SCOPURILE MONDIALE ŞI DREPTURILE AUTOHTONILOR DIN STÂNGA NISTRULUI LA AUTODETERMINARE

În componenţa U.R.S.S., R.A.S.S.M. a fost constituită în perioada când sistemul sovietic era în principiu deja stabilit. Statul Sovietic, la început în frunte cu Lenin, ca prim-regizor şi actor al acestuia, era pretins succesor al Imperiului Rus. În cadrul acestui stat Lenin anatemiza tot ce nu se încadra în noţiunea de dictatură a proletariatului. Oficial această viziune de mult a rămas o relicvă regretabilă a istoriei. Dar în anii ‘30-’40 ai secolului XX „dogmele de clasă, ce exprimau rasismul social, îndreptăţeau orice violenţă asupra societăţii, moralităţii, omului…”. Scopul final declarat de Lenin în martie 1919 rămăsese ca scop de stat al U.R.S.S. încă zeci de ani: „crearea unei republici sovietice mondiale…; scopul era aprinderea flăcării incendiului mondial”. Convingând reprezentanţii diferitor organe ale puterii comuniste, Lenin era şi mai determinat: „foarte curând …toţi vor vedea cum va fi întemeiată Republica Sovietică Federativă Mondială”.
Acesta a fost contextul istoric în care a apărut R.A.S.S.M.. Formarea ei ca fapt istoric şi ca problemă a fost analizată, comentată şi apreciată din diverse aspecte. Această animozitate poate fi explicată prin variatele viziuni, interese şi poziţii ale părţilor cointeresate. Azi, în condiţiile când teritoriul naţional de pe ambele maluri ale Nistrului abundă în grave şi variate probleme, se impune îndreptarea atenţiei noastre şi asupra realităţilor obiective care au stat la bază, cât şi asupra aspectului legitimităţii constituirii R.A.S.S.M.. Faptul că a existat o bază socială naţională pentru formarea şi organizarea R.A.S.S.M. a fost şi este o realitate incontestabilă. Prezenţa de veacuri pe acest teritoriu a poporului autohton - românii moldoveni - a determinat, până la urmă, decizia autorităţilor ucrainene sovietice, dar şi centrale de la Moscova să accepte formarea Republicii Autonome Moldoveneşti. Constituirea acestei unităţi politice era şi în interesele poporului autohton, deşi se ştie că în paralel regizorii politici urmăreau şi scopuri politice geostrategice. Astăzi nu putem nega faptul incontestabil că R.A.S.S.M. a fost constituită în conformitate cu legislaţia de atunci a R.S.S. Ucrainene şi a U.R.S.S.. Organele Puterii Sovietice Centrale de la Kiev şi Moscova, chiar dacă urmăreau propriile scopuri, n-au ezitat să-i asigure noii R.A.S.S.M. drepturi constituţionale bine formulate. Deci R.A.S.S.M., deşi a fost creată, urmărindu-se expansiunea spre Vest, totuşi n-a fost o simplă butaforie, ci o formaţiune naţională statală cu acte în regulă la toate nivelurile, fie ele şi de tip sovietic: local, ucrainean şi unional. Existenţa organului suprem legislativ - Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. - şi a Constituţiei îi confereau acestei formaţiuni o pondere juridică (articolele 19 şi 21 ale Constituţiei R.A.S.S.M.).
Situată la periferia R.S.S. Ucrainene şi a U.R.S.S., R.A.S.S. Moldovenească avea, conform Constituţiei, largi drepturi autonome, dar şi anumite drepturi constituţionale suverane. Astfel modificarea Constituţiei şi a teritoriului R.A.S.S.M. nu putea fi realizată fără aprobarea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M. (Constituţia R.A.S.S.M., articolul 15). Este evident că Legea fundamentală a R.A.S.S. Moldoveneşti definitiva legitimitatea statalităţii naţionale a moldovenilor din Transnistria în conformitate cu legile valabile de atunci ale regimului sovietic.

