatiile de echivalenta dintre cele doua grupe de obiecte sa facem o succinta prezentare a lor, inclusiv cu felul in care ne apar ele din textul baladei. Bata este mentionata in cele mai multe dintre variante, absenta ei fiind, acolo unde se constata, un fapt surprinzator, cu mare probabilitate nu atat un act de omisiune cat mai ales o subintelegere a existentei ei. Ea are doua atribute.
Unul fizic: bata este luce adica lucioasa, desigur ca urmare a intrebuintarii ei. Celalalt atribut este unul sufletesc prin care este reflectata legatura ei cu posesorul. Bata este frumoasa, termen ceva mai rezervat, admirativ dar ceva mai rar sau pur si simplu dulce, adica un obiect cu adevarat iubit de cioban pentru care ea este vrednica a-i fi stalp sau cruce, obiectele rituale minime obligatorii de la capul mortului, asa cum precizeaza o varianta a baladei. In fine sa precizam ca acest obiect pe care balada il descrie ca pe inaintasul stalpului si mai apoi al crucii de la capul mortului, avea sapat pe maner capul de balaur. Deci inaintea stalpului si mai apoi a crucii, ciobanul se ingroapa, la cap, cu bata cu cap de balaur asa cum cum in Egiptul antic faraonii aveau in frunte ureusul sarpele sfant, cu diferenta ca in Egipt pe sarpe-l aveau la cap doar regii, iar la noi fenomenul era de masa, asa cum se intampla cu traditiile autentice la ele acasa. Azi oamenii inca au pe piept si le este aprinsa la slujba din biserica o lumanare de forma unui sarpe incolacit avand lungimea omului de la momentul mortii si numita din acest motiv: statul mortului.

Sa mai subliniem acceptarea acestei practici de catre Biserica Ortodoxa Româna? Lumanarea statul mortului, urmase a batei cu cap de balaur il echivaleaza pe om cu un sarpe de aceeasi lungime.
Lancea (mai rar toporul) este in mod indiscutabil o arma si reflecta latura militara a practicilor pastorale a dacilor si apoi a românilor. Pentru aceasta balada stabileste o echivalenta singulara cu un singur obiect ritual: crucea. Lancea se foloseste in mod invariabil (si unori toporul, foarte probabil baltagul) drept cruce. Asocierea ei ferma cu acest insemn tipic crestinesc, foarte recent semnifica doua elemente. Primul este legatura dintre moarte, conceputa ca avandu-si originea in viata militara, si viata de dupa trecerea pragului mortii. Asa cum vikingul moare cu sabia-n mana spre a avea parte de Valhala, dacul moare cu lancea la cap spre a-L intalni pe Tatal sau Ceresc Zamolxes ajuns apoi Dumnezeu prin crucea adusa de Hristos Dumnezeu, cruce care va inlocui stalpul de la capul mortului. Intelegem de aici faptul ca la noi sfanta cruce prin care sufletul isi asigura legatura cu Dumnezeu preia functia lancii prin care dacul isi asigura legatura cu Zamolxe (asa cum o facea si solul trimis la aceasta). Cel de al doilea element tine de o functiune directa a lancii ca si de una indirecta a crucii. Este vorba de faptul ca lancea (uneori sulita) avea la capul mortului functia ca fiind asezata cu varful in sus sa fixeze prin intepare transversala fluierul si sa-l mentina cu mustiucul in directia de atac a vantului dominant. In acest fel, asa cum precizeaza balada in mod expres, atunci cand bate vantul mortul vorbeste.
De fapt vorbeste sufletul mortului. Semnificatiile acestei trasaturi sonore au implicatii filozofice mult mai profunde decat am putea detalia noi aici in acest studiu modest. Vorbind despre functia indirecta a crucii vorbim despre crucea cu fluier deasupra ei, mentionata de balada si care este o forma evolutiva tarzie de trecere de la lance la cruce. Alaturi de bata(simbolul pasnic al vietii pe al carei drum este toiag) lancea (simbolul militar al mortii pe al carui drum este toiag) constituie cei doi stalpi de la capul mortului, care mai apoi vor deveni unul singur, stalpul de la capul mortului, cel care va lasa locul crucii. La capul mortului crestin ortodox se va face slujba stalpilor.
