CHRISTINE BERNADETTE ROUSSEAU- VERSURI

martie 14, 2024

       ,,Să mergi călare.
         Să întinzi arcul.
         Să spui adevărul.’’

Plecând din valea Ungerengeri

Valea Ungerengeri.
Înaintea anotimpului ploios,
zis masika,
iarba ajunge cu puţin mai mare decât gleznele cailor.
După câteva săptămâni, din joaca ploilor cu pământul
răsare iarba.
Peste încă un timp,
plin de învăpăiatele portocale ale soarelui şi lunii,
iarba se usucă.
Apoi, un fel de preot al locului, spun ei, îi dă foc.
Fumul zboară parcă pe firul unei ape a cerului.
Întâi apa, apoi iarba, preotul acela şi focul.
Pe tăcutul fir al văii Ungerengeri curge un fum gri-albăstrui.
Mă iau după el.
Un strat de cenuşă subţire îmi acoperă sandala.
Călătoresc cu privirea pe firul văii Ungerengeri.
Pe cap port un turban turcoaz.
E început de secol.

Urmărind pasărea mierii

Pasărea mierii cântă.
Zorii de zi sunt numai ai ei.
Katamboga porneşte să găsească pasărea mierii.
Pasărea mierii se ascunde în mijlocul cântecului ei.
E clarvăzătoare pasărea mierii.
Ştie că va fi găsită de căutătorul mierii.
Katamboga fluieră mai întâi cu bucurie.
Dimineaţa are ea însăşi un aer de bucurie.
Katamboga îl respiră.
Katamboga începe să fluiere apoi
din nişte fluiere de tristeţe ascunse înlăuntrul lui.
Atunci el vede Pasărea mierii.
Ea zboară până la un bătrân baobab.
Se aşează pe cea mai de sus creangă.
Aşteaptă. Căutătorul mierii va veni.
Ea îşi smulge o pană şi o lasă să plutească.
Împreună cu o bătaie a inimii ei. E semnul de recunoaştere.
Katamboga urcă până la cerurile cele mai înalte ale mierii.
Până la inima acelei păsări.
Ea continuă să zboare
în pumnul lui.

În Zaafran

Vorbesc de Zaafran.
În locul acesta creşte şofranul.
De aici începe Sahara.
Salhim este un om al Saharei.
El are un cal, o caleaşcă şi o nevastă
cu buze groase, străpunse în colţuri de patru cercei.
Caleaşca lui e din fier vopsit în albastru.
Are roţile arătoase ale unei maşini.
Urc pe o scăriţă şi-mi sprijin picioarele
pe o stinghie lată cât palma.
Sunt în caleaşcă.
Scândura ei e acoperită cu pături curate.
Culori roşii, verzi, albastre,
culori ţesute din păr de dromader.
Eu am un turban ca şofranul.
Capul lui Salhim e înfăşurat într-un un turban gri.
Din când în când îl udă cu apă.
Mă uit la el. Are dinţii rari şi înnegriţi.
Are cute adânci pe faţă.
Vorbesc cu el. Vorbeşte franceza.
O ştie din clasele primare.
O înţelegere necunoscută mie se aşează între mine şi el
când nu vorbim.
Suntem ca doi prieteni
care nu-şi mai revarsă bucuria în afară,
o tot circulă în inimile lor, ca într-o singură inimă.
Aşa aflu viaţa deşertului, a dunelor,
mereu aceleaşi dune şi mereu schimbătoare,
viaţa soarelui din Zaafran,
viaţa căldurii, a dromaderilor, viaţa cailor sălbatici,…
Când vorbesc de Zaafran,
vorbesc de viaţa lui Salhim.

