Încet, încet, cercetătorii istorici mondiali recunosc, mulţi chiar făţiş, că primele fiinţe umane au fost în Transilvania, sau mai exact în Ardeal, cum susţine un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic!
Hai să mai reamintesc câteva lucruri uimitoare despre România:
1. Cel mai vechi schelet, la ora actuală, de umanoid a fost găsit în Râmnicu Vâlcea, poreclit “pescarul de la lacul Getic”, fiind datat la 1 milion de ani
2. Civilizaţia străveche, mai veche cu 1000 de ani decât cea sumeriană, este localizată în estul ţării, la Cucuteni
3. Tăbliţele de la Tărtăria, sînt cu 1000 de ani mai vechi decât cele Sumeriene
4. Tăbliţele din Munţii Neamţului, tot mai vechi decât tăbliţele sumeriene cu 1000 de ani
5. Descoperirea din Masivul Bucegi, din anul 2003 – 11 August 2003; americanii şi românii pătrund sub masivul bucegi şi descoperă o sală a proiecţiilor cu holograme care au arătat istoria adevărată a terrei, au descoperit amfora cu aur monoatomic, care duce la longevitate, adică o persoană poate trăi mii de ani în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade stabilite
6. Descoperirea din Masivul Sureanu din 1990 – când au descoperit un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent pe planetă, căci aurul se găseşte numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale, nu şi în forma pură desăvârşită; se pare ca dacii cunoşteau taina spirituală a aurului, care este de fapt o lumină condensată
7. Cel mai vechi cuptor, de pe această planetă, de topit metale s-a găsit la Campeni; a fost atestat la aproximativ 6000 de ani î.e.n.
8. Sarmizegetusa – alt loc special conform celor de la BBC; s-ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc (arhiva atlanţilor)
9. Artefactul de sub Masivul Ceahlău. Conform lui Radu Cinamar, sub Ceahlău se afla un artefact sinonimic cu cel din Bucegi
10. Padurea Baciu, din Cluj Napoca, considerată “cea mai paranormală zonă de pe planetă”, conform celor de la Discovery, unii considerând-o o zonă atemporală, adică un fel de spărtură în continumuul spatţiu-timp din acea zonă!
Cam astea sînt topul celor 10 lucruri fantastice despre România, unele reale fizic, altele nedemonstrate oficial!
Mă rog, cine ar avea interes să le demonstreze?

Virgil Ciucă

Dr. Gheorghe Funar

La comanda stăpânilor străini ai României, care au pus la cale şi desfăşoară Holocaustul împotriva românilor, toate guvernele post-decembriste, împreună cu preşedinţii Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, au înfăptuit tranziţia de la socialism înapoi la capitalism, marea privatizare, înrobirea la băncile străine şi lungul şir al reformelor neterminate. La vremea respectivă, toate aceste obiective pregătite în străinătate şi aplicate împotriva Poporului Român au fost prezentate de slugile şi popândăii politici ca fiind prioritare şi binefăcătoare, uitând să precizeze că numai pentru iniţiatorii lor. Guvernele post-decembriste nu au ţinut seama de Interesul Naţional, de munca, demnitatea şi viitorul Poporului Român. Timp de 23 de ani, nic iun preşedinte al României şi nici un guvern nu au prezentat în Parlament bilanţul tranziţiei, al privatizărilor, al îndatorărilor la băncile străine, al reformelor şi al retrocedărilor. De ce? Pentru că în nici un domeniu din cele enumerate nu s-au înregistrat efecte benefice asupra dezvoltării economico-sociale a României şi nivelului de trai al cetăţenilor români. Cu toate acestea, în urma fraudării alegerilor, aceleaşi partide politice au făcut şi fac cu schimbul la guvernarea României, împotriva Poporului Român şi a viitorului acestuia în Grădina Maicii Domnului, în Dacia Edenică.
La dezastrele pe toate planurile şi la jafurile uriaşe din ultimii 23 de ani, Guvernul Ponta II se grăbeşte să pună la cale marea şi ultima retrocedare, ştiind că după regionalizarea şi dezmembrarea teritorială a României nu va mai avea cine şi de ce să verifice actele false, nici actele de corupţie care au stat la baza restituirilor în natură şi a despăgubirilor băneşti. Ascultând orbeşte ordinele komisarilor străini, premierul Victor Viorel Ponta i-a informat pe cetăţenii români şi partidele politice că va angaja răspunderea Guvernului, în 19 martie a.c., pe un proiect de lege privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România. În şedinţa de Guvern din 13 martie a.c. s-a hotărât, fără explicaţii, să se amâne pe 26 martie a.c. angajarea răspunderii Executivului pe legea marilor retrocedări. Motivaţia amânării ţine de calendarul unei eventuale sesizări a Curţii Constituţionale şi de obligarea acesteia să adopte o decizie într-un timp foarte scurt, de câteva zile, sub pretextul încadrării în termenul stabilit arbitrar de C.E.D.O.
Acum, în martie 2013, află Poporul Român că în ziua de 13 octombrie 2010 a pronunţat C.E.D.O. o hotărâre împotriva României şi a obligat Statul Român să adopte în termen de 18 luni un act normativ prin care să fie reglementat un mecanism juridic care să permită rezolvarea faptică a cererilor şi dosarelor solicitanţilor, care aşteaptă de mulţi ani finalizarea lor. Guvernele Boc I-V nu au respectat hotărârea C.E.D.O., nu au pregătit un proiect de lege şi, pe cale de consecinţă, au cerut o amânare a aplicării hotărârii respective. C.E.D.O. a prelungit termenul de aplicare a hotărârii sale până pe 12 aprilie 2013. În 28 de luni, Guvernele Boc I-V, Ungureanu şi Ponta I-II puteau şi trebuiau, printr-o ordonanţă de urgenţă sau un proiect de lege, să modifice şi să completeze bogata legislaţie existentă în materia retrocedărilor, astfel încât să respecte şi termenul stabilit de C.E.D.O., pentru luna aprilie 2013. De asemenea, Guvernul României putea solicita la C.E.D.O. şi să obţină încă o prelungire a termenului cu cel puţin 12 luni, pentru a putea dezbate şi adopta în Parlament o lege corespunzătoare. Toate aceste posibilităţi nu au fost, în mod deliberat, folosite de Regimul Băsescu-Boc-Ungureanu-Ponta, respectiv de P.S.D., P.D.L., P.N.L., P.C., U.N.P.R. şi U.D.M.R., cu scopul de a nu se dezbate în Parlament şi a nu afla Poporul Român ce i se pregăteşte, care sunt consecinţele şi adevăratele scopuri ale celei mai mari şi mai rapide retrocedări din Istoria României, bazată în cea mai mare parte pe acte false.
Se ştie că, România este singura ţară dintre cele foste socialiste unde s-a recurs prin numeroase acte normative (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, O.U.G. nr. 83/1999, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 ş.a.) la retrocedarea în natură a imobilelor care au fost preluate abuziv de regimul comunist. În celelalte ţări din lagărul socialist au fost adoptate legi şi au fost acordate numai compensaţii băneşti pentru foştii proprietari ai imobilelor naţionalizate. Operaţiunea de despăgubire, până la o anumită sumă maximă, s-a încheiat demult în fostele ţări socialiste. Numai în România operaţiunile de restituire în natură şi de despăgubiri continuă de circa 20 de ani. Se pare că, există nesoluţionate aproape 1.000.000 de cereri de restituire a proprietăţilor, din care 612.000 vizează retrocedări pentru terenuri agricole şi păduri.
La Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) sunt înregistrate cereri pentru despăgubiri, în sumă totală de 8-9 miliarde euro, valoare pe care Guvernul Ponta II a înscris-o în Bugetul de Stat pe anul 2013.
La comanda stăpânilor străini ai României, de după decembrie 1989, Guvernul Ponta II aplică Parlamentului şi Poporului Român politica faptului împlinit prin recurgerea la procedura angajării răspunderii pe proiectul de lege privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România. Aşadar, proiectul de lege privind cea mai mare şi rapidă retrocedare sau restituire, în natură sau prin echivalent, din Istoria României şi cu consecinţe catastrofale pentru integritatea teritorială a ţării noastre, pentru prezentul şi viitorul Poporului Român nu se dezbate în Parlament şi nici nu se votează! Este un diktat extern impus Parlamentului României şi împotriva Poporului Român, prin care Guvernul Ponta II se obligă să dea din proprietatea Statului Român multe zeci de mii de clădiri şi peste două milioane de hectare terenuri agricole şi păduri către bisericile ungureşti, care aparţin Statului ungar; Statusul romano-catolic; alte persoane juridice maghiare şi persoane fizice aparţinând minorităţii ungare din România. Pe cale de consecinţă, în maxim doi ani, Ungaria va dobândi rapid peste 50 la sută din proprietăţile din Ardeal. Este cunoscut că, în Ungaria nu s-au restituit în natură clădirile şi terenurile confiscate de regimul comunist, iar în această ţară este interzisă vânzarea pământului la străini. Prin Legea Ponta, Ungaria va continua (prin bisericile maghiare) să dobândească, pe bază de acte false, numeroase clădiri în Ardeal, precum şi suprafeţe uriaşe de terenuri agricole, iar din anul 2014 ungurii vor putea cumpăra mari suprafeţe din Sfântul Pământ Românesc, din Vatra Strămoşească. Autorităţile Statului Român ştiu că, marea majoritate a cererilor de revendicare în natură depuse de persoanele juridice şi persoanele fizice maghiare au la bază acte false sau documente falsificate. Cu toate acestea, Regimurile Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, inclusiv Guvernul Ponta II nu au obligat, prin acte normative, Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.) să verifice toate dosarele de retrocedare şi să insiste asupra reconstituirii cărţilor funciare şi a actelor de donaţie pe care îşi întemeiază cererile de revendicare bisericile ungureştri şi minoritarii unguri din Romnânia. Încă nu este târziu ca Guvernul Ponta II să stabilească, prin O.U.G., că sunt pedepsiţi cu închisoare de la 15 la 20 de ani toţi cei care au depus cereri de restituire în natură sau prin echivalent bazate pe acte false sau falsificate.
Se ştie că, recent, Ungaria a confiscat averea de peste trei miliarde euro a Fundaţiei Gojdu, a Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, Guvernul Ponta II are posibilitatea şi trebuie să înscrie în capitolul VIII „Dispoziţii tranzitorii şi finale” din proiectul de lege pregătit pentru angajarea răspunderii în Parlament, un articol distinct care să precizeze că acest act normativ se aplică în cazul cererilor de retrocedare ale bisericilor maghiare, Statusului romano-catolic şi a altor persoane juridice şi fizice maghiare numai după ce au fost restituite Fundaţiei Gojdu toate imobilele din Ungaria şi celelalte valori din proprietatea fundaţiei care aparţine Bisericii Ortodoxe Române.
Proiectul de lege privind finalizarea retrocedărilor pe care Guvernul Ponta II îşi angajează răspunderea în Parlament, pe 26 martie a.c., prevede în esenţă următoarele:
-La nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, se constituie în cel mult 30 de zile, prin ordin al prefectului, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor disponibile în vederea retrocedării.
-În maxim 180 de zile, Comisia locală întocmeşte situaţia terenurilor agricole şi forestiere din domeniul public sau privat al Statului Român şi al localităţii respective.
-Institutele, staţiunile de cercetare şi instituţiile publice care administrază teren proprietate publică sau privată a Statului Român sunt informate în legătură cu obligaţia de a preda terenurile necesare finalizării procesului de retrocedare. Termenul de predare al terenurilor este de 30 de zile de la Hotărârea de Guvern în care au fost înscrise acele terenuri.
-În situaţia în care restituirea terenurilor agricole pe vechile amplasamente nu este posibilă, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia i se atribuie teren pe raza localităţii respective sau a judeţului.
-În cazul în care restituirea terenurilor forestiere nu este posibilă pe vechile amplasamente, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe alte amplasamente de pe raza unităţilor administrativ-teritoriale din judeţ, inclusiv din pădurile Statului Român avute în proprietate înainte de anul 1948.
-Pentru restituirea în natură a imobilelor se înfiinţează Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru. Pentru a evita posibile fraude sau tentative de corupţie membrii acestei comisii şi ai secretariatului beneficiază de indemnizaţie de şedinţă reprezentând 20 de clase de salarizare succesive suplimentare aplicate la salariul sau indemnizaţia de bază. Ca să îi poată plăti bine pe aceşti funcţionari publici ca să nu recurgă la acte de corupţie, Guvernul Ponta II a anunţat că dă afară 1.000 de angajaţi de la Direcţiile Sanitare Judeţene.
-Cererile de retocedare care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale se soluţionează prin compensare cu imobile din Fondul naţional al terenurilor agricole, forestiere şi al altor imobile destinate compensării.
-Se încurajează restituirea în natură a imobilelor pe raza judeţului sau pe teritoriul României (prin procedura licitaţiilor naţionale de imobile) şi se descurajează despăgubirile valorice anunţându-se pentru acestea un termen de 7-10 ani.
-Constituie contravenţii refuzul de a preda clădirile şi terenurile necesare finalizării procesului de restituire în natură, precum şi nerespectarea termenelor prevăzute de lege. Contravenţiile se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 500.000 lei. Este cea mai mare amendă din România !
Dintre consecinţele catastrofale ale viitoarei legi privind finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist din România amintim următoarele:
1. Se facilitează dezmembrarea teritorială a României, începând cu autonomia teritorială a Ardealului şi alipirea la Ungaria.
2. Se lărgeşte baza juridică şi se creează condiţiile pentru aplicarea proiectului „Israel în România“.
3. Se pregăteşte vânzarea masivă a terenurilor agricole şi forestiere din România către străini, pentru a se vinde (pe bucăţi) Ţara.
4. Se asigură condiţiile pentru exproprierea şi naţionalizarea proprietăţilor românilor de către titularii licenţelor de exploatare a bogăţiilor naturale, în urma votării (în curând) în Camera Deputaţilor a modificărilor şi completărilor la Legea minelor, Legea nr. 85/2003. Această propunere legislativă a P.S.D. şi P.D.L. a fost votată în Senatul României, în ziua de 27 octombrie 2009, fără nici un vot împotrivă. Prin Legea lui Ponta (a marii retrocedări), clădirile şi terenurile Statului Român trec în proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice care apoi vor fi expropriate, inclusiv de către firmele care au început explorările în vederea exploatării gazelor de şist. În prezent, titularii licenţelor de exploatare a resurselor minerale utile nu dispun de cadrul legal pentru exproprierea Statului Român şi, în această situaţie, Guvernul Ponta II trece imobilele din domeniul public şi privat al Statului în proprietatea persoanelor fizice şi juridice care, apoi, vor fi expropriate.
5. Statul Român devine din proprietar un chiriaş în România şi Poporul Român va suporta majorarea continuă a impozitelor, taxelor şi preţurilor pentru ca Guvernul să poată plăti anual sute de milioane de euro reprezentând chirii către noii proprietari rezultaţi din marea retrocedare. Guvernul Ponta II şi stăpânii săi din străinătate vor să transforme Statul Român din proprietar în chiriaş! În nici o ţară din Europa şi nici de pe alte continente nu există un precedent atât de periculos, nici măcar în fostele state coloniale din Africa. Premierul Ponta nu are curajul să informeze Parlamentul şi Poporul Român în legătură cu chiriile care s-au plătit anual proprietarilor imobilelor restituite şi în care funcţionează instituţii ale Statului Român. Acelaşi premier, Victor Viorel Ponta, încălcând principiul transparenţei, nu informează Poporul Român în legătură cu sutele de milioane de euro care vor trebui plătite anual de contribuabilii români pentru chirii aferente imobilelor care vor fi retrocedate în anii 2013 şi 2014.
6. Noii proprietari (la fel ca şi în anii trecuţi) vor schimba destinaţia multor clădiri şi multe instituţii ale Statului Român vor fi scoase în stradă.
7. Un număr uriaş din actualii proprietari sau chiriaşi din imobilele care vor fi restituite în natură vor fi evacuaţi de noii (foştii) proprietari, care vor dobândi acele clădiri în urma licitaţiilor naţionale de imobile, reglementate de noua Lege Ponta.
8. Se va trece la tăierea masivă şi jefuirea pădurilor, urmând ca în 2-4 ani să scadă suprafaţa împădurită din România spre 20 la sută şi să crească enorm pericolul inundaţiilor.
9. Vor fi lichidate fizic şi desfiinţate toate staţiunile şi institutele de cercetare în domeniul agricol, zootehnic, pomicol, viticol şi forestier. România va ajunge singura ţară din lume care nu va avea staţiuni şi instituţii de cercetare în agricultură şi silvicultură, mai ales în aceşti ani când a fost declanşată criza alimentară la nivel mondial.
Având în vedere consecinţele catastrofale ale acestui proiect de lege, este necesar ca Guvernul Ponta II să renunţe la angajarea răspunderii şi să-l supună dezbaterii în Parlament, după procedura clasică şi constituţională. Pe o lege atât de importantă şi cu consecinţe atât de periculoase pentru integritatea României şi pentru Poporul Român, numai un guvern iresponsabil, trădător de Neam şi Ţară îşi angajează răspunderea şi blochează dezbaterea în Parlament, precum şi un referendum naţional!

