IDEOCRAȚIA și IDIOCRAȚIA

Mircea Druc:

După cel de-al Doilea Război Mondial, toate imperiile clasice s-au dezagregat. Mișcările de eliberare națională din colonii le-au zdruncinat cu succes. Intelectualii revoluționari le-au stigmatizat necruțător, cu mânie proletară.În 1917, puciul leninist-troțchist a dus la căderea monarhiei ruse. Bolșevismul a pus bazele unui imperiu de tip nou axat pe ideocrație. Noțiunea aceasta provine din cuvintele grecești ιδέα – ideea și κράτος – putere. A nu se confunda „ideocrația” (puterea ideologiei) cu alți termeni consacrați, precum „iudeocrația” (puterea evreilor) și „idiocrația” (puterea idioților).
În utopia platoniană, cei care aveau menirea să devină „suveranii polisului-stat”, erau marii filosofi; în teocrația tradițională conduce Divinitatea (Dumnezeu/Allah) prin interpuși; în evul mediu teocrația, ca putere a sacerdoților și a Papei, și-a găsit exprimarea în cezariano-papism și bizantinism. În prezent, un model de teocrație există în Iran. Biserica Pravoslavnică Rusă, încearcă o resuscitare a teocrației. Aceasta dorește să extindă și să consolideze frontierele unui alt imperiu – unul al ortodoxiei cu centrul la Moscova, imaginată mereu ca cea de a „Treia Romă”.
În secolul XX s-a vorbit mult și despre o revoluție a managerilor profesioniști și o tehnocrație,ca putere a intelectualității. Dominația unei singure ideologii (bolșevismul în URSS, fascismul în Italia, și rasismul în Germania) era legată organic de subordonarea întregii vieți sociale unui singur șef suprem (Вождь, Duce, Führer); de crearea unui enorm aparat propagandistic; de suprimarea libertăților democratice; de implementarea în țară a unității de idei cu metode militare-polițienești; de tentativele răspândirii ideologiei prin impunerea în alte țări a anumitor partide sau declanșarea unei revoluții mondiale.
De reținut: în clasicul Imperiu țarist populația Basarabiei și a celorlalte colonii era tămâiată cu triada „Православие, Самодержавие, Имперiя ” (Pravoslavie, Autocrație, Imperiu). Ulterior, Uniunea Sovietică, succesoarea Rusiei țariste, a fost un Imperiu ideocratic bolșevic axat pe triada„Коммунизм, Интернационализм, Мир” (Comunism, Internaționalism , Pace).
Personal, o jumătate de secol am fiert pe foc mocnit în cazanul ideocratic al Imperiului sovietic. Mercenarii ideocrației, în loc de cruce la gât, aveau pe frunte steaua cea roșie. Un simbol al agresivității contra identității naționale. Contra zilei de mâine a generației noastre de români înstrăinați. Contra civilizației noastre rurale. Prin 1958, eram student la anul întâi la Chișinău. Victor Teleucă, de la anul patru, coleg cu Grigore Vieru, conducea cenaclul nostru literar. Odată, în parc, mi-a citit un poem de-al său. Țin minte și astăzi un vers: „Nu te bate cu nuiaua/El te sperie cu steaua!”. Așa vedea tânărul poet basarabean chipul proaspătului misionar prin satele basarabene deja colectivizate.
În Moldova Sovietică eram marcați de logoree ideologică. Îmi amintesc cum asimilam conceptele ideocratice în două limbi, rusă și „moldovenească”. Ajunsesem să vorbim în clișee: rânjetul de fiară al capitalismului, imperialismul anglo-american, lupta pentru pace, prietenia noroadelor, datoria internaționalistă, deputați ai norodului etc. Și chiar să reflectăm și să ne comportăm după șabloane. Ideologemele comuniste (niște sintagme normative, cu nuanțe semantice și conținut de idei) erau implementate în toate sferele de activitate umană. Ele dominau viața omului sovietic și aveau o funcție precisă: să apere interesele partidului-stat.
