Teodor Filip

Care a fost dialectul vorbit de daci? Istoricii ne-au învăţat că a apărut odată cu „romanizarea” dacilor, fără a lua în considerare următoarele. Idiomul dacilor este acela al pelasgilor, format de trei milenii. Istoricul Niebuhr se miră de uşurinţa cu care pelasgii din Panonia se familiarizaseră cu folosirea limbii latine. După ce locuitorii acestui ţinut au fost supuşi de către romani, sub împăratul Augustus, latina era deja răspândită printre ei. În Macedonia, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în Poenia, în cantoanele din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi, locuitorii nu au fost „romanizaţi”. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor. Aceeaşi limbă a fost vorbită şi în Munţii Pindului, cu mai bine de o sută de ani înaintea cuceririi de către romani.
Pare să se fi uitat că „daci” şi „geţi” sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor. Şi faptul că din teritoriul Daciei doar 14% a fost cucerit de către Traian, şi nu se ia în considerare faptul că pe 86% din teritoriul Daciei nu a călcat niciodată picior de soldat roman. Se uită cel mai important lucru: foarte mulţi autori i-au desemnat pe pelasgi sub numele de „italici”, că siculii se numeau latini, „că troienii lui Eneas, a căror consanghinitate cu pelasgii este atestată de toate istorisirile, au adoptat cu indigenii din Latium, numele comun de latini, şi că limba latină n-a încetat niciodată să fie limba lor comună” .
Să vedem cum a apărut ipoteza/teoria „romanizării” dacilor. La 1558, Nicolaus Olahus scrie „Geografia Ungariei” şi se mândreşţe cu faptul că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Originea dubioasă a poporului român răzbate cu tărie din „opera” sa: fetele şi soţiile dacilor s-au repezit „să se alăture” soldaţilor romani pentru a învăţa limba latină de la aceştia. Această ideea i-a surâs foarte tare papei Pius al II-lea.
Cronicarul Grigore Ureche (1560-1647), fiu de mare boier, la vârsta de 51 de ani urmează cursurile unei şcoli din Polonia. Este autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei”, redactată între anii 1642-1647, cea mai veche cronică în limba română în care tratează istoria Moldovei între anii 1359-1594). El susţine cu material lingvistic asemănarea dintre limba română şi limba latină şi italiană, arătând că ea, limba noastră, este moştenitoarea unui fond latin bogat, la care s-au adăugat cuvinte de la slavi, din limbile greacă, polonă, turcă ş.a. Şi, hodoronc-tronc spune: „Noi de la Râm ne tragem” Dacă nu mă înşel, a scris această enormitate în premieră. Grigore Ureche motivează: „(…) de la italieni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zic galena, muiere, mulier, femeie, femina, părinte, pater, al nostru, noster, şi altele multe din limba latinească, că dacă ne-am socoti pe amănuntul, toate cuvintele le-am înţelege”. Şi este lăudat deoarece concluziile lui sunt „confirmate de cercetările moderne!”.
Miron Costin (1633-1691) a studiat la un colegiu iezuit din Polonia limbile poloneză, italiană şi latina clasică. La vârsta de 19 ani emigrează în Moldova noastră. Aici continuă opera lui Grigore Ureche, descriind istoria românilor între 1594-1661, în „Letopiseţul ţarii Moldovei de la Aaron-Vodă încoace”.. În lucrarea „Poema Polonă” a popularizat aceleaşi idei în limba poloneză. Domnitorul Moldovei l-a acuzat de spionaj şi a fost decapitat.
Ulterior, această ipoteză a fost preluată de istorici de renume, cercetători şi lingvişti aşişderea pe care au început să o răspândească.
La popularizarea originii romane a poporului român s-au înscris cu însufleţire şi Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino.
În secolul al XVIII-lea apare Şcoala Ardeleană. Corifeii acesteia: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai promovează în şcoli, gimnazii şi universităţi predarea originii romane a poporului român! Ei au afirmat şi promovat ideea că „romanii au supus toată Dachia şi pre Geţi, locuitorii Dachii i-au stârpit”. Se mai putea face ceva? Sunt cei care au adus cele mai mari prejudicii istoriografiei Daco-României.
Curentul propagat de „Şcoala Ardeleană” este continuat de romantici, care admiteau cu greu că formarea poporului român nu s-a făcut prin „romanizarea” dacilor. Chiar Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu negau continuitatea dacilor după cucerirea Daciei. Teoriile reprezentanţilor „Şcolii ardelene” au fost preluate şi de partizanii teoriei imigraţioniste (Fr. J. Chr. Von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad litteram mărturiile lui Julian Apostolul (Caesares 327) şi Eutropius (Breviarium, VIII, 62) după care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, iar Dacia a fost lipsită de bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie cu romanii.
În 1908, marele conferenţiar-istoric Nicolae Iorga, la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie „romanizarea” poporului român.
Mai trebuie să precizez că Marea Unire a celor trei principate pe un criteriu politic era la modă în acea vremea: ele vroiau să fie unite pentru a face parte din „ceata nobilă latină”. Ce s-ar fi întâmplat dacă atunci, în 1918, reprezentanţii celor trei Principate ar fi trimis o înştiinţare la toate cancelariile europene precizând că „s-au unificat doar trei dintre provinciile Daciei” ? În mod sigur, multora le-ar fi căzut greu la stomac!
În acest timp, străinii scriau despre Geto-daci ca despre adevăraţii strămoşi ai poporului Carpato-Danubian de azi.
Grigore Ureche, Miron Costin, corifeii Şcolii Ardelene, Nicolae Iorga şi alţi istorici nu au avut timp să citească lucrarea „Historia de Omnibuz Gothorum” a lui Joannes Magnus, apărută în anul 1554 la Roma, scrisă în latina medievală? Care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei. Mai vorbeşte despre Zamolxis cel care a scris primele legi din istoria omenirii. În această lucrare este publicat şi alfabetul getic. Nu au nici o scuză! Departe de mine gândul de a le aduce atingere activităţii lor. Dar…prin neadevărul lor, poporul român, tineretul său, îşi învaţă greşit istoria.
În anul 1687, la Upsala apare lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinţe a Suediei, Carolus Lundius, „Zamolxis Primus Getorum Legislator” (nici nu are nevoie de traducere), o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci.
În 1862, Felix Colson, cunoscut istoric francez romanofil, publica la Paris „Nationalite et regeneration des paysans moldo-valaques” („Naţionalismul şi renaşterea ţăranilor moldo-vlahi”), care prezintă un mare interes pentru istoria neamului nostru. Tocmai de aceea, pentru a nu fi acuzat de naţionalism (doar este la modă, nu?), mi-am permis să redau traducerea făcută de Valentina Ciaprazi, a părţii ce tratează problema respectivă:
„Care a fost numele regelui legislator al pelasgilor, al italieţilor, al siculilor, al prinţului care i-a făcut să renunţe la starea lor de păstori, al regelui sub care ei s-au dedicat agriculturii, al şefului care i-a condus în Latium? Oare nu se numea el Italicus sau Italius?…Niebuhr (vol.I) adaugă: în interiorul peninsulei, numele de locuri şi a numeroase vestigii dovedesc prezenţa naţiunii pelasgice…Herodot îi numea tesaliani şi originari ai acestui ţinut pe pelasgii care au colonizat Italia. Este evident că descendenţii pelasgilor care trăiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine” (1).
„Nu ne mai este permis – scrie Felix Colson - să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fondat poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei. De ce să ne mirăm atunci că un mare număr de autori, că pelasgii panonieni, că pelasgii brutieni din Tesalia, din Macedonia, din Epir, că pelasgii din Dacia au vorbit şi păstrat dialectul lor naţional, pelasgica veche, care a purtat în Italia numele de latina. A fost suficientă prezenţa vulturilor romani pentru a releva lumii existenţa dialectului pelasgic valah în Dacia. El nu a fost importat nici de la legiunile romane, nici de la colonii războinici, transplantaţi pe punctele limită şi fortificate ale regatului lui Decebal…
Să chemăm istoria în ajutorul nostru. Traian a supus întreaga naţiune a dacilor? Vom încerca să dovedim că o mare parte dintre pelasgi s-au sustras dominaţiei romane (o dovedeşte pe parcursul lucrării din care prezint doar traducerea pag. 22-28 – nota T.F.). ..Este incontestabil că dialectul naţional era vorbit de aceste grupuri rămase independente. Nu am citit nici într-o istorie că dacii ar fi fost constrânşi de învingători să adopte limba latină. ..Presupunând, ceea ce nu se poate, că Roma ar fi avut gândul de a extirpa idiomul lor, ar fi lipsit timpul pentru a desăvârşi această mârşavă operă…Nu putem admite că într-un timp atât de scurt s-a înfăptuit acest lucru!…Dacii au fost foarte ataşaţi de tradiţiile lor naţionale. Persecutaţi de şaptesprezece secole, ei sunt încă aşa cum au fost reprezentaţi pe columna lui Traian…
A trebuit ca istoria să înregistreze povestea despre colonii care au adus în Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au inventat povestea sângeroasă a exterminării naţiunii dace de către Traian” (1).
Mă plec cu umilinţă în faţa numelui tău, Felix Colson.
Mai prezint o informaţie. Istoricul personal al lui Traian, cel care a relatat campaniile sale din Dacia, precizează că după retragerea romanilor din „provincia Dacia”, aici au mai rămas doar patruzeci (40) de daci!!! De aici au pornit toate poveştile idioate ale istoricilor, cercetătorilor şi chiar intelectualilor străini.
Când istoricii noştri propovăduiau cu mândrie patriotică „romanizarea” dacilor, din rândul lor s-a ridicat un nimicitor de false teorii, un mare patriot, care a avut curajul să-i înfrunte pe toţi, demonstrând că originea poporului român se întinde cu mii şi mii de ani înaintea anului 106 e.n. Era Nicolae Densuşianu (1846-1911), căruia i-a fost publicată, post-mortem, „Dacia preistorică”, în 1913. Însă, într-o înţelegere tacită, ea nu a fost şi nu este luată în considerare.