Cluj-Napoca, 15 martie 2013

Teodor Filip

PRECIZĂRI NECESARE
- Prezint această problemă deoarece am constatat că misticismul devine tot mai agresiv, implică tot mai mulţi cetăţeni români în acte criminale, necugetate, multe dintre ele îndreptate chiar împotriva intereselor securităţii statului, ale economiei naţionale.
- Articolul nu l-am scris la „indicaţia” ori ordinele nimănui.
- Din observaţiile personale, studiul a numeroase documente şi a unor fenomene, datorită intuiţiei, dublată de o bogată cultură generală din domenii foarte variate, am concluzionat că AGRESIUNEA SPIRITUALĂ PENTRU SUBJUGAREA ROMÂNIEI FACE PARTE DIN RĂZBOIUL PARAPSIHOLOGIC desfăşurat pe timpul evenimentelor sângeroase din decembrie 1989, dar şi după, care se desfăşoară şi în prezent.
- Tema abordată este foarte sensibilă. Iar fenomenele războiul parapsihologic se împletesc cu mişcările politico-religioase. Sper ca intenţia mea să fie în bine înţeleasă. Aceasta, pentru că nu discut cu fanaticii.
- Nu sunt mare iniţiat în nici o religie, nu sunt implicat în nici o sectă religioasă.
- Prin cele scrise nu urmăresc discreditarea nici unui cult, doar expun, la nivelul cunoştinţelor mele, activitatea acestora, intenţia lor. Dar recomand fiecărui cult să-şi desfăşoare activitatea numai în rândul adepţilor săi. Să lase prozelitismul la o parte. Cine vrea să creadă în poveşti cu îngeraşi, draci, balauri şi alte animale, să o facă. Cine doreşte să meargă la cursuri yoga, să meargă. Cine vrea să-şi bea propria urină, poftă bună! Cine crede că homosexualitatea se datorează unei greşeli genetice, să creadă. Pentru calea pe care o alege, fiecare va răspunde personal în faţa lui Dumnezeu. După cum răspund şi eu pentru ideile mele.
- Şi un avertisment! Studiul fenomenelor paranormale nu poate fi efectuat de oricine şi în orice condiţii fără un anumit risc. Recomand cititorilor să se ţină cât mai departe de acestea.

LEGEA STRĂMOŞEASCĂ A NEAMULUI – ÎN PERICOL
Nu fac o afirmaţie gratuită anunţând că, în prezent, în România are loc o puternică ofensivă de distrugere a creştinismului şi de subjugare spirituală a poporului român. Toate lucrările care au apărut până în prezent, din care la loc de „cinste” sunt cele scrise de I. Ţugui, în special „Cei şapte ani apocaliptici”, scrisă de fapt de „contele Incapucciato”, nenumăratele traduceri în acest sens, sunt orientate în două direcţii: susţinerea păgânismului religiei orientale, shambhalice – pe de o parte, şi prezentarea fenomenelor paranormale – pe de altă parte.. Dar, citindu-le, cititorul află doar de existenţa lor, fără a obţine vreo explicaţie asupra lor. O NAŢIUNE ÎN CURS DE SUBJUGARE NU TREBUIE SĂ CUNOASCĂ ARMELE SECRETE FOLOSITE ÎMPOTRIVA EI. În „Revista fenomenelor paranormale”, spre exemplu, în care, pe lângă prezentarea unor fenomene de acest gen, fără a se da nici o explicaţie asupra lor, sunt descrise num eroase tehnici magice: descântece, farmece etc., prin care LIBERTATEA INDIVIDUALĂ A OAMENILOR ESTE DISTRUSĂ.
Se face o propagandă intensă a „ştiinţelor oculte”, sunt date adrese de vrăjitori şi vrăjitoare, la care se poate apela pentru „facerea şi desfacerea căsătoriilor”, pentru îmbolnăvirea sau chiar uciderea altor persoane. Iată un caz concret.
Pe data de 24 decembrie 1994, Tina Bayer a fost condamnată pe viaţă pentru uciderea fetiţei sale Amber, în vârstă de 3 ani. Ea nu şi-a dorit acest copil şi l-a ucis folosindu-şi capacităţile sale paranormale. „Micuţa Amber a fost torturată de la distanţă de propria sa mamă”, a declarat preşedintele completului de judecată, Paul Kurtz. „Chiar ea a mărturisit cum a procedat: şi-a lovit copila în mod repetat, apoi a opărit-o cu ulei încins, a ars-o cu ţigara, după care a închis-o în debara. Şi toate acestea de la distanţă posibile datorită calităţilor telekinetice ale mamei uicgaşe”.
Se dau adresele unor „prezicători” la care poţi apela pentru a-ţi cunoaşte viitorul etc. Celor care însă se mai îndoiesc de manifestarea fenomenelor paranormale, considerându-le imposibile, le sugerez să mediteze la următoarea problemă: dacă telepatia a fost demonstrată şi astăzi este acceptată, de ce o vrăjitoare nu poate sugera o anumită acţiune unei persoane? Sau o ghicitoare? Nu este nici o diferenţă: undele telepatice nu cunosc restricţii de viteză şi distanţă. Elementul comun este forţa gândului care acţi0onează la nivelul subconştientului.
Ofer un caz concret mai puţin cunoscut marelui public. Este ştiut faptul că în timpul Războiului de Independenţă, marele comandant Osman Paşa s-a predat, la Plevna, generalului Michail Cristodulo Cerkez. Foarte puţine persoane cunosc faptul că, în momentul capitulării, turcii au pus o mare şi renumită vrăjitoare să-l blesteme şi să-i facă farmece, atât lui – generalului Cerkez –cât şi familiei sale. Iar urmările blestemului au început să apară: la numai 46 de ani, la 12 iulie 1885, după o misterioasă boală de nervi, generalul erou moare, Nicolae şi Adela, copiii săi, mor şi ei în împrejurări suspecte. Soţia generalului, Elena, decedată în octombrie 1905 este înhumată la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.
Miercuri, 17 mai 1995, în jurul orei 10.00, în momentul în care groparii au deschis sicriul Elenei, moartă cu 90 de ani în urmă, au rămas înmărmuriţi, iar preotul Grigore Parfenie a leşinat. În loc ca în sicriu să fie un schelet, soţia generalului era la fel ca atunci când murise. Nici trupul, nici hainele, nici mătăsurile şi catifelele nu prezentau nici o urmă de alterare în timp.
Astfel de cazuri – cadavre care nu se descompun – au mai fost semnalate. Se pare, se scrie în „Enciclopedia fenomenelor paranormale” (autor Brian Inglis, Editura Valdo, 1993) că „trupul omenesc poate, în anumite împrejurări, să emane un miros, indicând că deţine ceva ce s-ar putea descrie drept o protecţie paranormală. Aceasta poate dura şi după moarte, astfel că trupul să nu-şi înceapă descompunerea, iar dacă e dezhumat se descoperă că a rămas cum, era în timpul vieţii…”
Se pare că există o explicaţie pentru soţia generalului Cerkez. Dar decesul său şi al copiilor săi?
Unele posturi private de televiziune fac o intensă propagandă astrologilor. Dacă vrei să afli „despre viitor, dragoste, finanţe..”, nu ai decât să suni la…
Începând cu anul 1990, poporul român a început să fie „îndopat” cu informaţii de tip mistic (informaţii false) de către „iluminaţii” care ne-au invadat ţara, de către aşa-zişii „propovăduitori ai Bibliei”. Şi statul român le-a acordat toate facilităţile: stadioane, săli de sport, organe pentru menţinerea ordinii ş.a., unde aceştia propovăduiesc idei contrare Legii noastre strămoşeşti, Ortodoxismul. Românii, un popor creştin prin naştere, a început să fie „învăţat”.

Dezinformarea „Dracula”

Revăzând „Protocoalele VII şi IX” ale „înţelepciunii sioniste” („…Noi am mistificat, am învăţat şi corupt tineretul creştin printr-o educaţie întemeiată pe principii şi teorii pe care le ştim ca false, dar care sunt inspirate de noi”), mi-am dat seama că Festivalul „Dracula” este o manifestare satanică realizată cu concursul larg al unor înalte oficialităţi din ţară. Şi mă întreba dacă acestea nu sunt în slujba Ocultei Mondiale.
Este timpul ca cititorii, naţiunea română să cunoască cum s-a făcut asocierea între acest „Dracula”, în numele căruia se organizează festivalul, şi domnitorul Vlad Ţepeş.
În 1897, Bram Stoker, membru al unei societăţi de parapsihologie din Anglia, scrie romanul „Dracula”. Acţiunea se petrece în Transilvania. Fiind tipărită în zeci de ediţii, cartea se reeditează şi în prezent. Iar subiectul ei a stat la baza realizării a numeroase filme.
Din păcate, în prezent, foarte puţine persoane cunosc că acest roman este un plagiat grosolan, scris pentru „înmulţirea defectelor poporului român, obiceiurilor, pasiunilor, regulilor vieţii în comun” („Protocolul V”). Voi proba prin mărturisirea a doi istorici americani. Astfel, Radu Florescu (origine română) a făcut publice notele personale ale scriitorului Stoker: „Aceste note, descoperite de mine întâmplător, într-o bibliotecă din Philadelphia, mi-au confirmat multe din ipotezele pe care le-am emis. Bram Stoker citise, de fapt, cartea lui Wilkinson, consul britanic în Principatele Române, care a scris nişte „impresii de călătorie” prin 1822, în care face referiri la istoria României, şi, în termeni negativi, la Ţepeş Dracula. Partea vampirică a romanului a fost preluată de autorul britanic dintr-o altă însemnare de călătorii, scrisă de Emily Gerard, o autoare anglo-franceză. Cartea ei se intitula „The Land Beyont the Forest”, adică „Ţara de dincolo de păduri”. Aş spune că Bram Stoker s-a făcut vinovat de plagiat integral, deşi imaginaţia lui, încurcând elementele de folclor cu elemente istorice şi geografice, a avut ca rezultat un roman de senzaţie, care este probabil cel mai mare best-seller în limba engleză din toate timpurile, întrecând chiar Biblia, prin numărul mare de exemplare vândute, practic „inepuizabile”.
Istoricul american Raymond Mc Nally aduce noi completări în sprijinul faptului că această carte este un plagiat şi afirmă că Stoker s-a inspirat din istoria celebrei „contese sângeroase”, Elisabeta Bathory, despre care a citit în „Cartea priculicilor”, de Sabine Gould. În fapt, această carte conţine prima relatare completă a cazului „contesei sângeroase”. Comparând notele lui Stoker, se poate observa că, descriindu-l pe contele Dracula, acesta prelua, cuvânt cu cuvânt, caracterizări din cartea Sabinei Gould.
În numele adevărului istoric, cititorii trebuie să ştie că Elisabeta Bathory a primit numele de „contesă sângeroasă” deoarece, cu ajutorul servitoarelor sale, mutilase şi ucisese cu mâna ei peste 650 de fete (!!!), pentru a-şi procura sângele cu care îşi pregătea băile la patru dimineaţa, sperând să-şi păstreze o tinereţe veşnică. Dar acest fapt este trecut cu vederea atât de către istorici, cât şi de scriitorii dornici de senzaţii tari. De ce oare?
Deci, după cum specifică şi dr. Cristian Negureanu în cartea „Mitul poporului ales”, „Dracula a apărut prin suprapunerea şi transpunerea unor trăsături ale Elisabetei Bathory peste cele ale lui Vlad Ţepeş, furnizate lui Stoker de istoricul ungur Arminius Vambery”.
Acesta este adevărul despre Dracula. Şi, este păcat, mare păcat, că astfel de lucruri nu sunt aduse la cunoştinţa publicului larg, nu sunt intens mediatizate. Iar în acest timp, literatura de senzaţie din Occident continuă să-l suprapună pe Dracula domnitorului care a împiedicat pe turci să transforme Ţara Românească în paşalâc. Iar „românii” organizează festivalul „Dracula”, intens mediatizat în presa scrisă şi pe postul naţional de televiziune.
Foarte puţine persoane au luat atitudine împotriva acestei mistificări. Cea mai reprezentativă o consider pe d-na Ileana Toma, care a scris „Singurătatea lui Vlad Ţepeş”, apărută la Editura „Miracol”, şi pe care o recomand călduros cititorilor. Este o carte de referinţă, din care îmi permit să citez: „Din folclorul românesc lipseşte vampirismul şi, de fapt, la români nu există poveşti de groază. Alte popoare au un asemenea folclor, ce a pemis apariţia unei întregi producţii aiurite, de o valoare artistică îndoielnică, centrată în jurul personajului – Dracula -, care suge sângele oamenilor. Asocierea acestui nume, ce bântuie în subcultura occidentală cu persoana lui Vlad Ţepeş s-a produs explicit doar foarte recent, într.-un film realizat de americanul Francis Coppola.
A fost crud sau nebun Vlad al IV-lea, din neamul Drăculeştilor, căruia i s-a spus, mai târziu, Ţepeş? Mulţi a tras el în ţeapă, deşi nu el a inventat această îngrozitoare pedeapsă: o aveau şi turcii şi saşii, Ştefan Vodă al Moldovei, după bătălia de la Gherghiţa (1473) trage în ţeapă 2.300 de prizonieri turci. Trebuie să ne facem o imagine clară asupra acelei epoci în care, după cum spune Nicolae Iorga, ţările româneşti se găseau „în prima linie a istoriei”.
Am scris acest roman şi mă simt nedreptăţită de faima comercială care i se face personajului fantastic „Dracula”, ai cărui inventatori şi difuzori de incultură şi exotism, încearcă să-l identifice cu domnitorul român. Cred că fiecare om are dreptul ca istoria poporului din care face parte să se scrie corect. Chiar dacă Vlad Ţepeş, pentru saşii din Braşov, a fost imaginea cruzimii, el a fost pentru români un făcător de dreptate iar pentru europeni ar trebui să fie un simbol al luptei pentru cauza Europei. Însuşi Mahomed al II-lea a fost impresionat de eforturile „mai presus de fire de a supravieţui ale duşmanului său Vlad”.