REPUBLICA MOLDOVENEASCĂ - O ENTITATE AUTONOMĂ BAZATĂ ŞI PE DREPTURILE AUTOHTONILOR?

În contextul formării R.A.S.S.M. sunt evident semnificative şi memorabilele afirmaţii şi constatări ale lui VP. Zatonski, reprezentant al puterii centrale a Ucrainei la Sesiunea a IV-a a Comitetului Executiv Gubernial Odessa din 27 septembrie 1924: „Eu, care asist aici ca reprezentant al Guvernului Sovietic din Ucraina - al Consiliului Comisarilor Poporului şi Comitetului Executiv Central din Ucraina -, trebuie să vă spun că sesiunea a trezit într-o măsură mare interesul meu prin mişcarea despre a cărei desfăşurare deja se ştie la Harkov - mişcarea pentru renaşterea naţiei moldoveneşti şi delimitarea regiunii cu populaţie moldovenească într-o republică aparte. Trebuie să consimţim că în primii ani ai revoluţiei n-am acordat suficientă atenţie populaţiei moldoveneşti din Cisnistria… Noi nu ne temem să acordăm tuturor naţiunilor posibilitatea deplină de a se dezvolta…
Noi mergem cu dragă inimă în întâmpinarea tovarăşilor moldoveni, care revendică dezvoltarea culturii naţionale. Noi nu ne temem să spunem că pe teritoriul sovietic sunt circa 300 000 de moldoveni… Noi nu ne temem să organizăm Republica Moldovenească de partea aceasta a Nistrului…”
Aceste afirmaţii urmau să pună în umbră atitudinea de până atunci nu tocmai corectă şi nu tocmai echitabilă a politicienilor şi demnitarilor faţă de cea mai numeroasă minoritate naţională ce locuia compact în stânga Nistrului. Istoricii sovietici constată că până în 1924 „în scopul creării unor condiţii prielnice pentru dezvoltarea minorităţilor naţionale pe teritoriul Ucrainei au fost organizate 12 raioane naţionale, dintre care 7 nemţeşti, 3 bulgăreşti, unul polonez şi unul evreiesc”. Este evident că în acea perioadă minoritatea naţională moldovenească a fost omisă din acel program. Care au fost cauzele ce determinaseră acea atitudine discriminatorie? Un răspuns clar la această întrebare îl găsim şi în Nota din 3 martie 1924 a lui G.V. Cicerin, comisar al poporului pentru afacerile externe ale U.R.S.S., adresată lui V.M. Molotov, secretar al CC. al RC.(b) din toată Rusia, în care scrie: „…Crearea R.S.S. Moldoveneşti este prematură pentru momentul dat… Stabilirea unui număr atât de mare de moldoveni, adică români, pe teritoriul ucrainean ar consolida poziţia românilor aflaţi în litigiul cu privire la Basarabia… Chestiunea să fie amânată…”
La Sesiunea a IlI-a a Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene din 11 octombrie 1924, unde se examina problema formării R.A.S.S.M., luase cuvântul şi preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene, V. Ciubăr, care constata: „Moldovenii locuiesc în guberniile Odessa şi Podolia în mase destul de compacte şi au acolo organe administrative - soviete săteşti şi raionale, care îi reprezintă pe muncitorii şi ţăranii moldoveni. Noi trebuia să adunăm împreună sistemul acesta de organe sovietice, constituind un organ, unul singur, care să asigure locuitorilor moldoveni posibilitatea de a se dezvolta autonom…
Dumneavoastră vedeţi aici, pe hartă, graniţele acestui ţinut în care populaţia moldovenească constituie în medie 58% din numărul total de 400 000 de locuitori, adică reprezintă majoritatea absolută a populaţiei…” Dacă am ţine cont doar
