ŞTEFAN DUMITRESCU: 101 POEME

November 25th, 2012 admin Posted in Poezii (1) No Comments » 131 views

Dumitrescu S

MUNTELE ÎNCĂRCAT DE DRAGOSTE

IISUS

Anei Blandiana, cu recunoştinţă

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,
Tu răstignit pe ţipătul din mine.

Te simt în mine ca melancolie,
Sfâşietoare, naltă, dureroasă,
Murmură dulce firea-mi de mătasă,
Un urlet sunt, înfipt în veşnicie!

N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt,
Silabă sunt şi literă cu care,
Vorbeşti cu Tine. Naltă întrebare,
Ecou însângerat al unui gând .

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce.
Eu răstignit pe ţipătul din Tine!

ÎN APUSUL ÎN CARE CHIPUL MEU

al cui e cântecul acesta alb în care
stau ca într-un abur aici pe muntele
suferinţei urcând din văile întinse
vai şi cântecul meu este un abur

păsările acestea care urcă veşnic
din adâncul timpului cu ramuri de mirt
înflorite în cioc mă privesc ca pe o statuie
apoi îşi reiau mersul greoi de pinguini

şi-n apusul în care chipul meu se
recompune îmi aud clipele căzând în mare
ca un nor de pulbere varul chipului se
mai aude coborând peste lume în mii de ani.

NU MAI SUNT FIINŢĂ!

E o lumină aici pe munte,
Curge ca fluviile anume,
Nu mai sunt fiinţă, sunt un fel,
De a fi patrie în lume!

De-a fi lumină într-un veac,
Asemeni erei pe pământ,
Materie ce clipoceşte,
Suflet în vânturi fluturând!

Un fel de vis, de imn ţipând,
De muzică sfâşietoare,
Aer şi cosmos înflorind,
În nebunia de-a fi floare!

E o lumină aici pe munte,
Curge ca fluviile anume,
Nu mai sunt fiinţă sunt un fel,
De a fi patrie în lume!

OH, CUM SE PRIVEAU EI ÎNFIORAŢI!

Elogiul 3

Scriitoarei argentiniene Alina Diaconu, cu admiraţie

Oh, cum se priveau ei înfioraţi!

Inima lui cântând
S-a transformat în ochi
Şi inima ei cântând
S-a transformat în ochi!

Oh, ca să se privească
Mii de ani mii de ani
Cei doi ochi imenşi
Din piepturile lor!

Şi buzele lui
s-au transformat în ochi
şi buzele ei
s-au transformat în ochi!

Oh, ca să se privească
mii de ani nesăţioşi
cei patru ochi imenşi
de pe faţa lor!

Oh, şi toate celulele trupului lui
Cântând în gura mare
Au început să se transforme în ochi
Au început să se transforme în ochi!

Oh, şi toate celulele trupului ei
Cântând în gura mare
Au început să se transforme în ochi
Au început să se transforme în ochi!

Ca să se privească nesăţioşi
Ca să se privească nesăţioşi
Miliarde de ani
Miliarde de ani
Toată eternitatea
Toată eternitatea!

TU TREBUIA SĂ FII A MEA, FEMEIE!

Tu trebuia să fii a mea femeie misterioasă şi bună
Dumnezeu mi te-a dăruit ca pe un altar
Din alte lumi se-aud ţipetele bâtlanilor, rar
Am fi mers mii de ani prin ninsori ţinându-ne de mână

Tu trebuia să fii a mea femeie subţire şi-naltă
Ar fi înflorit pădurile de atâta iubire
Dumnezeu ar fi venit pe ţărmi ca un mire
Şi te-ar fi zidit la-nceputul timpului Poartă

Tu trebuia să fi a mea femeie adâncă, strălucitoare
Aşa, se-nnoptează în istorie grav şi trist
În veci pe cruce va rămânea Christ
Şi tot universul, de tine, îngrozitor mă doare!

IMNUL UNEI INIMI

O inimă trece prin văzduh
cu o săgeată înfiptă în ea
în urma ei
dusă de vânt o haină

în urma acesteia
doi pantofi
la zece metri în urma lor
mânându-i din urmă

doua buze
atât doua buze
zâmbind

CU MÂINILE ÎNTINSE CĂTRE TINE

Tu eşti un mal al râului, al mării,
Eu blândul, malul celălalt.
Cu mâinile întinse către tine
Dinspre adânc înspre înalt.

Tu eşti corola crinului cântând,
Eu rădăcina lui din adâncimi
Şi astfel în tăcere şi în rugă,
Te port de la-nceputul timpului pe mâini.