Despre Mektab

Este un om abil, Mektab.
Energic, născut pentru a reuşi în comerţ.
Ochii săi nu-şi găsesc răgaz,
rătăcesc fără încetare, cercetându-mă.
Nici degetele lui nu ştiu ce-i odihna.
Sunt mereu neliniştite, frământate mereu.
Până şi fălcile i se agită necontenit.
Are obiceiul să mestece betel.
Gura lui scoate sunete ca ale unui ied
atunci când trage din ugerul caprei.
Vrea să-mi vândă rehani shash-muslină pentru turban,
sohari, pânză cu bordură roşie, pătrate albe şi albastre,
pânză vărgată în galben, albastru şi roşu.
Mai are şi un balot de barsati, o stambă albastru–închis
cu o dungă lată şi roşie.
Îşi potriveşte vorba.
Cămila aşteaptă afară.
Baloturile de pânză stau şi ele în aşteptare.
Din când în când,
frământă în el dorinţa
de-a bate palma cu cineva care să-i cumpere totul.
Eu îl las pe Mektab să-şi continuie vorba.
Un vânt al nisipului loveşte cortul.
Este semnalul de plecare.
Cămila îşi întoarce privirea către stăpân.
Mektab ascultă vântul.
Cunoaşte limbile deşertului.
Se ridică în picioare. Are sandale de piele.
Sandale aduse de vârf.
Sandale făcute să înfrunte nisipul.
Promite că la întoarcere îmi va aduce un postav roşu.
Un postav ca sângele caprelor sacrificate pe altar.
Apoi îşi face plecăciunea.
Mă înclin. Nisipul se înclină şi el. Vântul, la fel.

Urmărindu-l pe Mganga

Părul îi e despărţit în şuviţe,
legate cu fire de aramă şi mici perle.
Faţa îi este vopsită cu ocru.
Are puncte roşii desenate de la coada ochilor spre tâmple.
În cercuri, pe obraji şi în jurul gurii,
puncte albe, desenate cu sevă
din venele unor plante ştiute numai de ei.
La gât poartă un dinte de tigru.
Nimeni nu strigă.
Nimeni nu ţipă.
După ce trupul său arde,
când dintele de tigru cade în flăcări,
Mganga, vrăjitorul, dă semnul stingerii sale.
Pasărea prezicerilor lui pleacă.
Astfel Mganga nu se opreşte niciodată.
El se duce în mijlocul unui alt zbor.

Moartea lui Masud ben Abdallah

O sabie îi despică trupul.
Masud ben Abdallah moare pe câmpul de luptă.
De Masud se aproprie un arab cu o sabie mică.
Pielea frunţii şi barba, partea proeminentă a nasului,
câte o bucată din fiecare călcâi, îi sunt tăiate şi luate.
Arabul, umflat şi negricios se îndepărtează
ţinând în mâna stângă sacul însângerat.
Ceea ce rămâne din Masud cade pradă hienelor, vântului…
Ai zice că arabul-vrăjitor are sânge de hienă.
Înainte de lăsarea nopţii acesta face un foc.
La focul molcom, într-o oală de aramă,
pune rădăcini de smochin, piele de şarpe,
ochi de tigru şi gheară de vultur.
Peste toate acestea
aruncă să fiarbă părţile din trupul lui Masud.
Până în zori amestecă, suflă în foc,
spune cuvinte numai de el ştiute.
Înfige din când în când o sabie în fiertură,
apoi îşi apropie limba încercându-i tăişul şi gândind
că mulţi vor fi aceia care vor vrea să bea
din fiertura aceasta dorind să atingă neînfricarea.

Vorbesc despre casele numite témbé*

Pe acoperişul lor e ascuns grâul
în lăzi făcute din scoarţă de mtondu*.
Lăzile sunt coborâte cu frânghii.
În curtea interioară se deschid toate uşile.
E sărbătoarea grâului.
Un şirag de zâmbete ivorii,
clopote cu limbi mici, îndrăzneţe,
tobe şi fluiere,
frunze fluturând.
Dincolo, zidul exterior.
Găuri de ochire, ferestre mici.
La fiecare fereastră
stă un războinic.

