ZALMOXIS ŞI COIFUL DE AUR DE LA COŢOFENEŞTI

Adrian Bucurescu

Descoperit în anul 1928, în satul Coţofeneşti, comuna Vărbilău, judeţul Prahova, celebrul coif de aur este o grăitoare dovadă a măiestriei artistice a Geto-Dacilor. Totodată, el oferă una dintre cheile cu care putem pătrunde într-un colţ al spiritualităţii strămoşilor noştri. Este realizat din aur masiv, cântărind 770 de grame, şi a fost datat în veacul al IV-lea î.e.n. Obrăzarele acestei piese înfăţişează două imagini cu acelaşi personaj, înaripat, care este îmbrăcat în zale, având pe cap un coif conic.
Personajul, pe care l-am identificat ca fiind Însuşi Apllon-Zalmoxis, purtând în dreapta un pumnal, se pregăteşte pentru a jertfi un animal cornut, scenă care aminteşte exact de iconografia lui Mithras, unde acest zeu, care nu întâmplător poartă întotdeauna o cuşmă dacică, ucide un taur.
În favoarea identificării cu Apollon-Zalmoxis, pledează cei doi ochi de pe placa de pe faţa calotei coifului, căci forma arhaică a teonimului era ZA LĂ MOKUSIS, ce se traduce prin „Ochii cei Mari; Ochii cei Puternici; Ochii cei Fermecaţi; Ochii cei Luminoşi; Zale Strălucitoare” (cf. rom. za; alban. sy „ochi”; rom. la; lui; got. magu „noi doi putem”; lat. magus „mag; vrăjitor”; grec. megas „mare”; rom. mac). Unele limbi indo-europene, cu mult mai înrudite între ele în Antichitatea timpurie decât astăzi, au păstrat amintirea expresiei. Astfel, de la ZA LĂ MOKUSIS „Zale Strălucitoare”, în germană a rămas Schlange „şarpe”, graţie solzilor strălucitori cu care acesta e înveşmântat. Această etimologie este întărită de personajul de pe coif, îmbrăcat în zale şi cu picioarele în formă de şerpi.
În iconografia etruscă, zeul Apollon este înfăţişat cu două aripi, pe care apare câte un ochi, şi are picioare în formă de şerpi, aşadar e aproape identic cu cel de pe coiful de la Coţofeneşti. În română, sintagma ZA-LĂ-MOKUSIS a căpătat sensurile de „Strălucire; Ardenţă; Fierbere”, de unde am moştenit a zlămăcui „(despre mâncare) a se fierbe prea mult”. Pe două vârfuri de lance, descoperite în Italia, respectiv în Germania, numele zeului apare sub forma ZOLMXES, având încrustate pe verso zvastici, simboluri zalmoxiene întâlnite pe tot teritoriul tracic.
În timp, ZA-LĂ-MOKUSIS a fost prescurtat în ZAL(Ă)MOXIS. De la vechile tâlcuri de „Strălucire; Ardenţă; Coacere; Fierbere; Iuţeală; Vrednicie; Isteţime”, în rusă a rămas Solnţe „Soare”, iar Românii au moştenit mai multe cuvinte, printre care: zalmoş „pască”, ciulniţă „vâltoare; vârtej; valvârtej; volbură” şi şolomăţ „solomonar”. Tot de la ZALMOXIS, româna a păstrat şi solniţă, care poate fi asemănată cu doi ochi, mai ales că, popular, mai înseamnă şi „cavitate situată deasupra ochilor la cai”. Nu sunt oare lacrimile, izvorâtoarele din ochi, mereu sărate?
Faptul că Zeul era înaripat, avea bust de om şi şerpi în loc de picioare, precum şi cozi de peşte în loc de tălpi, simboliza domnia Lui asupra Cerului, Pământului, Lumii Subterane şi Apelor, adică asupra întregului Univers. În acelaşi timp, fiind invocat pe vârfuri de lance şi pe coifuri de luptă, dovedeşte că El avea şi atribute de Zeu al Războinicilor.
Fascinanţii ochi, larg deschişi, de pe coiful de la Coţofeneşti, precum şi de pe alte coifuri, de la Agighiol, Peretu etc., trimit la credinţa în Renaştere a Geto-Dacilor, care, murind în război, erau ridicaţi în Rai, unde înviau, iar ochii lor închişi se redeschideau, plini de lumină, cum fuseseră pe când se născuseră pe Pământ. După ultimele cercetări în domeniu, cei vrednici călătoreau spre Rai pe Calea Lactee, în care trase de lebede sau pe Curcubeu, considerat Podul Sacru pe care nu puteau trece decât Zeii şi pământenii cei mai vrednici, nu şi cei prihăniţi, care erau arşi de flăcări. Cei ajunşi în Raiul Zalmoxian redeveneau tineri, fiecare fiind dăruit cu câte un palat măreţ, înconjurat de grădini minunate. Iată de ce strămoşii noştri nu numai că nu se temeau de moarte, dar o aşteptau cu bucurie şi râdeau când o primeau, iar priveghiul era un prilej de veselie şi de jocuri.
Absenţa unei părţi din partea superioară a coifului de la Coţofeneşti demonstrează că acela care îl purtase fusese doborât în luptă, vrednic fiind de Înviere şi de Întâlnirea cu Zalmoxis.