Puțini dintre românii basarabeni, nord-bucovineni, transnistreni, mai dotați intelectual, au putut rezista presiunii PCUS de încadrare în tagma ideocraților. Dacă nu operai abil cu „ideologeme” nu puteai avansa. De exemplu, într-o teză de doctorat în istorie, literatură, lingvistică și alte domenii, indiferent de temă, menționai obligatoriu: „eliberarea norodului moldovenesc de sub jugul boierilor români” și „prietenia moldo-ruso-ucraineană”. Altfel teza n-avea cum să fie susținută. Când ne compuneam autobiografia,intercalam automat „ideologeme”: „Mulțămită Puterii sovietice, subsemnatul (subsemnata)… fiu (fiică) de țărani moldoveni săraci, am ajuns …”. Sau: „Am fost, sunt și voi fi comunist-internaționalist”. Completând formulare, scriind o banală „cerere” încheiam cu sloganele: „Mulțămim Partidului pentru…”, „Trăiască glorioasa Armată Sovietică!” și alte strigături politice. Astăzi, în Republica Moldova, nu comisarii, nu politrucii partidului-stat ci propagandiștii Rusiei post-sovietice împreună cu „stataliștii” autohtoni – niște epigoni și uzurpatori ai Moldovei istorice – vor să ne bage într-un virtual paradis cu centrul politic și spiritual tot la Moscova. Iar profesioniștii războiului informațional-psihologic apără interesele noilor clanuri angrenate în lupta pentru acapararea și menținerea puterii politico-economice.
În Federația Rusă, odată cu instalarea la Kremlin a lui Vladimir Putin, s-a consolidat spectaculos un nou tip de ideocrație și o nouă clasă politică. Aceasta, însă, nu știe cu ce să se ocupe. E o chestiune pe deplin firească, organică. Or, din start, actuala elită politică nu s-a constituit pentru a efectua o activitate pozitivă. Nu, ea vrea doar să culeagă roadele unei eventuale creșteri economice naturale, fără să contribuie cu ceva. Vezi „Российская идеология. Идеократия и самообман. Рассуждение о нравственности и морали – форма административной мастурбации, когда ресурсы есть, а заняться нечем.https://republic.ru/russia, 17.02.2010 | 14:25).Pentru ași justifica existența putiniștii caută să inventeze diverse sarcini și ocupații. Aceeași problemă o aveau și propagandiștii brejneviști. Îmi amintesc cum eram antrenați în dezbateri despre criza generală a capitalismului, despre orânduirea progresistă a țărilor comuniste, despre civilizația apuseană decadentă/muribundă, despre modernizare, revoluție tehnico-științifică și progres istoric. Sute de mii de lectori-propagandiști băteau apa în piuă și țineau cursuri de comunism științific.
În eterna căutare a unei „identități ruse” ieșite din comun, ideologia lui Dughin și Putin nu e decât un ambalaj al vechilor tentații imperiale. Propagandiștii, politologii, creatorii de imagine, experții în tehnicile electorale și relațiile cu publicul sunt prezenți în toate mediile de informare în masă.Una din sarcinile lor este modelarea și manipularea opiniei publice atât în interior cât și în exterior. Până la anexarea Crimeii, în programele electorale ale lui Putin era menționat în primul rând activismul cetățenesc și voluntariatul întreprinzătorilor, la modă în clasa de mijloc din țările occidentale. Urmau apoi aspecte ideocratice, valori spirituale și morale. Nostalgicii după economia sovietică și complexul militar-industrial erau dezamăgiți. Însă, prindeau curaj promotorii economiei postindustriale. Totuși, pentru cei care visau să revină la industria grea, Putin le oferea un program nuclear, care amintește de epopeea rachetelor nord-coreene. Ulterior, Kremlinul nu a mai evidențiat reformele anunțate în trecut. Și nici creștinismul, nici biserica, nici religia. Se vorbea despre un model de dezvoltare a Rusiei denumit convențional „tehnocrație conservatoare cu bătaie nelimitată”.