*témbé – case lipite unele de altele într-un trib
*mtondu – copac

Din Ukinbu

Conducătorul de caravană îşi caută hamali,
bătând într-o tobă mare.
Trece cu toba lui pe poteci şerpuite,
prin mijlocul unor pâlcuri de stejari negri.
Stejarii ascultă ritmul.
El se opreşte din loc în loc,
soarbe câte o cafea neagră,
vorbeşte, gesticulează,
fumează alături de oameni ciocolatii şi lucioşi,
alături de oameni ca antracitul,
cu ochi somnoroşi şi buze răsfrânte.
Conducătorul de caravană îşi potriveşte
bandajul negru, oval, pe ochiul drept.
Ochiul stâng are în el frumoasele săgeţi de cristal
ale răsăritului.
Caravana porneşte.
Dimineaţa creşte foarte încet în Ukinbu.

Cranii, mlaştini, elefanţi…

La intrarea în cele câteva sate,
nouă cranii înălbite de vreme şi soare,
înfipte în nouă prăjini, anunţă războiul.
Într-o mlaştină îngustă,
o ceată de elefanţi aşteaptă.
Sunt elefanţii
care vor porni la îndemnul stăpânilor.
Sunt elefanţii
care vor pleca din aburul mlaştinilor
pentru a călca-n picioare ţinuturi necunoscute.
Întoarcerea acasă va fi triumfală.
Mlaştinile îi vor răsplăti
cu ochi curioşi ieşiţi din adâncuri,
cu aburi de răcoare,
cu egrete ce leagă apele de maluri.

Cunoscându-i pe Uledi, Asmani si Kalulu

Cu ochiul din frunte,
locomotiva de lemn pătrundea-n pădure
tăind un tunel
prin mulţimea fluturilor de noapte şi de aer.
Întâi ţipă o cucuvea,
apoi sirena.
Calea ferată se întinde
pe sub cuiburi de păsări
care privesc
molateca trecere a locomotivei,
ferestrele vagoanelor
ca nişte evantaie deschise de vânt.
Uledi, Asmani şi Kalulu
simt în cerul gurii uscăciunea aerului feros
lăsat în urmă de bătăile de aripi ale fluturilor.
Aleargă în faţa locomotivei şi în urma locomotivei.
Ei caută un fluture cu înscrisuri pe aripi.
Ba-wan-tua le-a spus că există un fluture
pentru fiecare destin omenesc.
Uledi, Asmani şi Kalulu cred că vor avea acelaşi destin.
Ei caută un singur fluture.
Fluturele cu înscrisuri pe aripi apare la venirea zorilor,
coboară din cer, planează deasupra pădurii,
loveşte o rază,
şi raza se umple de polen…
Fluturele ştie legenda tribului Mbu.
Fluturele e chiar legenda tribului Mbu.
El le-a prezis de multe ori destinul.
El, împreună cu Ba-wan-tua, vrăjitorul satului.

*Ba-wan-tua – vrăjitor

Scurtă poveste despre Zahrimakta

Masikambu, iubitul ei rânduit de astre,
se întoarce cu vânatul pe umeri.
Picături de sânge curg pe pielea bărbatului.
Zahrimakta fuge pe câmp.
Picioarele îi sunt fierbinţi.
Şi trupul îi e fierbinte.
Are înfipte în inimă o sută de săgeţi.
Săgeţi de teamă şi de iubire.
Soarele aruncă şi el cu săgeţi.
Zahrimakta ştie că uneori şi luna aruncă cu săgeţi
după femeile care se tem de dragoste,
în nopţile când silueta unui femei-leopard
se arată trecând peste coline.