VATICANUL NE-A DEZRĂDĂCINAT

Izvoarele ideii „Şcolii Ardelene” se află la…Vatican. Acesta este motivul pentru care falsurile propagate de reprezentanţii acesteia, impuse în învăţământul românesc, capătă o semnificaţie aparte, care trebuie adusă la cunoştinţa românilor. Deoarece, după cum precizează Mihai Aldea în „Istoria Românilor-începuturi” : „Ne referim în special la poziţia unică a Imperiului Roman, pe care, după afirmaţiile întemeietorilor „şcolii Ardelene”, o ocupa Dacia. Ea apare ca singura provincie în care a avut lor exterminarea populaţiei autohtone şi totodată ca singura în care s-a colonizat numai cetăţeni ai Romei. Dacă veneau din altă sursă aceste afirmaţii puteau părea simple erori. Dar ele au ca izvor Vaticanul, depozitarul unor informaţii clare în acest domeniu. Columna Traiană, document în imagini, atestă supravieţuirea populaţiei dacice, fiind astfel cel mai evident document (ultimele scene redau întoarcerea supravieţuitorilor daci cu bagaje – nota T.F.). Dar şi fără această bibliotecă Vaticanul putea furniza informaţii obiective necesare. Corespondenţa dintre ţarul Ioniţă Asan şi Vatican (Nota A) atestă cunoaşterea de către acesta din urmă a originii unite a românilor, indiferent că erau în Dacia, Macedonia sau alte provincii romane. De aceea nu se putea în nci un caz lansa ipoteza, absurdă ştiinţific din toate punctele de vedere, a exterminării dacilor şi colonizării cu locuitori ai Romei. Desigur, se pune întrebarea: ce scop a urmărit Vaticanul prin lansarea acestui fals?
Dezrădăcinarea”
S-a gândit cineva la următorul aspect? Odată separaţi de adevărata lor istorie, fiind convinşi că sunt urmaşi ai Romei, românii ar fi putut foarte mult mai uşor convertiţi la romano-catolicism. De unde controlul Vaticanului asupra României! Parţial. s-a reuşit acest lucru
De asemenea, prin divizarea românilor din Dacia, de cei din celelalte provincii romane, care au aparţinut tot Daciei, Vaticanul a urmărit slăbirea puterii unui neam prea mare pentru a putea fi controlat. Ceea ce s-a şi reuşit. Oare de ce dl Ion Iliescu nu a dorit alipirea Republicii Moldova la ţara mumă?
Tot Mihai Aldea scrie: „Un rezultat similar l-au obţinut în sudul României…clericii şi călugării greci. Aceştia au născocit termenul de vlaho-elini, nemaiîntâlnit până atunci şi au convins pe mulţi dintre românii macedoneni că ar fi de origine… greacă! Astfel prelucraţi, românii grecizaţi au devenit cei mai mari duşmani ai naţiei lor, cum se întâmplă de fapt cu toţi renegaţii care nu revin la adevăr.”

MINCIUNA CU PODUL DE PIATRĂ PESTE DUNĂRE

Dacă suntem la capitolul demantelarea unor minciuni hai să mai vedem una.
Istoricii străini şi o mare parte din ai noştri sunt unanimi de acord că podul de piatră de peste Dunăre a fost construit de celebrul arhitect Apollodor din Damasc, la îndemnul lui Traian, înaintea celui de-al doilea război cu dacii, fiind una din marile minuni al antichităţii. Corect! Şi se mai afirmă că el a fost construit în…doi ani?!
Mă adresez celor cărora le place să falsifice istoria şi celor ce se închină cu evlavie în faţa „intelighenţiei” Occidentului. Domnilor, credeţi că această minune a fost construită în doar doi ani? Au beneficiat romanii de vreo tehnică pe care nu o ştim? Cum a fost posibil aşa ceva? Malul stâng al Istrului era în stăpânirea dacilor lui Decebal. Aceştia hărţuiau continuu legiunile romane. Credeţi că pe timpul construirii podului, pe măsură ce lucrările se apropiau de malul stăpânit de daci, aceştia stăteau şi priveau pasivi? Este ilogic, domnilor! Nu poţi construi un pod peste un fluviu, mai ales din piatră, când celălalt mal este în stăpânirea duşmanului. Vă poate confirma acest lucru orice genist. Şi nu vi se pare ciudat că nici un text antic nu stă mărturie construirii acestuia? Şi nu este pomenit nicăieri?!
Tot Apollodor este realizatorul şi constructorul Columnei lui Traian. Se poate să nu imortalizeze una dintre cele mai mari realizări ale sale, ale romanilor? Adică podul de piatră de peste Dunăre. Pe Columnă se vede clar un lucru care v-a scăpat: romanii trec Dunărea pe un pod de vase!!!
Strabon scrie: „Burebista stăpânea tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, atacă, trecea fluviul când voia prin Macedonia”. Deci „trecea fluviul când voia”, ceea ce, logic, ne duce cu gândul că a construit un pod de lemn peste fluviu, pe care l-a lăsat moştenire urmaşilor. Când a început invazia romană, în încercarea de a-i opri, strategul Decebal demolează partea de lemn pe care se circula, restul fiind incendiat. Bârnele arse de la faţa locului stau mărturie în acest sens.
Sunt convins că podul de piatră a fost construit după victoria definitivă a lui Traian.
Printre cei care nu i-a crezut pe aceşti istorici se numără şi dl. C. Iordache, care a scris lucrarea „Ştiinţa, cultura…documente din Renaşterea Daciei”, în noiembrie 1992.
Şi mai este un aspect, domnilor. Poate cel mai important. Este de domeniul imposibilului ca în doi ani să construieşti un pod de piatră peste Dunăre. Chiar cu tehnica zilelor noastre lucrarea s-ar întinde pe parcursul a 4-5 ani! Vă poate confirma acest lucru orice specialist în construcţii de poduri.

Nota A. În iarna anilor 1185/1186 a avut loc o revoltă de proporţii în Imperiul Bizantin, din cauza măririi taxelor. Cronicarii din secolele XI-XII relatează despre apropierea dintre vlahi şi vecinii lor din sud, bulgaro-românii. Această relaţie de prietenie a dus la apariţia dinastiei Asăneştilor şi a ţaratului vlaho-bulgar ce a zguduit din temelii imperiul, un puternic stat în care elementul român va fi pentru prima sa parte dominant. În fruntea răscoalei s-au situat fraţii Asăneşti: Petru, Ioan şi Ioniţă Caloian, adică „cel frumos”. Acest detaliu este ascuns cu grijă de bulgari.
În anul 1196, ca urmare a unui complot grecesc, fraţii Petru şi Asan sunt ucişi. Ion/Ioniţă Caloian, ce se afla la Constantinopol, vine în Bulgaria, intră în relaţii cu papa Inocenţiu al III-lea de la care primeşte coroana regală. În corespondenţa dintre cei doi, papa i se adresează cu formula „Bulgarorum et Blacrom Rex”, adică regele bulgarilor şi vlahilor!
Ion Camaterus, fostul patriarh al Constantinopolului îl numeşte pe Caloian „protector al ortodoxiei şi al populaţiei greco-bulgare împotriva stăpânirii vest-catolice.” Era perioada în care cruciaţii ajunseseră în acele locuri.
„La 1205, la Adrianopol, în data de 15 aprilie, ţarul Bulgariei împreună cu călăreţii cumani a învins cruciaţii, a luat nobilimea prizonieri şi l-a ucis pe împăratul Baldwin. La scurt timp după această victorie, grecii şi-au pus speranţele în împăratul Niceea, trădându-l astfel pe Caloian. În acest timp, în peninsula balcanică au apărut tendinţe anti-bulgare, tendinţe în faţa cărora ţarul Caloian a început un război nemilos şi distructiv…Caloian şi-a luat numele de „ucigaş de romani” şi a pornit o campanie nemiloasă împotriva acestui neam care l-a trădat. În 1207, ţarul Ioniţă Caloian a murit la Tesalonic în timpul unui asediu.” (2).

Surse:
1. http://basarabia91.net.
2. http://blog.nouadreapta.org

Un element distinctiv, caracteristic armatei dacilor era reprezentat de stindardul lor de luptă, cunoscut sub numele de draco sau dracon. Acesta era constituit dintr-un cap de lup, realizat din bronz sau argint, fixat pe o prăjină, continuat de un material textil, cu forma unui corp de balaur sau şarpe, care, în bătaia vântului, se umfla producând un şuierat ce avea ca scop intimidarea adversarilor, dar mai ales inducerea unei stări de nervozitate cailor armatei inamice.
Reprezentări ale acestui stindard se regăsesc pe o serie de monumente antice, precum Columna lui Traian (Roma, Italia), Monumentul de la Adamclisi (România) şi Arcul lui Galerius (Salonic, Grecia).
Începând cu secolul al II-lea d.Hr., steagul de luptă dacic (o formă a sa fiind utilizată şi de sarmaţi) va fi preluat de o serie de unităţi de cavalerie ale armatei romane şi folosit o vreme îndelungată. Steagul era purtat de un militar ce purta numele de draconarius.
Ammianus Marcelinus, în Rerum gestarum, atunci când descrie intrarea lui Constantin cel Mare în Roma, povesteşte cum “s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniti de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample”.
Vom regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, o pictură medievală (în Psalterium Aureum) arată ostaşi din cavaleria franceză carolingiană aflaţi în marş, urmând un soldat care poartă un draco. Această pictură prezintă draconul colorat în…roşu, galben şi albastru.
De asemenea, în lucrarea medievală L’Historie de Merlin, aparţinând lui Robert de Boron, regele Arthur este reprezentat, într-o ilustraţie a volumului, purtând draconul într-o confruntare cu inamicii. De altfel, în lumea britanică, draconul mai apare reprezentat şi cu alte ocazii.
Spre exemplu, pe Tapiseria de la Bayeux, care reproduce bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morţii lui Harold, regele Angliei apare un dracon purtat de un draconar, în timp ce la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stelă funerară ce conţine imaginea unui călăreţ purtând un astfel de stindard.