Luptând contra defăimării, pentru triumful adevărului:
În teritoriile controlate de guvernul român n-a fost holocaust!

O serie de evenimente întâmplate după plecarea mea din România m-au determinat să public articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste“, apărut în Le Monde Juif, No. 105, Janvier-Mars 1982, revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris. Plecasem din Patrie, graţie unui ajutor trimis de Providenţă, care a făcut să întâlnesc o doamnă poloneză în trecere prin România, într-o vreme din cele mai dificile din viaţa mea. Ca Preşedinte al Organizaţiei Tineretului Naţional Ţărănesc din Bucureşti şi ca membru al Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Preşedintele Iuliu Maniu, fusesem arestat de 22 de ori, deţinut politic, fără condamnare, în închisorile comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal să exercit avocatura, privat de locuinţă, urmărit zi şi noapte de agenţii Securităţii, agresat fizic în mai multe rânduri etc. Atunci a apărut trimisul Providenţei, întruchipat de o distinsă doamnă cu studii strălucite la Sorbona şi care lucra la Academia de Ştiinţe a Poloniei, unde se bucura de un binemeritat prestigiu. Ea a înţeles totul de la prima întâlnire şi a luat hotărîrea de a folosi relaţiile sale din Polonia şi din Occident pentru a mă ajuta să plec în străinătate: a reuşit, după aproape 6 ani de eforturi supraomeneşti. Aşa am ajuns, prin căsătorie, în ianuarie 1978, să locuiesc în Varşovia, ca cetăţean român.
Din primele zile am anunţat evenimentul prietenilor mei români, emigraţi mai demult în Occident. Am primit, fără întârziere, o bogată corespondenţă trimisă nu numai de aceştia, dar şi de la persoane necunoscute, care fuseseră informate de primii, despre mine. Toţi îmi cereau să vin grabnic în Occident pentru a lua poziţie contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra naţiunii române. Pentru a mă convinge, ei mi-au trimis multă vreme publicaţii în care se afla scris că în timpul ultimului război mondial, noi, românii, masacraserăm cantităţi imense de evrei, aşa precum arăt mai departe:
- Charta intitulată The Record. The Holocaust in History, 1939-1945, publicată de B’nai B’rith League şi New York Post, în tiraj de un milion de exemplare, indică masacrarea a 300.000 de evrei în România, iar în broşura explicativă, anexată hărţii, cifra este ridicată la 340.000 de evrei masacraţi;

- în cartea Eichmann’s Trial a Lordului Russell of Liverpool, este scris că românii masacraseră 200.000 evrei, dar trebuie să arăt că la data publicării, Lordul Russel avea aproape 90 de ani şi, deci, sărmanul nu avusese cunoştinţă că în textul care-i purta numele fusese strecurată acea menţiune calomnioasă la adresa României;
- un rabin şef din România, audiat ca martor într-un proces pentru calomnie în presă, soluţionat de Tribunalul din Paris, afirmase că fuseseră 400.000 de evrei asasinaţi în România, dar, neputinţa vădită a Excelenţei Sale de a oferi precizări şi dovezi, a obligat judecătorii francezi să-i înlăture depoziţia;
- în „A History of the Modern World from 1917 to 1980“, apărută în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie, la pagina 415, că în România fuseseră masacraţi 750.000 de evrei [cf. Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a 2-a, 2005, pag. 405 – n.n., V.I.Z.], deci mai mulţi decât se aflau în România, potrivit surselor evreieşti de informare;
- o menţiune specială merită cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care propagandiştii evrei o prezintă ca filosoafă, fiindcă înainte de a emigra din Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger. Ce s-o fi petrecut în capul acelei femei de a putut scrie în cartea Eichmann à Jerusalem acea oribilă defăimare că „România era o ţară cu un procentaj excepţional de ridicat de asasini ordinari şi ţara cea mai coruptă din Balcani“ (pag. 313) şi, de asemenea, că „deportările à la roumaine constau în a înghesui 5.000 de persoane în vagoane de marfă şi a le lăsa să se sufoce, în timp ce trenul gonea de-a latul câmpurilor, fără itinerariu sau ţel, zile întregi. Apoi, cadavrele erau expuse în măcelării evreieşti“ [cf. Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 231 – n.n., V.I.Z.].
De remarcat că, atât în cartea lui Hannah Arendt, cât şi în aceea publicată sub numele Lordului Russel, calomniile contra României sunt strecurate în expuneri care în mod firesc nu aveau nici un raport cu România, fiindcă se ştie că Eichmann nu avusese activităţi legate de ţara noastră. Aceasta este folosirea unei metode perfide, utilizată de defăimători de profesie, dirijaţi de la un centru de comandă. Astfel, netam-nesam, calomniile au fost şi sunt încă strecurate, în cursul conferinţelor, al transmisiunilor la radio şi la televiziune, al interviurilor, discursurilor de tot felul etc.
Corespondenţii mei români ştiau că eu avusesem un rol în acţiunea care salvase România de Holocaust şi de aceea făceau apel la mine. Cel mai important dintre aceşti emigranţi români, în acea vreme, era fără îndoială avocatul N. Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru în guvernul de la Bucureşti, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul înscenat conducătorilor naţional-ţărănişti şi, după mulţi ani de închisoare, fusese eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Graţie intervenţiei liderului socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franţa şi locuia la Paris. El susţinea că eu eram singurul emigrant român care se cuvenea să întreprindă acţiunea de denunţare a calomniei, deoarece participasem personal la activităţile pentru salvarea evreilor din România. Avocatul N. Penescu mi-a explicat că fruntaşii emigraţiei române, cunoscuţi în Occident ca foşti înalţi demnitari, nu puteau – din pricina conjuncturii internaţionale – să se angajeze într-o astfel de acţiune. Potrivit relatării lui N. Penescu, fostul suveran al României spunea că i se aprobase rezidenţa în Elveţia, cu condiţia de a se abţine de la orice activitate politică. Fruntaşii emigraţiei aflaţi în America primiseră o lovitură destul de grea, prin anularea unei mici subvenţii acordate de O.N.U., prin Comitetul naţiunilor înrobite, şi ei se temeau că prin protestul contra calomniei puteau provoca răzbunarea din partea evreilor, prezenţi atât la O.N.U., cât şi în administraţia americană. Avocatul N. Penescu recunoştea că el ar trebui să întreprindă această acţiune şi declara că o va face, dacă eu refuzam să-mi asum răspunderea. El ezita pentru faptul că avea prieteni printre socialiştii francezi, partid dominat de evrei, şi se temea că ar putea pierde acele prietenii, potenţial folositoare cauzei româneşti, în viitor. El mi-a cerut să nu dezvălui implicarea sa în ceea ce aveam de făcut.
Am hotărît să merg în Statele Unite şi Canada, unde calomnia contra României era în toi, ca prin câteva expuneri în centre cu emigraţie românească să restabilesc adevărul istoric. Fiindcă viza pentru USA întârzia, am decis să folosesc aprobarea pentru Canada, unde am vizitat Montreal, Toronto, Ottawa şi alte localităţi mai mici, şi, în cadrul unor întâlniri cu români şi chiar cu evrei plecaţi din România, am prezentat faptele cunoscute de mine. Am constatat că românii emigraţi după ultimul război mondial cunoşteau foarte bine adevărul, constatare valabilă şi pentru emigranţii evrei din această categorie; în schimb, emigranţii mai vechi, dinainte de 1940, fuseseră mai receptivi la campania de calomniere şi se lăsau cu greu convinşi că o defăimare de proporţii planetare fusese posibilă.
A trebuit să duc o luptă titanică, de unul singur, fiindcă prietenii care mă aprobau între patru ochi, nu mă asistau şi în public.
Am expus, în cursul acestei călătorii, la întâlnirile cu multe grupuri de ascultători, adevărurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste“, apărut în Le Monde Juif, la Paris.
De la început am afirmat că, în timpul ultimului război mondial, în teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti, n-a fost Holocaust. În Europa dominată de Germania hitleristă, România a fost singura ţară aflată în această situaţie, datorită generalului Ion Antonescu şi guvernului condus de el, care au făcut imposibil genocidul, precum şi unor conducători de seamă ai naţiunii române, cum au fost preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Brătianu şi mulţi alţii, care l-au îndemnat şi l-au susţinut pe Mareşalul Ion Antonescu în politica sa de respingere a Holocaustului.
Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare măsură, ajutată de un fapt, adesea trecut cu vederea, chiar de cercetători. După invadarea Basarabiei, a Bucovinei Nordice şi a ţinutului Herţa, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a continuat să facă presiuni asupra guvernului român pentru a-l constrânge să accepte un control sovietic asupra Deltei dunărene, deoarece pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunării. În vara anului 1940, repetatele debarcări sovietice în Delta aflată sub suveranitate românească, precum şi pătrunderi la vest de Prut ale unor unităţi ale Armatei Roşii au fost cauzele principale care l-au determinat pe generalul Ion Antonescu, devenit şeful guvernului român după 6 septembrie 1940, să accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României. În acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reuşit să introducă o clauză care prevedea că poliţia germană putea colabora cu poliţia română dar îi era interzis să facă arestări pe teritoriul României. Această dispoziţie a fost salvatoare pentru evreii aflaţi pe acest teritoriu, fiindcă ea a împiedicat arestări şi deportări, efectuate de germani înşişi.
În 1941, sub presiunile guvernului hitlerist, generalul Ion Antonescu a introdus o legislaţie cu caracter rasial, de la aplicarea căreia erau exceptate anumite categorii de evrei, dar afecta – totuşi – majoritatea populaţiei aparţinând acestei etnii. Măsurile motivate rasial prevedeau restricţii şi chiar interdicţii pentru evrei, în exercitarea activităţilor economice şi profesionale, fapt de natură a cauza importante prejudicii materiale; cu toate acestea, nu se poate tăgădui faptul că una din aceste măsuri a fost binefăcătoare pentru evrei, anume excluderea din forţele armate, care i-a ferit de ororile campaniilor militare din Est şi din Vest, unde au pierit în condiţii înfiorătoare sute de mii de militari români.
Nu a existat nici o măsură destinată să lezeze demnitatea umană a evreilor; ei nu au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, nu au fost închişi în ghettouri pe teritoriul României, nu au fost supuşi la practici de exterminare sau pentru a le distruge integritatea fizică sau mintală. Guvernul român nu a organizat distrugerea nici unei populaţii pentru motive rasiale, religioase, economice sau politice şi nu a tolerat ca astfel de fapte să fie săvârşite pe teritoriul controlat de el.
Toţi evreii oneşti şi de bunăcredinţă datorează respect amintirii Mareşalului Ion Antonescu, fiindcă a respins planurile naziste privind deportări din România, în lagărele hitleriste din Polonia, astfel încât de pe teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti nimeni, nici evreu, nici ţigan, nici comunist nu a fost deportat în lagărele organizate de germani.
Au fost două perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în timpul ultimului război mondial. Prima perioadă a fost în 1942, după Conferinţa de la Wansee, când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a evreilor din Europa, aflată sub dominaţia sa. Atunci, conducătorii comunităţilor evreieşti din România au cerut sprijinul preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, fiindcă evreii erau în primejdia de a fi concentraţi în lagăre şi deportaţi.
Mareşalul Antonescu a explicat preşedintelui Iuliu Maniu că faptele unor evrei, mai ales cei intraţi clandestin pe teritoriul român şi care răspândiseră manifeste antigermane îl puseseră în situaţia de a se gândi la înfiinţarea de lagăre, ca măsură de siguranţă, invocată de el pentru a respinge pretenţiile poliţiei germane de a face ea însăşi arestări în România, contrar acordului din 1940. La rugămintea insistentă a preşedintelui Maniu, şeful guvernului român a anulat dispoziţia înfiinţării de lagăre pentru evrei. Din presa izraelită am aflat că unii conducători de organizaţii evreieşti se obligaseră, în acea vreme, să supravegheze acele elemente evreieşti predispuse la săvârşirea de acte nesăbuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toată evreimea.
A doua perioadă de maximă primejdie pentru evreii din România a fost la sfârşitul primăverii din anul 1944 şi a coincis cu intervalul de timp când se efectuau deportările de evrei şi de ţigani din Ungaria şi mai ales din Transilvania de Nord, ocupată de guvernul maghiar, după diktatul de la Viena, din 1940. Dacă pentru prima perioadă cunosc circumstanţele din relatarea personală a preşedintelui Iuliu Maniu, al cărui colaborator am fost, pentru a doua perioadă cunosc faptele, direct şi nemijlocit, fiindcă am avut un rol în acţiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România către lagărele naziste din Polonia.
Mareşalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei (regiunea cuprinsă între Nistrul meridional, Bugul inferior şi Marea Neagră) pe profesorul universitar George Alexianu, care, încă din vremea studenţiei, îmi arătase prietenie şi ştia că-l vizitam pe preşedintele Iuliu Maniu. Invitându-mă la biroul său din Bucureşti, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i transmite liderului naţional-ţărănist, că la Bucureşti venise un ofiţer german cu misiunea de a organiza deportările de evrei şi de comunişti din România în lagărele hitleriste din Polonia. Preşedintele Maniu a verificat informaţia cu ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filogerman Gigurtu şi a decis să ceară mareşalului Antonescu să respingă planul pentru deportări. Preşedintele Iuliu Maniu nu a mers la o întâlnire cu mareşalul, ci a făcut demersul printr-o scrisoare purtată de mine şi înmânată şefului guvernului în cursul audienţei obţinute pentru mine de profesorul Alexianu. În scrisoarea sa de răspuns, pe care tot eu am dus-o preşedintelui naţional-ţărănist, mareşalul Ion Antonescu îl asigura că „atâta vreme cât voi fi la conducerea Ţării, nimeni nu va fi deportat în afara hotarelor României“. Mareşalul Ion Antonescu şi-a respectat cuvântul şi astfel se explică cruţarea vieţii a sute de mii de persoane din România. Dacă se acordă încredere afirmaţiilor făcute de unii cercetători ai Holocaustului, circa 600.000 de evrei din Ungaria şi din Transilvania de Nord fuseseră arestaţi de poliţia maghiară şi trimişi în lagărele din Polonia, într-un „pohod na Sibir“ fără întoarcere.
Preşedintele Iuliu Maniu a intervenit la mareşal pentru salvarea multor mii de evrei de provenienţă germană, austriacă, cehă, maghiară, polonă etc., intraţi clandestin în România şi care erau confruntaţi cu perspectiva unor grele pedepse penale sau cu trimiterea în ţările de origine, adică la moarte sigură. O astfel de intervenţie a fost făcută prin intermediul dr. N. Lupu, dar, în 1991, în cursul unei conversaţii la care participase şi prietenul meu I. Bărbuş, regretatul meu prieten Corneliu Coposu mi-a spus cum însoţise la mareşal pe preşedintele Maniu, unde a apărat pe evreii veniţi prin Transilvania de Nord în România, şi care erau acuzaţi că trecuseră clandestin frontiera de stat. Preşedintele a arătat că acele persoane nu săvârşiseră nici o infracţiune, fiindcă Transilvania nu era divizată prin frontieră, ci numai prin „o linie de demarcaţie”, punct de vedere acceptat, bucuros, de şeful guvernului.
După numeroşi ani de absenţă din Patrie, când am putut, în fine, veni la Bucureşti în 1990, am aflat că în Almanahul Luceafărul, din 1989, la pag. 115-162, se aflau dezbaterile unei mese rotunde la care Raoul Şorban şi rabinul şef dr. Moshe Carmily Weinberger, împreună cu alţi participanţi, au arătat cum mii de evrei originari din Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania etc. au găsit adăpost pe teritoriul României, graţie ajutorului dat de preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, de profesorul Mihai Antonescu şi de multe alte personalităţi române, dar mai ales datorită umanitarismului dovedit de mareşalul Ion Antonescu. Tot din Almanahul Luceafărul am aflat că la acea masă rotundă se folosiseră copios informaţii din articolul meu „La Roumanie sauvée de l’Holocauste“.
Mai trebuie să amintesc că liderul naţional-ţărănist l-a determinat pe mareşal să renunţe la o grea contribuţie de război, impusă numai evreilor, exoneraţi de obligaţia de a participa la campania militară.
Tot la cererea preşedintelui Maniu, doamna Ella Negruzzi a intervenit la mareşal pentru ca nişte evrei bătrâni să obţină retroactiv cetăţenia română, condiţie necesară pentru acordarea pensiei. Am informaţii că şi profesorul George Brătianu făcuse demersuri, în acelaşi scop.
Mi-am scurtat voiajul în America, din cauze financiare: contribuţiile prietenilor mei aveau o consistenţă simbolică, iar eu trebuise să contractez împrumuturi în Polonia, pentru plata călătoriei.