de aceste cifre prezentate şi am face mici calcule pe baza lor, am ajunge la nişte concluzii de rigoare simple şi evidente. 58% din 400 000 de locuitori constituie cca 232 000 de moldoveni. Dacă din cei 300 000 de locuitori recunoscuţi de înaltul demnitar Zatonski scădem 232 000, rămân cea 68 000 de moldoveni care, conform calculelor şi logicii lui V. Ciubăr, urmau să rămână în afara hotarelor R.A.S.S.M., adică în componenţa R.S.S. Ucrainene. Cu regret, argumentele şi cifrele prezentate de preşedintele Executivului Republicii Ucrainene Forului Legislativ Suprem, până la urmă, vor fi ignorate. „Soluţia” finală aleasă pentru R.A.S.S.M. de către „binevoitori” va fi în concordanţă cu Nota lui G.V. Cicerin din 3 martie 1924 adresată lui V.M. Molotov, în care atenţiona, de fapt, indica, că nu e bine să fie stabilit un „număr atât de mare de moldoveni, adică români, pe teritoriul ucrainean…” Tertipurile legate de această atenţionare vigilentă a lui G.V. Cicerin nu s-au lăsat mult aşteptate. În anul 1924, etniei titulare a R.A.S.S.M., în raport cu numărul întregii populaţii a republicii, îi reveneau doar 34,2%, în anul 1926 - 30,1%, iar în ianuarie 1939 - 28,54%.
În 1926, în R.A.S.S.M. demarase „politica de moldovenizare”. O grupare din conducerea Republicii Moldoveneşti (P. Chior-Ianachi, E. Arbore-Rali, M. Kornev ş.a.), fiind conştientă de complicaţiile şi greutăţile ce stăteau în calea realizării acestui deziderat al vremii, s-au pronunţat deschis în favoarea corectării graniţelor R.A.S.S.M. prin retragerea locuitorilor cu populaţie ucraineană şi includerea satelor moldoveneşti care rămăseseră în afara hotarelor R.A.S.S.M. Aceste eforturi insistente n-au fost însă luate în seamă de către organele centrale de stat. Kievul şi Moscova aveau voinţă doar pentru a urmări cu totul alte interese.
În acest context merită a fi evidenţiată şi opinia lui A. Buţenko, unul dintre exponenţii politicii oficiale de atunci, secretar al Comitetului Executiv Central din Ucraina, care, în articolul Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, publicat în ziarul Pravda la 18 octombrie 1924, scria: „…În timpul tratativelor dintre U.R.S.S. şi România, noi am declarat, declarăm şi vom insista că Basarabia este o parte din teritoriul Uniunii R.S.S. şi are o cultură comună cu poporul moldovenesc… Organizând o Moldovă autonomă, noi totuşi suntem departe de năzuinţele imperialiste… Politica noastră iubitoare de pace a fost demonstrată de multe ori şi o demonstrăm şi acum întregii lumi…” Cât de iubitoare de pace a fost politica statului sovietic, au dovedit-o şi acţiunile lui ulterioare, dar rămâne cert faptul că R.S.S. Ucraineană, acceptând constituirea R.A.S.S.M., conştientiza şi recunoştea că în Transnistria există o populaţie autohtonă moldovenească (românească), în număr de câteva sute de mii de locuitori, care are dreptul la viaţă şi dezvoltare liberă, că are dreptul la formaţiunea sa na-ţional-statală.
Deci, indiferent de pronunţatul caracter politic al formării R.A.S.S.M., indiferent de scopurile strategice urmărite de U.R.S.S., formarea acestei entităţi a fost bazată şi pe dreptul istoric şi etnic al moldovenilor. Din nefericire, „În R.A.S.S.M. n-au fost incluse multe localităţi cu populaţie moldovenească majoritară cu denumirile lor pur româneşti…”. Cu toate aceste dificultăţi, R.A.S.S.M. „a fost un factor pozitiv în revenirea naţională a moldovenilor la identitatea lor română. Ea confirmă romanitatea Transnistriei, a fost o garanţie a supravieţuirii acestei ramuri a neamului, a păstrării graiului strămoşesc, a datinilor, folclorului şi apartenenţei la neamul românesc a moldovenilor din stânga Nistrului” (B. Vizer). Dacă până-n anul 1924 oficialităţile sovietice contestaseră existenţa unei comunităţi româneşti moldoveneşti dincolo de Nistru, apoi „prin crearea R A S S M se recunoştea implicit că între Nistru şi Bug locuiesc doar în zona centrală, unde fusese creată o republică respectiva, cel puţin 400 000 de oameni reprezentând comunitatea in cauză” (N. Enciu).