Tezele strategice, scrise pentru VVP de echipa lui Alexei Kudrin și alți experți cu viziuni planetare, prevedeau „hibridizarea” statului rus cu serviciile speciale, cu tehnologiiIT și un sistem politic tehnocratizat intens. Obiectivul cheie era axat pe formula „Ca ei, dar fără ei” – crearea unui Occident economic în interiorul Rusiei, fără a deveni Occident pe dinafară. În următorii ani sub un Putin reales, Rusia arata ca o matrioșka tradițională: în interior o păpușică tehnocrată cu aspect extra-modernist, iar în exterior una în camuflajul „omuleților verzi”, care somează Occidentul: „Europa și SUA să cadă la înțelegere cu noi!”
În 2010, politologul rus Dmitri Oreșkin diagnostica: „Evident, pentru regimul actual din Rusia, etapa căutării unui model de dezvoltare optimă s-a încheiat. A început faza degradării. Partidele politice, compuse în bună parte din marginali, se ocupă de filozofie. Practic, ele vântură tezele privind „statul ideocratic”, expuse acum zece ani, de Alexandr Dughin și alți cugetători. Este un fel de autoamăgire, căci în istoria Rusiei o ideocrație integrală s-a edificat doar în perioada când comunismul era o religie, iar Stalin era sacerdotul suprem, divinitatea terestră… Adevărul e că această religie, confruntată cu realitatea vieții și problemele oamenilor s-a spulberat. Iar poporul a rămas dezamăgit de statul ideocratic. Aceasta înseamnă că se apropie colapsul”.
În august 1991, Etnoresurecția (revolta națiunilor captive) a torpilat și scufundat nava amiral „Ideocrația” (puterea ideologilor). Astăzi, însă, o altă navă imperială numită „Idiocrație” plutește în derivă către recife. A nu se confunda termenii idiocrație și ideocrație. Conceptul de idiocrație servește drept satiră socială abordând teme precum anti intelectualismul, comercializarea totală, consumismul, disgenezia (lipsa copiilor) sau suprapopularea. Astăzi, în locul ideocrației, națiunile sunt dominate de diverse clanuri, constituite de lideri constrânși nu doar de interese personale, ci de imperative imperiale globaliste. Un exemplu elocvent, trei fenomene politice: Vladimir Putin, George W. Bush și Donald Trump. Deciziile și acțiunile acestor lideri sunt fatale, inclusiv pentru propriile națiuni.
În prezent, o lume întreagă este copleșită de mitologia Federației Ruse – un sub-imperiu animat de triada „русскость, православие, рашизм”. Numeroși politicieni și oameni de mass-media „suveraniști” de pe întreg mapamondul, inclusiv din spațiul românesc, depistează o oarecare raționalitate politică în ceea ce întreprinde Kremlinul. Rătăcirea lor suspectă (!?), sau incapacitatea multora de a pricepe cu cine/cu ce avem de a face, explică numeroasele încercări de a justifica Lumea Rusă, și Pax Russica. În realitate, însă, aceste fenomene nu au nicio legătură cu problemele vitale vizând viitorul națiunii ruse. Pentru regimul actual unicul lucru ce contează este răzbunarea pentru colapsul URSS, care a dus la crearea unei Ucraine independente și moderne. Dar fără Ucraina resuscitarea Imperiului rus nu are șanse. Unii exegeți speculează cu sintagma „misterul sufletului rusesc” atribuindu-i lui Putin semne de „umanism și iubire față de poporul său”. El, chipurile, „salvează credința și păstrează etenele valorieuropenecreștine”.
Iată și un posibil diagnostic vizând personalitatea lui Putin, conform datelor accesibile în mass-media și pe Internet. Unii psihiatri și psihologi consideră că ego-ul lui Putin suferă fiindcă este perceput mai curând ca un frustrat din copilărie care nu vede decât gropari ai Rusiei mărețe și eterne. Lumea civilizată refuză să vadă „adevărata lui identitate – cea de salvator înzestrat cu arme nucleare”. Vladimir Putin suferă aceeași dramă ca Adolf Hitler, un tânăr voluntar austriac rănit și gazat în tranșeele Primului Război Mondial. În 1918, Germania Mare, patria visată, pentru care a luptat a fost trădată de liderii Republicii de la Weimar. În 2011, Putin a urmărit la TV moartea chinuitoare a lui Gaddafi. Probabil că l-a înfricoșat o asemenea schimbare de regim.