Va urma

Voicu TUDOR

De fiecare dată când trec prin Piaţa Palatului şi văd statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, simt un gust amar şi mă gândesc câtă nedreptate este pe lumea asta. Dacă statuia lui Iuliu Maniu, amplasată în faţa Bisericii Kretzulescu ar avea o mică justificare, amplasarea statuii lui Corneliu Coposu lângă această Biserică este total nepotrivită. În susţinerea părerilor mele prezint mai jos câteva date despre cele două figuri istorice menţionate mai sus. Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., a avut o contribuţie importantă – după unii, discutabilă după alţii – la realizarea Statului Naţional Unitar Român. Analizând, însă, activitatea politică de după Marea Unire, se constată că atitudinea lui Iuliu Maniu a avut un caracter net duplicitar şi dăunător României. Dar, mai ales, Iuliu Maniu s-a fofilat în asumarea luării unor decizii politice, „făcând pe mortu-n păpuşoi“.
La 1 decembrie 1918, are loc la Alba Iulia Marea Adunare Naţională, cu participarea a peste 100.000 de români, veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei şi Banatului. Vasile Goldiş, din însărcinarea şi în numele Consiliului Naţional Român, citeşte textul Rezoluţiei de Unire a Transilvaniei cu România, aprobată în unanimitate. Iuliu Maniu voia unire, dar cu condiţii! Nu trebuie uitat că, la 28 august 1916, când Armata Română trecuse Carpaţii în Transilvania, Iuliu Maniu era ofiţer în Armata Austro-ungară, cu arma în mână îndreptată împotriva Statului Român. De aceea, nu a fost lăsat să citească textul Rezoluţiei de Unire a Transilvaniei cu România. Textul a fost citit de Vasile Goldiş, vicepreşedinte al Consiliului Naţional Român Central. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi, prin reprezentanţii lor, la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează „Unirea necondiţionată a acestor români şi a teritoriilor locuite de ei cu România“. De fapt, în Parlament, lui Iuliu Maniu şi Ion Hudiţă avea să li se strige „Jidoviţilor!“, pentru că-i apărau pe evreii afacerişti. O mare rezistenţă la realizarea Statului Naţional Unitar Român a opus iudaismul mondial.
După desăvârşirea Statului Naţional Unitar Român, „Unirea cu Roma“ a unei părţi a preoţilor şi a unei minorităţi a populaţiei româneşti din Transilvania nu mai avea justificare. Cei care s-au „unit“ n-au făcut-o din considerente religioase, ci din motive economice, sociale şi politice, deci nu pentru că ar fi fost nemulţumiţi de Biserica Ortodoxă, ci pentru că voiau să iasă din situaţia de inferioritate politico-socială în care erau ţinuţi prin nefasta Unio trium nationum, formată din unguri, secui şi saşi. În esenţă, „Biserica Greco-catolică Unită cu Roma“, adică „uniatismul“, era expresia duplicităţii, imposturii, ipocriziei – motiv pentru care chiar clerul bisericilor aşa-zis „istorice“ maghiare (luterană, calvină şi unitariană) îi acuzau pe românii „uniaţi“ că „sunt nesinceri, prefăcuţi“. Ceea ce, în principiu, era adevărat, întrucît însuşi „uniatismul“ nu era decât un tertip politic, juridic şi religios al Bisericii Catolice folosit pentru a-şi mări zona geografică a Catolicismului – care pierduse teren în lupta cu Protestantismul – prin cumpărarea adeziunii la Catolicism a enoriaşilor cu promisiunea eliberării din servitutea politico-economică. Unitatea Statală a românilor, odată realizată politic, impunea şi o unificare religioasă. Printre cei care s-au opus cu înverşunare la unificarea religioasă a fost şi Iuliu Maniu, deoarece acesta era „greco-catolic“. În mod evident, impostura uniatismului l-a marcat şi pe Iuliu Maniu, fiind impregnat în comportamentul său duplicitar şi laş, dar mascat, abil, prin mimarea unei înţelepciuni absconse – motiv pentru care a fost poreclit „Sfinxul de la Bădăcin“. În primăvara anului 1923, Parlamentul României a votat Constituţia Statului Unitar Român, înlocuind-o pe cea din 1866. Iuliu Maniu a fost împotriva acestei decizii şi, în consecinţă, nu a votat Constituţia (cum aveau să facă, şapte decenii mai târziu, U.D.M.R.-iştii, aliaţii „seniorului“ Coposu în C.D.R.). Liderul ţărănist refuzase să participe la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Tot el l-a introdus clandestin în Ţară pe Carol Caraiman – după ce Parlamentul îl eliminase de la succesiunea tronului, în 1926 –, proclamându-l Rege al României şi inaugurand, astfel, un regim corupt şi uzurpator, care a dus la sfârtecarea graniţelor Ţării. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul tratativelor pentru încheierea unui armistiţiu, Iuliu Maniu a fost de acord cu acţiunea regelui de capitulare fără condiţii, pe care o enunţase, cu deplină inconştienţă politică, paraliticul F. D. Roosevelt, susţinut, de nevoie, de Winston Churchill. Iuliu Maniu dispunea de o staţie de radio emisie-recepţie şi avea legături directe cu Serviciile Secrete britanice de la Istanbul, transmiţând chiar date de ordin militar. Jocul dublu pe care l-a făcut, pe de o parte, cu Mareşalul Antonescu şi, pe de altă parte, cu trupa de conspiratori în frunte cu imberbul rege Mihai I, a dus la evenimentele tragice de la 23 august 1944, care ne-au costat două treimi din Armata de Front, făcută prizonieră din cauza unui pretins „Armistiţiu“, ilegal şi iresponsabil.
La începutul lunii august 1944, în urma negocierilor cu Alexandra Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S. la Stockholm, sovieticii acceptaseră o mare parte a condiţiilor puse de Mareşal. Iniţierea negocierilor a venit de la Stalin. Rusia Sovietică ne cerea să negociem un armistiţiu, iar Anglia ne cerea criminala „capitulare fără condiţii“. La 7 august 1944, redutabilul gazetar care a fondat şi a condus ziarul Curentul, Pamfil Şeicaru, a fost chemat de Mareşal la Olăneşti şi înştiinţat că trebuie să plece, în câteva zile, la Madrid, pentru a organiza, în afara României, o campanie de presă cu scopul de a denunţa opiniei publice internaţionale orice eventuală încălcare a celor prevăzute în acordul de armistiţiu care urma să fie încheiat. La 10 august, Pamfil Şeicaru a plecat în Spania şi şi-a continuat cariera de comentator politic până în anul 1980, când s-a stins din viaţă, la 86 de ani, dintre care ultimii 36 petrecuţi în pribegie.
Răspunsul la Convenţia de Armistiţiu, favorabilă României, aşa cum solicitase Ion Antonescu, trimis de Stalin pe numele Mareşalului, prin cifrul secret al Ministerului de Externe, a fost înmânat lui Iuliu Maniu de către cei doi funcţionari care coordonau activitatea cifrului şi care erau membri ai Partidului Naţional Ţărănesc (Rădulescu-Pogoneanu şi Niculescu-Buzeşti). Iuliu Maniu nu a putut accepta ca Mareşalul să fie autorul şi pârghia executorie a planului de desprindere a României de Germania. Răspunsul primit de la sovietici l-a predat regelui – care fusese, tot timpul, o marionetă – şi a consimţit la arestarea Mareşalului. La aflarea veştii arestării Mareşalului Ion Antonescu, Stalin a fost surprins şi, profitând de ocazie, a ocupat Ţara şi a amânat semnarea adevăratului armistiţiu până la 12 septembrie, după ce dusese în prizonierat circa 170.000 de militari.
Stalin trata un armistiţiu cu şeful statului român, Mareşalul Ion Antonescu, şi nu discuta cu nişte complotişti, în marea lor majoritate evrei şi români „jidoviţi“. Nu trebuie uitat că Iuliu Maniu era de religie greco-catolică, iar în timpul cât a fost închis în penitenciarul de la Sighet a declarat că îi pare rău că n-a trecut la religia catolică. Este regretabil că, la vârsta de 80 de ani, când a decedat (5 februarie 1953), a făcut o asemenea declaraţie (cf. Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în Penitenciarul din Sighet, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994). Omul nu a înţeles nici la vârsta de 80 de ani că etapa premergătoare iudaizării omenirii este catolicismul.
La procesul Mareşalului, Iuliu Maniu, în speranţa că îşi va salva pielea, a fost un martor cu două feţe. Fără să vrea, „marele“ om politic Iuliu Maniu a făcut jocul duşmanilor Poporului Român, abătându-se de la jurământul pe care-l făcuse când era reprezentant al studenţimii: „Jur în faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti“.
Nu trebuie uitat nici faptul că, după ocuparea Nordului Ardealului, în urma Dictatului de la Viena, din 30 August 1940, Iuliu Maniu a organizat la Cluj o manifestaţie de protest, dar la care el nu a participat: s-a fofilat, ca de obicei, şi s-a ascuns la Turda. Cei mai mulţi dintre manifestanţi au fost arestaţi de autorităţile maghiare şi duşi în închisorile din Budapesta. Câtă nedreptate!
La procesul lui Emil Dumitru Şteanţă, Secretarul general al Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu“, alături de Nicolae Paliacu şi de Gavrilă Olteanu, care au fost iniţiatorii şi organizatorii Mişcării SUMANELE NEGRE, Iuliu Maniu a fost de o laşitate deplină. Marele „naţionalist“ Iuliu Maniu a declarat la proces că nu l-a văzut niciodată şi că nu l-a cunoscut pe Dumitru Şteanţă, deşi avusese multe discuţii şi întâlniri cu el, iar Batalionul de Voluntari îi purta numele! Amănuntele sunt date chiar de către Dumitru Şteanţă, în cartea sa Am luptat în SUMANELE NEGRE (Bucureşti, 2007). Dumitru Steanţă a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, la 18 noiembrie 1946, şi eliberat prin Decretul de graţiere nr. 5 din 1964. Fenomenul SUMANELE NEGRE a fost o mişcare naţională, cu răspândire şi susţinere în toate regiunile ţării. Chiar şi mareşalul sovietic Rodion Iarovievici Malinovski a încurajat această acţiune şi a lansat, în presa scrisă şi la postul de radio BOD, apelul „Înrolaţi-vă pentru eliberarea Ardealului!“
După eliberarea din detenţie, Dumitru Steanţă a fost în permanenţă urmărit, persecutat şi nu i s-a permis să ocupe nici o funcţie. A lucrat ca ospătar, şef de sală, voiajor comercial, sau a prestat muncă la domiciliu. Aceasta şi din cauza declaraţiei lui Iuliu Maniu la procesul Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu“.
Dumitru Steanţă a decedat într-un total anonimat, la 21 decembrie 2007, fiind înmormântat în Cimitirul Străuleşti II, fig. 48, loc 447, Bucureşti.
Câtă nedreptate a avut de suferit Emil Dumintru Şteanţă din partea acestui individ, Iuliu Maniu, care, din motive încă obscure, este prezentat ca un mare om politic! Totuşi, Dumnezeu a făcut, într-un fel, dreptate. Şi, ca să punem bomboana pe coliva lui Iuliu Maniu – pe care marele istoric Nicolae Iorga îl prezintă ca pe un impostor –, trebuie etalat un fapt recent semnalat în presa postdecembristă despre odioasa Ana Pauker. „A fost acuzată de complot împotriva siguranţei statului din însărcinarea Cominternului. Procesul s-a terminat cu condamnarea ei la 10 ani închisoare, cu toate că toată presa evreiească sau iudaizată a României, mai ales ziarele principale Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, din strada Sărindar, i-au luat apărarea şi au prezentat întreaga desfăşurare a procesului ca pe o infamă înscenare politico-reacţionară, arătînd-o pe Anna ca pe o martiră a libertăţilor democratice. Apărătorul ei n-a fost altul decît şeful Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, care a preluat voluntar apărarea şi a pledat pentru achitarea ei (s.n., V. T.). Aceasta n-a servit, totuşi, la nimic. Anna Pauker a trebuit să execute 10 ani de temniţă la închisoarea militară din Râmnicu Sărat“ (cf. Fr. Lenauheimer, „Anna Pauker“, MEMORIA revista gândirii arestate, nr. 2/2012, pag. 100). Dar în puşcărie avea să stea doar patru ani, pînă în luna mai 1941, cînd, din ordinul Mareşalului Ion Antonescu, a fost dată sovieticilor la schimb cu omul politic român Moş Ion Codreanu. La 5 noiembrie 1947, Ana Pauker a fost numită ministru de Externe şi vice-prim-ministru al României, fiind prima femeie din lume care ajunsese în aceste funcţii – apărînd chiar pe coperta prestigioasei reviste americane TIME. „În aceeaşi lună, a pus să fie aruncat în închisoare bătrânul conducător al Partidului Naţional Ţărănesc, Maniu, cu următoarea frază lapidară: «Maniu şi-a meritat odihna pentru vârsta lui înaintat㻓 (ibidem, pag. 104). Evident, ca orice jidancă împuţită, Ana Pauker s-a răzbunat pe „apărătorul ei voluntar“, Iuliu Maniu, fiindcă, la procesul ei din 1936, nu o scăpase de puşcăria meritată. Deci, Iuliu Maniu a avut ce-a meritat, pentru întreaga lui viaţă de netrebnic.
În privinţa lui Corneliu Coposu pot releva câteva aspecte nu atât de importante sub aspect istoric, dar, oricum, semnificative. Cu câţiva ani înainte de baia de sânge din decembrie 1989, odată, la plecarea din sediul guvernului, unde susţinusem un proiect, fiind însoţit de către colonelul Gheorghe Anghel, fost instructor la Secţia Militară şi pe Probleme de Justiţie, acesta mi-a arătat un individ care ieşea din biroul lui Ştefan Andrei şi mi-a spus că este Corneliu Coposu. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de el. L-am întrebat pe colonelul Gheorghe Anghel cine este individul. Mi-a spus că este unul dintre foştii secretari ai lui Iuliu Maniu, pe care îl văzuse de multe ori intrând şi ieşind din biroul lui Ştefan Andrei şi că era şeful Serviciului A.L.A. (Apărarea Locală Antiaeriană) la o întreprindere de construcţii montaj din Bucureşti. Uitasem de această întâlnire cu Corneliu Coposu, când, în 1999 am găsit cartea COMPLOTUL SECURITĂŢII – Revoluţia trădată din România, de Antonia Rados (Editura Saeculum, Bucureşti, 1999), unde, la pagina 22, scrie că Ştefan Andrei fusese pregătit să participe la cursa pentru succesiunea conducătorului, iar la pagina 139 scrie că Ştefan Andrei, locţiitor al primului ministru şi membru al Comitetului Politic Executiv, trimisese câteva semnale în Vest că pregătea o răsturnare a dictaturii. Probabil prin Corneliu Coposu transmitea semnalele. Ştefan Andrei se şi vedea şeful statului. El nu ştia că jocurile erau făcute pentru alţii: evrei, iudeo-ţigani, iudeo-maghiari şi sectanţi. După decembrie 1989, au venit în România sectanţi din tot Occidentul – au venit până şi din îndepărtata Brazilie! –, sectanţi care, în realitate, sunt evrei. Sub masca înfiinţării unei Biserici Universale, sectanţii propagă anticreştinismul şi urmăresc exterminarea poporului român pentru că a împiedicat întemeierea statului evreiesc pe teritoriile româneşti. Sectanţii sunt agenţi ai iudaismului şi au în doctrinele lor teze iudaice.