Tu eşti aripa stângă a Condorului,
Pierdut în abisalele-nălţimi,
Eu sunt aripa cealălaltă a lui,
În ţipetele lui devenind mâini.

STRIGĂTUL LUI

Răspunde iubito când strig,
În curând se va face târziu,
Şi va fi un întuneric în lume
Că n-o să mai pot niciodată să viu!

IMNUL ADOLESCENTELOR

Ş i adolescentele cum dormitează
ca ciutele pe fundul lumii
cu gâturile mai mândre decât ale girafelor
privind piscurile de gheaţăale dragostei

gândul lor este acolo sus
pe podişurile nesfârşite
ale preafericitelor culmi
unde efebii se întrec cu zeii

unde oraşele albe strălucesc
deasupra codrilor de uraniu
de unde muzici electrice
maiestuoase se prăval

şi cum stau aşa cu gâturile
întinse ca girafele înspre luminoasele înălţimi
deodată o emoţie cumplită
le transformă în stane de sticlă

TE VOI CĂUTA

Te voi căuta mereu, iubita mea
Eu fiind în firul ierbii tu într-o stea,

Simţi-voi cum ochiu-mi devine privire,
Cum fiinţa-mi se scurge către tine ţipător şi subţire,

Când după mii de ani voi ajunge în steaua ta
Te vei fi mutat demult într-un fulg de nea,

Îndurerat şi cântând voi porni din nou
Dar abia la sfârşitul timpului ne vom întâlni într-un ou.

VINE IUBIREA

Vine iubirea ca şarpele prin iarbă
O muzică stelară te-nvăluie trist
Aerul devine dulce de ametist
Universul începe înalt să te soarbă

Sufletul tău e un văzduh, iubirea mea
Amestecat cu aerul şi cu lumina
Ca un apus sfâşietor. Străina
Cade pe dealurile lumii ca o stea

Aud prin ani cum mă topesc în tine
Mie-un dor sfâşietor de univers
Şi de-nceputul lumii.
Stins şi şters
Pe ţărmurile lumii plâng, tresalt.

Cum mă-mpresori iubirea mea ca o ninsoare
Şi ca un crin. Şi Ţipăt orbitor
De începutul şi sfârşitul Lumii îmi e dor
Şi toată lumea asta ucigător mă doare!

IMN DE PATRIE

Marianei

Ca iarba să crească imnurile mele
Pe câmpiile verzi ale patriei
Soarele să încălzească pământul jilav
Vai, eu de iubirea de patrie voi muri!

Aici altarele de lumină înfloresc
Peste grădini buzele noastre
Murmură imnul patriei, vai
Şi corul fecioarelor susţine cerul!

Sufletul înflorit prin văzduh
În patria curată coboară
O lumină mare se face în văzduh
Vai, eu de iubirea de patrie voi muri!

Asociaţia Culturală IDEAL poartă denumirea celebrului poem al scriitorului ION VATAMANU şi are scopul de a promova valorile culturale şi spirituale româneşti din ţară şi din afara graniţelor, de a le integra cu Ţara, cu Europa şi cultura universală.
Colecţia IDEAL cuprinde cei mai valoroşi autori români din domeniul literaturii, artelor plastice, muzicii, teatrului, cinematografiei, vieţii spirituale etc.
În seria 101 POEME intră cele mai frumoase lucrări selectate de autor din toată creaţia sa.

Editorul

( Va urma)

AddThis Social Bookmark Button

O, SFÂNTA MARIE!

August 15th, 2011 admin Posted in Poezii (1) No Comments » 898 views

sfanta Marie

RUGĂCIUNE

Mihai Eminescu

Nadejde si-ntarire
si zid de mantuire
pe tine castigandu-te,
ingenunchem rugandu-te:
de chinuri ce ne bantuie,
Marie, tu ne mantuie!

O, Sfanta Marie!
Tu, maica durerilor,
regina tariilor,
taria soliilor,
izvoru-ndurarilor
luceafar al marilor,
indura-te, pleaca-te,
nadejdea corabiei,
invingerea sabiei,
limanul sarmanilor
si soarele anilor,
balsamul ranitilor,
norocul iubitilor,
o, da-ne tarie,
Sfanta Marie!

Iisuse Hristoase,
de oameni iubitorule,
Mantuitorule,
izvor mantuirilor,
de acum si pururea
si-n vecii vecilor!