Cu certitudine, președintele rus suferă de Sindromul Hybris – o afecțiune a celor care acced la putere nu datorită propriilor merite, ci printr-un concurs de împrejurări, deținând-o abuziv și un timp extrem de îndelungat. Această tulburare, studiată de psihologi și istorici, descrie modul în care autoritatea poate schimba radical comportamentul unui lider. Caracteristici și manifestări: aroganță exagerată, abuz de putere, comiterea unor acte bizare, pierderea contactului cu realitatea, stări maniacal-depresive sau schizofrenice. Toate simptomele s-au evidențiat pregnant în săptămânile anterioare invaziei în Ucraina.
Occidentul cu greu se clarifică pe deplin cu cine și cu ce are de a face. Încă de la Forumul de la Davos (2002) experții și-au pus întrebarea: Cine este cu adevărat Vladimir Putin? Efortul elucidării unui așa zis „mister al sufletului rusesc” continuă. Putin acționează ca un dictator psihopat și trăiește în propria lume crezând sincer că acțiunile sale sunt absolut corecte. Adoră retrospectiva pentru a-și justifica deciziile și acțiunile. Apelează la istoria antică a miticului popor rus. Caută conexiuni ancestrale cu prezentul: invocă varegii, discută despre baltici și scandinavi, amintește de Rusia Kieveană. Referirile sale la un trecut mitologizat au devenit justificarea cheie pentru anexarea Crimeii și a regiunii Donbass.
Argumentele de ordin moral nu-și au rostul deoarece și-a dezvoltat propriul concept despre bine și rău, care diferă de normele general acceptate.
Deși nu reprezintă un epizod psihotic,Putin poate întreprinde orice pentru a-și atinge obiectivele. Acum toată lumea se întreabă: „Dacă declanșarea unei conflagrații nucleare este în principiu inacceptabilă, care sunt alternativele?” Unii experți admit că Putin va ajunge la un pas de a folosi armele nucleare tactice. Dacă stresul va deveni tot mai intens și va dura prea mult cum va proceda? Putin așteaptă ca Ucraina să comită o eroare fatală care, în ochii majorității rușilor, i-ar da dreptul la un atac nuclear. Îmi imaginez că își va pierde controlul. Și, fie va fugi, fie va proceda ca Andreas Lubitz, un copilot german care a prăbușit intenționat avionul, provocând moartea tuturor celor 149 de persoane aflate la bord. Totuși, nu cred că psihopatul va ieși învingător. Cineva din echipa sa ar putea să-l convingă sau să-l substituie.
Despre Bush junior, tatăl său, George Bush senior, a avut un panseu: „Este așa de tâmpit, încât nu se pricepe la nimic. Am încercat la cultură, la afaceri și nu merge. Trebuie să-l băgăm neapărat în politică. Acolo face față…”. Iar despre frumosul adolescent Donald Trump, mama sa – distinsa doamnă Mary Anne Trump, a spus: „Yes, he’s an idiot with zero common sense. And no social skills, but he IS my son. I just hope he never gets into politics. He’d be a disaster” („Da, este un idiot cu zero bun simț, și fără aptitudini sociale, dar este fiul meu. Sper doar că niciodată nu va intra în politică. Ar fi un dezastru”.
Prin 1985, la Cernăuți, prindem postul „Europa Liberă”. Și l-am auzit pe Virgil Ierunca vorbind despre Idiocrație –„o castă conducătoare nepricepută, obtuză și venală”. Termenul „idiocrație” este un neologism compus din două cuvinte grecești: idiot (persoană privată) și kratos (putere), semnificând literalmente „guvernul idioților). Ambrose Bierce, în 1909,a folosit sintagma „guvernarea idioților ” care exprima același dispreț satiric. Prin anii 90, termenul „idiocrație” însemna o lume imaginată a viitorului „în care oamenii se prostesc într-un așa hal, încât nu-și mai pot gestiona firesc nici măcar elementele unei viețuiri banale”. Toți sunt de un infantilism debordant: se amuză la gaguri ieftine și dezaxate, considerându-le comedii geniale; nu mai înțeleg tehnologiile trecutului și, prin urmare, abandonându-le, societatea dezvoltată, lăsată de înaintași, se află într-un proces de degradare înfiorătoare; nu mai au habar de agricultură, industrie și viață socială în general.