Este adevărat că „emanaţii“ l-au recompensat pe Ştefan Andrei cu două imobile din fondul proprietăţii de stat: un apartament în Bulevardul Unirii, nr. 68, scara 2, Bucureşti, şi o vilă în str. Frunzei, nr. 34 A, Bucureşti (în aproprierea Colegiului Mihai Viteazul). Vă rog să consultaţi cartea lui Valentin Manoliu, Dezvăluiri uluitoare despre modul în care este afectată România de gigantica conspiraţie internaţională a NOII ORDINI MONDIALE (Editura Sapienţia, Bucureşti, 2006, pag. 187). Mai are o locuinţă în str. Berna nr. 1, ap. 2, închiriată unei firme. Şi mai are o vilă la Snagov, construită din pensia lui de nomenclaturist, din chiria pentru casa din str. Berna, din drepturile de autor pentru cărţile publicate şi din alte venituri pe care nu le ştim. Dar Fiscul le ştie? A mai fost recompensat cu un post de consul general al României la Milano, Italia, pentru fiul lui. Ce merite şi ce competenţe are progenitura lui Ştefan Andrei?!
Acum Ştefan Andrei a întors-o „ca la Ploieşti“: scrie şi cărţi. Recent a apărut o lucrare a lui: I se spunea MACHIAVELLI. Ştefan Andrei în dilog cu Lavinia Betea (Editura adevărul, Bucureşti, 2011). Nimeni n-a auzit că i s-ar fi spus Machiavelli. Lumea ştia de „Ion-te-leagă“ (Ion Dincă); „Talpă“ (Angelo Miculescu – avea talpa de 50 cm!); „Amorezu’“ (Gogu Rădulescu), „Trăistaru’“ (Ion Columbeanu – umbla tot timpul cu traista şi cerşea, deşi era consilierul premierului Constantin Dăscălescu), „Ţuică“ (Ion Gheorghe Maurer), „Cap-de-lemn“ (Gheorghe Petrescu, fratele Elenei Ceauşescu), „Hoaţa“ (Alexandrina Găinuşe).
Unui singur om i s-a spus „MACHIAVELLI“: lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Cartea scrisă de Ştefan Andrei este plină de date imaginare, inexactităţi, falsuri şi îşi prezintă incomplet biografia, chiar o falsifică. De ce nu spune despre fapta murdară pe care a făcut-o în anul 1951, când mama lui i-a adus, la Căminul de Studenţi din Bulevardul Tei, printre altele şi nişte ouă roşii?! I-a aruncat ouăle roşii pe geam şi a apostrofat-o să nu mai facă aşa ceva! Era cu câteva zile înainte de Sărbătoarea Paştelui.
Cum se numeşte în limbaj penal ce făceai d-ta, „tovarăşe“ Andrei, în aceea vreme? Şi acum pozezi în mare disident? Dumneata nu ai fost contra preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi contra orânduirii socialiste, ci ai fost contra Statului şi a Poporului Român. Dacă nu erai de acord cu politica preşedintelui Nicolae Ceauşescu, îţi dădeai demisia şi lucrai cum a făcut Constantin Tuzu, inginer, profesor universitar, ministru şi vice-prim-ministru, care, după ce şi-a dat demisia din înaltele funcţii publice avute, a lucrat 20 de ani ca simplu inginer proiectant la Institutul de Proiectări Sectoare Calde Bucureşti; nici măcar şef de atelier de proiectare nu a fost pus. Nu mi-a venit să cred, în anul 1972, când l-am văzut lucrând la planşetă. L-am salutat cu mult respect – îmi fusese profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti – şi mi-a spus că este o mare cinste să lucrezi. Şi ca profesorul ex-vice-prim-ministru Constantin Tuzu au mai fost şi alţii, nu ca dumneata, „tovarăşe“ Ştefan Andrei, care te dai, acum, mare patriot şi te-ai metamorfozat în „disident“ şi chiar în „anticomunist“. De fapt, mulţi dintre cei care au fost profitori ai vechiului regim au năpârlit după complotul internaţional antiromânesc din decembrie 1989. Este adevărat, „tovarăşe“ Andrei? Dacă mai ai o urmă de moralitate, vei recunoaşte. Mama dumitale era o ţărancă simplă, îmbrăcată frumos. Era o icoană. Să nu uiţi şi să nu-ţi ierţi niciodată această faptă murdară pe care ai comis-o. Îl întreb pe Ştefan Andrei dacă mai păstrează agenda unde nota greşelile de exprimare ale preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În agendă figura, de zeci de ori, cuvântul „preten“. Ca vechi şi fost ziarist, individul ar fi trebuit să ştie că acesta este cuvântul corect în limba română, veche de 7.000 de ani, şi nu „prieten“, care provine din limba rusă, din cuvântul „priateli“. De aceea, în proporţie de aproape jumătate din populaţie, locuitorii României rostesc „preten“, în special locuitorii din mediul rural, care sunt mai tradiţionalişti şi mai feriţi de intruziunile urbanismului cosmopolit.
După unele informaţii, în anul 1948 Ştefan Andrei era muncitor strungar la Uzina de Maşini Electrice Bucureşti. Este adevărat?! Nu este o ruşine că ai fost muncitor. Este chiar o cinste. Ruşinea este că îţi falsifici biografia. Dar de unde a avut „tovarăşul“ Ştefan Andrei banii cu care şi-a construit vila-castel din str. Frunzei nr. 34 A? Vă spun eu de unde: de la românii care au ajuns muritori de foame şi de la cei care au ajuns să li se confişte casele pentru datorii la băncile spoliatoare şi să doarmă prin parcuri şi în gurile de canalizare. Şi acum are tupeul să apară la televizor, să dea interviuri şi să scrie cărţi!
După mărturisirea fostului torţionar Franţ Ţandără, care omorâse atât de mulţi deţinuţi politici încât nici nu le mai ştia numărul, Corneliu Coposu n-a fost o piesă importantă între condamnaţii politici ai regimului iudeo-stalinist: «Cîţi au scăpat? Cine? Să mă ierte Dumnezeu, eu am o mare stimă pentru domnu (sic) Coposu, dar ce a fost mai interesant noi trebuia să lichidăm. „Lichidaţi-i!“, asta ni se spunea. Canalul pentru asta s-a făcut. Şi în ’68 pe cine mai ţineau ei în puşcării? Să mă ierte Dumnezeu, domnu Coposu n-a fost o piesă importantă, că, dacă era important, îl termina. Acum el este important (…), dar dacă era important atunci, sau dacă s-ar fi văzut că va fi important, îl terminau. Noi am avut sarcină clară» (vezi Doina Jela, DRUMUL DAMASCULUI. Spovedania unui fost torţionar. Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 87-88; pag. 99). Torţionarul Franţ Ţandără recunoştea că primea ordine de la consilierii evrei ai Anei Pauker, ai lui Teohari Georgescu ş.a. ca să extermine elita intelectualităţii româneşti. Aşadar, chiar Ţandără, cu mintea lui de criminal exersat în exteminarea elitelor, a conchis că tocmai această micime politică a lui Corneliu Coposu – şi, deci, lipsă de periculozitate pentru regimul iudeo-stalinist – l-a salvat de la uciderea sa violentă şi a trăit până la adânci bătrâneţi, ca să ne „procopsim“ noi cu el, după 1989.
Dar, în anii ’40, Corneliu Coposu pusese mâna, sub formă de arendă, pe o imensă moşie a unui evreu din Ardeal, moşie care avea acareturi cu un bogat inventar viu şi mort, cu o fabrică de spirt în plină şi rodnică funcţiune. Deşi era doar secretarul lui Iuliu Maniu pe post de „ţine-servietă“, ce alte însuşiri oculte ar fi avut Corneliu Coposu ca să dobândească drepturile asupra respectivei moşii şi cum le obţinuse? (Vezi scrisoarea din 21 noiembrie 1943, adresată lui Iuliu Maniu de către ziaristul Grigore Malciu.) Mai ales că evreii ştiu doar să ia, nu să şi dea!
Trebuie să ne reamintim că, în întreprinderi, „Serviciul A.L.A.“ şi „Documente Secrete“ erau subordonate şi controlate de către Securitate! Vă rog să citiţi cartea K.G.B.-ul şi revoluţia română, de Alexandru Saucă (Editura Miracol, Bucureşti, 1994, pag. 24).
Corneliu Coposu colabora la ziarul Dreptatea din New York, S.U.A., încă din anii ’80 (vezi articolul „Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui“, în ziarul Dreptatea, New York, reprodus în lucrarea ANTONESCU – Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice, Editura Nagard, Veneţia, 1986, vol. IV, pag. 13-58). Este destul de clar că această colaborare se realiza cu acceptul Securităţii române. Securitatea română avea două componente: cea evreiască, majoritară (circa 80 la sută), şi ramura naţională, care era aproape simbolică. Puterea o avea, evident, componenta iudeo-stalinistă a Securităţii, care devenise stat în stat, ba chiar stăpâna statului. Nicolae Ceauşescu ajunsese prizonierul Securităţii. De aceea, când a fost arestat şi dus la Târgovişte într-o unitate militară a M.Ap.N. şi când, din clădire, a văzut pe stradă oameni care protestau contra lui, a întrebat: „Cine sunt ăştia, mă? Cei de la Securitate?“ (cf. Viorel Domenico, Ceauşescu la Târgovişte. 22-25 decembrie 1989. Editura „Ion Cristoiu“, Bucureşti, 1999, pag. 75).
A doua oară l-am văzut pe Corneliu Coposu în ziua de 2 iunie 1992, la o întâlnire cu tineretul Universităţii Bucureşti, unde conferenţia prof. univ. acad. Dinu C. Giurescu. Tema era „De ce tineretul universitar interbelic a optat pentru Mişcarea Legionară“. A fost invitat să vorbească şi dr. Şerban Milcoveanu, care, în 1935-1936, fusese preşedintele Societăţii Studenţilor din Medicină, iar în anii 1936-1940 a fost preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. Apoi, împreună cu un mare grup de tineri legionari, avea să fie trimis pe Frontul de Est, în prima linie a frontului, cu scopul deliberat de a fi lichidat tineretul legionar. Ceea ce şi avea să se întâmple, dr. Şerban Milcoveanu fiind printre puţinii norocoşi legionari care aveau să se mai întoarcă din război.
Dr. Şerban Milcoveanu a explicat că Mişcarea Legionară a fost segmentul din epoca interbelică al vechiului şi nemuritorului naţionalism românesc început, pe planul acţiunii, cu Tudor Vladimirescu, iar pe planul gândirii avea să-şi continue dezvoltarea cu Nicolae Bălcescu şi generaţia sa. Mişcarea Legionară n-a fost cu nimic sponsorizată din ţară şi/sau din străinătate. Mişcarea Legionară este absolut autohtonă, determinată de cauze şi scopuri pur româneşti. Mişcarea Legionară a fost reacţia de apărare a poporului român împotriva invaziei iudaice. Legionarii au demonstrat că perspectiva iudaismului, în ţara noastră, este dezrădăcinarea Neamului Românesc din patria lui şi antisemitismul este strigătul deposedaţilor de bunurile strămoşeşti; bunuri smulse din mâinile românilor de către evrei. În timpul discursului, dr. Şerban Milcoveanu a fost întrerupt de provocatori, dar a putut evita căderea în cursele şi capcanele întinse. Acum constatăm că, din păcate, se adeveresc prezicerile Mişcării Legionare.
A luat apoi cuvântul Corneliu Coposu, care a prezentat Mişcarea Legionară ca ceva aproape inexistent şi, drept dovadă de ignoranţă, dar şi de desconsiderare a ei, a pronunţat „Liga Arhanghelului Gabriel“, în loc de „Legiunea Arhanghelului Mihail“.
La auzul cuvintelor lui Corneliu Coposu, jumătate dintre persoanele care erau în amfiteatru (plin până la refuz) au părăsit sala (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989, Editura „Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric“, Bucureşti, 2004, pag. 114-122). A fost o mare palmă dată „seniorului“ Corneliu Coposu, cum avea să fie gratulat ulterior, absolut neîntemeiat. Căci, dacă în tinereţe scrisese un manifest contra maghiarimii revizioniste din România, guvernarea Convenţiei Democrate avea să inaugureze – sub directa oblăduire a „seniorului“ Coposu – asocierea cu U.D.M.R., alianţă extrem de periculoasă pentru destinul României, mai ales că, odată ajunşi, oficial, la guvernare, horthy-ştii U.D.M.R.-işti nu se mai dau plecaţi!
Corneliu Coposu a păstrat resentimentele anti-legionare trăite în anii 1935-1937, în timpul vieţii sale studenţeşti de la Cluj, când studentele legionare l-au refuzat, preferându-i pe legionarii care erau premianţi şi eroi (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Războiul dintre Stat şi Naţiune, Bucuresti, 1993, vol. II, pag. 327).
Corneliu Coposu era de religie greco-catolică şi nu a înţeles că românii sunt creştini-ortodocşi, că Biserica greco-catolică trebuie să revină la matca ortodoxă. Întrucât era jurist de profesie şi apreciat, totuşi, ca un om instruit, cred că nu a fost vorba de faptul că nu a putut să înţeleagă, ci nu a vrut, deoarece a fost pe deplin obedient Vaticanului – care le dăduse ex-greco-catolicilor directiva fermă a aplicării criminale a politicii restitutio in integrum. Profesorul Nae Ionescu a demonstrat impecabil că nu poţi fi, simultan, şi român şi catolic. El spunea: „Suntem ca atare ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi“.
Stau de multe ori şi mă întreb: cine a dat aprobarea ca statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu să fie amplasate în Piaţa Palatului?! Probabil Emil Constantinescu, pentru că i-a fost frică de Coposu. Îi era teamă să nu-i „înfigă sula în coaste!“ Cum i-o înfipsese predecesorului său! Cum poti să simţi, să gândeşti, să acţionezi româneşte când eşti subordonat VATICANULUI?! Dacă românii sunt, în imensa lor majoritate, creştini-ortodocşi, Corneliu Coposu trebuia să înţeleagă că propaganda lui catolică (iudaică) este sortită eşecului. Catolicismul, cum am spus, este faza premergătoare iudaizării omenirii.
Iuliu Maniu merită o statuie care să fie amplasată în centrul oraşului Cluj-Napoca, iar „seniorul“ Corneliu Coposu merită şi el o statuie, dar să fie amplasată în satul lui natal, în curtea casei părinteşti sau la marginea satului. În locul statuii lui Iuliu Maniu, din Piaţa Palatului, trebuie realizat un monument care să-l reprezinte pe voievodul Ţării Româneşti, Matei Basarab, Domn şi Stăpân peste români, cel care a ridicat primul steagul luptei împotriva străinilor – pe atunci grecii – care puseseră stăpânire pe ţara lui!
În locul statuii lui Corneliu Coposu trebuie amplasată statuia marelui om politic şi de stat Ion I. C. BRĂTIANU – ctitorul cel mai de seamă al României Mari.