Valentin Roman

Adrian Bucurescu

Aproape toţi românii au auzit de marele rege al geţilor, Burebista; dar, dincolo de măreţele lui fapte, cei mai mulţi ştiu numai că a dat ordinul ca viile să fie tăiate. Bine măcar că n-a tăiat şi prunii!
Se pare că ideea cu distrugerea podgoriilor i-a venit marelui preot Deceneu. Cel puţin, aşa scrie Strabon în ”Geographia”: ”Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”.
Desigur, decizia lui Burebista şi a lui Deceneu a fost respectată doar cât au trăit cei doi, fiindcă, la mai puţin de un veac, surghiunitul poet Ovidius pomeneşte în scrierile sale despre obiceiul geţilor din Dobrogea de a bea vinul îngheţat, din pricina iernilor extrem de geroase. Cum se ştie, Dobrogea a făcut şi ea parte din Imperiul Getic.
Tăierea viilor trebuie să fi avut mare răsunet în rândurile supuşilor, şi, desigur, prohibiţia va fi fost de multe ori încălcată. Evenimentul atât de neobişnuit se pomeneşte până în zilele noastre în mitofolclorul românesc, mai precis în legenda viţei de vie:
”Se spune că un împărat, umblând prin împărăţie, a văzut că atâtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât cu stârpirea viţei de vie, care dă vinul cel tulburător de minte. A poruncit dară ca oamenii îndată să scoată din pământ copăcelul acela blestemat, ca niciun fir de leac să nu se mai găsească.
Împăratul a murit şi altul s-a ridicat în scaun, şi apoi alţii, unul după altul, viind şi stăpânind norodul acela de oameni, care slăbia tot mai mult şi se sgârjia tot mai degrabă.
Odată, un crai din ţara aceea plecă în codri după sălbăticiuni. Şi-mpuşcă, şi-mpuşcă, până dă de un urs. S-a luat după el şi l-a gonit, până a ajuns la un schit. Acolo trăia un călugăr bătrân-bătrân, de când tata Noe. Cum aude gălăgie, iese din chilie; cum vede ursul şi pe cei ce-l fugăreau, se dezbracă de haina lui călugărească, îşi suflecă mâinile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un pui de iepure.
S-a minunat împăratul şi l-a întrebat, cum de a îndrăznit să pună mâna pe el? De unde are atâta putere în trup? Acesta i-a arătat chilia şi i-a spus că de mâncat nu mai poate mânca, fiindcă i s-au tocit dinţii până la rădăcină, dar are o tufă dătătoare de putere, face struguri la vremea de toamnă. Prisosul îl strânge şi îl pune în pod, de are tot anul.
Împăratul s-a uitat la tufă şi vede că nu-i altceva, fără numai un butuc de vie. Când a venit la vale, a dat poruncă tare: De astăzi înainte, tufa de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşindu-se orişicine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca şi ţine ursul de ureche”.
E de reţinut că poporul ştie mai bine decât istoricii noştri că Burebista a fost împărat, nu doar rege. Aşadar, se poate vorbi de Imperiul Getic. Legenda viţei de vie este doar una dintre multele dovezi că toată zestrea noastră spirituală este moştenită direct de la strămoşii geto-daci.
De pildă, limba română a păstrat până astăzi teonimul ZAL MOXIS, ce se tălmăceşte prin ”Magul Strălucitor”, sub formele ŞOLOMACI şi ŞOLOMĂŢ, care înseamnă ”Solomonar; Vraci; Mag”.

Geţii care se cred nemuritori, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, neamul cel mai numeros din lume după acel al inzilor… Astfel sună - în istoriile lui Herodot - prima menţiune amănunţită ce se face despre geto-daci, cei aflaţi sub stratul roman al etnicităţii noastre şi pe care conştiinţa românească i-a recunoscut şi revendicat dintotdeauna drept începători şi întemeietori ai istoriei naţionale.
Geţii care îşi spun nemuritori, repetă Herodot, insistând asupra credinţei dacilor în nemurirea sufletului, credinţă ce va fi însemnat, la vremea aceea, o mare îndrăzneală a spiritului aplecat asupră-şi, construcţie sublimă a gândului izvoditor de faptă, căci această ipoteză dacii nu au formulat-o doar, ci au şi practicat-o, cu toţii, sub semnul ei desfăşurându-şi, plini de glorie, Istoria. O istorie ale cărei începuturi urcă în timp până dincolo de epoca războiului Troiei, aşezare întemeiată ea însăşi, se pare, de către un trac.
Cu gândul la această credinţă a strămoşilor noştri am adunat o parte din textele care ni s-au părut semnificative pentru prestigiul aparte în antichitate al traco-geţilor, dar mai ales pentru originalitatea culturii şi istoriei acestora. De la Herodot şi Strabon la Tacit şi Suetoniu, de la Platon şi Menandru la Ovidiu şi Horaţiu, iar de la aceştia la o mulţime de autori mai mult sau mai puţin necunoscuţi, antichitatea greco-romană a comentat fenomenul geto-dacic cu un interes mereu viu şi, credem, special.
Generozitatea „României literare” având limite (tipografice), multe texte importante rămân aici nepomenite. Ele pot fi însă cu folos găsite, împreună cu tot aparatul critic, în cele două volume de Fontes historiae daco-romanae, Editura Academiei, 1964 şi 1970, din care am operat şi noi selecţia prezentă. Ne-am îngăduit unele comentarii atunci când am crezut că ele permit sugestia ori dovada continuităţii în spirit a celor ce de două mii de ani şi mai bine locuim aceste ţinuturi ale lumii. Iar această continuitate, ce se proiectează prin noi, cei de azi, în zarea nesfârşită a istoriei viitoare, stă tot sub semnul nemuririi, nu a fiecăruia, ci a tuturor, nemurirea a ceea ce ne dă identitate ca popor cu un suflet propriu, aparte, distinct, acesta nemuritor!
În căutarea acestei continuităţi, începutul a fost făcut de cel deopotrivă savant şi vizionar de geniu care a fost Vasile Pârvan. Pilda sa nu trebuie uitată, pentru a păstra rigoarea temeiului ştiinţific chiar şi atunci când ne trezim visând în marginea textului străvechi.
Literatura noastră, atât de legată de istoria naţională încă de la origini, când primii scriitori erau mai întâi istoriografi – cronicarii, n-a epuizat izvorul nesecat de inspiraţie pe care îl reprezintă istoria, trecutul de gândire şi faptă al înaintaşilor noştri.
Celebrarea acestui trecut e mai mult decât o datorie. Este una din raţiunile de a exista ale culturii, ale literaturii române.

Ion Coja

„ÎNCEPÂND de la Herodot, care numeşte pe geţi „cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”, literatura antică ne-a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orânduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într-un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace [...]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxis, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a-l fi avut ordinul călugăresc getic al „Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi-au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.
Vasile Pârvan (Getica)

IORDANES (sec. Vl)

GEŢII n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.

CLEMENS din Alexandria (sec. II-III)

Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofía (s.n.). Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând „că au fost lipsiţi de un prilej fericit “.

*

FILOSOFIA nu e numai speculativă şi intelectuală. Ea se şi practică, tocmai pentru că de ea nu se îndeletnicesc unii, ci toţi. Filosofía la geţi, câtă a fost, era „folclorică”. Altminteri, dacă ar fi practicată numai de o elită, ea nu ar ajunge la sacrificiul vieţii. Pentru că la acest gest erau gata oricând geţii şi pentru că acest gest rezultă dintr-o credinţă filosofică, deducem caracterul folcloric al acestei filosofii,

HERODOT (sec. V î.e.n.)

Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini si de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă - străpuns de suliţe - acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind in viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea {care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu in afară de al lor (s.n.).

*

MOARTEA ca o răsplată, de care nu este demn un ticălos! Despre cineva a cărui agonie se prelungeşte, am auzit-o pe mama spunând că „nu poate să moară, are prea multe păcate” sau „cine ştie ce păcate o fi având “ ori „s-a îndurat Dumnezeu şi a luat-o”.
Pasaj mult discutat în legătură cu monoteismul geţilor: „ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”…

SOLINUS (sec. III)
Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.
*

CREDINŢA în nemurirea sufletului nu poate veni decât din adânca cercetare a acestuia (vezi, in acest sens, mai jos, textul lui Platon). Tocmai în asta constă superioritatea Viitoriei Lipan, a culturii „rurale”.

PLATON (sec. IV î.e.n.)

Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că (medicii) greci aveaţi dreptate sa cuvinteze aşa cum v-am arătat adineauri. Dar Zamolxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor), ca de la cap la ochi; trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea.

*

TOCMAI de aceea, suferinţa sufletească poate fi fatală trupului şi se poate muri „de inimă rea”. Acest fel de moarte se întâlneşte foarte des la noi, la români, fiind o explicaţie frecventă în popor. În câte limbi mai există acest diagnostic?

ARIAN (sec. II)
În ţinutul acestor celţi se află şi izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sunt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor şi iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi sciţii până la vărsare (a Istrului).
*
ESTE semnificativ că ajungând la geţi, Arian se abate de la seaca înşiruire a numelor de popoare prin ale căror ţinuturi curge Dunărea, spre a semnala faptul pentru care antichitatea i-a celebrat pe strămoşii noştri, deosebindu-i de toate celelalte neamuri: credinţa în nemurire.
Credinţa în nemurire este esenţă de umanism. Ea derivă din (sau justifică) ideea atât de omenească a omului centru al universului. Conştiinţa faptului că omul e ceva aparte, deosebit de restul naturii se reazemă, se confirmă în credinţa nemuririi. Nepieritor este sufletul – adică tocmai ceea ce are numai omul. Excepţional în ordinea naturală, omul nu poate să aparţină în întregime acesteia. Şi, singurul, va face excepţie de la legea inexorabilă a morţii.
Nietzsche (şi alţii) au explicat apariţia acestei idei ca pe o simplă consecinţă a visului în care cei morţi continuă să apară, să trăiască. De aici distincţia trup – suflet şi credinţa în nemurirea sufletului. Ceea ce însă trebuie explicat nu este apariţia, cât menţinerea acestei credinţe, care nu putea să reziste doar pe dovezile efemere ale visului (dacă e să acceptăm explicaţia filosofului german). Ideea nemuririi sufletului mai apare in antichitate, în alte forme, dar la geţi ea devine principiu ordonator ai vieţii. Din idee devine credinţă, sentiment, factor dinamic, prevestind creştinismul.
Omul este singura fiinţă care ştie că va muri. Conştiinţa acută a acestui lucru duce la încercarea de a rezista, înfrunta şi depăşi moartea. Şi astfel începe istoria.
Conştiinţa morţii şi, mai apoi, credinţa în nemurire instituie prestigiul, cultul morţilor şi, implicit, un ritual de înmormîntare tot mai complex. În comuna primitivă nu se practica înmormântarea rituală, nu exista cultul morţilor. Dovadă – lipsa (sau apariţia relativ târzie) a cimitirelor, a mormintelor. Acestea apar odată cu zorii istoriei, întrucâtva premergîndu-i chiar, aşa cum e firesc să se întâmple într-o relaţie cauză – efect.
Credinţa în nemurire duce la cultul morţilor, iar acesta este o formă – poate cea mai veche, dar mereu prezentă, şi azi – a sentimentului istoriei. Cultul morţilor, al amintirii şi pomenirii acestora, îl au mai ales popoarele cu o veche istorie. „Voi ce-aveţi îngropat aici ?“ – întrebare capitală. Acest cult şi credinţa în nemurire te fac solidar cu cei dinaintea ta şi cu cei care îţi vor urma. Nu întâmplător începuturile culturii scrise româneşti stau în nişte pomelnice.
Nu este o (sau numai o) solidaritate cu un trecut abstract, impersonal, ci cu trecutul trăit de cei ce-au murit sub ochii tăi şi de cei ce-au murit sub ochii acestora ş.a.m.d., ştiuţi numai din poveştile bătrânilor, şi ele păstrate cu sfinţenie de cult.

Împăratul IULIAN (sec. IV)
Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel (s.n.) slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.
*
UNII exegeţi consideră că Traian, în această scriere satirică, e pus de autor să se laude, exagerând războinicia dacilor. Dar ceea ce cu siguranţă aparţine în acest text nu personajului literar, imaginat, ci eroului istoriei, real, este legătura pe care o face între credinţa în nemurire a dacilor şi ardoarea cu care aceştia şi-au apărat patria.
Cât priveşte pretinsa lăudăroşenie imaginată de autorul scrierii, e de amintit că Traian avea uneori obiceiul să-şi lege cuvintele prin jurământ: aşa să văd eu supusă Dacia în rândurile provinciilor! (AMMIANUS MARCELLINUS). De unde se poate vedea că Traian într-adevăr s-a fălit totdeauna cu fapta sa cea mai de seamă.