RUGĂCIUNE

Mihai Eminescu

Craiasa alegandu-te
Ingenunchem rugandu-te,
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie;
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila Sfantului
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne-ndurarilor,
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plangeri,
Regina peste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica prea curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

FLOAREA DE IASOMIE

Const. MIU

Slavă Ţie, Maică-Floare,
Din Grădina lui Iisus,
Slavă Ţie, Născătoare –
Cu iubire de nespus!

L-ai născut fără prihană,
Iar a noastre vechi păcate
Să le strângă în coroană,
Şi să ni le ia pe toate!

Stai la dreapta Lui acum,
În Grădina veşnic Vie,
Răspândind pe-al nostru drum
Doar parfum de iasomie!

de Sfânta Maria Mare
15 august 2011

O, MARIE PRECURATĂ…

O, Marie preacurată, Maica vieții, ne’tinată
Fecioară nevinovată, ascultă-ne te rugăm
Pe noi care îți cântăm: Bucură-te, Marie!

Din nevoi și din păcate, cu sufletele’ncarcate
Rugă-ți înălțăm de taină: nu ne lasa pe noi singuri
În aceste grele timpuri. Bucură-te Marie!

Preacurată, fă-te nouă umbră, pavăză și rouă
Când umblăm în valul ceții,
Când vrăjmașul ispitește și curse ne pregătește
Bucură-te, Marie!

Se străduiește mereu, să prindă sufletul meu
Când nu e cu Dumnezeu.
Scapă-ne nu ne lăsa, și cu lacrimi vom cânta.
Bucură-te, Marie!

O, Marie preacurată, O, Mireasă ne’tinată
Pururea vom cânta Ție: Bucură-te Marie!

Te chem astăzi cu durere, că simt sufletul cum piere
Și nu-mi găsesc mângâiere.
Vino, scapămi-l și-l scoate din adâcul de păcate
Bucură-te Marie!

La Tine eu Maică strig: Tinde-mi brațul să-mi ridic
Trupul meu slăbănogit, de dureri, de boli și chinuri
Suferințe, și suspinuri
Bucură-te Marie!

Pe mine ce zac de boală, grabnic vino de mă scoală,
Vindecă-mă, Tu Fecioară.
Iar locul de răutate, schimbă-l Tu în sănătate
Bucură-te Marie!

Pentru’aceasta, O, Stăpână,
Eu, nevrednic fiu de tină
Dar din Dumnezeu fărâmă, înalț iarăși mulțumire
Și mereu strig către Tine: Bucură-te, Marie!

O, Marie preacurată, O, Mireasă ne’tinată
Pururea vom cânta Ție: Bucură-te Marie!

Maica Sfântă’n fața Ta, de rușine se vor da, ritorii ințelepciunii.
Că ești poartă încuiată și Mireasă nepătată.
Bucură-te Marie!

Iar nouă ne luminează, cugetul, voința trează,
Mintea, gândul și simțirea
Să’nvățăm noi sfânta lege, să putem să o’nțelegem.
Bucură-te Marie!

Maica din cerul Tău sfânt, pleacă-te mila Ta dând celor ce Ție iți cânt,
Celor ce Ție se’nchină și din inimă iți strigă
Bucură-te Marie!

Bucură-te nor ușor, Bucură-te dulce zbor, Trandafir mirositor,
Ușa cerului, năstrapă, Preafrumoasă, Preacurată.
Bucură-te Marie!

O, Marie preacurată, O, Mireasă ne’tinată
Pururea vom cânta Ție: Bucură-te Marie!

AddThis Social Bookmark Button

ADRIAN BUCURESCU: POEME

August 9th, 2011 admin Posted in Poezii (1) No Comments » 645 views

Bucurescu A

BLESTEME DUŞMANILOR PATRIEI

De ţara mea drept este mereu să-mi fie dor,
În chiar ţărâna ţării eu trebuie să mor;
Şi drept e-n lumea asta pe prieteni să-i iubesc
Ci cu grozavă scârbă pe lotri să-i menesc:

Cine-a răpit din ţară vreo palmă de pământ
Să n-aibă pace-o clipă, măcar nici în mormânt,
Şi seceta să-i sece urmaşii nemilos
Şi frigul să-l pătrundă adânc până la os!

Hulit le fie neamul pe veci şi blestemat
Cui României dalbe din trup i-a sfârtecat!
Crezare niciodată să n-aibă-n viaţa lor
Şi holda să le fie negară şi mohor!

Şi viermi să li se-aştearnă ‘nainte-le pe masă
Şi-n ochi să le atârne păianjenii mătasă,
Şi, de vor vrea la dreapta, pornească-se la stânga
Şi, de vor vrea să umble, să umble de-a nătânga!