În 2003, în Brazilia, am cumpărat și lecturat cartea „Uma nação de idiotas”. Este o traducere a cărții intitulată „Stupid White Men”, apărută cu puțin timp înaintea de atacurile din 11 septembrie 2001. Autorul, cineastului american Michael Moore, s-a aflat timp de 50 de săptămâni consecutive pe lista New York Times Best Sellers, inclusiv opt săptămâni pe locul 1 pentru non-ficțiune. Acest bestseller pe piața mondială a cărții reprezintă o critică dură a guvernelor americane. Unele edituri au cerut ca Moore să rescrie o jumătate din carte. Insistau ca el să-și modereze criticile la adresa lui George W. Bush, care tocmai fusese ales președinte. Cereau să fie elimine unele capitole în care critica „aspecte negative ale culturii americane albe”. Această nu era doar o confruntare a unui singur autor cu editurile, ci o luptă pentru libertatea de exprimare și stoparea cenzurii.
Michael Moore, scriitor, documentarist și scenarist TV, a început ca practicant al neobedienții civile criticând șomajul, cursa înarmărilor. Apoi s-a concentrat asupra lui George W. Bush, punând doar în ghilimele titlul de președinte al SUA. Numărul sponsorilor pentru noile sale proiecte cinematografice se multiplica. Când a primit premiul Oscar pentru cel mai bun documentar a spus: „Fac non-ficțiune într-o țară care printr-un scrutin fictiv a ales un președinte fictiv, care ne-a implicat într-un război fictiv”. Moore era deja în prima linie a puținilor disidenți nord-americani precum Noam Chomsky, Gore Vidal, Susan Sontang, Ralph Nadir. Mișcarea pacifistă multiplica vocile acestor protestatari condamnând invazia în Irak.
Mike Judge a creat filmul „Ideocracy” ca o satiră vizând posibila orientare a statelor și națiunilorîn condițiile actuale când oamenii se manifestă „instinctiv, ca niște ființe gregare, analfabete, mai rău ca animalele” care, deși nu au intelect uman, viețuiesc în armonie cu natura. Filmul este o comedie SF după un scenariu scris împreună cu Etan Cohen . Intriga îi urmărește pe bibliotecarul Armatei Statelor Unite și pe o prostituata. Aceste personaje trec printr-un experiment de hibernare inițiat de guvernul SUA. În 2005, este selectat Joe Bauers, fiind considerat cea mai mediocră persoană din efectivul armatei. În lipsa unei partenere adecvate, armata angajează o prostituată pe nume Rita. Un scandal care implică responsabilul de proiect și proxenetul Ritei duce la închiderea bazei militare. Dar Joe și Rita erau deja plasați în hibernare. Din cauza experimentului eronat ei și trezesc abia în 2505. În acest răstimp IQ-ul mediu al populației a scăzut considerabil. În consecință, infrastructura se deteriorează, umorul superficial și vulgaritatea definesc cultura iar consumismul și mercantilismul domină în totalitate societatea condusă de idioți.
Fostul bibliotecar descoperă o civilizație atât de prostită de spiritul comercial și programele TV inconsistente, încât devine cel mai inteligent individ de pe Terra. Și de el, o fostă mediocritate depinde acum readucerea la normal a evoluției rasei umane.Sarcasmul și gagurile din film te fac să râzi cu poftă. Nu importă că ai fi un geniu sau un idiot. În general, omul cu cât e mai prost, cu atât se consideră mai deștept.