DIONISIU (Periegetul) (sec. II)
– ţara imensă a dacilor.

HORAŢIU (sec. I i.e.n.}
…geţii cei aspri cărora pământul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere. Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii care le urmează în aceleaşi condiţii, le iau locul. Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legămîntul căsătoriei rămâne trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.
*
VERSURILE horaţiene s-ar putea să aibă o valoare strict documentară minimă. Pentru femeile geţilor poetul închipuie un portret inspirat, desigur, de suratele lor romane – prin răsturnarea defectelor în calităţi. Dar ceea ce cu siguranţă n-a mai inventat poetul: legendara ţară a geţilor, unde, localizată, devenea credibilă pană şi existenţa femeii ideale. Apelul la aceasta ţară spre a obţine girul verosimilităţii dovedeşte încă o dată aura legendară care împodobea numele Traciei şi, mai ales, al Daciei, în conştiinţa antichităţii, la Roma în mod deosebit.

EUSEBIUS din Caesarea (sec. III-IV)
…cum se întâmplă şi cu sclavii de prin comedii – geţi şi daci, nişte flecari, deprinşi să-şi ascută limba şi să spună glume din limba dacică (s.n.).
AUTORUL se referă la sclavii daci şi geţi, deveniţi, în comediile greceşti târzii, simbolul servitorului isteţ care-şi bate joc de stăpân, mai ales prin ascuţimea limbii. Lazăr Şăineanu avea să constate un fapt asemănător din cercetarea cuvintelor turceşti, intrate în limba română cu un sens „depreciat”, dovadă a stării de spirit populare din timpul ocupaţiei turceşti.

DIODOR din Sicilia (sec. I î.e.n.)
De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedonieni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezându-le pe nişte tăbliţe de lemn, care țineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonienilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul din pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. … Dromichaites îl întrebă apoi pe Lisimah care dintre cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege : cel ai macedonienilor sau cel al tracilor. La care Lisimah îi răspunse că cel al macedonienilor. „Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de strălucire, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? (s.n.)
*
EXCELENTĂ lecţie de înţelepciune şi tact diplomatic. Profetică introducere la o istorie politică de peste două milenii, caracterizată prin căutarea păcii şi a bunei înţelegeri, istoria unui popor care o luat arma în mână numai pentru a se apăra.

FRONTINUS (sec. I î.e.n.)
Scorylo, conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau intre ei cu îndârjire, le-au arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor;

STRABON (sec.I)
Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.
UN PROGRAM oricând valabil : „exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci”…

DIO CASSIUS (sec. II—III)
Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-i ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere.
*
IAR de ne duce gândul la „era acest Ştefan Vodă – la lucruri de război meşter; unde nu cugetai acolo îl aflai; unde era nevoie, însuşi se vira, ca văzându-l ai săi să nu se înderepteze. Şi pentru aceea, rar război de nu biruia. Aşijderea şi unde-l biruiau alţii, nu perdea nădejdea; că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”, în felul acesta nu aducem, fireşte, argumente şi nici ipoteze măcar. Ci numai lăsăm gândul să fie peste veacuri spaţiu de regăsire şi recunoaştere pentru cei ce de multă vreme sunt repere ale istoriei, ale conştiinţei noastre de sine.

SUETONIU (sec.I-II) Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4)
M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut in schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.
AMĂNUNT iarăşi revelator. Peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca primul împărat de origine tracă: Maximinus Thrax, la 235. Până în anul 610 îi vor urma alţi treizeci şi nouă de împăraţi de origine traco-iliră. Unul dintre ei a fost şi dacul Galerius (vezi mai jos).

STRABON

Muzica întreagă, privită atât ca melodie cât şi ca ritm, şi cuprinzând (în noţiunea ei) şi instrumentele, e socotită ca fiind de obârşie tracă şi asiatică. (…) Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica – Orfeu, Musaios şi Tamiris sunt traci. Şi numele lui Eumolp tot de la traci vine…

*

DESPRE Eumolp, „cel care cântă bine”, se mai spunea şi că a instituit misterele de la Eleusis, atât de importante, pe plan spiritual, pentru antichitatea greco-romană.

HERODOT

Zalmoxis acesta, care era om (nu divinitate) – …îşi înălţă o casă de oaspeţi, spre a cinsti pe fruntaşii din oraşe, şi îndestulându-i, să le dea o învăţătură, potrivit căreia nici ei, nici comesenii săi, nici cei care urmau să se nască neîncetat din el, nu aveau să se stingă, ci aveau să meargă în ţinutul unde, supravieţuind veşnic, va avea parte de toate bunurile. Mai degrabă socotesc că Zamolxis acesta s-a ivit cu mulţi ani înainte de Pitagora (s.n.)

HELLANICOS (sec. V i.e.n.)
…(Zamolxis) înapoindu-se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna (s.n.) ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.

*

OBICEIUL s-a păstrat până azi, când praznicul de după înmormîntare devine banchet în toată regula. Beau, mănîncâ, petrec şi discută, ca la orice petrecere, dar mai ales despre cel plecat. Banchetul foloseşte celor mai apropiaţi de mort. Aceştia trei zile n-au mîncat mai nimic, n-au dormit, au stat la priveghi, nu s-au pieptănat etc., „murind” puţin – ca-n jertfele sciţilor – ca să mai poată fi câtuşi de puţin în apropierea celui plecat, ca şi când l-ar putea astfel conduce o bucată din drumul pe care a pornit Şi când se întorc de la cimitir, extenuaţi de toate suferinţele, obiceiul – mai puternic decât orice - îi obligă să ia loc la masă şi să mănânce, să participe la „banchetul” general. Şi astfel se „reîntorc” la viaţă, după cei câţiva paşi făcuţi cu înfiorare pe drumul marii călătorii. Ceilalţi comeseni simt asta : atitudinea lor faţă de rudele cele mai apropiate mortului. Acestea sunt cinstite altfel decât ca simple gazde ale unei petreceri. Au căpătat prestigiul unei experienţa esenţiale, al unei iniţieri.

PORPHYRIOS (sec. 111)
…Numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea (aceasta) „Zalmos”. … Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pitagora, că a căzut in mâinile hoţilor şi a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora, care o fugit, şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zamolxis înseamnă „bărbat străin“.

*

LA ŞAPTE SECOLE după Herodot, Porphyrios poate furniza asemenea detalii! Singura explicaţie posibilă: locul lui Zamolxis în ceea ce s-ar putea numi tradiţiile orale ale antichităţii. Din păcate, cele scrise sunt numai semnificative, şi mai puţin explicative, justificative pentru prestigiul getului zeificat.

HESYCHIOS din Alexandria (sec. V-Vl)

Zalmoxis. Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitagora, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor (s.n.) A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos.

*

ADICĂ nemuritor.

UN DOCUMENTAR de Ion Coja

* *
*

Domnule profesor, care-i povestea acestui „documentar”?

Chiar poveste, o poveste frumoasă. Este un text care a fost publicat în „România literară” de George Ivaşcu. I l-am propus şi mi l-a publicat imediat. În 1976 sau 77, cred. Pe trei pagini, din mijlocul revistei, aşa ceva nu se întâmpla prea des…. Textul a fost însoţit şi de o ilustraţie bogată, din pricina căreia s-a mai umblat la text, redacţia amputându-l fără a mai fi eu întrebat la ce fragmente să se renunţe. Mi l-a scos pe cel mai important, despre Galerius. Textul a mai fost publicat de vreo două ori de Iosif Constantin Drăgan, în „Noi, Tracii”, fără nicio intervenţie, adică în integralitatea sa. Din păcate nu mai am niciun exemplar din numărul respectiv. Dacă nu mă înşel, era textul cel mai amplu despre daci care se publica în presa din România după 1948. Aduc acest text în atenţia tinerilor care, din lipsă de lecturi, fac afirmaţii complet aeriene cu privire la un pretins complot al tăcerii care i-ar viza pe daci!… Vezi, Doamne, lumea academică, universitară, ar studia prea puţin componenta noastră dacică, în comparaţie cu partea romană, latină, din formula noastră etnică! Da, asta e situaţia: informaţiile despre daci sunt foarte puţine în comparaţie cu bibliotecile întregi care nu reuşesc să cuprindă întreaga moştenire latină… Academia publicase primele două volume, cele mai importante, cuprinzând practic toate izvoarele, toate textele rămase din antichitate care fac şi cea mai mică menţiune despre oamenii trăitori la Nord de Dunăre… Nu numai despre daci, în mod explicit!… În câteva ore parcurgi toate aceste izvoare scrise! Sigur, mai rămân şi mărturiile arheologice, şi altele… Dar, totuşi, foarte puţine în raport cu interesul nostru pentru daci!
Completarea acestor surse se face tare greu, este nevoie de o erudiţie cu totul specială, la care puţini ajung! Când mă gândesc la mari specialişti, îmi vin în minte două nume dintre colegii mei: Cicerone Poghirc şi Grigore Brâncuş! Ei au continuat şi îmbogăţit tradiţia tracologiei ştiinţifice, pe urmele lui Hasdeu. Evident, nu s-au epuizat posibilităţile de a descoperi lucruri noi, fie şi numai prin (re)interpretarea corectă şi inspirată a surselor existente, deja cunoscute şi comentate!
Atrag atenţia aupra fragmentului din Getica lui Pârvan. Nimeni nu era mai în măsură decât marele savant să tălmăcească pe înţelesul oricui adevăratele relaţii care au existat între daci şi romani. Din partea romanilor admiraţie deosebită, cum n-au mai avut pentru alt popor „barbar”. „Romanii, biruitorii dacilor – conchide Pârvan, au fost în această privinţă de un pefect cavalerism, recunoscând atât pe coloana lui Traian, cât şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatic, dar şi de respectabilă civilizaţie, ale geto-dacilor.”
De pe urma acestui „documentar” m-am ales cu o prietenie – îi pot spune aşa, care m-a onorat în mod deosebit: a părintelui profesor Ioan G. Coman. Mare teolog, mare filolog… Va trebui, cât de curând, să spun şi povestea asta, despre cartea Scriitori bisericeşti din epoca străromână. O carte esenţială pentru cultura şi spiritualitatea noastră! Referitor la această carte şi la ideea că ar exista o epocă străromână în cultura noastră, da, se poate spune că s-a produs şi se menţine un boicot academic şi universitar. Dar aceasta este o altă discuţie…

În concluzie, deoarece aţi avut câteva intervenţii severe împotriva unor dacologi, care este părerea dumnevoastră despre daci?