Sub tălpi jăratic aspru să le mocnească viu
Şi-ntotdeauna-acasă să afle doar pustiu,
Şi-o sfâşiere-n inimi să le dospească-n veci,
Orbitele de lacrimi să le rămână seci!

Ci, până n-o fi-ntreagă moşia românească,
La Lună ochii galbeni mereu să le sticlească,
Târâş să-şi ducă viaţa hidoasă pe pământ,
Să n-aibă pace-o clipă, măcar nici în mormânt!

UCIDEREA LUI MIHAI VITEAZUL

Lance sfâşiind norocul tânăr -
Sânge ţâşnind din marmură.

Înainte de luptă

Muma Pădurii
îşi scoate aşchiile dintre dinţi.
Copiii stau în casă cuminţi.
Mamele moroii alungă.
Un zmeu îşi cârpeşte aripa stângă.
Necuvenită culpă:
Vulturul ţării, împuşcat în pulpă,
abia mai ţine crucea în cioc.
Nu mai există cântec şi joc.
Undeva, la hotare,
Moartea bate în coasă cu turbare.
Pe cerul nostru se frânge
Luna plină de sânge.
Stelele tremură, aşteptând
Soarele vânăt şi plăpând.
Gerul ocupă toate cotloanele,
străjerii cerului trag obloanele.
Aduşi de vânt,
eroii Daciei se întorc pe pământ.
Îngerii în armură tac,
pregătindu-se de atac.
Stăpâne Ceresc şi Prea Înţelept,
rugămu-Te, ridică braţul Tău drept!

LEGENDĂ

Într-o zi de Mai,
Eminescu Mihai
a pogorât de pe soclul
de la Ateneu
şi l-a învăţat pe un copil
cum să-şi facă un zmeu.

AddThis Social Bookmark Button

POEME DE SERGHEI ESENIN

October 19th, 2010 admin Posted in Poezii (1) No Comments » 738 views

Esenin S.

Traduse de ADRIAN BUCURESCU

HULIGANUL

Cu mături ude ploaia curăţă
Găinaţul sălciilor din tăpşan.
Scuipă, vântule, mormane de frunze, -
Eu, ca şi tine, sunt huligan.

Îmi place, când hăţişuri albastre,
Ca nişte boi cu mers bătrânesc,
Pântecele, golindu-le de frunze,
Pe genunchi tulpinile îşi mânjesc.

Iat-o, cireada mea roşcovană!
Cine mai bine s-o cânte poate?
Văd şi iar văd cum linge amurgul
Urmele de paşi de om lăsate.

Rusia mea, Rusia mea de lemn!
Sunt singurul tău cântăreţ şi crainic.
Crudele versuri ale tristeţii mele
Le hrănesc cu izmă şi năvalnic.

Mulge, miez al nopţii, în şiştarul Lunii,
Lapte de mesteacăn cu albe spume!
S-ar părea că pe cineva cimitirul
Cu braţele unei cruci vrea să-l sugrume.

Rătăceşte o urâciune pe colnic,
Un hoţ rău pradă grădina noastră, vai!
Dar chiar şi eu sunt un crud tâlhar
Şi neam din stepă, de hoţi de cai.

Cine a văzut cum în noapte spumegă
Oştirea mălinilor clocotind?
Ce-aş sta şi eu în stepa albastră
Undeva, cu ghioaga pândind!

Ah, părul meu s-a-ncâlcit ca o tufă,
M-am istovit, rob la cântec, cu blestem
La ocnele simţămintelor să-nvârt
Piatra de moară a unui poem.

Dar nu te zbuciuma, bezmetice vânt,
Scuipă liniştit frunze pe tăpşan!
Nu mă zgândără porecla de „poet”,
Ca şi tine, în cânturi, sunt huligan.

1919

* *

Tot ce iveşte viaţa mai deosebit
Se vădeşte din timp; aşadar,
De n-aş fi fost poet, de bună seamă
Aş fi fost un hoţ şi-un potlogar.

Firav şi scund, printre băieţi
Întotdeauna drept erou treceam,
Adeseori cu nasul sfărâmat
Acasă la mine mă întorceam.

Şi-i murmuram cu gura însângerată
Mamei ce cu frică mă întâmpina:
„Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,
Astea până mâine se vor alina”.

Şi acum, când s-a răcit răstimpul
Din mănunchiul zilelor acele,
O neliniştită şi dârză forţă
Izbucneşte în poemele mele.