Maduba îşi face un instrument

Maduba culege un fruct.
Coaja e rotundă cu piele aţoasă,
o piele puternică.
E un fruct cât pumnii lui puşi laolaltă.
Maduba pune coaja într-un cuib de păianjen
care ţese un fir gros.
Culege alt fruct.
Îl pune în cuibul altui păianjen care ţese un fir subţire,
apoi un alt fruct, şi un altul…
Apoi aşteaptă. Păianjenii ţes o pânză de sunete în fructele cu piele aţoasă.
Maduba îşi construieşte un instrument miraculos.
E un instrument cu sonorităţi de lună coborâtă în nisipul deşertului.
Un instrument venit direct din lumea nigeriană a inimii lui Maduba.

Aflând de la bătrâni despre somalezii Kabero şi Wamai
1
Wamai mulge o capră găsită pe munte şi-i bea laptele.
Pietrele pe care se aşează sunt calde. Au formă de ouă.
Capra rătăcită din turmă este a lui Kabero, fiul lui Wainaina.
2
Kabero îl găseşte pe Wamai bând laptele caprei lui.
Ia o piatră rotundă. Îl atacă.
Wamai pune şi el mâna pe o piatră.
Se lovesc.
Kabero înclină capul lui Wamai până la una dintre pietre.
Wamai simte căldură sub tâmplă.
Se gândeşte la ouăle pasărilor, ouă calde, azurii.
Kabero dintr-o lovitură sparge capul lui Wamai.
Un firicel roşu se prelinge pe piatra caldă.
Kabero îşi ia capra şi plânge.
Capul lui Wamai s-a spart mai uşor ca o nucă de cocos.
Kabero fuge. Cu capra de zgardă.
Nu se va mai întoarce acasă.
De acum va fi un fugar, un animal sălbatic.
Va hrăni capra şi-i va bea laptele.
Corpul lui Wamai va aparţine vulturilor şi hienelor.
Sufletul lui, ceţurilor.
3
O kyama*. Bătrâni slabi, cu trupuri aproape plutitoare
se strâng să stabilească pedeapsa pentru moartea lui Wamai.
Aripile lor deprinse cu aerul şi cu moartea
ridică la cer incantaţii pentru sufletul copilului.
Stau chirciţi. Mestecă tombacco.
Scuipă în palme şi frământă un lut auriu.
Modelează trupul lui Kabero.
Îi sfărâmă ţeasta. Soarele arde ţeasta de lut.
Ţeasta se crapă. Vântul suflă uşor.
Bătrânii vorbesc.
Mănâncă fripturi de capră, de oaie şi vorbesc.

*kyama – adunarea bătrânilor în Somalia

Despre Zaide şi Ambari

Zaide şi Ambari împart zi de zi greutatea aceloraşi mărfuri.
Le cară de la un magazin la altul şi, mai departe, pe ţărm, în port.
Cuişoare, fildeş, piei brute, susan, piper,
ulei de cocos şi mărgele, flinte,
fire de alamă, porţelan, pânzeturi, rachiu.
Zaide are la gât o piatră roşie,
transparentă, legată de un şnur de piele.
În jurul şoldurilor e legat cu o pânză albastră.
Ambari are un şirag greu de mărgele de toate culorile
în jurul gâtului.
Un altul în jurul gleznei stângi.
Şoldurile osoase îi sunt ascunse într-o pânză cu dungi.
Aud de câteva ori pe zi acelaşi refren pe sub fereastra mea.
E refrenul lui Zaide şi Ambari.
Nici melodia, nici cuvintele nu se schimbă.
Ritmul este acelaşi.
Doar inimile lor se schimbă,
atunci când devin mai strălucitoare decât cea mai strălucitoare
dintre pietrele văzute vreodată pe lume.
Ritmul inimilor lor
seamnă cu ritmul ascuns
al ochilor,
al frunţii,
al mersului unei femei tinere.