Am avut şi am ceva cu dacologii care, certaţi cu biblioteca, fac tracologie lăutăreşte, din ce aud, din ce le-ar place să găsească în cărţile pe care nu le citesc… Cu asemenea hei-rupişti nu mai impunem noi adevărul despre daci.

Care adevăr?

Adevărul că tracii, în mod deosebit dacii, geto-dacii, au fost al treilea mare popor al antichităţii europene! Pot fi puşi alături de greci şi de romani. Din păcate, performanţele lor s-au pierdut în neagra veşnicie a uitării, poate şi pentru că suportul material al civilizaţiei lor nu a avut trăinicia pietrei şi a scrisului. Dacii au dezvoltat o civilizaţie a lemnului, au ignorat beneficiile scrisului, dar nu din lipsă de spirit inovator, ci pentru că au văzut şi reversul medaliei: scrisul are şi el neajunsurile sale, nu este lipsit de consecinţe neplăcute nefaste. Dacii le-au evitat, prin oralitate!… Astfel că în final, ca moştenitori ai acestor daci, românii s-au ales cu cea mai bogată cultură populară orală din Europa! Ca să nu zic mai mult!… Iar oralitate înseamnă, printre altele, autenticitate!… Preţuieşte mai mult decât orice bibliotecă! Nimic nu-i mai important decât autenticitatea, în materie de viaţă spirituală, culturală. Fără autenticitate, eşti o pastişă, un plagiat!

Ce părere aveţi despre cercetările geneticienilor care au stabilit că ponderea substratului dacic este, din punct de vedere genetic, biologic, mult mai mare decât a romanilor?

Nu este o noutate ca ipoteză. Glotogeneza, adică naşterea unei limbi, şi etnogeneza – naşterea unui popor, nu merg neapărat în paralel, cu aceleaşi „cote de participare”. E de aşteptat ca procentul în care limba română este o limbă romanică să fie mai mare decât procentul biologic cu care au participat romanii, latinii, la plămada noastră etnică. Aceasta este situaţia cu toate limbile şi popoarele romanice. Răspândirea limbii latine s-a făcut mai ales pe un suport politic şi cultural: prestigiul, încă neegalat în istorie, al Romei!… Când se vor face cercetări complete asupra acestei chestiuni, eu mă aştept să se constate că noi, românii, prin comparaţie cu alte popoare romanice, avem procentul cel mai mare de romanitate, de latinitate biologică, dacă îmi accepţi aceşti termeni… Nu are importanţă că acest procent este mult mai mic decât procentul participării biologice a autohtonilor geto-daci la etnogeneza românească! Este normal să fie aşa!
Am auzit de nişte cercetări făcute în Germania, la Hamburg, mi se pare. Din păcate nu ni se spune unde au fost publicate rezultatele acestor cercetări… Astfel de cercetări s-au făcut de mult în România, la Iaşi mai ales. Cu rezultate foarte măgulitoare pentru noi. Bunăoară, din aceste cercetări rezultă că spaţiul românesc este unul din care au plecat multe „gene” în toată Europa! Europa este genetic marcată de strămoşi de-ai noştri care au ajuns unii, nu pulini, chiar şi pe insulele britanice!… Din păcate, aceste rezultate i-au nemulţumit pe cei care ne poartă sâmbetele! La ordinul unui secretar de stat udemerist s-au sistat fondurile pentru aceste cercetări!…
Aşadar, nu trebuie să ne fie teamă de aceste cercetări de paleo-genetică! Vor confirma că suntem ceea ce am ştiut că suntem: unul dintre cele mai vechi popoare din lume. Iar când spun „vechi” am în vedere şi memoria colectivă, comunitară. Pe cale strict orală, fără sprijinul şcolii şi al cărţii, noi am păstrat amintirea apostolului Andrei, foarte clară, a lui Traianus Imperator, personaje atât de importante pentru istoria noastră. Ba chiar şi ale unor persoane şi evenimente mult mai vechi! Recomand în acest sens lucrările domnului MIRON SCOROBETE! Extrem de interesante, iar pentru mine convingătoare! Din păcate, sunt puţin cunoscute. Deocamdată!…