Vorbele de aur s-au strâns grămadă,
Şi în fiecare vers, necontenit,
Se răsfrânge izbânda de atunci
A zurbagiului ce nu s-a potolit.

Ca şi atunci, mândru şi îndrăzneţ,
Pasul mi-e la fel de apăsat…
Dacă altădată mă pocneau în bot,
Acum sufletul îmi e însângerat.

Azi le spun lepădăturilor rânjinde,
Şi nu mamei ce mă întâmpina:
„Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,
Astea până mâine se vor alina”.

1922

VIFORUL

Toarceţi, zile, firele trecutului meu,
Nicicând nu s-ar schimba sufletul viu în mine.
Nu!
Nicicând cu mine nu mă voi împăca,
Străin îmi este omul
Îndrăgostit de sine.

Vreau să citesc, dar cartea-mi scapă jos,
Şi casc întruna,
Somnul mă trage de pleoape…
Iar la fereastră
Prelung jeleşte vântul
De parcă ar adulmeca
O înmormântare pe-aproape.

Arţarul cojit
În vârful său înnegrit
Despre trecut înspre cer
Fornăie răguşit.
Ce fel de-arţar e, oare?
E pur şi simplu stâlpul infamiei –
Potrivit de spânzurătoare
Ori de schingiuit.

Şi mai întâi
Pe mine trebuie să mă atârne,
Cu mâinile legate, bătut:
Pentru că am cântat
Răguşit şi dezordonat
Nelăsând să adoarmă
Ţara în care m-am născut.

Nu îmi plac
Cântecele cocoşului
Şi spun
Că dacă aş avea putere,
La toţi cocoşii
Le-aş smulge măruntaiele,
Pentru ca ei
Noaptea să nu mai zbiere.

Dar am uitat
Că eu precum cocoşul
Zbieram destul
Până-n zori pe olat,
Părinteşti poveţe încălcând
În inimă şi-n versuri
Zbuciumat.

Urlă viforul
La fel ca porcul
Care se frânge la-njunghiere.
Rece,
De gheaţă e ceaţa,
De nu mai înţelegi
Unde e depărtare,
Unde-i apropiere…

Luna, fără îndoială,
Câinii au mâncat-o –
Ea demult
Pe cer nu se zăreşte.
Smulgând un fir din caier
Mama
Cu-acelaşi fus vorbeşte.

Motanul cel surd
Atent spre-acele vorbe,
Capul grozav
Îşi atârnă din laviţă.
Nu degeaba vorbesc
Vecinii speriaţi
Că el seamănă
Cu-o neagră bufniţă.

Ochii mi se închid.
Şi cum aţipesc,
Aievea parcă văd
Ca-n vremuri de bîline:
Motanul ghearele
Mi-arată-n depărtare,
Iar mama-i ca o vrăjitoare
Din kievenele coline.

Nu ştiu, sunt bolnav
Ori nu sunt bolnav,
Însă gândurile
Îmi dau în clocot.
Aud ca la mormânt
O lopată lovind
Cu bocete prelungi
Ca de clopot.

Pe mine răposat
În groapă mă zăresc
La aleluile văitate
De diaconi luând seamă.
Pleoapele ca un mort
Le las în jos,
Mi le apasă
Doi bănuţi de aramă.

Iar cu banii aceştia
De pe ochii morţi
Groparului mai cald îi va fi, -
După ce m-o-ngropa,
El deîndată
Cu o poşircă se va cinsti.

Şi va rosti tare:
„Iată un om ciudat!
Într-a lui viaţă
A făcut mult scandal…
Dar n-a putut să-şi însuşească
Măcar cinci pagini
Din Capital”.

Decembrie 1924

* *

Sărută-mă, iubită dragă,
De-ar fi durere să mă prindă.
Voinţa rece nu se leagă
De inima cea clocotindă.

Nu-i pentru noi cupa trântită
În toiul veseliei – spartă.
Noi pe pământ, a mea iubită,
Nu vom trăi decât o dată!

Cu multă linişte priveşte
Cum Luna, înspre dimineaţă,
Peste Pământ se învârteşte
Precum un galben corb în ceaţă.

Sărută-mă! Hai, mă sărută!
Un cântec putred mi se cântă,
Căci moartea mea a presimţit-o
Cel ce-n tărie se avântă.

Ce trecătoare e şi vlaga!
Murim – dacă e de murit!
Vreau buzele tale ca fraga
Să le sărut pân’ la sfârşit.

Pentru tot timpu-n somn senin,
Nu te-ofili şi frământa;
Precum foşneşte un mălin
Ai murmurat: „Eu sunt a ta”.