Aşadar, după cum anticipam în editorialul de marţi, cei câţiva deputați ai Dumei de Stat, care s-au deplasat miercuri în regiunea transnistreană pentru „a ajuta zona să-și armonizeze legislația cu cea rusească”, n-au păţit nimic. La Chişinău, unde au aterizat provocatorii ruşi sub acoperirea mandatului de legislator, nu s-a găsit nimeni să le spargă măcar roţile.

Leancă va trebui să-şi scoată mănuşile

Aventura transnistreană n-a rămas, totuşi, fără replică. Ministerul de Externe de la Chişinău l-a invitat pe ambasadorul Federației Ruse în Republica Moldova, Farid Muhametşin, la o întâlnire „pentru a oferi explicaţii”.

Poate că reacţia pare anemică, dar mai bine aşa decât nimic. Mai ales că în curând ministrul Iurie Leancă şi alţi reprezentanţi ai puterii de la Chişinău se vor vedea siliţi să-şi scoată mănuşile.

Sprijinul făţiş pentru rusificarea forţată a legislaţiei din regiunea separatistă şi decorarea a doi istorici românofobi şi filo-sovietici demonstrează că Putin a ales calea sfidării brutale a Chişinăului. De aceea, lucrurile nu se vor opri aici, bineînţeles. Ne aşteaptă un an de hărţuieli ruseşti dintre cele mai sufocante.

După cum era de aşteptat, Moscova ne va înfrunta de multe ori cu mâinile Bisericii Ortodoxe Ruse (BORU). Sau cu cele ale reprezentanţilor acesteia în Republica Moldova. De altfel, patriarhul Kiril a anunţat acum câteva zile că va deschide la Chişinău un centru eparhial de presă pentru a promova în teritoriu viziunile BORU.

Stalin, bun de pus la icoane?

Ce hram poartă Patriarhatul de la Moscova ştim bine. Ne dăm seama deci la ce ne putem aştepta. Ce fel de „serviciu de presă” îşi vor trage ruşii la Chişinău.

Deunăzi, de exemplu, protoiereul Vsevolod Ceaplin, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ruse, s-a pronunţat în numele BORU pentru evaluarea nuanţată a personalităţii lui Stalin. Potrivit Patriarhatului de la Moscova, sângerosul dictator sovietic n-a fost un ucigă-l crucea. El a avut şi părţi bune, şi părţi proaste. Iată de ce, chipurile, nu trebuie tratat univoc.

Stalin a ucis sau a trimis în GULAG o mulţime de oameni. Dar a făcut şi lucruri folositoare, consideră Ceaplin. De aceea, Biserica Rusă înclină să susţine redarea numelui de Stalingrad oraşului Volgograd.

Vă daţi seama ce-i în capul kaghebiştilor în sutane care conduc azi BORU? Pe motiv că Stalin are şi părţi bune, ei optează de fapt pentru reabilitarea tiranului.

Numai că şi fuhrerul a avut părţi bune, nu? Era o fire artistică şi deopotrivă practică. A dovedit vocaţie de pictor. A construit primele autostrăzi din lume, pe care germanii circulă şi astăzi. Poate că şi pe Hitler, alături de Stalin, să-l punem la icoane?

Agitator insolent şi uzurpator al autorităţii mitropolitane

Privită din acest unghi, ridică o serie de întrebări şi iniţiativa Sinodului Ortodox al Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove de a-l propune spre canonizare pe Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. E la mintea oricui că în spatele acestei idei se ascunde BORU. Se vede de la o poştă că Biserica Rusă bagă o strâmbă pentru a dezbina societatea moldovenească.

Moscova nu întâmplător pariază pe o notorietate ecleziastică. Bănulescu-Bodoni e o figură marcantă. Are anumite merite în ceea ce priveşte păstrarea şi promovarea culturii româneşti în Basarabia. Dar nu-i nici pe de parte un sfânt.

Acest episcop, pe care Auxintie Stadniţchi îl caracterizează drept „român de origine, dar rus prin educaţie şi slujire”, a fost cu mult mai înainte de anexarea Basarabiei în 1812 un colaboraţionist zelos şi foarte laborios al Rusiei ţariste în campania ei de expansiune în Balcani. La începutul anului 1792, bunăoară, Sinodul de la Sankt Petersburg, desconsiderând prerogativele Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, îl numeşte Mitropolit al Moldovei şi Sucevei.

Încălcarea canoanelor n-avea cum să nu atragă după sine sancţiuni severe. După retragerea trupelor ruse din Principatele Române în urma Tratatului de Pace de la Iaşi, la iniţiativa Patriarhului de atunci al Constantinopolului, Neophytus al VII-lea, sultanul a dispus arestarea lui Gavriil Bănulescu în calitate de „agitator insolent şi uzurpator al autorităţii mitropolitane”.

Şi asta nu este singura nesocotire a canonului comisă de acest proeminent prelat. Cum însă nici timpul, nici spaţiul nu ne permite să intrăm în alte amănunte, vom constata în încheiere că Rusia vrea să mai folosească o dată numele lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în bătălia ei pentru Basarabia.

Maria Herţa

Încă eram sub impresia celor citite când apăru o contestare…
Eram sub filosofia lecturii, încă mă răscoleau gândurile, întrebările, poate şi emoţiile.
Trecuseră câteva zile după ce terminasem de citit despre Valeriu Gafencu, cartea „Sfântul închisorilor”, iar Societatea civilă contesta solicitarea „unui” Institut Naţional, retragerea titlului de cetăţean de onoare al localităţii Târgu Ocna al acestui martir ,denumit şi „sfântul închisorilor.”
Nu caut ,aici, să judec pe cineva, cu atât mai mult să …”fac dreptate”. Simplu, m-am întrebat:
1.Dacă martirul şi „sfântul închisorilor”,V. Gafencu, ar fi acceptat titlul de „cetăţean de onoare?”
2.Dacă acest „bădărănism” al contestatărilor mai poate avea valoare în timp în faţa unuia, care se închina deopotrivă, cu evlavie, şi florilor, şi gâzelor, iar pe noi, oamenii ne dorea să fim buni creştini?..
Elementele acestei filosofii încercau să mă pună pe mine , muritorul şi păcătosul de rând, în acele vremuri, condiţii şi situaţii, prin care trecuseră martirul Valeriu Gafencu. Nu ştiu dacă am dreptate atunci, când ,încerc să mă întreb:-pentru ce atâta jerfă de sine la vârsta când multe urmau să vină, să se întâmple, când tinereţea şi inteligenţa lui putea fi utilă altor evenimente istorice în derulare? Pentru ce s-a dedat el unei „răstigniri benevole”, lente, când avea atâtea de făcut, când istoria îl alesese dintre cei mulţi, la sigur, pentru alte scopuri?
Cunoştea la perfecţie despre răstignirea lui Iisus Hristos, despre răsplata mulţimii pentru binele primit, atunci, cănd striga: „ Este vinovat…să fie pedepsit …„Ce ne pasă nouă … Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”…
Eram sub întrebări şi emoţii, pe care le mai port şi astăzi undeva, în subconştient, atunci, când acea contestare, m-a „coborât” cu picoarele pe pământ, în realitatea zilelor de astăzi.
Acum, cred că emoţiile veneau din specificul psihologic, caracteristic unei simple mame, care, emoţional şi din unghiul de percepere al unui simplu cetăţean înzestrat cu un caracter de luptător, cugetător şi realist, nu se putea împăca cu această jertfire de sine.
După lecturarea cărţii , după multe întrebări, la care căutam răspuns, acum recunosc:-eu n-aşi fi putut trece asemenea valuri, atâtea vămi…n-aşi fi rezistat…
Valeriu Gafencu, prin calea şi metodele alese de el, s-a dovedit a fi mai puternic decât un simplu muritor de rând, din-afara închisorilor. Jertfa noastră de zi cu zi este prea pâlpâindă vizavi de acest „sfânt al închisorilor”. Şi , dacă „ comunismul a umplut cerul de sfinţi”-vorba părintelui Arsenie Papacioc”, apoi, tot comunismul, a distrus popoare, a mutilat minţi, pe mulţi i-a lăsat în rătăcire „în vremurile acestea dominate de confuzii”, când confortul şi lumea materială, lumea consumului ne distruge latura moral-spirituală.
„Ne lăudăm şi în suferinţe” este motto-ul prin care începe cartea propriu-zisă, după care , puţin mai jos, toţi, acei cu convingere creştină, suntem atenţionaţi, mai în adâncuri, asupra spuselor Sfântului Apostol Pavel: „ ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” / Romani 5.3/
Revenind la acea „ contestare” de la începuturi, îmi permit să mai zic, că aceşti „ eroi” ai zilelor noastre, după atâţea ani de teroare, dictatură şi „comunism” sălbatic, încearcă astăzi să zgârăie norii cu apelativul ori acuzaţia de tipul “membru al unei organizaţii fasciste.
Evident, că spusele Arhiepiscolului Andrei, din prefaţa cărţii sunt mult mai convingătoare:-
„Chiar dacă la început a făcut parte din „Frăţiile de cruce”- şi atunci din elanul său pentru o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme- a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi mistic”.
Aşa se face că părintele Nicolae Steinhard, evreu de obârşie, îl supranumeşte „Sfântul închisorilor”.
Fiind condamnat pentru educarea în spirit legionar al „ fraţilor de cruce”, ca atare Valeriu Gafencu, împreună cu alţi tineri n-au făcut nimănui nici un rău, căci legionarismul lor a fost mai mult „un curent de simţire”, „ o stare de spirit”.
Aceşti tineri, „frământaţi de gândul de a face ceva pentru ţară”, după mai multe rătăciri, conştientizase că „ pentru o schimbare profundă a societăţii” nu era nevoie de un partid politic ori o altă programă. Ei urmau a forma viitoarea elită a societăţii, dacă mă pot exprima aşa, dovadă fiind felul şi modul prin care erau aleşi.
„Cei vizaţi erau verificaţi sub mai multe aspecte: să fie credincioşi şi să meargă la biserică, să aibă rezultate bune la învăţătură, să fie respectuoşi în relaţiile cu ceilalţi, să-şi iubească neamul, să fie cinstiţi, morali, etc.”
Ce-i rău în asta? …
Nu concluzionez, nu judec, nu mă impun, ci, rezum cu un citat din carte, care spune că ”dorul acesta spre înnoire şi curăţenie nu cred că a fost numai un simplu fenomen social….a fost şi un fenomen spiritual, o chemare duhovnicească adresată acestui neam de întoarcere la Dumnezeu, de adâncire a unor sensuri, un îndemn de reaşezare creştină…”