23 ianuarie 2013

A consemnat Petre Burlacu

AUREL STOICANU

Articolul Limba română, mamă, prin pelasgă, a latinei constituie o răsturnare a problemei, o reaşezare din temelii a situaţiei. Era vorba însă numai de o cotitură sub raport lingvistic.
Să vedem dacă problema nu se pune tot în felul acesta şi sub raport etnic, de la popor la popor, de la Daci la Romani. Mă refer la teza tradiţională, exprimată cu farmec arhaic (dar atât) de Grigore Ureche, că «noi de la Râm…».
E vorba de reexaminarea vechiului concept de romanitate, pe plan european, şi îndeosebi romanitatea poporului român, despre care am învăţat că s-a format printr-o sinteză daco-romană, rolul precumpănitor atribuindu-se Romanilor, ca să ne putem mândri şi noi cu ei.
Nu fără sfială abordez această problemă, de teamă să nu rănesc o anu¬mită sensibilitate, creată de tradiţie în care am crescut: Să nu fim noi «urmaşii Romei»? «Din coasta Daciei şi-a Romei în veci s-or naşte pui de lei». în fond nu vreau să slăbesc mândria de a fi «romani». Suntem Romani însă într-un sens nou.
Emit, aşadar, această ipoteză pe de o parte din convingerea că even¬tuala ei adoptare ar fi net în favoarea noastră, punându-ne pe picior de egali¬tate cu Romanii, iar pe de altă parte pentru că adevărul trebuie căutat şi aflat şi, în sfârşit, pentru că , chiar dacă nu ar fi acceptată, această teză ar fi totuşi utilă, prin sugestiile ei, cercetătorilor, români şi străini, ai istoriei originilor poporului Romei.
Această ipoteză ar fi fost de neimaginat dacă poporul roman ar fi fost autohton în Italia şi nu ar fi ajuns acolo plecând din aria noastră, dintr-un habitat comun. De asemenea, ar fi fost improbabilă, dacă acest popor ar fi fost unitar la origine, rămânând unitar şi neamestecat şi în Italia, dar n-a fost cazul.
Şi în această problemă mă bazez tot pe mărturiile anticilor, ca şi pe opi¬niile unor istorici şi arheologi moderni de renume şi cu mare autoritate, pre¬ferând străinii, pentru evitarea acuzaţiei de subiectivism naţional.
Menţionez că majoritatea argumentelor pe care le voi aduce au fost amintite în articolul anterior. Unele vor fi totuşi repetate.
Chiar punerea problemei porneşte de la un autor străin. Nu cumva ar trebui reconsiderat - se întreba un autor italian - însuşi conceptul fundamen¬tal de romanitate?
într-adevăr, reconsiderarea a şi început. Istoricul şi filologul francez Pierre Grimal, în lucrarea Civilizaţia romană (2 voi., Bucureşti 1973), este de părere că «civilizaţia orientalizantă a Etruscilor (Traci plecaţi din Frigia Asiei Mici) din Italia Centrală a secolului VIII î.e.n., venită după civilizaţia terra-mare (sec. XII) şi în sânul civilizaţiei villanoviene (începută la sfârşitul mile¬niului II), dar în opoziţie cu ea, nu reprezintă o imigraţie masivă a unui popor oriental, ci renaşterea, mai curând, pe plan cultural, sub influenţa contribuţi-lor noi, venite din Orient, a elementelor etnice imigrate din lumea egeeană cu multe secole în urmă» (sec. XIII-XII). «în acelaşi mod se modifică ideea tra¬diţională pe care şi-o fac istoricii cu privire la originea oraşului Roma» (Azi se afirmă că numele este etrusc. După Lexikon der Weltgeschichte, v. 2634, el provine de la tribul etrusc rumla. După Hellanikos, el e numele dat de Enea după numele unei troience dintre cele cu care a venit, Rum. Nu cumva e Ramul lui Grigore Ureche? După W. Schulze, provine de la ruma, o gintă etruscă. Idem după G. Herbig) «şi la natura însăşi a noţiunii de romanitate, în această perspectivă, sinteza postulată de scriitorii antici între elementele italice şi imigranţii orientali, sinteză simbiozată de căsătoria între Enea şi Lavinia, fiica regelui Latinus, n-ar reprezenta un vis de poet, ci o realitate».
E drept că poporul roman (sărac, viteaz) s-a autodefinit în opoziţie cu opulenţa şi moliciunea celui etrusc, însă «dacă înaintăm în trecut, pe cursul istoriei, opoziţia devine mai puţin clară şi putem să ne întrebăm dacă Latinus nu s-a învederat şi el odinioară receptiv faţă de influenţele venite de pe mare şi dacă, chiar în zorii preistoriei, nu încolţiseră acolo, la gurile Tibrului, ger¬menii culturali chemaţi să se dezvolte mult mai târziu, când, în epoca istorică, curentele comerciale emanate din Grecia au început să elenizeze cu adevărat pământul latin. în orice caz, nu are sens să opunem a priori o Romă monoli¬tică, de pură esenţă ariană, unei Grecii impregnate de gândire orientală. Dacă Indoeuropenii au impus limba lor în Laţium, în vreme ce Etruscii păstrau până la începutul Imperiului vechiul lor dialect pelasgic, în alte privinţe, mai ales în materie de credinţă şi de rituri, şi chiar în politică şi organizarea socială, vechea comunitate mediteraneană marca prin amprenta sa de naştere ereditatea oraşului care urma să se nască {Op. cit., p. 13). în ce priveşte origi¬nea etruscă, am înclinat spre teza lui Maclver, Bosch-Gimpera ş.a., că au venit din Asia Mică şi că erau Traco-Frigieni, după ceramica de stil troian, texte egiptene, onomastică etc, deşi Herodot îi aduce din Lidia.
Aşadar, Latini, Etrusci, vechi băştinaşi indoeuropeni, vechi Egeeni, Greci, constituiau un amestec flagrant şi nicidecum puritatea unei rase. Mai erau şi dominaţi de marea superioritate culturală etruscă. Dar conceptul de romanitate trebuie modificat. Pentru teza noastră, cercetările moderne des¬chid noi perspective, care impun o «reaşezare» a problemei. Menţionez că am lăsat intenţionat la o parte o mulţime de componenţi ai romanităţii: preistori¬cii Liguri, Siculi, Indoeuropenii Falisci, Osci, Umbrieni, Sabini (Veştinii, Polignienii, Marşii, Hirpinii, Picenienii, Lucanienii ş.a.); n-am citat nici Galii (Insuboii, Cenomanii, Boianii, Lingonii, Senonii instalaţi în Italia septentrio¬nală din sec. VI î.e.n.), nici Sicanii, Auruncii, Mesapii şi Iapigii din Apulia, ori Volscii, vecini ai Romei, Samniţii ş.a., pentru a nu reduce romanitatea doar la un mixtum compositum… Relev însă faptul esenţial că Romanii s-âu considerat în mod unanim şi totdeauna urmaşi ai Troienilor care, uniţi cu aborigenii - ce suferiseră şi ei puternice influenţe egeene, «locuitorii primitivi ai Laţiului, vânători pe jumătate nomazi, adoratori ai forţelor pădurii, născuţi ei înşişi din trunchiul arborilor» - au dat naştere Latinilor. Dar o cre¬dinţă unanimă, chiar dacă ar traduce un mit, nu trebuie trecută cu vederea pe motivul că lipsesc încă unele confirmări istorico-arheologice absolut precise. O astfel de credinţă trebuie aprofundată cu perseverenţă. Unele mărturii s-au şi descoperit. Ea are un caracter unificator, chiar unul formator: modelează mentalitatea, conştiinţa poporului, îi structurează sufletul şi-i deschide astfel evoluţia istorică.
Pierre Grimal relevă că astfel de «povestiri reflectă tot atâtea convin¬geri profunde, tot atâtea atitudini determinante pentru gândirea romană. De aceea, oricine încearcă să surprindă geniul roman în secretul lui, trebuie să ţină seama de ele, pentru că ele reprezintă tot atâtea stări de conştiinţă, mereu prezente în sufletul colectiv al Romei» {Op. cit., p. 17).
Elveţianul Bachoffen compară importanţa extraordinară a legendei lui Enea cu aceea a lui Wilhelm Tell, acestea fiind «elemente de forţă, cu influenţă hotărâtoare pentru evoluţia unui neam»; Romanul îşi recunoştea în ea «destinul şi ideea dominantă a neamului său».
De amintit şi afirmaţia lui G. Devoto: «în Italia, civilizaţia este în defini¬tiv rezultatul amestecului imigranţilor indoeuropeni cu indigenii preexis¬tenţi». De asemenea, Bosch-Gimpera afirmă că poporul roman n-a fost cons¬tituit numai din curiile patriciene, ci era socotit roman şi elementul accesoriu reprezentat prin plebe şi, cu timpul, s-a produs amalgamarea cu alte popoare cu origini diverse» (Les Indoeuropeens. Problemes archeologiques, Paris 1961, p. 90).
Caracterul compozit al romanităţii este afirmat şi de Guido A. Man-suelli în Civilizaţia Europei vechi (Bucureşti 1978) şi de către mulţi alţii.
în legătură cu romanitatea Românilor, mai există şi un aspect pe care aş îndrăzi să-1 sugerez: contribuţia Pelasgilor şi Traco-Dacilor la geneza poporu¬lui roman. Să răsturnăm adică problema: poate că nu de la Râm ne tragem…
Dacă pentru civilizaţia elenă s-au putut stabili raporturile ei cu Pelasgii care au creat civilizaţia mionică, şi cu Tracii care au creat, împreună cu Gre¬cii, civilizaţia miceniană (cf. V. Pârvan), şi dacă pentru Greci Encyclopaedia Britannica a putut afirma că Valahii-Pelasgi formează «o parte integrantă a tradiţiei şi vieţii greceşti», oare în ce măsură s-ar putea spune aceleaşi lucruri şi despre rolul Pelasgilor şi Tracilor în geneza poporului roman şi a civilizaţiei lui?
Cred că oamenii de ştiinţă ar avea de lămurit următoarele repere:
A. în ipoteza că populaţiile indoeuropene ar fi fost «pelasgice», Pelas¬gii ar fi părinţii poporului roman (grec, celt etc), ca şi ai celui român, care ar fi deci fraţi. în sprijinul ipotezei vine şi lingvistica: pelasga «e mama latinei şi a greacăi» (Niebuhr), ca şi a traco-dacei (A. Vraciu);
B. Ca şi poporul român, prin Traco-Geţi, poporul roman (ca şi Grecii, Celţii etc.) îşi are originea etnică în teritoriile Daciei Mari. Sunt deci popoare înrudite întru indoeuropenism sau arianism. Poporul, devenit ulterior roman, era format atunci din triburi protolatine şi protoitalice;
C. în ipoteza că Pelasgii nu sunt părinţii Traco-Dacilor, ci identici cu ei, atunci Traco-Dacii, oamenii locului (şi Românii, ca urmaşi) ar fi, în calita¬tea lor de protoarieni indoeuropeni, părinţii Romanilor, Grecilor etc; ai Romanilor istorici, rezultaţi din amestecul triburilor protoitalice şi protola¬tine cu alte populaţii peninsulare. Ipoteza pare uimitoare, dar numai la înce¬put; merită să fie abordată şi aprofundată.
în sprijinul credibilităţii ei ar veni mărimea poporului trac, imensa lui răspândire în afara teritoriilor «Daciei Mari», omogenitatea lui superioară, multipla lui înzestrare (care 1-a făcut capabil să creeze civilizaţia minoică - pe¬lasga şi miceniană - împreună cu Aheii, probabil şi pe cea apenină), vitalita¬tea, vitejia şi rezistenţa lui milenară, faptul că făcea legătura între ariile ling¬vistice (cf. A. Vraciu), constatarea că limba lui era cea mai apropiată de arhe¬tipul indoeuropean (cf. I. Russu), avantajul imens că erau «ai locului», conti¬nuitatea etno-culturală de-a lungul epocilor (cf. P.P. Panaitescu ş.a.), unita¬tea incomparabilă a limbii menţinută timp de milenii, înrâurirea altor culturi neolitice şi istorice (până în Finlanda după Pârvan, până în Malta ori chiar China şi Japonia după Bosch-Gimpera şi Mongolia, Indochina şi Birmania după R. von Heine-Geldern), opinia arheologului american Schiller că «isto¬ria începe acolo unde trăieşte astăzi neamul românesc», ideea înaltă a Greci¬lor despre Traci, consonanţa tezelor atâtor şi atâtor istorici şi arheologi repu¬taţi că leagănul indoeuropean ar fi tocmai regiunile denumite orientativ «Da¬cia Mare» etc.
D. Cu privire specială la contribuţia pelasgo-traco-getă la etnogeneza poporului roman şi la făurirea civilizaţiei sale, ar fi de examinat următoarele repere-sugestii, printre altele:
a) . Originea etnică pelasgică (aşadar, traco-dacă) a triburilor pro-toitalice-latine plecate din teritoriile noastre spre Italia în diferite valuri, prin Egee, Adriatică şi nordul Italiei, de prin anii 1.500 î.e.n., devenite ulterior popor roman, cu amestecurile respective multiple: preindoeuropene, ca Ligu-ri şi Sicani, şi indoeuropene.
Originea etnică a poporului roman a fost, aşadar, pelasgo-traco-dacă, în mod funciar, preponderent, cu adausuri ulterioare secundare.
b) . Protolatinii din neolitic ajung în nordul Italiei până în Toscana, Laţiu, Campania şi Calabria (cf. P. Laviosa-Zambotti). Civilizaţiile lor con¬taminează pe aceea a Siculilor şi cultura Remedello.
c) . Protoitalicii din epoca brtonzului vin din nordul Balcanilor, prin Adriatică de Jos, introducând dialecte osco-umbriene şi dezvoltând strălucita civilizaţie apenină. Ipoteza mea - pentru care solicit aprofundare - este că aceşti «Osci» erau Tracii noştri, Geţi de pe râul 0(e)scus, Uscudava, Adrianopol.
d) . Tracii şi Friigienii sunt identificaţi în Italia (Veneţia) încă din anii 2.000, de către V. Pisani (în Padua trebuie să fi întâlnit pe Osci şi Umbrieni, sosiţi acolo pe la 2.300 î.e.n.).
e) . Prezenţa Tracilor a fost semnalată atât în răsăritul cât şi în vestul Peninsulei şi în Sicilia.
Dată fiind importanţa acestei prezenţe, amintesc următoarele:
1. După Dionis din Halicarnas, Tracii sunt probabil primii locuitori ai Laţiului. în acest caz, formând şi substratul, rolul lor ar fi cu atât mai complet în geneza Romanilor.
2. Mommsen citează intervenţia Senatului roman pentru «Ilienii înru¬diţi», deci pentru Troienii traci. Vezi şi Fr. Boehmer, Rom und Troja, 1951.
3. După Hecateu, oraşul Capua a fost întemeiat de Troieni.
4. După Stesichorus, urmat de Tucidide, Pseudoschylos ş.a., locuitorii Italiei şi Siciliei sunt identificaţi - prin troianul Enea - ca locuitorii statornici. Trienii vecini cu Sicanii au fost numiţi Elymi (în Eryx şi Egesta).
5. După tradiţia poporului roman, consemnată de Enniu, Cato cel Bătrân, Naevius ş.a., Tracii sunt strămoşii Romanilor prin Enea troianul.
6. Herodot ni-i arată pe Traco-Iliri, Veneţi şi Apuli în est.
7. Aristotel afirmă că Latinii sunt fiii Aheilor şi sclavelor troience, rătăciţi cu corăbiile în Italia.
8. După Tucidide, Oscii au venit în sec. XI. Stabili în Campania la 850
î.e.n.
9. Tot sânge trac au mai inoculat poporului roman în devenire şi păsto¬rii traco-geţi care transhumau din Carpaţi şi Balcani până în Apenini, Alpi şi Pirenei. în Italia ei trebuie să fi fost cei care au constituit acele infiltrări, nu «invazie în mase compacte», printre populaţiile apenine, de care vorbeşte P. Laviosa-Zambotti, înainte de civilizaţia Villanova. Argumentele lingvistice ale lui Ovid Densuşianu sunt de necombătut.
f. Alt aport la etnogeneza poporului roman l-au constituit Etruscii, tot Traci (deşi unii se mai îndoiesc), «poporul creator al civilizaţiei Romei şi Ita¬liei» (cf. Ugo Antonelli).
g. Alt reper de examinat atent este formarea sufletească a poporului ro¬man prin religia împrumutată parţial de la Traci.
h. în sfârşit, trebuie menţionată şi dirijarea politică a poporului roman, în unele împrejurări capitale, prin sfaturile competente şi obligatorii ale ora¬colului trac de la Delphi.
Aceasta este romanitatea noastră, romanitate funciară, întru Pelasgi şi indoeuropenism, nu cea derivată prin «colonişti».
într-adevăr, «coloniştii», dacă au venit, au fost «împrăştiaţi şi în conti¬nuă mişcare» (cf. N. Iorga), erau «o masă bizară care nu putea forma naţiunea română» (Idem), «haos de naţionalităţi» (cf. V. Pârvan), «cei mai îndepărtaţi de originea romană» (Iorga ş.a.), ne-agricultori care să poată ro¬maniza (Pârvan) şi în număr mai mic decât înşişi veteranii (după Pârvan, sub 0,09 la sută din populaţia de romanizat), ne-latinofoni şi ne-romani (veniţi din circa 25 de provincii, nu şi din Italia), având la dispoziţie doar 165 de ani (după unii 150), termen mult prea scurt pentru a deznaţionaliza un popor pu¬ternic, omogen, cu tradiţiile şi cultura lui spirituală superioară.
Romanitatea noastră e originară, de la sursă (nu adusă ulterior de colo¬nişti), e de un grad mai înalt, o stră-romanitate, o super-romanitate sau cum am zice, mai modern, o maxi-romanitate… De fapt e un prototracism sau un protoarianism carpato-danubiano-pontic. Acesta e sensul romanităţii noas¬tre, demn de popularizat.
Demn de menţionat e faptul că însuşi Traian se lăuda, după anul 106, că este din neamul luiEneas (vezi epigrama lui Adrian, apud Suidas), deci al Troianului frate cu Tracii noştri. în această «romanitate» să-1 acceptăm bu¬curoşi ca … nepot şi să încercăm să-1 iertăm că a fost, cum zice poporul despre unii nepoţi, «sabba dracului»… (numai pentru unchi).
Revenind la o anumită sensibilitate, cred că n-ar trebui să ne pară rău că nu mai suntem «urmaşii Romei», pentru că am devenit înaintaşii ei.
Ar mai exista încă un motiv pentru a nu regreta: modul cum s-a com¬portat poporul roman când a întreprins cucerirea lumii. A fost el un model demn de stimat şi de urmat, ca să ne putem lăuda, ca rude?.
Din păcate, toţi marii istorici - italieni, francezi, spanioli, englezi etc. -sunt unanimi în a critica modul în care poporul roman a cucerit lumea; prin vitejie şi disciplină, desigur, menţinută prin cruzime, dar mai ales prin vicle¬nie, prin forţă brută, prin exploatarea dură a ţărilor cucerite, prin strivirea avânturilor democratice şi alierea de fiecare dată cu oligarhiile din diverse cetăţi, lăsate să subjuge mai departe populaţiile… Era un exemplu pregnant de popor cuceritor. Acesta nu e însă un model de urmat, nici un strămoş de idolatrizat. Nu am avea, aşadar, mare lucru de regretat. E de ajuns să-i reci¬tim cum îi caracterizează marii cunoscători ai antichităţii: Mommsen, Ranke, Gibbon, Toynbee, Carcopino, Grimal, MacKendrick, G. V. Childe şi atâţia alţii; mai ales în cultura sufletului se dovedeau un popor mai curând «terre â terre». Salustiu îi face pe Romani: lacomi de bani, setoşi de putere, plini de rea credinţă, necinstiţi, trufaşi, cruzi, venali, perfizi (Opere, p. 5).
în favoarea ştiinţei istorice româneşti menţionăm faptul pozitiv ce pri¬veşte aşa numita «sinteză» daco-romană în procesul de «formare» a poporu¬lui român, termen impropriu, întrucât acesta continuă poporul dac, fiind identic cu el. Lucrurile au evoluat mai favorabil decât în privinţa «formării» limbii române. S-a recunoscut că în poporul român elementul etnic prepon¬derent este cel dac, nu cel roman. După CC. Giurescu, în Dacia rămăsese in¬tactă cel puţin 3/4 din populaţia dacă. Mai rămâne de făcut şi pasul următor: recunoaşterea faptului că poporul român (daco-român) nu descinde din «co¬loniştii» aşa zişi «romani», ci că, dimpotrivă, Traco-Dacii au contribuit în mod fundamental la geneza poporului roman, înrudirea dintre Daci şi Roma¬ni fiind de la origini, nu derivată prin colonişti.
E de sperat că în urma reaşezării problemei, nici limba geto-dacă nu va mai rămâne tot vitregită, susţinându-se înlocuirea ei cu latina. Lucrurile se vor îndrepta prin înţelegere şi receptivitate la nou.
Redacţia mulţumeşte colaboratorilor pentru materialele trimise şi recomandă ca articolele să fie clare, concise, cu material ilustrativ. Fiecare autor îşi asuma responsabilitatea ipotezelor enunţate şi a exactităţii datelor.
întrucât revista Noi Tracii a devenit organ al Centrului European de Studii Trace, articolele pot fi trimise şi în limbi de largă circulaţie - engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană.
Colaboratorii din România pot trimite manuscrisele dactilografiate şi atent corectate şi la adresa: Ion Coja, Căsuţa poştală 73-17, Bucureşti.

