MISTERIOASELE STATUI DE DACI DE LA ROMA

Daci

Adrian BUCURESCU

Muzeele şi unele pieţe ale Romei sunt pline de statui de daci, dar nu în lanţuri, cum ar fi fost de aşteptat după victoria lui Traian, ci, dimpotrivă, cu figuri de învingători, decorând importante monumente romane. Nici un alt popor cucerit de Roma nu a beneficiat de atâta atenţie din partea învingătorilor şi în acest sens stă mărturie şi Columna lui Traian.
Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul vremii în Forul lui Traian. Prejudecăţile istoricilor au făcut ca toate statuile descoperite acolo să fie însoţite de eticheta „prizonier dac”, deşi reprezintă daci cu priviri semeţe, cu o atitudine liniştită, cum nu au cei învinşi. Specialiştii nu au dat încă nici o explicaţie convingătoare asupra acestei prezenţe numeroase a strămoşilor noştri.
De altfel, pe istoricii români nici nu prea îi interesează dacii, preferându-i vădit pe cuceritorii romani de altădată. O mai fi pe undeva, prin lumea aceasta, vreun popor care să-i slăvească pe cei ce i-au subjugat şi i-au jefuit ţara?
Dacii şi romanii
Pe timpul lui Burebista şi al lui Cezar, imperiile pe care le conduceau aveau cam aceeaşi forţă şi nu vom şti niciodată care ar fi fost rezultatul înfruntării pe care o pregăteau, fiindcă, după cum se ştie, ambii mari suverani au fost asasinaţi în acelaşi an, probabil ca urmare a efortului serviciilor lor secrete.
Au trecut anii şi Imperiul Roman a ajuns cu hotarul nordic la Dunăre. Era de aşteptat ca, în scurtă vreme, să înceapă ostilităţile. Astfel, în iarna anilor 85-86, oastea regelui dac Duras a atacat provincia romană Moesia. În următorul an, 87, Domiţian a organizat o campanie împotriva Daciei. Generalul roman Corneliu Fuscus a traversat Dunărea în Dacia, cu cinci sau şase legiuni.
Armata romană este înfrântă la Tapae de dacii conduşi de Diurpaneus-Decebal. În anul 88, ofensiva romană continuă, armata romană, comandată de Tetius Iulianus, îi învinge pe daci la Tapae. După această bătălie, Decebal şi Domiţian încheie pace în avantajul primului, care primeşte bani, meşteri şi maşini de luptă de la Imperiul Roman!
Spre a răzbuna această ruşine a Romei, dar şi pentru a pune mâna pe bogăţiile uriaşe ale Daciei, Traian, noul împărat, a pus la cale un război decisiv împotriva Daciei.
Războaiele daco-romane
Ofensiva romană avea în frunte două legiuni care mărşăluiau spre inima Daciei, arzând oraşele şi satele din drum. Astfel, Traian a biruit o oaste dacă în bătălia de la Tapae. În iarna anilor 101-102, Decebal a izbutit să blocheze armata romană, ba chiar a trecut la contraatac, dar fără succes. În decursul anului 102, Decebal a fost nevoit să se predea.
Războiul s-a terminat cu o victorie romană. O delegaţie dacă a fost invitată la Roma pentru a ratifica tratatul de pace, iar în iarna anului 102, Imperiul Roman a deschis baza de la Sarmizegetusa Regia. Totuşi, romanii au recunoscut atunci că „au pierdut pacea”.
După înfrângerea din primul război cu Traian, Decebal a respectat o vreme înţelegerea cu Roma, dar nu mult după aceea a început să incite la revoltă triburile învecinate, pustiind şi coloniile romane de peste Dunăre.
Atunci Traian şi-a adunat încă o dată forţele, în anul 105, pentru un al doilea război împotriva Daciei. Aflată în faţa oastei lui Decebal, aliată cu numeroase triburi străine, armata romană nu a reuşit să obţină repede o victorie decisivă. Cum se ştie, în cele din urmă Roma a triumfat şi a ocupat cam un sfert din Dacia Mare.