CONSTANTIN CODREANU

Întotdeauna m-am întrebat de ce a existat de-a lungul istoriei o atitudine diferenţiată atunci când a venit vorba de victimele Holocaustului versus victimele comunismului, aşa-zisul “Holocaust Roşu”? De ce în primul caz vorbim despre o zi instituită la nivel mondial de către Organizaţia Naţiunilor Unite, iar într-al doilea caz nu? Mai ales în condiţiile în care numărul victimelor comunismului, de exemplu, a fost semnificativ mai mare şi rândurile acestora sunt îngroşate an de an din cauza regimurilor antiumane din China sau Coreea de Nord, hibrizi ai acestei ideologii oribile.
De ce în primul caz observăm autorităţi ale diferitelor state simţindu-se obligate să participe an de an, pe 27 ianuarie, la ceremonii organizate de reprezentanţi ai comunităţilor evreieşti, neacordând la fel de multă atenţie unor zile despre care mulţi nici nu au auzit? Zile cărora le lipseşte inclusiv interesul din partea mass media de care beneficiază ziua de 27 ianuarie, deşi ele există – 23 august, Ziua Europeană a Comemorării Victimelor Stalinismului şi Nazismului sau 7 noiembrie, Ziua Internaţională a Victimelor Comunismului, denumita Memento Gulag.
De ce numărul simpozioanelor, conferinţelor, monumentelor sau chiar muzeelor este în creştere pentru primul caz şi pentru al doilea nu? Inclusiv în Republica Moldova, la Chişinău, urmează să fie deschis un muzeu al Holocaustului în viitorul apropiat. Despre aceasta au anunţat oficialităţile prezente la ceremonia de comemorare a victimelor Holocaustului care a avut loc duminica trecută.
De ce această atitudine duplicitară în cele 2 cazuri?
Mai mult, au devenit din ce în ce mai dese cazurile când, folosind paravanul antisemitismului, sunt atacate persoane, idei şi opinii opuse, alte grupuri minoritare sau religioase. Paul Goma cu un loc aparte în istoria acestui neamului nostru, este un exemplu în acest sens.
După cum bine ştiţi sau, dacă nu ştiţi, aflaţi acum, scriitorul şi disidentul Paul Goma a fost propus pentru acordarea premiului Nobel pentru literatură de către Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova. Decizia a fost luată de Consiliul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, fiind pentru prima dată când este făcută publică o informaţie privind propunerea oficială a unui scriitor de origine basarabeană pentru acordarea premiului Nobel pentru literatură.
Reacţia Comunităţii evreilor din Republica Moldova a fost una bolnăvicioasă. Iosif Belous, vicepreşedintele Asociaţiei foştilor deţinuţi ai ghetourilor şi lagărelor de concentrare, susţine “că Goma nu merită acest premiu prestigios deoarece este un antisemit”, adăugând că ceea ce scrie Goma în eseul „Săptămâna roşie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia şi Evreii“ este „o falsificare a faptelor istorice“.

Belous a subliniat că există o mulţime de documente care demonstrează că Goma a denaturat faptele istorice în cărţile lui: „Potrivit datelor Tribunalului Bucureşti, atunci când românii ieşeau din Basarabia, ei făceau pogromuri şi împuşcau evrei“. Oare? Cum rămâne cu Masacrul de la Fântâna Albă, domnule Belous? Avem mărturii ale supravieţuitorilor dacă sunteţi interesat.
Culmea, în demersul său, distinsului domn de la Asociaţia foştilor deţinuţi ai ghetourilor şi lagărelor de concentrare este susţinut de un deputat al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova – Inna Şupac. Ea a amintit drept un exemplu pozitiv că în anul 2008, pe vremea guvernării comuniste, Procuratura Generală din Moldova a deschis un dosar penal pe faptul editării şi distribuirii volumului „Săptămâna roşie 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia şi Evreii“ pentru „incitare la ură naţională, rasială sau religioasă“.
Ironia sorţii. Această asociere multor le aduce aminte de crimele şi ororile comise de comuniştii evrei împotriva românilor în perioada evacuării din Basarabia şi Bucovina, în special în vara lui 1940, fapte care sunt parte a Holocaustului Roşu.
De ce adică să avem încredere în cele spuse de unii şi să negăm vehement aruncând la gunoi cele spuse de alţii? Mai ales în condiţiile în care primii sunt şi cei care promovează prin denumirea lor o ideologie care a cauzat cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti din istorie…
Nu este intenţia mea să neg faptul că ambele tabere au avut de suferit. Au murit şi au fost prigoniţi atât evrei, cât şi români. Nu cred că poate cineva îndrăzni să spună că unii au fost sfinţi şi au avut doar ei de pătimit. Ceea ce deranjează este felul în care unii ajung să se creadă mai egali decât ceilalţi cerând egalitate şi chemând la toleranţă. Este de-a dreptul strigător la cer că oamenii aceştia organizează ceremonii în Republica Moldova şi invită la ele autorităţile acestui stat, dar vorbesc în limba unui alt stat. Preacurvia liderului PLDM, premierul Vlad Filat şi a liderului PD, speakerul Marian Lupu, nu mai miră pe nimeni, aceştia până şi cu subalternii la o nevoie ajung să vorbească în limba rusă fără a se gândi la cât de anormală e această situaţie sau, mai nou, semnează necrologuri, alături de preşedinte Nicolae Timofti, aducând elogii unuia din prigonitorii cei mai mizerabili ai acestui neam. Aşa că, la prea multă demnitate şi verticalitate de la domnii respectivi nu ai cum să aştepţi.
Deranjează faptul că liderii Comitetului American Evreiesc „Joint” (da, ştiu! : ) ) din Republica Moldova şi cei ai Centrului Cultural Evreiesc KEDEM, organizatorii ceremoniei de comemorare a victimelor Holocaustului discriminează populaţia majoritară a acestui stat nevorbind limba oficială la evenimentele pe care le organizează. Nu e strigător la cer oare? Dragii mei, unde e îndemnul la respect reciproc? Nu vă miroase oare a românofobie un pic?
Este exact aceeaşi situaţia cu ce se întâmplă la Bălţi zilele acestea, unde în centrul municipiului apar mesaje în limba rusă despre cât de falsă este Istoria Românilor şi cât de adevărată e cea a Moldovei. În plus, cei care vor ca în Republica Moldova, în mintea bolnavă a celor care au postat aceste pancarte, să se vorbească limba română, limba de stat, sunt, prin excelenţă… naționalişti. Vai ş-amar!

Pentru aceşti oameni certaţi cu bunul-simţ şi cu elementara logică avem un citat din atât de veneratul, de unii dintre ei, Karl Marx.

Să nu cunoască limba ţării în care trăieşte poate un oaspete, un idiot sau un ocupant care îşi impune limba.
Efectiv, nu poţi călca în picioare demnitatea cuiva, discriminându-l şi nesocotindu-i valorile, nu te poţi crede mai egal între egali şi să ceri pe un ton imperativ anumite lucruri.
2 comentarii la o discuţie pe această temă.

1. EVREII BASARABENI poartă o mare vină pentru aducerea Ciumei bolsevice în Basarabia, şi nu numai. Evreii basarabeni sunt în multe cazuri vinovaţi pentru ,,identificarea,, deportaţilor duşi în Siberia.Mulţi evreii au lucrat în serviciile de reprimare, maltratare şi ucidere în masă a intelectualilor moldoveni, inclusiv a oamenilor înstăriţi şi feţilor bisericeşti.Mai citiţi documentele de constituire a Internaţionalelor criminale, lista celor ce au adus bolşevizmul în Rusia şi în alte ţări.Faceţi cunoştinţă cu numele de familie ale anchetatorilor şi procurorilor care au semnat sentinţe la moarte pentru sute şi mii de moldoveni.Noi nu am uitat de aceste lucruri,dar nu Vă scoatem ochii. Dar voi, deveniri prea obraznici! Nu ne dictaţi cine ar trebui să fie ,,eroii,, noştri,, şi nu Vă amestecaţi în discuţiile privind Limba, Istoria şi Cultura noastră, noi nu ne amestecăm în treburile voastre.Dacă deveniţi mai obraznici,răbdarea noastră nu e fără limite. Ajunge,pînă aici!!!!
2. Sigur în intr-o ţară foarte civilizată Paul Goma ar fi fost făcut pachet şi expediat în lagăr să crape acolo. Aşa se facea în vremurile bune ale lui Stalin pentru cele mai cumplite crime din lumea comunistă: gândirea liberă şi delictul de opinie. Nu mă miră că bolşevicii de ieri (comuniştii “democraţi” azi) zbiară ca nişte porci înjughiaţi “Antisemitism, huo, huo”. Cărui criminal îi place să-şi vadă faptele expuse? Dar este ruşinos pentru noi românii faptul că unul din foarte puţinii noştri dizidenţi adevăraţi, om care şi-a ţinut verticalitatea şi convingerile (bune sau rele) cu îndrazneală este în continuare apatrid şi nu i-a fost restituită cetăţenia înapoi. În acelaşi timp toate leprele venite de te miri unde, coborâţi din bananier, capătă “cetăţenia” română. Dacă noi nu ne respectăm între noi (şi cu atât mai mult valorile) cum putem pretinde ceva de la ceilalţi?

*****

Scriitorul Paul Goma trăieşte în prezent la Paris, unde a ajuns împreună cu familia în 1977, având statut de refugiat politic. Relaţiile sale cu statul român au fost tot timpul deosebit de reci. În timpul comunismului, scriitorul a avut probleme cu Securitatea, iar după publicarea, în 1997, a incomodului său “Jurnal”, Paul Goma a fost hărţuit şi marginalizat de elitele româneşti ale momentului pentru că “prea critica pe toată lumea”. În 1980, scriitorul a refuzat cetăţenia franceză, considerând că este prea târziu pentru aceasta, iar, timp de mai mulţi ani, Goma s-a declarat apatrid.
În 1977, o scrisoare deschisă prin care Paul Goma cerea respectarea drepturilor omului în România a fost citită la Radio România Liberă, rezultatul fiind excluderea lui din Uniunea Scriitorilor din România (USR). Scriitorului i-a fost reconfirmată calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România în noiembrie 2011.
Unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi din timpul României comuniste şi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori postbelici, Paul Goma s-a născut în Basarabia, pe 2 octombrie 1935. Odată cu cedarea Basarabiei fostei URSS, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.
În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate şi reţinut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară, deoarece susţinuse în şcoală cauza unor persoane anchetate şi arestate sub acuzaţia de anticomunism. A reuşit totuşi să se înscrie la liceul “Radu Negru” din Făgăraş, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susţinut simultan examene de admitere la Universitatea din Bucureşti, la filologie română, şi la Institutul de literatură şi critică literară “Mihai Eminescu”. A reuşit la amândouă, dar a ales institutul. Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii şi cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafiţa, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie “judecat” de rectoratul universităţii. A apărut pentru prima dată “cazul Goma”. După înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiaşi an, Paul Goma şi-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM.
A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de “tentativă de organizare de manifestaţie ostilă”. În martie 1957, el a fost condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti, azi Borduşani, din judeţul Ialomiţa, unde a rămas până în 1964.

În martie 1977, a reuşit să publice în revista România literară un scurt articol, “Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.
În 1977, Goma a reuşit să trimită la postul Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în ţară. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecinţă, a fost permanent urmărit, apoi arestat şi bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident şi repertoriat de organizaţia neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat şi condamnat fără a stârni proteste în străinătate.
La 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soţia şi copilul, au fost decăzuţi din calitatea de cetăţeni români şi expulzaţi în Franţa. Ajunşi la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma şi-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti. A sprijinit înfiinţarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacţie la activitatea sa anticomunistă, a fost ţinta unui atac cu colet-capcană şi a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti.
Printre cărţile lui Goma se numără “Jurnal de apocrif” (1999), “Garda inversă” (1997) şi “Basarabia” (2002), ” Din calidor” etc.

Ion Măldărescu

Dacă până în decembrie 1989 „cineva” ne obişnuise cu datul din mâini, de atunci încoace, postdecembriştii apar pe sticlă dând din clanţă. În faţa camerelor de luat vederi se perindă agramaţii şi imbecilii îmbogăţiţi peste noapte, unii susţinând că: „E inadmisibil ca nişte cetăţeni ai României să nu aibă acces la studiile superioare doar din cauză că nu ştiu să scrie sau să citească. [...] Vrem învăţământ şi manuale universitare într-o limbă pe care şi analfabeţii să o poată înţelege. Nu e vina lor că sunt analfabeţi, aşa s-au născut, nu au ales să fie în felul acesta”. Da! Nu este vina lui că s-a născut nătărău. Vina aparţine celor ce permit ca astfel de specimene să hotărască soarta românilor, din ce în ce mai săraci şi supuşi opresiunii legilor strâmbe. Altul, cu nume predestinat, şovăitor, trimis de actualul premier pentru reciclare la Muzeul Holocaustului de la Washington, a revenit pe plaiuri mioritice, permiţând fărâmei de creier, spălată cu detergent special, apoi reprogramată convenabil, să emită semnale nocive.

S-a declanşat un adevărat război împotriva a tot ce reprezintă fiinţa naţională şi sentimentul demonetizat - pentru unii -, al patriotismului, al românismului. După ‘89 s-a procedat la manipularea subliminală a poporului, inducându-i-se în subconştient că noi, românii, nu suntem altceva decât imbecili, proşti, hoţi, puturoşi, rasişti, asasini de evrei, că tot răul din lume pleacă de la noi şi trebuie să ne ducem crucea de damnaţi până când va pieri şi ultimul român: „Personal, am trecut lunile trecute printr-un episod pe care l-am regretat şi îl regret profund şi care mi-a arătat cât de gravă este ignoranţa, pasivitatea şi lipsa de preocupare pentru o tragedie unică în istoria umanităţii. După discuţii cu organizaţii importante din România şi din lume, după ce am completat informaţiile care îmi lipseau pe tema Holocaustului evreilor şi al romilor din teritoriile controlate de România, m-am angajat în realizarea, pe termen mediu şi lung, a unor obiective de natură legislativă care să înăsprească legislaţia în materia anti-semitismului în România, dar care să asigure şi studierea în şcoli şi în facultăţi a istoriei legate de Holocaustul din România”, susţine ditamai ministrul - de data aceasta, fără şovăire.

Probabil că mă aflu printre persoanele anormale din ţara asta, pentru că nu pot accepta să existe cineva atât de slugarnic, laş şi lipsit de orice respect, chiar şi acela pentru propria-i persoană. Manipularea a pătruns atât de profund în subconştient încât oamenii nu mai sunt capabili să asculte (cu atât mai puţin să înţeleagă) o altă opinie decât cea trâmbiţată la tv în cadrul operaţiei de distrugere în masă -„Tembelizarea totală”

Într-o publicaţie cunoscută, un evreu născut în România, după Al Doilea Război Mondial şi revenit în vizită de lucru prin locurile unde a văzut lumina zilei relata din auzite (adică după ureche) - de parcă ar fi văzut ceea ce nu a avut cum să vadă - ce şi cum s-a întâmplat în acele vremuri tulburi. Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune… Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior, ce poartă numele unui impostor dovedit? Prin însuşi statutul de impostor al patronului, acţiunile acestui institut ar putea fi puse sub semnul adevărurilor îndoielnice.