OCTABIAN SĂRBĂTOARE

Cap. 3 - O reprezentare a sistemului evolutiv în spiritualitatea neozamolxiană

Direcţia de evoluţie spirituală porneşte de la rădăcină, de la Zamolxe în sus, precum se întâmplă şi în cazul ezoterismului pomului vieţii.
Primul pas pe Calea Lui Zamolxe este făcut prin dărnicie/ generozitate (arhetipul Zamolxe), aceasta fiind psihologia comportamentală care deschide porţile luminii spirituale. Obţinând dărnicia (generozitatea), se urmăreşte apoi dobândirea bucuriei (arhetipul Bendisa) şi prin aceasta accesul la parteneriatul masculin-feminin. În continuare călătorul spiritual aspiră la pacea interioară (arhetipul Marele Lup Alb), conducând la eliminarea fricii şi a frământărilor de orice fel. Mai departe se păşeşte în domeniul iubirii de oameni (arhetipul Iisus Fiul Daciei) dezoltându-se compasiunea şi empatia. Apoi călătorul spiritual absoarbe calitatea de a fi respectat dobândind virtute şi statut social onorabil (arhetipul Cavalerul trac).

Bucurie - Bendisa

Aceste cinci calităţi, odată obţinute, îl predispun pe om la discernământ (arhetipul Deceneu) şi astfel să poată judeca limpede. Şi ultima treaptă ascensională este cea a trezirii sufletului (arhetipul Dumnezeu şi Domnazâna) deschizând astfel panorama largă a împlinirii vieţii umane şi a îndumnezeirii.
Ca pom al vieţii, sistemul evolutiv, în spiritualitatea zamolxiană modernă, exprimă o creştere calitativă a psihologiei umane şi o integrare treptată cu universul conştient aflat într-o continuă regenerare. Viaţa omului se află în ascensiune către cer fiind marcată de ciclicitatea existenţială umană aspirând la contopirea cu spiritul universal.
De remarcat la pomul vieţii sunt cele trei nivele la care vieţuieşte un arbore, al rădăcinei, al tulpinei şi al coroanei, nivele care au corespondenţe atât în lumea umană cât şi în cea a universului. Aflat în planul intermediar dintre pământ şi cer, omul îşi sublimează legăturile cu pământul prin regenerarea lor la nivel cosmic. Prin aceasta şi conştiinţa umană se extinde de la cea pământeană la cea sacră a cerului. Astfel omul îşi creează o axis mundi proprie şi devine întruchiparea umană a arborelui vieţii. Femeia este expresia cea mai înaltă uman a pomului vieţii reprezentat prin brad.
Pomul de Crăciun păstrează în esenţă semnificaţia transfigurării de la vegetal la uman şi apoi la universal a conştiinţei umane ca o creştere continuă a trezirii spiritului înterior, a cărui bază este scânteia divină primordiale din care treptat a evoluat fiinţa umană. Această asociere între pomul vieţii şi existenţa transcendentă a divinului este pertinentă marilor tradiţii ezoterice ale umanităţii, fiind în fapt un subiect a cărui înţelegere marchează drumul trezirii spirituale. Divinul se coboară pe arborele vieţii pe care umanul îl urcă treptat către desăvârşire.
Arhetipurile strămoşeşti ale neamului românesc (Zamolxe, Bendisa, Marele Lup Alb, Iisus Fiul Daciei, Cavalerul trac, Deceneu, Dumnezeu/ Domnazâna) arată în specificitatea lor un drum iniţiatic de ridicare/ evoluţie.

OCTABIAN SĂRBĂTOARE

Cap. 2 - Ideile generatoare ale ezoterismului neozamolxian

Spiritualitatea neozamolxiană atribuie florii vieţii şapte arhetipuri astfel: Zamolxe, Bendisa, Marele Lup Alb, Iisus Fiul Daciei, Cavalerul trac, Deceneu şi Dumnezeu/ Domnazâna. Hermeneutica simbolisticii florii vieţii identifică şapte trăsături de caracter, care sunt intrinsec legate de arhetipurile strămoşeşti, precum şi şapte simboluri naturale caracteristice lor. Ele constituie o bază comportamentală după cum urmează:
- Dărnicie (generozitate) - Zamolxe - soarele
- Bucurie (plăcere) - Bendisa - bradul (pomul vieţii)
- Curaj (pace) - Marele Lup Alb - lupul
- Iubire (compasiune) - Iisus Fiul Daciei - mielul
- Virtute (demnitate) - Cavalerul trac - bourul
- Înţelepciune (dreaptă judecată) - Deceneu - şarpele
- Trezvie (trezire) a sufletului - Dumnezeu şi Domnazâna - vulturul bicefal

Soarele este expresia cosmică a florii vieţii. Bradul reprezintă smerenia, bucuria vieţii şi credinţa, caracteristici umane tipic feminine. Lupul este paradigma curajului şi sfidării morţii (dacii asimilau spiritul lupului înainte de intrarea în luptă), caracteristici umane tipic masculine. Mielul este animalul blândeţii şi al nevinovăţiei. Bourul este un model de tenacitate şi încredere (în Moldova simbolul bourului s-a păstrat ca model al puterii). Şarpele este un simbol al înţelepciunii. Vulturul bicefal este modelul ridicării la Dumnezeu, înălţarea în spirit, îndumnezeirea.

Cele şapte arhetipuri au generat multiple mituri păstrate în tradiţia populară românească:
- Făt-frumos şi oamenii buni au feţele strălucind ca soarele.
- Bradul este statornicia în credinţă. Ca pom al vieţii bradul reprezintă femeia.
- Legendele povestesc despre Marele Lup Alb ca protector al neamului românesc şi model de cutezanţă.
- Mielul cel blând este Iisus cel iubitor de oameni.
- Legendele cu bourul sunt temelia etosului dacoromânilor din Moldova şi Maramureş şi simbolul puterii necesare noilor începuturi.
- Şarpele dă pilde şi învăţături înţelepte.
- Vulturul poartă în cioc o piatră nestemată.

Alte legende populare scot în evidenţă cele şapte arhetipuri strămoşeşti, combinând caracteristicile lor astfel:
- Făt-Frumos este eroul purtător al luminii care elimină tenebrele cu paloşul de lumină ajutat de calul năzdrăvan care mănâncă jeratic fiind născut din focul sacru.
- Ileana Cosânzeana sau Sânziana sau Drăgaica, este Zâna Sânzienelor. Ea se distinge prin semne caracteristice şi anume: buchetul de sânziană, cununa de spice, centura de tei şi toiagul de alun şi o vestimentaţie înflorată.
- Mielul este blând şi oaia înţeleaptă (vezi balada Mioriţa).
- Lupoaica alăptează copii.