La lansare, filmul nu a avut un mare succes comercial. Însă, peste zece ani, a stârnit un interes considerabil, din motive evidente. Revista TIME a scris: „I-am sunat pe cei care au creat Ideocracy ca să văd cum de au prezis viitorul cu atâta precizie. „Nu sunt un profet” mi-a spus Mike Judge. „Am avut o eroare de 490 de ani”. Este și el șocat de straniaasemănare a lumii din 2016 cu cea descrisă în filmul său. Împreună cu Etan Cohenau creat reclamefalse ale produselor companiei Camacho folosindu-le ca videoclipuri web anti-Tramp. „Glumele noastre erau de genul: „Voi construi un zid în jurul pământului”. „A scrie Idiocracy însemna doar să-ți urmezi identitatea. Acum, din păcate, identitatea noastră a devenit candidatul nostru la președinție”.
Astăzi, idiocrația,ca expresie colocvială semnalează un risc: publicitatea, consumismul, lipsa reflexiilor critice vor domina societatea viitoare. Este un scenariu ipotetic cândinepția și leadership-ul/lideranța fără de criteriu devine norma de guvernare. Societatea dominată de incompetenți, stupiditatea, intelectul scăzut și anti intelectualismul definesc deciziile strategice, tactice și operative.Zilnic, în diverse țări, sunt produse filmulețe care ne arată unde ar putea ajunge societatea bazată exclusiv pe Inteligența Artificială și pe roboți. Deși unele sunt pline de absurdități și umor de prost gust, realizate de tonți, aceste videoclipuri și desene animate merită accesate deoarece ne prezintă o posibil evoluție alarmantă. Pericolul este evident: dacă nu denunțăm ignoranța șidezinformarea nu vom mai putea produce filme cu personaje proasteșiamuzante. Vom trăi în ideocrație sau idiocrație, nu în democrație. Iată un citat explicativ din articolul profesorului Codrin Liviu Cuțitaru „O nouă eră: ideocrația”, publicat în „Dilema Veche” nr. 865 din 5-11 noiembrie 2020:
„N-aș fi poposit asupra acestui cuvânt dacă nu l-aș fi auzit folosit – cam frecvent, pentru a nu intra la idei – de analiști politici și economici importanți în talk show-uri prestigioase, de pe canale de televiziune cum ar fi, bunăoară, CNN, BBC News sau Euronews. Se vorbește, în previziunile specialiștilor occidentali, cu pesimism, despre posibila alunecare a umanității către o epocă a prostiei covârșitoare, ca să o spunem pe șleau, fără înflorituri „corecte politic”. Neîndoios, intelectualitatea apuseană trăiește o dezamăgire intensă după evoluțiile internaționale din ultimii ani – terorism scăpat de sub control, recidiva radicalismului marțial rusesc, Brexit, înflorirea extremismului european și, mai nou, devastatoarele îmbățoșări medicalo-politico-economice chinezești. Parcă toate realizările (fabuloase) ale generațiilor postbelice de politicieni se află pe punctul de a sucomba… prostește, într-un timp ridicol de scurt. Este așadar natural, în noul context, să-ți treacă prin minte și ipoteza imbecilizării colective. Pe CNN, un politolog, altfel sobru și minuțios în investigație, a observat deunăzi, într-o emisiune, fără rezerve de limbaj, că a trăit, iată, să-l vadă și pe George Costanza la Casa Albă (reoferindu-se la Trump), dar nu e exclus să-l vedem în curând acolo și pe senilul Lear, aș adăuga eu (reoferindu-mă, desigur, la Biden). Ilustrative comparații ambele, să admitem. Trimit la o realitate îngrijorătoare: comedia și deruta existențială, îngemănate în exercitarea puterii, în interiorul statului celui mai vizibil de pe mapamond”.