R.S.S. MOLDOVENEASCĂ - UN PRODUS AL CONJUNCTURII INTERNAŢIONALE DICTATE DE AGRESORII EUROPEI

RS.S. Moldovenească este un produs direct al conjuncturii internaţionale apărut şi în urma realizării Tratatului secret Stalin-Hitler. Fiind o frântură de ţară, R.S.S.M., condiţionată categoric şi de acest acord secret, a devenit o jertfă directă a stipulărilor acestui document nelegitim şi criminal, ce stipula şi despre „interesul deosebit al U.R.S.S. pentru Basarabia”. Acest document secret confirmă în scris, încă o dată, că U.R.S.S. nu renunţase la vechea ei pretenţie permanentă, aberantă şi criminală, care urma să se transforme într-o mare nedreptate. Tendinţele expansioniste periculoase ale U.R.S.S. au condiţionat în mare declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, vechea pretenţie a U.R.S.S. şi faţă de teritoriul naţional al României demonstra clar că Puterea Sovietică nutrea tendinţe imperialiste. Ambiţia de reanexare a Basarabiei a constituit şi ea o cauză, alături de altele, a declanşării sângeroasei conflagraţii mondiale.
Semne evidente de revenire la vechea politică imperialistă rusă au fost revenirea, în anul 1938, a autohtonilor din R.A.S.S.M. la grafia chirilică, precum şi noua lege despre cetăţenia U.R.S.S. din 19 august 1938, articolul 2 al căreia îi declara cetăţeni ai U.R.S.S. pe toţi foştii supuşi ai Imperiului Rus. Aceste acţiuni oficiale deschise erau indicii sigure că statul sovietic se pregătea pentru noi cuceriri teritoriale, ceea ce trebuia să pună în gardă ţările lumii.
În toamna anului 1938, comisarul poporului pentru afacerile externe al U.R.S.S., M. Litvinov, şi ambasadorul german la
Moscova, W. von Schulenburg, ajunsese la înţelegerea privind suspendarea la radio şi în presă a atacurilor la adresa persoanelor din conducerea ambelor state. Această apropiere de Germania avea rădăcini mult mai adânci. Încă în februarie 1921, reprezentantul sovietic la Berlin, Kopp, îi scria lui Lenin, Troţki şi Cicerin că nemţii propun ocolirea Tratatului de la Versailles şi începerea unei colaborări militare convenabile Germaniei şi Rusiei sovietice. Pentru aceasta, comunica Kopp, „sunt atrase în condiţii extrem de conspirative firmele BLOM şi FOSS” (submarine), „ALIBATROSWERKE” (aviaţia) şi „KRUPP” (armament obişnuit). Lenin nu ezită să pună rezoluţia: „T. Skleanski! Scrieţi repede, răspundeţi şi cum. Eu cred că da. Întocmiţi aceasta. Lenin. Secret. Februarie 1921″.
Este evident că baza sistemului conspirativ de colaborare militară, în vederea înarmării Germaniei, a fost pusă de Lenin. Iar rezultatul acestei colaborări, până la urmă, a fost înarmarea până în dinţi a acestor doi agresori. Gândurile şi acţiunile lui Lenin erau în conformitate cu directiva sa: „dictatura înseamnă - luaţi aminte o dată pentru totdeauna - putere nelimitată, bazată pe forţă, şi nu pe lege”. Această directivă leninistă a fost realizată ulterior cu fidelitate şi de către Stalin.