Şi ca lumina-n cupa grea
Să nu se stingă-n spumă-nceată –
Cântă şi bea, iubita mea:
Noi nu trăim decât o dată!

1925

AMINTIRE

Acum Octombrie nu e acelaşi,
Nu e acelaşi Octombrie acum.
În ţară, unde se crapă de frig,
Urla şi şuiera pe drum.
Octombrie, ca o fiară,
Octombrie al anului al şaptesprezecelea.
Eu îmi amintesc înspăimântătoarea
Zi cu multă zăpadă.
Am văzut-o cu o tulbure privire.
Plutea o umbră de fier
Peste întunecatul Petrograd.
De pe atunci toţi presimţeau urgia ca un ger,
De pe atunci toţi au ştiut ceva,
Au ştiut,
Că nu degeaba, se ştie, au adus
Soldaţii cu ţeste din oţel
Ce s-au desfăşurat…
La rând au tocat…
Privitorilor le tremurau genunchii…
Şi cineva deodată a izbucnit în plâns
Rezemându-se de zid cu frică.
Şi a început…
S-au zbuciumat privirile,
De focul războiului civil,
Şi fumul de la focurile „Aurorei”
S-a urcat în zarea de fier.
S-a împlinit o soartă fatală,
Şi pe ţară, cu sudalme de mamă, în zori,
S-a înălţat o inscripţie de foc:
„Sovietul Deputaţilor Muncitori”.