Lista militanților contra Internaționalei obscurantiste a lui Putin și Tramp conține mii de personalități din lumea întreagă.Urmăresc pe Internet discursul a zeci de intelectuali elitari, politologi, formatori de opinie din diverse țări. De exemplu: François Thom, Jean-François Bouthors, Catherine Belton, Stèphane Courtois,Andreas Umland, Jean-Sylvestre Mongrenier, Jade McGlynn;intelectuali ruși, ucraineni, evrei și de alte naționalități precum Alexandr Nevzorov, Igor Yakovenko, Serghei Jirnov, Vitalii Portnikov, Dmitri Gordon, Serghei Aslanean, Iuri Șveț, Iuri Rașkin, Grigori Tamar.Primul pe lista autorilor mei preferați rămâne americanul Michael Moore, crescut într-o familie catolică tradițională cu strămoși irlandezi și, mai puțin, scoțieni și englezi. Documentele de arhivă arată că unii dintre strămoșii săi au fost quakeri. Pe line maternă, al treilea străbunic a fost adus în fața unei curți marțiale în 1812, după ce a refuzat să servească într-o miliție. „Este uimitor și un sentiment atât de plăcut”, a spus Moore. „Quakerii sunt pacifiști… printre cei mai buni și mai iubitori oameni pe care îi veți întâlni vreodată”. În limita posibilităților urmăresc noile sale realizări.
Michael Moore abordează subiecte precum globalizarea, marile afaceri , deținerea de arme de asalt , războiul din Irak , sistemul american de sănătate și capitalismul în general. În 2005, revista Time l-a numit una dintre cele mai influente 100 de persoane din lume . Iar unii critici l-au etichetat drept „propagandist”, iar filmele sale drept propagandă .
În noiembrie 2016, imediat după ce Donald Trump a fost ales președinte al Statelor Unite, Moore, inspirat de cartea lui Bertram Gross din 1980, „Fascismul prietenos”, a declarat: „Următorul val de fasciști nu va veni cu vagoane de vite și lagăre de concentrare, dar va veni cu o față zâmbitoare și poate cu o emisiune TV… Așa vor prelua, practic, puterea fasciștii secolului XXI”. În martie 2018, Moore a criticat „mass-media corporatistă”, spunând: „Pornești televizorul și afișează „Rusia, Rusia, Rusia!”. Toate acestea sunt chei strălucitoare menite să ne distragă atenția. Ar trebui să știm despre greva din Virginia de Vest . Ce inspirație ar fi. Dar ei nu arată asta”.Moore și Elisabeth Rosenthal „au scos la iveală corupția și lăcomia din industria asistenței medicale/asigurărilor de sănătate. Comentariile sale – și avertismentul său cu privire la autocenzura în distribuția filmelor din SUA – au stârnit dezbateri cu privire la rolul realizatorilor de documentare în conflictele politice, câștigând atât laude pentru curajul său moral, cât și critici pentru percepția sa de unilateralitate.
Lucrările lui Moore se referă la controversatele figuri de politicieni nord-american precum Bush, Hillary și Bill Clinton, Barac Obama, Joe Biden și Donald Tramp, artizani ai unui mecanism democratic tot mai șubred. El are multe de spus despre sistemul politic și mediatic nord-american. După un summit Rusia-Statele Unite din iulie 2018 , Moore a cerut punerea sub acuzare a lui Trump, spunând: „Congresul nu necesită alte argumente decât recunoașterea de ieri a lui Trump că este de partea lui Putin pentru a-l pune sub acuzare și a-l înlătura”. Moore l-a comparat pe Trump cu dictatorul Germaniei naziste , Adolf Hitler . Pe 10 august 2019, Moore a scris pe Twitter: „Probabil, ei cred că o țară suficient de prostuță,alegându-l pe Trump președinte,este suficient de prostuță pentru a crede că Jeffrey Epstein s-a sinucis” .
În documentarul său din 2018, Moore își manifestă întreaga furie și deziluzia unui intelectual de excepție, care a făcut din cariera sa profesională o adevărată luptă contra devalorizării sociale și economice, caracteristice pentru SUA ultimilor decenii. Filmele sale transmit imagini minuțioase și ironice pentru reconstituirea unor pasaje cheie din ultimii ani ai istoriei SUA. Democrația continuă a fi un vis pentru milioane de americani care zilnic se simt opresați de un sistem legat mai mult de interese economice și mai puțin de binele națiunii și comunităților. Corupția și politicăria au reușit să contureze o Americă și o Europă incerte, distonante. Concomitent, în diverse regiuni ale planetei Terra, apar inopinat tot mai multe Lebede Negre.