E cutremurător când ne gândim la faptul că ideile şi acţiunile „învăţătorului” şi ale „elevului” erau esenţa politicii de stat a unei ţări enorme, erau „metodologia gândirii şi acţiunii a milioane de oameni, o formă monstruoasă de înstrăinare de libertate”.
Epoca istorică dominată de Stalin a fost una sângeroasă… „Pe parcursul multor ani Stalin şi opricinicii săi cekişti îi împuş-cau pe «naţionalişti», adesea doar pentru năzuinţa de a păstra cultura şi conştiinţa popoarelor lor”. Având nenorocul să fie ocupate în 1940, Basarabia, Ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord au devenit poligon de experimente şi fărădelegi în stil stalinist.
Puterea ideii nu e identică cu ideea puterii. Puterea „criminalilor politici se vede dacă iei în mâini stenogramele plenarelor CC. al PC. (al B.C.C.(b)) ale acelor ani nebuni”. Ce scopuri urmărea U.R.S.S. şi care a fost aportul ei la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial putem vedea chiar din cuvântarea lui Stalin la şedinţa Biroului Politic al PC. (b) al U.R.S.S. din 19 august 1939: „.. .Dacă vom accepta propunerea Germaniei privind semnarea pactului de neagresiune cu ea, Germania, desigur, va ataca Polonia şi amestecul Franţei şi al Angliei în acest război va deveni inevitabil… în aceste condiţii, avem mai multe şanse să rămânem în afara conflictului şi putem spera la o intrare avantajoasă în război”. Unul dintre scopurile mai vechi urmărite de U.R.S.S. era să provoace ţările capitaliste, să le facă să se încaiere între ele. În acest sens, în cuvântarea sa, Stalin trasa şi sarcini concrete: „Aşadar, sarcina noastră este de a face ca Germania să continue războiul cât mai mult posibil, astfel ca Anglia şi Franţa să fie extenuate într-o asemenea măsură, încât să nu fie în stare să distrugă Germania sovietizată. Respectând neutralitatea şi aşteptându-şi ora, U.R.S.S. va oferi ajutor actualei Germanii, asigurând-o cu materie primă şi produse alimentare… Pentru realizarea acestor planuri este necesar ca războiul să continue oricât e posibil”. Stalin nu numai că nu se temea de război, ci îl şi accepta, chiar el provocându-1 prin iniţiativa sa categorică de a semna, neapărat, cu Germania la 23 august 1939, şi un protocol secret. Stalin ştia că războiul îi va aduce U.R.S.S. noi victorii şi cuceriri. „Experienţa ultimilor douăzeci de ani demonstrează că în Europa, pe timp de pace, nu este posibilă o mişcare comunistă puternică în măsură ca partidul bolşevic să poată cuceri puterea. Dictatura acestui partid devine posibilă numai în urma unui mare război.” În susţinerea ideii privind necesitatea declanşării acestui mare război, Stalin în cuvântarea sa mai adaugă: „Tovarăşi, este în interesul U.R.S.S. - patria muncitorilor - ca războiul să fie declanşat între Reich şi blocul capitalist anglo-francez. Pentru extinderea celor două tabere, trebuie să facem tot posibilul ca acest război să dureze cât mai mult. Anume din această cauză este necesar să acceptăm semnarea pactului propus de Germania şi să activăm în aşa fel, ca războiul, odată declanşat, să continue un timp cât mai îndelungat”. Textul acestei cuvântări a lui Stalin este un document istoric fundamental, ce dovedeşte încă o dată implicarea directă a U.R.S.S. în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

( Va urma)

CLICA IMPERIALĂ ŞI SCOPURILE EI FAŢĂ DE PRINCIPATELE ROMÂNE