1925

AddThis Social Bookmark Button

RUGĂCIUNEA UNUI BASARABEAN. ELIBERARE

February 4th, 2010 admin Posted in Poezii (1) No Comments » 541 views

MIHAI CIUBOTARU

RUGĂCIUNEA UNUI BASARABEAN

Geaba te căzneşti, o, străinule, să mă convingi că nu sunt român.
Toate strădaniile tale se vor sfărâma ca nişte valuri furibunde de o stâncă de granit învăluită cu o purpură.
Zadarnic te zbaţi, o, străinule, să-mi măsluieşti istoria multimilenară şi dragă inimii mele sângerânde de atâţia şi atâţia ani.
Întreaga ta activitate de alchimist, fabricant de teorii savante se va solda cu acelaşi eşec al miticului Sisif care urcă la infinit un bolovan pe un munte încoronat cu laurii celui neînvins şi puternic.
Aidoma păsării Phoenix, frumoasei crăiţe acoperită de taina divină, voi renaşte pururea şi întotdeauna din propria-mi cenuşă, rătăcind în vremurile grele de restrişte pe drumurile patimilor neîncheiate.
Aşijderea stejarului tare şi falnic din versul bardului filozof îmi voi creşte lăstarii tineri şi verzi care se vor înălţa şi vor rezista în spaţiu şi timp, urmându-mi zodia mucenicului.
Când vânturile potrivnice vor cerca să mă îndoaie fără milă, ca o salcie plângătoare mă voi ridica, atingând ţărâna cu pletele-mi ninse de suferinţă şi de prigoană.
Dar mă voi ridica a câta şi a câta oară pe verticală cu puterea coardei de arc a viteazului din basmul antic şi voi lovi în tine fără cruţare, o, duşmanule hain.
În zilele când la poarta vieţii mele va să sune moartea din cornul său tragic, dorind să mă cuprindă în braţele reci, o voi întâmpina cu chipul blajin şi senin, arborând cel mai încântător zâmbet.
Căci ştiu: sunt un dac nemuritor din patria neînfricatului zimbru.
Urcat în carul unui destin vitreg şi amar, bătut de adversităţile istoriei, sunt gata oricând să-mi apăr demnitatea şi dreptatea, sunt gata oricând să înfrunt cruda soartă, purtând în suflet dorul de libertate şi de ţară.
Căci ştiu: sunt un roman învingător venind din gloria străbună a secolelor apuse.
Sus, în înaltul cerului, în largul albastrului, mi-e martor soarele cel care-mi toarnă puteri în trupul obosit de zbucium că nu m-am lăsat niciodată de credinţa în neamul meu pus mereu la încercare.
Vâslind pe apele nopţii, mi-e martoră luna care veghează la somnul dulce al omului paşnic
Că nu m-am lepădat o clipă de vatra-mi părintească, de vatra Mioriţei.
Arma mea, o, străinule, este poezia cea curată ca lacrima şi neprihănită ca fecioara Maria.
Iar a ta - bârfa ucigătoare.
Spada mea, o, străinule, este adevărul stăpânitor peste timpuri.
Iar a ta - minciuna reavoitoare.
Scutul meu, o, străinule, este cântecul veşnic şi deschizător de drumuri.
Iar al tău - vânzătorii de ţară.
Când sosi-va suflarea caldă a timpului la viaţă înviat,
Voi făuri întinse poduri de flori,
Între fraţii de-un sânge şi o iubire ce nu se mai stinge de veacuri,
Pe care tu le vei călca cu şenilele tancurilor tale fără îndurare.
Când glasul amintirilor va să mă cheme în zările îndepărtate,
Voi zidi nesfârşite poduri de conştiinţă
Între semenii de-un cuget şi o simţire românească,
Pe care tu le vei strivi cu cizma soldatului tău barbar.
Dar să ştii, o, străinule!
Nu voi îngenunchea niciodată,
Căci în pieptu-mi bate inima dacului nemuritor, preaînaltului domn al plaiurilor strămoşeşti.
Sufletu-mi dornic de dreptate este durat din măreţia romanului învingător, dătător de pravili şi ziditor de ţări.
Mi-ai luat imnul, crezând că voi uita jurământul meu sacru.
Dar frunzele salcâmului din faţa casei mele
Îl cântă, îl cântă în fiece dimineaţă, precum cântă doina păstorul din baladă.
Florile dalbe din grădina mea stelară
Îl cântă, îl cântă cât e ziua de mare, care schimbă noaptea, călătorind anii.
Vântul îl cântă, purtându-l pe aripile sale de tânăr fermecător.
Păsările îl cântă, ducându-i dorul, când pleacă în lumea largă.
Colo în parcul cu platani, în care vremea îşi ţese marama veşniciei, voi ridica un monument întru slava neamului nostru fără bătrâneţe,
Ca să-ţi amintească pururea, o, barbarule, de vremelnicia ta pe aceste meleaguri.
O, voi, paiaţe, saltimbanci de doi bani,
Creatură diavolească,
Aţi scos ţara la mezat şi o vindeţi fără scrupule ca cel din urmă borfaş.
Fâlfâie hlamida cea purpurie pe trupul vostru încolţit de ură şi de trădare,
La fel ca un strai uriaş pe un fur pitic din piesa Macbeth a lui Shakespeare.
O, spaima răzbunării vă chinuie nopţile albe
Asemenea tiranului cu mâinile pătate de tainicile-i crime.
Bat clopotele bisericii Mitropoliei Basarabiei,
Se aud clopotele în văi şi pe dealuri,
Sună goarna lui Ştefan cel Mare,
Se aude goarna în codri şi munţi,
Te cheamă la luptă,
La lupta cea dreaptă şi sfântă.
Înalţă capul, o, popor de viţă nobilă!
Cât timp vei îndura silnicia
Celora care vor să-ţi ia limba şi datinile,
Cât timp vei răbda nimicnicia
Celora care te pradă şi te împilează?…
Te cheamă Patria-Mumă la luptă,
La lupta cea sfântă.
Deci, luptă,
Căci în lupta sfântă şi dreaptă îţi vei găsi mântuirea şi pacea eternă! …