Crucea Lui Zamolxe

Crucea Lui Zamolxe (Fig. 10) este o legătură simbolică sacră a neozamolxianului cu divinitatea. Are patru braţe egale, în centru se află floarea vieţii, reprezentând soarele emiţând raze de lumină ca formă vizibilă a zeului nevăzut, o manifestare a transcendentului. Crucea lui Zamolxe va apare pe templele zamolxiene la sanctuare, altare şi vetre, şi poate fi purtată de practicanţii neozamolxieni ca totem personal.

În tradiţia mortuară românească floarea vieţii apare sculptată pe o cruce creştină demonstrând în acest mod sincretismul dintre zamolxianism şi creştinism. În partea ei de sus se pot citi iniţialele scrise cu litere chirilice, IC XC - Iisus Hristos).
Crucea şi-a păstrat semnificaţia arhaică de simbol al nemuririi sufletului celui îngropat, deşi în vechime pe locul respectiv se afla depusă urna funerară în locul coşciugului cu trupul celui mort. Se poate observa cum floarea vieţii este impecabil construită ca rezultat al Fig. 11 - Floarea vieţii prezentă pe o intersecţiilor cercurilor formatoare. cruce mortuară.
Tradiţia populară a păstrat şi încă mai menţine simbolistica precreştină în arta populară. Crucea lui Zamolxe este prezentă într-o formă specifică în zona Maramureş din România.

Crucea are patru braţe egale, o motivaţie centrală florală, iar pe margini una arboricolă, frunzele fiind dispuse ca într-o coroană de lauri.

SIMBOL GETO-DACIC DE PE POARTA SANCTUARULUI DE LA SARMISEFETUZA

Simbolistica este foarte veche apărând într-o formă asemănătoare şi pe poarta sanctuarului de la Sarmisegetuza (fig. 13).

OCTABIAN SĂRBĂTOARE

Motto: Simbolurile sunt puteri ale universului.

Introducere

Acceptarea neozamolxianismului, ca imaginar spiritual şi religios printre românii trăitori la începutul mileniului al IlI-lea, a creat necesară expunerea unui ezoterism propriu crezului. Lucrarea de faţă, prima care tratează esenţa gnozei neozamolxiene, îşi propune o prezentare succintă a ezoterismului neozamolxian, ale cărui idei vor putea ulterior fi amplu dezvoltate.
Ezoterismul prin definiţie înseamnă cunoaştere interioară, care în contextul neozamolxianismului, ca spiritualitate şi religie în acelaşi timp, duce la iluminare şi la salvarea sufletului. Zamolxiana, ca gnoză neozamolxiană, permite un înalt nivel de înţelegere a miturilor, simbolurilor şi a sacralităţii pertinente nu numai cunoaşterii, dar însăşi existenţei umane. Ezoterismul neozamolxian abordează teme care răspund ideatic spiritualităţii universale conceptualizând un etos specific neamului românesc.
Gnoză neozamolxiană permite înţelegerea profundă a celor patru coloane ziditoare ale zamolxianismului modern, respectiv: 1. Munţii Carpaţi sacri, cogaionii; 2. Peşterile iniţiatice sacre; 3. Spiritul lui Deceneu ca supremă funcţie sacerdotală şi 4. Legile Belagine.
Lucrarea tratează sistematic un ezoterism bine definit în simbolistica sacră şi tradiţia spirituală universală, pornind de la simbolul floarea vieţii. Ideile generatoare ale ezoterismului neozamolxian, sunt prezentate în relaţie cu cele şapte arhetipuri strămoşeşti neamului românesc, respectiv Zamolxe, Bendisa, Marele Lup Alb, Iisus Fiul Daciei, Cavalerul trac, Deceneu, Dumnezeu/ Domnazâna.
În contextul spiritualităţii neozamolxiene există un sistem evolutiv şi o psihofiziologie aparte care-i conferă originalitate de idei. O expunere mai complexă o reprezintă cele 36 de elemente esenţiale de coborâre a divinităţii în materie (sau de ridicare a omului către divinitate), care fac conexiunea cu floarea vieţii, omul cosmic şi puterile vieţii pământene. Ultimul capitol prezintă câteva elemente de numerologie sacră neozamolxiană.
Lucrarea de faţă are o hermeneutică densă care poate fi ulterior dezvoltată în alte scrieri cu tematica Zamolxiana, gnoza neozamolxiană.
De remarcat în acest context este reconsiderarea tradiţiei creştinismului printr-o nouă perspectivă dată vieţii lui Iisus, care în neozamolxianism iese din imaginarul religios iudaic şi intră în cel spiritual-religios zamolxian modern. Iisus Fiul Daciei ca personaj reprezintă una din pietrele de temelie ale neozamolxianismului, fiind unul dintre cele şapte arhetipuri. Lucrarea Evanghelia Dacilor a creat o portretizare pertinentă lui Iisus ca Fiu al Daciei.

Octavian Sărbătoare, anul 2012

Cap. 1 - Simbolistica sacră şi tradiţia spirituală

Simbolurile sunt puteri ale universului. Pentru început este necesar să reconstituim sumar simbolistica sacră prezentă în tradiţiile spirituale ale lumii. Ea se regăseşte şi la strămoşii neamului românesc. O vom aplica elementelor care constituie în prezent bazele zamolxianismului modern. Floarea vieţii este un simbol arhaic reprezentând creaţia şi dinamica existenţei vieţii umane, promisiunea şi perenitatea nemuririi spirituale.

Sămânţa vieţii

Fig. 1 - Cele şapte cercuri care construiesc în centrul desenului simbolul floarea vieţii.

Mecanismul geometric generator formării petalelor florii vieţii îl reprezintă şase cercuri, ale căror centre se găsesc pe circumferinţa unui cerc interior. Cele şase cercuri se unesc tangent două câte două într-un centru comun. La mijloc se creează floarea vieţii având două petale pe verticală, sus-jos, celelalte patru petale aflându-se în decalaj adiacent de 60 de grade una faţă de cealaltă. Aceste şapte cercuri formatoare se numesc sămânţa vieţii.
Floarea vieţii generează fructul vieţii în desfăşurarea ei dinamică pe axa timpului. Există prin urmare un determinism exact în care sămânţa vieţii dă naştere florii vieţii, care la rândul ei creează fructul vieţii. Hermeneutica acestor transformări este larg interpretativă. Fructul vieţii este un sumum de ciclicităţi care la rândul lor dau naştere altor ciclicităţi (sămânţă-floare-fruct), cercul fiind prin excelenţă simbolul succesiunii ciclurilor.

Fig. 2

Prin urmare sămânţa vieţii reprezintă potenţialitatea vieţii, floarea vieţii este viaţa însăşi, iar fructul vieţii e împlinirea vieţii.

O structură dinamică pe orizontală şi spaţială a florii vieţii ViL^ este cea având 19 elemente întrepătrunse, totalizând 90 de petale, ţesătura matricială a substratului universal generator. Din ea se dezvoltă un cub al spaţialităţii, deci o expansiune din planul bidimensional în spaţiul cu trei dimensiuni.

Fig. 3 – Floarea vieţii extinsă având 19 elemente întrepătrunse.

Fig. 4 – Floarea vieţii extinsă, generatoarea cubului spaţialităţii.

Această formă a florii vieţii încadrează cubul spaţialităţii care implică o sfericizare a elementului planar floarea vieţii ale cărei petale dobândesc spaţialitate tridimensională fiind acum în număr de 18 (3 x 6). De aici se poate expanda interpretativ conceptualizând grafice multidimensionale.

O imagine relevantă aplicării florii vieţii în simbolistica sacră universală este reprezentarea zeiţei egiptene Isis ridicându-se către cer (Fig. 5). Imaginea divinităţii este în fapt cea a omului cosmic. Faptul că zeiţa posedă aripi este amintirea mitică pământeană (vezi pagina 19) a existenţei îngerilor veghetori, fondatorii veniţi din stele. Isis se ridică la cer încadrată în floarea vieţii ca simbol al trecerii omului în nemurire.

O altă imagine relevantă, aplicării florii vieţii în simbolistica sacră, este cea a zeului Ahura Mazdah venerat de perşii zoroastrieni (Fig. 6). Reprezintă omul cosmic, acel înger veghetor, considerat ca fiind om cu aripi sau propulsat de aripi. Simbolul omului cu aripi este prevalent în toate tradiţiile religios-spirituale care au preluat într-un fel sau altul mitul ancestral al existenţei unor oameni veniţi din cer, fiinţe extraterestre care se puteau deplasa uşor în spaţiu. Pământeanul acelor vremuri a considerat că acei oameni aveau aripi ca să se poată deplasa prin aer.

Omul pământean şi reprezentarea lui cosmică se poate încadra in spaţiul a două piramide sub formă de tetraedru (Fig. 7), centrul corpului uman, zona buricului, corespunzând centrului sferei. Vom vedea ulterior că triunghiul este simbolul portalului centrului fiinţei umane. Lumea interioară omului se corelează cu cea exterioară, pământeanul devenind astfel om cosmic. Sunt trei lumi - micro, umană (pământeană) şi macro, ale căror manifestări existenţiale se întrepătrund în ezoterismul lor. Din perspectiva aplicării practice a acestor idei putem spune că apexul (zenitul), atunci când este un vârf de munte (precum Vârful Omu), este locul natural de iniţiere şi capătul evoluţiei umane. Nadirul, sau vârful de jos, este locul iniţierii care are loc într-o peşteră sacră (precum sunt Peştera lui Zamolxe de la Polovragi sau Peştera Ialomiţei din munţii Bucegi) şi punct de pornire al călătoriei spirituale.
O folosinţă deosebită a florii vieţii, de-a lungul istoriei culturii umanităţii, o reprezintă runele arhaice, baza grafică a tuturor scrierilor (Fig. 8).

În neozamolxianism ca şi în marile tradiţii spirituale ale antichităţii Focul Lui Zamolxe are statut sacru deoarece îl reprezintă pe Zamolxe, fiind în esenţă mijlocul prin care se accesează Spiritul Lui Zamolxe care se face prezent în omul care priveşte focul sacru. În Focul Lui Zamolxe se găsesc spiritele tuturor zânelor şi zeilor, focul având putere transformatoare.

Mărturiile istorice despre doctorii geto-daci, arată că ei practicau o medicină integrată celor trei planuri: spiritual, mental şi fizic. O astfel de învăţătură se poate aplica la vindecarea multiplelor boli. Prin folosirea Focului Lui Zamolxe practicantul neozamolxian se află într-un proces de vindecare personală, începând cu cea a sufletului. Elementul de sacralitate are o expunere raţională şi explică vindecările pe care religiile le cred miraculoase. Focul Lui Zamolxe este astfel mijlocul principal de vindecare a sufletului, forma lui elementară fiind simpla lumânare (Fig. 9). Focul sacru dacic este, după tradiţia neamului românesc, asociat accesului la spirit. În cazul de faţă este Spiritul Lui Zamolxe şi prin intermediul lui, ca Mijlocitor, cel al Lui Dumnezeu.