În prăvălia lui Amram ben Masud

Un zanzibarez poartă pe umăr un dinte de elefant.
Intră în prăvălia lui Amram ben Masud.
Oale, unelte, cuie, bumbac, ulei de măsline,
rafturi cu borcanele pline de condimente, stofe, covoare.
El, îmbrăcat într-un burnuz* cu turban cenuşiu pe cap, stă în aşteptare.
O aşteptare plină de gânduri întortocheate.
Un labirint de gânduri asemenea străzilor ce te poartă spre mare.
Un labirint format din gânduri de negustor.
Costul fiecărui cui, unealtă, mirodenie sau balot de bumbac
este stabilit de impresia ce o lasă cel venit să cumpere.
Amram ben Masud vede de departe dintele de elefant.
Pe zanzibarez îl cântareşte înaintea fildeşului.
Burnuzul prăfuit, tunica uzată, papucii vechi…
Ştie câte parale va plăti. Niciun bănuţ în plus.
Cântăreşte marfa.
Bătrânul lui cântar a fost întotdeauna necinstit.
A cântărit strâmb toata viaţa lui.
Astăzi nu va fi altfel.
Pentru ce ar vrea să fie altfel?

*burnuz – manta de lână cu glugă, pe care o poartă arabii

Printre ocrotitorii seminţelor

Cei şapte bătrâni se aşează în cerc.
Fiecare face un semn în ţărână.
Se uită la cer. Se uită la nori.
Meiul va fi alături de porumbul pitic-bé-koné şi fasole.
Castraveţii alături de susan.
În loturi separate, dovleacul dulce, gan-shindu şi tutunul.
Bătrânul Ba-wan-tua* descântă seminţele.
Ia câte trei seminţe din fiecare soi şi le pune într-un vas de lut.
Vasul de lut îl îngroapă în centrul parcelei.
Spune rugăciuni adresate strămoşilor, spiritelor…
Spune rugăciuni norilor, viselor şi lunii.
Sătenii fac un gard de mărăcini şi pun capcane.
Din loc în loc, pentru o recoltă bogată,
câte un fir de trestie, în care înfig scoarţă
din copacul mana,
rămâne să vegheze dulcele somn al seminţelor.

*Ba-wan-tua –vrăjitor

În vizită la Sultan

Consulul francez şi-a pus fracul negru, pălăria,
şi m-a însoţit la palatul sultanului.
Palatul, o casă pătrată, cu turnuri şi obloane verzi.
De ambele laturi ale portalului, oameni înarmaţi.
Scuturi de rinocer lasă să se vadă
doar capetele negre ale războinicilor.
Tunici lungi le ating gleznele.
Cingători din piele cu reliefuri bătute-n argint
le strâng mijlocul.
După două semnale date de un oştean,
Sultanul ne iese în întâmpinare.
Fac o plecăciune.
O scânteie îi trece prin lumina ochilor.
Ne conduce.
În faţa noastră se deschide sala tronului.
O încăpere mare, înaltă, pictată,
covoare moi, persane,
douăsprezece măsuţe şi douăsprezece fotolii aurite.
Turbanul Sultanului formează cute mari,
roşii, galbene, albastre şi albe.
La brâu îi atârnă un iatagan
cu mâner de aur bătut în pietre preţioase.
Mantia are culoarea indigo închis.
Pe mese ne aşteaptă cafele în ceşcuţe aurite,
şerbeturi şi lapte de cocos.
Înălţimea Sa, Sultanul, se interesează dacă îmi place Persia,
dacă am văzut Damascul, Bagdadul,
dacă Turcia are o armată numeroasă şi dacă poartă războaie,
dacă Persia e o ţară roditoare…
Acestea nu sunt întrebări, gândesc,
sunt scuturi de fapt, scuturi şi săbii purtând o istorie veche…

Un vis avut în fortăreaţa Simbamuenni.