Fluierul ultimul obiect uzual, si azi asociat vietii pastorale, este de o importanta rituala exceptionala balada insistand asupra lui intr-un mod cu totul special. In acest sens extrem de ilustrative sunt doua aspecte: unul referitor la calitatea sa si altul referitor la materia constitutiei sale. Fluierul in diferite variante este: fluier, fluiera, fluieras, bucium, buciumas, caval, cavalas, trambita sau trambicioara. Dupa cum se vede o gama foarte larga de obiecte de suflat mai mult sau mai putin traditionale dar toate avand functia de a produce sunet. Ceva mai mult, in legatura cu mecanismul de producere a sunetului asociat cu functia sa funerara se vorbeste chiar explicit despre un ”fluieras de vant” ceea ce trimite la ideeea chiar a unui fluier special funerar care sa recepteze vantul. Mecanismul producerii sunetului ca si caracterul intentionat al acestui efect este afirmat explicit de catre balada. Rezultatul este si el divers. Fluierul urla, canta, horeste, doineste etc.
Dar este vocea aceluia caruia ii sta la cap. Cel mai frecvent si totodata cel mai vechi mod de orientare a fluierului cu mustiucul in directia de atac a vantului dominant este infigerea in fierul lancii. Dar se mai practica (e drept mai rar) si fixarea intr-un copac, ultima modalitate fiind fixarea chiar deasupra crucii. Referitor la tipurile de fluiere din punctul de vedere al materialului de constructie constatam o gama de materiale cu adevarat naucitoare prin diversitatea lor, ceea ce subliniaza faptul ca este vorba despre un obiect de mare importanta odata ce confectionarea sa trece prin asa multe materiale. Fluierul este de: soc, fag, os, paltinas, frasinas, corn, salba moale, alun, salca, brad, prun, trestie, argint si arama. Felul in care este el pomenit in majoritatea variantelor Fluieras de fag/Mult zice cu drag, Fluieras de os/ Mult zice duios, Fluieras de soc/Mult zice cu foc, i-a facut pe multi literati sa conchida in mod superficial ca ne gasim in fata unei forme literare obisnuite cu valoare exclusiv poetica adica o simpla repetitie. Acest fapt insa este numai partial corect, deoarece chiar daca este vorba de un procedeu literar-repetitia, aceasta exprima un procedeu magic incantator prin care este subliniata importanta ritualica a fluierului caruia ii sunt subliniate materialele de constructie (fag, os, soc) care sunt unele deliberat alese pentru caracterul lor atipic. Zicem atipic pentru ca din practica bine cunoscuta a celor care fac fluiere, tulnice, cavaluri, etc. se stie ca ideea de a face un asemenea instrument din fag constituie o mare absurditate.

Suntem in fata unui fel insistent (repetitie) de a atrage atentia asupra fluierului-glasul sufletului celui plecat. In fine, dar nu in ultimul rand, sa retinem faptul ca spre deosebire de bata si lance care sunt considerate echivalente stalpului si crucii, instrumentul de suflat este echivalent tuturor obiectelor funerare de cult, fluierul si celelalte fiind echivalente si stalpului, si crucii, dar si steagului (caruia bata si lancea nu i se substituie niciodata). Fluierul este si cruce cantatoare dar este si steag care trebuie sa fâlfâie si sa sune atunci cand vantul il strabate. Dar parca tot astfel stau lucrurile si cu stindardul dacilor. Stindardul sub care ei mureau luptand fara frica de moarte. Oare nu de la el deriva aceste ritualuri de-nmormantare? Poate ca ar trebui sa consideram cu mai multa atentie aceasta posibilitate, mai ales avand in vedere componenta militara permanenta a acestor pastori care sunt baza poporului nostru. Insasi prezenta steagului este un argument in acest sens. Este bine sa precizam ca steagul bisericesc folosit astazi la mort nu are functia expresa de a fâlfâi cum specifica balada, ci pe aceea de a materializa un simbol religios.
Daca ar trebui sa facem o serie a semnelor de la capul mortului din cele mai vechi timpuri spre zilele noastre aceasta ar fi:

bata si lancea (cu fluier);
stalpul (cu fluier);
stalpul (cu fluier) si crucea (cu fluier);
stalpul (cu pasare) si crucea;
crucea

Subliniem faptul ca prezenta in varful stalpului a unei pasari a facut sa se creada ca ar fi vorba despre o pasare a sufletului, ceea ce cred ca este o greseala. Respectiva structura se poate numi si pe mai departe pasarea sufletului dar cu precizarea ca nu este vorba despre conceperea sufletului ca o pasare caci odata cu momentul mortii o asemenea pasare (chiar admitand ideea ca ar fi fost sufletul imaginat astfel) ar fi zburat la Tatal Ceresc.