La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României.

În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie - 3 iulie 1940)? Este edificatoare remarca istoricului american, evreu născut în România: „Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Ultimatumul a fost lapidar şi lipsit de orice echivoc. În haosul încare a urmat, generat de o retragere românească dezordonată, s-au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi cea ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care făcuseră din această provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii în retragere într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu.”[1]

Matatias Carp, în Cartea Neagră[2], scrie „presupunând sau pretextând înjurii sau ofense ce s-ar fi adus acestei armate de către evrei, cu prilejul retragerii din teritoriile cedate în 1940, Armata Română, recucerind aceste teritorii în 1941…” Deci, după Matatias Carp, evreii, în 1940, nu s-au manifestat în nici un fel împotriva militarilor români… Citiţi-l pe Constantin Virgil Gheorghiu în jurnalul său de front „Ard malurile Nistrului” şi veţi afla altă faţetă a adevărului, sau pe Paul Goma în „Săptămâna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii”,[3] Bucureşti, Editura Vremea, 2004. Cine poate contesta adevărul scris de marele Nicolae Iorga în cunoscutul articol al său din Universul, „De ce atâta ură”? Dar „Testamentul” lui Wilhelm Filderman, dar afirmaţiile Rabinului Şafran, la vizita sa în România postdecembristă? Ca să nu mai punem la socoteală afirmaţiile lui Norman Finkelstein în bine-cunoscuta sa carte „Industria holocaustului”. Au fost, sunt evrei care au spus adevărul!

- Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii;
- Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă. Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii româneşti sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pe Bucureşti. George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România; Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc; Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic; Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al României în Elveţia; Harry Făinaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite; Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker. Reala conducătoare a Ambasadei noastre din Londra; N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a României la Paris; Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat; Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor; Liuba Chişinevschi, alias Liuba Broitman, preşedintăa Femeilor Române Antifasciste (ce ironie! Liuba Broitman - preşedintă a femeilor românce!); Lew Zeiger, director general în Ministerul Economiei; Doctor Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe; Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor; Silviu Brucan, alias Samuel Bruckner, redactor şef al Scânteii, conducea întreaga campanie care viza intoxicarea poporului în ce privea domnia comunismului. Concomitent, conducea şi înscenata campanie antisemită din România, „profesor universitar” fără a fi absolvit măcar liceul; Samoil, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al Scânteii; Horea Liman, alias Lehman, redactor secund al Scânteii; Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului România Liberă; Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române; Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române; Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în România, din Uniunea Sovietică, Membru al Academiei Române, autorul istoriei falsificate a Românilor; Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anticomunişti; Profesorul Lewin Bercovich, venit din Uniunea Sovietică, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia; Silviu Iosifescu, alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul; Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României; Trei predecesori secretari generali ai Ligii Generale a Muncii au fost evrei, Alexander Sencovich, Misha Levin şi Sam Asriel (Şerban).[4]

Călăii - oricare ar fi fost originea lor etnică - şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii. De ce nu am cere şi noi despăgubiri pentru răul imens, cu consecinţe catastrofale, făcut făcut poporului român?

Vă rog să reflectaţi asupra întrebărilor fireşti: „Cât timp vom mai sta cu fruntea plecată? Cât timp ne vom spune suferinţele doar în şoaptă şi ne vom obloji rănile şi ne vom pomeni morţii pe furiş? Când vom putea spune adevărul, liberi, fără a fi catalogaţi «anti-orice şi oricine»”? Ne vom putea cinsti vreodată, în tihnă, eroii căzuţi în luptele de pe Frontul de Est, fără riscul de a fi acuzaţi de exacerbări naţionaliste? În timp ce busturile criminalului Albert Wass stau neclintite pe socluri, cele ale Mareşalului Ion Antonescu au fost demontate şi/sau distruse. Horthy a fost reînhumat cu onururi naţionale, Mareşalul Antonescu este ucis în fiecare zi! Dacă Elie Wiesel răcneşte din toţi bojogii că românii sunt asasini, totul este în ordine, dar dacă un român spune că există şi evrei sau ţigani criminali, atunci se cheamă rasism, xenofobie, discriminare…

Se impune o reacţie fermă, argumentată şi sinceră împotriva „răului absolut”! Eu nu strig „Jos Guvernul!” ci punerea la stâlpul infamiei a tuturor guvernanţilor şi preş-e-dinţilor postdecembrişti, lipsiţi de demnitatea naţională, care au transformat România în colonie, iar poporul român, în populaţie!

Maria Herţa

Dacă la începutul anului 2012 unii lideri politici din R.Moldova reuşiseră să ne preântâmpine că va fi un an greu, în pragul anului 2013, n-au mai reuşit. Glontele fatal de la vânătoarea „ domnească” le-a luat-o pe dinainte, iar politicienii moldoveni-basarabeni, fără prea multă resemnare şi morală, îşi continuă spectacolul.
Chiar jucat de-asupra unei tragedii produse la vânătoare..
Deja s-a demis procurorul general Zubco, unul dintre mulţii „vinoveţi”. Vor fi demise şi alte capete acuzate după acea vânătoare fatală. Alta bate la ochi- lărgirea „listei” viitorilor debarcaţi, motiv care ne dă de înţeles că ,uneori, adevărul în politică poate veni în contradicţie cu interesele unui grup sau altuia. Acum, ce trebuie sacrificat:– adevărul sau interesul? Adesea se sacrifică adevărul fiindcă interesul e mult mai puternic.
Deoarece noi nu cunoaştem nici adevărul şi nici faptul că interesele nobile ale puterii ar coincide cu interesele electoratului, ne putem doar întreba:- cine-i vinovatul că liderii Alianţei de guvernare au ajuns la o totală „spălare de rufe” în public, iar tragedia unei familii o folosesc în scopuri politice?
Un pahar de apă răsturnat din întâmplare ori orgoliul unuia, dintre ei, care nu oboseşte să-şi adune bilele albe pentru prosperitatea sa personală…
Să ne amintim cum s-a format Alianţa-1. Acei 4 lideri politici parlamentari, Filat, Lupu, Ghimpu şi Urecheanu , potrivit titulaturii, s-au unit pentru a integra R.Moldova în UE. Unirea lor, părea a fi o idee naţională, după care aşteptăm prosperarea, însă liniştea şi înţelegerea între ei n-a durat prea mult timp. S-au început divergenţele , despre care le-a prevăzut şi vestitul Machiavelli: „ politica este arta de a-ţi distruge adversarii şi de a menţine în acest mod puterea…”ori, politica este „ arta de a prosti lumea tot aruncînd din panouri publicitare şi mijloacele mass-media, un amestec gros de zoaie şi promisiuni, fără nicio legătură cu realitatea, ori cu actele ulterioare de guvernare”…
Din păcate, la începuturi, Alianţa pentru Integrare Europeană s-a constituit pe principiul „duşmanul duşmanului meu îmi este prieten”. Când adevărul ieşise la suprafaţă, „duşmanul” lor comun, la acea etapă , se dovedise a fi Voronin cu partidul său oligarhic-burgezo-comunist.
Deci, din start această coaliţie pornise mai mult dintr-o ură , de la un duşman comun, ca până la urmă să iasă la suprafaţă şi alte nuanţe, de tipul:- care pe care, cine-i mai „deştept”, cine are „de guvernat o ţară” şi cine „culege doar foloase”.
Şi acum îmi stăruie în memorie unele „letopiseţe”apărute după câteva sondaje ,ce demonstrau subtil, cum “urcă raitingul lui Filat”,”cum „scade”Ghimpu, cum se menţine Voronin. Scriam atunci, undeva că:-“prim-ministrul , lucrând mult pentru Ţară, nu uită ,nici o minută, că munceşte şi pentru imaginea sa, mai ales că-i permit şi pârghiile administrative. La rândul lor, spicherul şi preşedintele-interimar de atunci, fiind de o altă făcătură politică, parcă nu-şi căutau mari ” dividente politice”.
Mai apoi, lucrurile s-au încrucişat întratât, încât politicienii s-au dat şi mai mult în spectacolul unde politicul trebuia să promită prosperare şi turmei de oi, şi haitei de lupi, cunoscând ce-a mai corecră conduită pentru un politician :- să mintă şi pe unii, şi pe alţii. Aparent, să apere oile, dar în aşa măsură ca şi lupii cu încetul să le mănâce. În aşa mod, concomitent, promiţând lupilor bunăstare fără prea multă zarvă, să-i lichideze.
La ziua de azi, AIE-2, şi-a croit o situaţie şi mai dificilă.
Cine îşi mai aminteşte perioada pregătirilor către referendumul din 5 septembrie 2010, cunoaşte momentul când unii vedeau în eşecul referendumului un “ sfârşitul lumii”, acuzându-se reciproc pentru eşec.
Atunci, nimeni n-a câştigat- toţi au pierdut câte ceva. Atât liderii politici şi partidele din Alianţă, cât şi poporul ” moldovenesc”. Unii, dintre ei, Filat, Lupu şi Pasat, deja se vedeau pe soclul Prezidenţial, încurcînd ” pofta personală” cu cerinţele unui referendum. Apoi, a mai scăzut din „pofta”sa spre Europa şi poporul ” moldovenesc”. A zis ” tătuca” Voronin, atunci, că nu trebuie să voteze-l-au ascultat, precum în acei 8 ani, au stat liniştiţi şi ” îndestulaţi ” cu de toate. N-au cerut nimic de la comunişti şi doar astăzi văd că este slut de tot.
În fine, n-a fost o tragedie, ci o pierdere colosală de timp, de nervi, cedări şi învinuiri, ca până la urmă, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, să rămână aceiaşi oameni ai sistemului, spre bucuria asasinilor politico-economici şi ai celor cu reglări de conturi nefinisate.
A o face pe naivul ori pe „ţarul” într-o guvernare de coaliţie nu prea merge mult timp. Cum nu s-ar camufla unele fisuri din alianţe sub scurgerea timpului, apar momente când meşterii de şouri politice ori creatorii de imagini mai dau în bară. Cât nu s-ar miza pe o coaliţie de beton, cât nu s-ar cere o conlucrare eficientă, este destul de dificil, într-o democraţie neînvăţată încă, să nu-şi facă loc şi individualismul: al liderului de partid ori al fiecărui partid în parte, căci vorba vine:-mai mulţi lei într-o cuşcă nu prea încap, nici fizic, nici psihologic.
Partidele politice din R.Moldova încă însuşesc din mers şcoala democraţiei, adică logica guvernării în echipă, în condiţiile coabitărilor şi alianţelor. Este puţin să afirmi că predomină antagonismul, individualismul şi egoismul. Toate învinuirile reciproce de până acum, demonstrează faptul că ei nu uită nici pe o clipă despre păstrarea imaginii partidului lor în societate, despre menţinerea şi urcarea în sondaje. Deci, din orişice , succes sau insucces, bucurie sau tragedie, partidele, guvernanţii, acei cointeresaţi, caută să obţină dividente politice.
Aceste acţiuni ale partidelor din Alianţă, în definitiv, răstoarnă toate aşteptările electoratului precum că în coaliţia de partide trebuie să predomine încrederea reciprocă, coeziunea şi colaborarea deplină atât în Guvern, între instituţiile statului, cât şi în Parlament.
Aşa se cere într-o democraţie cu tradiţii. Noi suntem încă în tranziţie…
De unde puteau să înveţe politicienii noştri mai „vechi” şi mai „noi” cum se conduce în democraţiile clasice, cum se conlucrează în coaliţii guvernamentale? N-aveau de unde, căci R.Moldova are doar 20 ani de suveranitate, iar la capitolul „ nu s-a prea dorit”, nici nu se cer comentarii, deoarece aşa suntem noi la rânză, şovăelnici, dezbinaţi, invidioşi şi răzbunători din fire.
O guvernare de coaliţie presupune conlucrare, înţelegere reciprocă. Ca în dansuri. Dacă partenerul de vals, tangou încearcă să demonstreze că celălalt partener nu poate dansa, atunci nici dansul, ca atare, nu se primeşte frumos.
Evident devine faptul că nu se pot schimba multe în arta conducerii şi guvernării de la Chişinău, atâta timp, cât nu va fi schimbată din rădăcini mentalitatea rămasă din vechiul sistem de conducere totalitară într-un alt model de conducere - prin conlucrare în Alainţe formate din mai multe partide, bazată pe valorile creştine şi cele omeneşti, şi pe o morală minimă. Anume „politica fără morală ne-a condus la dezastrele secolului al xx-lea”, citez din „Arta conducerii politice la români”.
Ca exemplu viu la cele spuse poate servi şi actuala opoziţie, parlamentară ori…stradală, în frunte cu Voronin.
Necătând la „eroismul”pe care îl afişează ei, opoziţia comunist-parlamentară, neştiutoare de compromisuri şi coaliţii, a rămas c-am descumpănită şi dezorientată chiar de la începuturile pierderii puterii.
Atunci nu le-a ajuns doar un vot, însă nedorinţa lor de a conlucra cu altcineva şi de a merge la compromisuri, le-a făcut festa - au pierdut puterea.. Odată dispăruţi din vârful piramidei nu şi-au găsit alt rost decât să scoată lumea în stradă, sub diverse lozinci propogandistice.
Acum, rămaşi de tren, comuniştii, din mers schimbându-şi lozincile, rămân ostaticii propriilor greşeli, deoarece opoziţia parlamentară în frunte cu Voronin, prin aceste acţiuni stradale, sunt o dovadă convingătoare că ei nu s-au reformat, că acest partid politic a rămas la nivelul scenariilor anului 1917, când se formau „sovietele de deputaţi ai norodului” conduse doar de un singur partid, iar acţiunele lor se aseamănă cu mişcările bolşevicilor de altă dată.
Reeşind din spusa că „politica este o doamnă cu mofturi şi interese”, apoi putem da dreptate spusei că „AIE a fost constituită reeşind din principiul „duşmanul duşmanului meu îmi este prieten”.
Dacă actuala Alianţă a avut la baza formării sale un duşman comun, acum, acel duşman,tot cu ochii pe ei stă, chiar dacă mai scade din sondaje şi mai apar transfugii. Şi, dacă, acel fost duşman comun se mai zbate, este dovada că aliaţii nu constitue încă o echipă unită şi puternică. Mai mult decât atât, rămân destul de actuale şi interesele geopolitice.
În concluzie:-toate cele 3 partide din actuala AIE:- PLDM, PD şi PL, n-au dreptul la „mofturile” lor personale. Dacă vor să fie credibili trebuie sa rămână consecvenţi in opinii si credinţe, să fie consecvenţi atât doctrinei / ideologiei din care faci parte, cât şi acordului încheiat între ei, susţinându-se reciproc.
Doar naivii îşi pot rupe singuri creanga pe care stau…