Metereze cu două şiruri de găuri de ochire.
Porţi uriaşe din lemn de tec,
porţi acoperite cu fine arabescuri.
Porţi care puteau opri furia de neînvins a războiului.
Fortăreaţa se numeşte Simbamuenni.
Sultană peste cerul acestui altar era fiica lui Kisabengo,
vestit vânător de oameni şi de inimi de femei.
Sângeros, tâlhar, aprig la mânie,
Kisabengo a întemeiat Simbamuenni,
oraşul-leu.
Cu timpul, Kisabengo a devenit leneş
dar mintea lui nu se oprea să ţeasă planuri de atac.
Vedea cetăţi asediate,
caravane prădate şi oameni în lanţuri.
Kisabengo lasă moştenire toate acestea
împreună cu puşca lui cu gloanţe de argint, fiicei lui.
Fiica lui avea să devină căpetenia din Ukami: Femeia-leu.

Copiii lui Nkomo

Nkomo- bărbatul leopard are trei copii.
Pe unul îl cheamă Vânt,
pe altul Umbră, pe altul Sânge.
Vânt, mişcă prin puterea gândului crengile copacilor pădurii,
pe acolo pe unde trec tatăl şi fraţii lui.
O răcoare venită din cer îi însoţeşte tot drumul.
Umbră e un copil al cărărilor.
Uneori, în joacă, se preschimbă în animal şi se furişează.
Fraţii lui îl urmăresc să îl vâneze.
Umbră e un copil al cărărilor.
Sânge e cel care îşi petrece tot timpul
construind arcuri şi săgeţi miraculoase,
lance, topoare cioplite din piatră,
scuturi încrustate din piele de rinocer, cuţite,
suliţe, aruncătoare de pietre, capcane.
Mâinile lui sunt arme.
Ochii lui sunt arme.
Picioarele lui sunt arme.
Sânge îşi pune pielea de leopard în jurul coapselor.
Se încinge cu centuri care să-i ţină aproape toate armele,
îşi ia scutul şi pleacă să vâneze.
Zile în şir hăituieşte prada.
El gândeşte ca un leopard, se odihneşte ca un leopard.
Sânge îşi va lua o femeie-antilopă.
E la vârsta la care îi plac femeile-antilopă