Daci

Sarmizegetusa a fost incendiată, iar Decebal a preferat să se sinucidă decât să fie prins. Din pricina trădării unui comandant sarmat, ce fusese aliat cu Decebal, romanii au găsit tezaurul regal dacic în râul Sargetia, estimat de specialişti la 165.500 kg de aur şi 331.000 de argint.
În urma impresionantei victorii asupra dacilor, Traian a anunţat 123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. În schimb, mulţi civili din Dacia cucerită au fost ucişi cu sălbăticie, inclusiv femei, copii şi bătrâni, iar alţii duşi în sclavie, sub pretextul de a descuraja alte rebeliuni.
Printr-o ironie amară a istoriei, romanii sunt consideraţi strămoşi ai poporului român, iar împăratul Traian beneficiază din plin de statui, de nume de străzi şi de bulevarde, fiind sculptat chiar şi pe Arcul de Triumf din Bucureşti şi slăvit în actualul imn naţional!
Încep misterele
Şi totuşi, chiar şi după cucerirea unui sfert din Dacia, romanii se temeau în continuare de supuşii de la nord de Dunăre, lucru ce l-a făcut pe urmaşul lui Traian, împăratul Adrian, să dorească retragerea din această provincie, fiind însă împiedicat de Senat.
De fapt, nu atât de daci se temeau romanii, cât, mai ales, de zeii acestui pământ. Astfel, chiar la baza Columnei lui Traian, de unde începe relatarea luptelor, se vede cum romanii îi aduc jertfe zeului dac Danubius. Romanii de atunci trebuie să fi recunoscut acest lucru, dar trufia urmaşilor lor a făcut ca această teamă să rămână necunoscută.
Astfel, retorul şi filosoful Dion Chrysostomos a ajuns în anul 87 în ţinuturile getice de la Pontul Euxin. Se presupune că ar fi fost chiar la Sarmizegetusa, în preajma războiului daco-roman. Dion a scris o carte intitulată „Getica” ori „Istoria geţilor”, astăzi pierdută.
Din această operă s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575) de la curtea regelui Teodoric din Italia, care a scris o mare istorie a goţilor, pierdută şi ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, a scris şi el o „Getica”, de asemenea pierdută.
Despre daci a scris şi împăratul Traian o importantă lucrare ce se va fi numit „Dacica” sau poate „De bello dacico”. Din această operă s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică întocmit în secolul VI de Priscianus.
La războaiele purtate de Traian în Dacia a participat direct şi medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul „Getica”, din care s-au păstrat doar două fragmente.
Războaiele dintre daci şi romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (circa 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanţi istorici din secolul II, care a scris „Istoria Romei”, în 24 de cărţi, elaborată, probabil, în a doua jumătate a vieţii lui, înainte de anul 165. El înfăţişează cucerirea diferitelor popoare de către romani. „Cartea a XIII-a”, pierdută în întregime, se referea la luptele cu dacii.
Din „Istoria” lui Ammianus Marcellinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traian. Multe alte cărţi sau fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor, între care şi misterul puzderiei de statui de daci de la Roma, inclusiv de la Vatican.

Forţa dacilor
Stârneşte şi astăzi mirare prezenţa a opt nobili daci pe Arcul de Triumf de la Roma al lui Constantin cel Mare, uitându-se că împăratul era el însuşi geto-dac, născut în cetatea Naissus din Moesia Inferior, astăzi oraşul Niş din Serbia.
Constantin a avut pentru cetatea lui natală o grijă deosebită, fondând aici suburbia Mediana şi un palat strălucitor. Toată viaţa sa, Constantin a fost interesat de Ţara Zeilor.
La 26 iunie 316, aflându-se la Roma, împăratul Constantin cel Mare inaugura Arcul de Triumf, care de atunci îi poartă numele. O construcţie armonioasă, bine echilibrată, măsurând aproximativ 26 m înălţime, lăţimea fiind de 8 m. Monumentul se remarcă în mod deosebit prin bogăţia reliefurilor reprezentate, ca şi prin valoarea lui artistică.
A fost început în anul 312 pentru a slăvi titlul de „eliberator al Romei” acordat lui Constantin după victoria dobândită la podul Milvius împotriva lui Maxentiu, unul dintre pretendenţii la tronul Romei.
Pe acest arc triumfal domină opt statui de daci, impresionante ca dimensiuni, peste 3 m înălţime, aşezate deasupra coloanelor care decorează cele două feţe ale arcului. Dacii poartă tunici strânse la mijloc cu o cingătoare, pantaloni lungi, răsfrânţi şi strânşi la gleznă, şi o mantie fără mâneci, prinsă pe umărul drept cu un ac sau fibulă.
Aceşti opt daci uriaşi erau consideraţi de daci semizei ocrotitori. Patru dintre ei erau semizeii care punctau momentele unei zile întregi, împărţite în segmente de câte şase ore. Corespundeau, oarecum, cu arhanghelii creştini, şi fuseseră cei mai mari profeţi ai dacilor. Se numeau Dionys, Oiagru, Orfeu şi Morfeu.
Ei au rămas în mitofolclorul românesc cu numele de Zorilă, Nămiezilă, Murgilă şi Miezilă. Ceilalţi patru fuseseră fraţii de cruce ai Gemenilor Divini. De la aceştia provine, desigur, numele satului Patru Fraţi din judeţul Ialomiţa, precum şi al unei cruci mari de piatră de pe teritoriul satului Broşteni, acelaşi judeţ.
Că aceste opt divinităţi protectoare făceau parte din panteonul sacru al strămoşilor noştri o demonstrează localitatea OPT-ATIANA din Dacia, al cărei nume se traduce prin „Opt Apărători” (cf. rom. opt; a se aţine), şi actualul sat Optaţi din judeţul Olt. Fiind divinităţile sale protectoare, geto-dacul Constantin i-a plasat pe Arcul său de Triumf.
Însuşi Traian, care, cum am mai spus, i se închina zeului Danubius, a considerat că e bine ca pe trofeul bifacial de pe partea superioară a monumentului de la Adamclisi să fie sculptat celebrul Cavaler Trac, spre a-i obţine bunăvoinţa.
Astfel se explică, parţial, prezenţa masivă a statuilor de daci de la Roma, mare parte reprezentând divinităţi.