1990

ELIBERARE

Încotro n-aş merge, oriunde m-ar purta corabia destinului, mă va frământa şi îmi va fi etern stăpân gândul: Eliberare – cuvânt magic durat din sânge, suferinţă şi speranţă. Mare templu de refugiu, rugăciune şi îmbărbătare morală pentru fiii săi credincioşi.
Pretutindeni, acolo unde-mi voi arunca ancora vieţii, călătorind pe dulcile aripi ale visării şi ale dorului de nou şi fericire.
Voi ţine pururea aprinsă candela amintirii în colţul sacru al inimii mele tălăzuită de zbuciumatele valuri ale pribegiei şi ale unei lumi guvernată de pravile barbare şi cuget străin, zburând totdeauna cu gândul la tine, dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
O! Slăvite Iisuse! Şi desfăcutu-s-a cerul atunci, în acea zi neagră a istoriei, plângând cu stele căzătoare.
Falnicii munţi cutremuratu-s-au, buciumându-şi adânca durere, de s-a auzit şi peste şapte mări şi şapte ţãri.
Secularii Codri, Codrii seculari vuit-au a jale, a jale mare, încât acea doinire a rămas să se cânte şi peste secole în cele mai frumoase versuri şi superbe balade.
Apele râurilor şi lacurilor se prinseră cu foc într-un dans al tristeţii, încât curând Pământul pãrea să devină doar lacrimi, lacrimi amare.
Împresurată şi călcată în picioare de trupe de ocupaţie străine, de cizma soldatului duşman, ţara, întreg neamul românesc îşi lua rămas-bun de la Domniţa, Zâna noastră Basarabia… care, legată cu lanţuri grele la mâini, purcese pe calea robiei, a îndelungatei robii, a lungilor ani de ocupaţie.
Dar în Templul Neamului în veci se vor ţine slujbe de dragoste, bisericile an de an vor trage clopotele speranţei, iar Patria-Mamã îşi va aştepta fiica la poartă şi pe vreme bună şi pe vreme rea, doinind dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
Când în lagărele şi închisorile, pe drumurile îngheţate şi cătunele Siberiei îşi vor găsi pierzania adevăraţii gospodari ai neamului, ultimul lor gând, gândul lor ultim în pragul despărţirii, avea să fie la tine, o, dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
Nisiparniţa vremii se scurge, nisiparniţa vremii se adaogă, se călătoresc fără întoarcere anii, iar pe pânza dalbă şi nemărginită a vecinicului călător timp voi broda mereu cu fire de mărgăritar dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
Soarele apune, soarele răsare, ne mângâie cu zâmbetul său dulce-amar, iar pe coroniţa lui de raze aurii şi în amurgul însângerat voi picta întruna dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
Când fulgii albi de zăpadă vor veni să cadă, se vor aşterne peste întreaga ţară, iar Demonul Crivăţ cu biciul său de magician va face să îngheţe apele în fântâni, voi desena întotdeauna pe florile de ger ale geamurilor de cristal dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
Atunci când sosi-va ziua Învierii Domnului şi se va trezi la viaţă foşnetul frunzelor şi cântările păsărilor, voi coborî în văi şi în lunci şi voi slăvi întruna dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
Odată spicul de grâu încărcat de aur, iar strugurii de poamă împodobiţi de chihlimbar, când vin nunţile şi horele, voi merge pe lanuri şi în vii, în sate, în mijlocul ţăranilor şi voi cânta mereu dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
În ziua când îmi va fi dat să mă aflu într-o aulă amplă, iar privirile curioase ale învăţăceilor îmi vor pune zeci şi zeci de întrebări, voi scrie pe bătrâna tablă cu litere mari a câta oară… dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
Când cupa strămoşească a răbdării se va umple şi poporul umilit, batjocorit şi supus la caznă şi mizerie se va ridica de-mon-stra-tiv, voi striga împreună cu poporul meu răsculat „Jos călăii!” şi voi zugrăvi cu sângele multor generaţii pe clădirile şi palatele atotputernicilor zilei dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
În parcuri şi pe străzi, în universităţi şi în şcoli, în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi în scuaruri, o dată cu venirea sfintelor sărbători
sărbătorilor de suflet, şi atunci când întreaga lume va cânta vechi cântece bătrâneşti, va declama versuri şi va închina un pahar de vin, voi afişa ca-ntotdeauna, pretutindeni, pe pereţi şi pe ziduri, pe copaci şi pe vitrinele magazinelor dragul şi scumpul meu cuvânt: Eliberare.
Magic şi frumos cuvânt, cu tine se vor naşte copiii, vor creşte generaţii şi generaţii, cu gândul la tine se vor petrece în lumea celor drepţi bãtrânii, focul în vatră pururea va arde şi în veci nu se va stinge, străluminând drumul lung al speranţei, şi Basarabia va rosti mereu dragul şi scumpul meu cuvânt: ELIBERARE.

2001

AddThis Social Bookmark Button

NICHITA STĂNESCU : “Patria mea este Limba Română”

July 7th, 2009 admin Posted in Poezii (1) No Comments » 11,622 views

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu[1] şi Eugen Simion [2], un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

Moartea şi viaţa lui NICHITA, evocate de soră-sa, Mariana Stănescu

Un interviu minunat cu poetul Nichita Stănescu

Nichita Stănescu – Partea I

Nichita Stănescu – Partea a II - a

Nichita Stănescu – Partea a III - ea

Nichita Stănescu – Partea a IV - a

CÂNTEC DE DOR

Mã culcasem lângã glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tai calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mã jucam cu palmele în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mã mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mã culcasem lângã glasul tău şi te iubeam.

DREPTUL LA TIMP

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei ce sta înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

NECUVINTELE

El a întins spre mine o frunză ca o mâna cu degete.
Eu am întins spre el o mâna ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El un om singur.

POEZIA

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrima
ea este însusi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit

AddThis Social Bookmark Button





Basarabia Literara. Editie 2009.