Christine Bernadette Rousseau (alias Cristina Onofre) publică, în 2002, volumul« Poema ’naltei domnișoare » -cuvânt înainte: Președintele Academiei Eugen Simion. În anul 2004 a obținut premiul « Poètes sans frontiéres » la Paris, pentru cartea « Le poéme dela haute demoiselle »(« Poema ‘naltei domnișoare »)-premiu care a constat în publicarea sub egida editurii « Nouvelle-Pléiade » și lansarea carții la Paris în 2005. În 2004 îi apare la « Casa de editură Tipoart » cartea « Generalul sau o iarbă înălțată până la cer » cu o prefață semnată de profesorul universitar Cornel Ungureanu. Alt premiu caștigat este « Prix de la Francophonie-2007 »(Paris) desemnat de către Societatea Poeților Francezi pentru cartea « Mon Général ». În 2007 îi apare cartea « Poeme din țara scaunului cu trei picioare » la editura Tipoart. Tot în anul 2007 îi apare ediția bilingvă (franco-italiană) în Italia, în traducerea profesorului universitar Giovanni Dotoli, cartea « Autoportrait-Autoritratto »-Schena Editore. În 2008, Cristina Onofre devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 caștigă pentru a doua oară« Prix de la Francophonie » la Paris oferit de Societatea Poeților Francezi pentru cartea « Poeme din țara scaunului cu trei picioare ». În 2011 îi apare cartea « Templierii lucrurilor simple » la editura Universității Pitești, carte cu care a câștigat premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România-filiala Pitești. În 2015 câștigă premiul revistei ,,Art et Poesie’’ din Franța.Tot în 2015 îi apare cartea « Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul.» cu o prefață semnată de academicianul Eugen Simion și o postfață semnată de poetul Marian Drăghici. În 2016 apare la editura Detectiv Literar, o altă ediție a carții ,,Templierii lucrurilor simple’’ cu o prefață de academicianul Nicolae Dabija și o postfață semnată de doctorul în filozofie și criticul literar Marian Nencescu. În versiune franceză apare cartea ,,Les templiers des choses simples’’ la editura,,La Nouvelle Pléiade’’(Paris) în 2016 si respectiv la editura ,,7écrit-edition Paris’’ 2018. Din 2018 este membru a ,,Société des Poètes et Artistes de France’’.
În 2019 primește premiul Diplomé d’honneur la concursul anual al Societății Poeților și Artiștilor Franței care s-a desfășurat la Metz.
La festivalul internațional ,,Vrancea literară’’desfășurat la Focșani și al cărui președinte este scriitorul și criticul literar Ioan Culiță Ușurelu, primește Premiul special al juriului pentru carte străină ,,Les templiers des choses simples’’-2018. În 2o19 la Festivalul Internațional de Creație ,,Vrancea literară’’ câștigă permiul I cu cartea ,,Unde ești, domnule Tamkin?’’ la secţiunea TEATRU.
În 2020 câștigă premiul juriului la concursul regional Lorraine GRAND EST (Franţa).
În 2021 şi 2022 câștigă Diplôme d’Honneur au Grand Prix du Jury decernat de Societatea Poeților și Artiștilor Franței și Diplôme d’Honneur- Grand Prix de la Delegation Lorraine Grand Est.
La ,,Toamna bacoviană’’-140 de ani de la nașterea lui George Bacovia, Uniunea Scriitorilor-Filiala Bacău, i se oferă premiul special de poezie ,,Tristan Tzara’’.
Este director executiv la ,,Popas jurnalistic și literar artistic’’– revistă a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România-filiala Olt, redactor șef la revista ,,Cuvântul argeșean’’.
În 2023 la Festivalul Internațional de Creație ,,Vrancea literară’’câștigă permiul I cu cartea ,,În noaptea aceasta nu e lunǎ. În noaptea aceasta este lunǎ.’’ la secţiunea TEATRU.
I-au fost publicate versuri sau cronici literare în revistele: Literatorul, Luceafărul, Poesis, Orizont, Zburătorul, Calende, Convorbiri literare, Cafeneaua literară, Echinox, Argeş, România literară, Curtea de la Argeș,Tomis, Poezia, Ramuri, Litere, Apostrof, Salonul literar, Caiete Silvane,Cuvântul argeșean, Glasul iubirii, Popas jurnalistic și literar artistic, Vatra veche, Mișcarea literară, Plumb etc.
De asemenea i-au fost publicate versuri și recenzii în următoarele reviste din Franţa şi Italia: Comme en poésie, La porte des poetes, Poésie premiere, Aujourd’hui poèmes, ARPA, 2000 Regard, Rive neuve continent, L`Etrave, Il Giardino delle Muse, Art et poésie, Région Centrale etc.
Câteva texte critice:
O poezie elegiacǎ, vag eroticǎ, discret sentimentalǎ, grupatǎ în jurul ideii de trecere şi petrecere într-un univers construit din suavitǎţile, inefabilele lumii…

Eugen Simion
Președinte al Academiei Române(2002)

Poemele Cristinei Onofre descoperǎ un creator aflat în universul altei posibile poetici: iatǎ triumful rostirilor sale.

Cornel Ungureanu-
Critic literar și profesor universitar

1) Christine Rousseau nu confundã poezia cu suma cuvintelor care o alcãtuiesc.