De ce ar fi revenit acolo de unde abia astepta sa plece? Este mult mai probabil ca pasarea de lemn din varful stalpului sa fi fost de fapt imaginea-simbol a sunetului destinata inlocuirii instrumentului de suflat. In acest fel in varful stalpului, din auditiv se transfera in vizual, strigatul sufletului. Cu rezerva acestei interpretari nu avem nimic impotriva expresiei deja intrate in rutina, de ”pasarea sufletului”.
Desigur unele practici actuale puse in paralel cu cele ale antichitatii dacice ar trebui examinate cu atentie pentru a sesiza si evalua corect atat continuitatile firesti cat si discontinuitatile prin care au survenit unele schimbari ale aprentei traditiilor. In acest sens trebuie facuta o remarca in privinta practicilor bocetului (simetricul ursitului de la nastere). In calitatea sa de lamentatie, bocetul contravine bucuriei dacilor pentru venirea mortii, fapt care ne face sa consideram aceasta practica drept una crestina, de import, de tip greco-iudeu, pe care numeroasa preotime dacica a ighitit-o la pachet cu alte dogme crestine de origine orientala. In mod special bocetul ca lamentatie exista si azi la aramei avandu-si inceputurile in vremurile sumero-babiloniene cand omul traia sub teroarea cohortelor de demoni care populau panteonul acelor popoare. Faptul ca acest fel de manifestari au un fel de autohtonism precar reiese si din existenta in unele zone foarte conservative ale tarii a obiceiului de a se organiza cu prilejul privegherii mortului adevarate petreceri in cinstea acestuia.
De altfel bocetul este tot asa de autohton românilor pe cat le este si iadul. Revenind la cele relatate de multiplele variante ale Mioritei atragem atentia asupra unei practici rituale, probabil cu valoare de simbol, aceea a separarii capului de trup cu foarte atentele manevre consecutive de a-i acorda capului toate onorurile meritate de sufletul defunctului. Un asemenea act mentionat, dar nu explicat, ar putea semnifica separarea sufletului de trup si este posibil, ca si in cazul ritualului ingroparii cu capul de lup, sa fie vorba despre o traditie de o foarte mare vechime (asemenea decapitari fiind cunoscute si in Asia Mica la Konya; in Turcia).
Datele arheologice nu ne ofera nici un indiciu ca dacii ar fi folosit pentru inmormantare sicrie de vreun fel, asa cum cei din Egipt si Orientul Apropiat obisnuiau inca din cele mai vechi timpuri.
Pentru daci acest lucru nu surprinde, insesi manifestarile de credinta din timpul vietii stand sub semnul contactului direct si al simplitatii fata de Natura si Creator, crestinismul lor fiind unul la fel de sincer si smerit, incat, cel putin la inceput, biserica din chirpici era o manifestare naturala si frecventa. Tot din datele arheologice avem informatia ca mortul este purtat pe năsălie, obicei ramas pana in zilele noastre si regasit la o singura populatie europeana alpina, adica la basci. Exista unele obiceiuri la inmormantari pe care analizandu-le in profunzime se poate ajunge la filonul originar al credintei celor de la inceput.
Desi ne-am dori intreprinderea unui asemenea demers, pentru moment ne resemnam sa facem o selectie a celor mai interesante si mai expresive.
In acest sens atragem atentia asupra unui grup de practici funerare foarte raspandite dar cu semnificatii nu foarte bine elucidate. Am numit aici obiceiul de a se da de pomana prosoape, obicei care nu tine de utilizarea menajera a prosopului (nici pentru stergere dupa spalare, nici pentru intrebuintare la masa). Prosopul se ofera preotului, celui ce duce crucea si groparilor si este pus la cruce asemeni unui steag atata timp cat aceasta deschide convoiul funerar in drum spre groapa.
Semnificatia tuturor acestor practici care nu-si au originea in dogma ortodoxa, dar sunt admise de aceasta, ar putea sa fie inteleasa tocmai printr-un recurs la ritualistica dacica. De altfel in povestile românilor motivul naframei ca semn al mortii este frecvent. De multe ori eroul lasa mamei sau iubitei sale o naframa spunandu-i ca atunci cand pe ea vor apare trei picaturi de sange el se va sfarsi.
Dincolo de mersul acestor povesti logica acestui semn este de a le face posibil celor dragi sa poata implini ritualurile sfarsitului celui aflat departe. Asemenea elemente mitice care ne parvin din trecutul indepartat pornesc desigur de la parintii nostri daci.
Spre marele nostru noroc biserica ortodoxa romana, in marea sa dragoste pentru poporul român, a lasat toate aceste practici sa incalzeasca sufletul nostru plin de credinta in viata vesnica adusa noua de Hristos Dumnezeu cel viu si vejnic.