Christine Rousseau își compune propriul personaj. Se lasă absorbită de irealitatea lui, îl alcătuiește sau completează, odată imaginat, cu elemente din realitatea palpabilă. Pentru ea misterul, taina, nespusul fac parte din real.
Poeta nu identifică realitatea cu ceea ce se vede și se lasă pipăit. Nici nu confundă poezia cu suma cuvintelor care o alcătuiesc. Ea adună cuvinte care să spună nespusul, nerostitul, inexprimabilul.
Profesiile de care vorbește, umile, neimportante, și în care ea găsește partea lor de poezie și metaforă, sunt în viziunea Christinei Rousseau temple, iar cei care le profesează-templieri ai lucrurilor simple.
E înscrierea omului într-un cerc ca și cel imaginat de Leonardo da Vinci: olarii, sobarii, zidarii, vânătorii, măturatorii, păsărarii, geamgiii, hamalii, brutarii, cultivatorii de tutun etc. sunt înscriși în poeziile Christinei Rousseau într-o sferă a cotidianului, de ale cărei margini aceștia se sprijină, ca de cer și pământ, cu cele două brațe și cu cele două picioare.
Astfel păsărarul ,,vorbea despre păsări necunoscute cu păsări necunoscute’’, vânătorul colinda în căutare de vânat ,,pe apele cerurilor’’, măturătorul își face meseria într-o ,,casă cu îngeri’’, zicerile temnicerului sunt acoperite de ,,zăngănitul cheilor’’, o lume în care Dumnezeu dă, oriîncotro ar privi, de prezența Sa.
Poezia-aici peisajul-ia naștere sub ochii noștri, ea se recompune cu metafore ,,din țara scaunului cu trei picioare’’ cu versuri scoase ,,din ieslea cerului’’, cu mărturii ale vaselor arse:
,,O oală de lut/ pusă-ntr-un colț al casei/mă povățuiește/ și acum.’’
Acesteia vin să-i dea certificate de valabilitate lacrima, ulcica, lemnul, fusul, soba, plugul, patul cu foșnet de frasin, lucruri care sunt ele însele ca niște poeme palpabile, ale vederii și ale mirării, cu misiunea să ajute la descoperirea lumii.
Autoarea conduce acțiunile în măsura în care se lasă condusă de acestea, ea rostește cuvintele, lăsându-se rostită de ele, toate poemele ei fiind că niște răspunsuri la întrebări care nu i s-au pus.
O realitate lipsită de orice gravitație, un domeniu al imponderabilității, în care oamenii profesiunilor modeste, ,,templierii’’, de la rotari, hamali, sobari, pescari, plugari, până la cele blestemate, călău sau hoț de buzunare, pătrund în ele ca în niște temple pe care zeii le-au părăsit sau în care aceștia încă nu au intrat.
Academician Nicolae Dabija

2) Altfelul Christinei Rousseau în cartea ,,Poeme din țara scaunului cu trei picioare’’

Academician Nicolae Dabija

A te impregna de universul poetic al Cristinei Onofre(Christine Bernadette Rousseau) înseamnǎ a fi transportat de particularitaţile unor imagini care vibreazǎ într-o subtilǎ delicateţe.
Ea utilizează în mod fericit mirarea, surpriza, îsi ţese cuvintele de dantele de brumǎ, pentru a ne oferi şi mai bine visele sale diafane.
Textele sale sunt fǎrǎ nicio înfloriturǎ inutilǎ, fǎrǎ nicio perifrazǎ greoaie şi fǎrǎ nicio încǎrcǎturǎ insipidǎ, verbul ei rǎsunând nestingherit în înalturile poeziei.
Poezia Cristinei Onofre(Christine Bernadette Rousseau), se identificǎ cu spiritul naturii, cu miracolul existenţei sub toate faţetele sale, hrǎnindu-se, parcǎ, din ciudate mistere, din magice impresii.

Michel Benard
Laureat al Academiei Franceze

De o simplitate divinǎ: iatǎ adevǎratǎ magie a poemelor Cristinei Onofre.
Vital Heutebize
Președinte al Societății Poeților Francezi-Paris

Texte dense, evocatoare, cadraje surprinzǎtoare chiar şi pentru un ochi care ştie sǎ vadǎ.
Cine este Cristina Onofre? Reîncarnarea unui alchemist?, o Preotesǎ pǎstrǎtoare a unei religii de la origini, sau pur şi simplu …Poeta?

Jean-Claude George

Director revista« Art et Poésie »-Paris

Poezii (1)