În calea tendinţelor Imperiului Rus de a cuceri Constantinopolul, scop stabilit prin testamentul ţarului Petru cel Mare, stăteau Principatele Române. Engels reamintea: „Să examinăm faptele cunoscute de noi din istorie. Încă până la domnia Ecaterinei a Il-a, Rusia nu rata nicio ocazie de a obţine privilegii în Moldova şi Valahia”. Tendinţa Imperiului Ţarist de a-şi întări poziţiile în arealul naţional al poporului român avea o istorie mai veche. Promovarea politicii sale atât de insistente şi agresive în Orient avea şi alte explicaţii: „În timp ce Anglia, Franţa, iar pe parcursul unui timp îndelungat chiar şi Austria, orbecăiau pe întuneric, încercând să-şi determine politica orientală, toate au fost înşelate de o altă putere. În Rusia, care ea însăşi este o ţară cu condiţii sociale, obiceiuri, tradiţii şi instituţii semiasiatice, s-au găsit destui oameni care să înţeleagă starea adevărată şi caracterul Turciei… Guvernul rus folosea din cele mai vechi timpuri situaţia sa extrem de favorabilă în sud-estul Europei”.Engels ne mai atenţionează că „… politica externă e incontestabil acea sferă în care ţarismul e puternic, foarte puternic”. Această putere se datora în primul rând diplomaţiei ruse, despre care Engels scria: „Diplomaţia rusă reprezintă un fel de ordin modern al iezuiţilor… Anume această societate secretă, alcătuită iniţial din aventurieri străini, a şi avansat Imperiul Rus până la actuala lui putere. Cu o insistenţă de fier, urmărind necontenit scopul trasat, neezitând faţă de nicio perfidie, nicio trădare, niciun omor de după colţ sau linguşire, nezgârcindu-se la niciun fel de mite, neameţind la succese, fără a se pierde cu firea în faţa înfrângerilor, păşind peste milioane de cadavre ostăşeşti… această bandă, pe cât de neruşinată, pe atât de talentată, a contribuit mai mult decât toate armatele ruseşti la extinderea frontierelor Rusiei de la Nipru şi Dvina, peste Vistula, până la Prut, Dunăre şi Marea Neagră… Anume ea a făcut din Rusia o ţară mare, puternică, ce ar impune frică, deschizându-i-se calea spre dominaţia mondială…” Evident că această „bandă diplomatică criminală” a determinat politica de cuceriri teritoriale ale Imperiului Rus şi faţă de arealul populat de români, pe care 1-a ocupat de mai multe ori, răpindu-i până la urmă teritoriile până la Prut, Dunăre şi Marea Neagră.
Poporul român lupta de veacuri să scape de jugul otoman. Erau lupte de eliberare naţională. Forţele însă adesea erau inegale. S-a ajuns la concluzia că numai lupta poporului cu aliaţii din afară poate duce la eliberarea mult râvnită. Înaintaşii noştri au crezut că vor putea fi ajutaţi în lupta lor pentru eliberare de către Rusia, însă speranţa lor, care s-a transmis şi poporului, s-a dovedit a fi o iluzie.
Şovinismul rus s-a folosit în permanenţă de dorul de libertate al românilor în scopurile sale expansioniste. Numeroşi agenţi ruşi erau infiltraţi în Principate pentru a propaga şi ideea că Rusia le este „eliberatorul adevărat”. Aceasta era o tactică de decenii a diplomaţiei ruse, despre care scria şi F. Engels: „…guvernul rus de multă vreme folosea situaţia sa extrem de favorabilă în sud-estul Europei. Sute de agenţi ruşi cutreierau prin Turcia, insuflând creştinilor greco-ortodocşi că împăratul ortodox e căpetenia, ocrotitorul firesc şi izbăvitorul bisericii orientale asuprite, chemat în cele din urmă s-o elibereze”. Şovinismul rus avea şi alte motive perfide: „ţarismul înfăptuia orice acaparare de teritorii, orice violenţă, orice oprimare nu altfel decât sub pretextul luminării, liberalismului, eliberării popoarelor”.
Poporul român şi înaintaşii lui au fost înşelaţi de către autocraţia ţaristă, care îşi urmărea doar interesele sale expansioniste şi nu avea intenţie să ajute cu adevărat poporul român în lupta sa de eliberare naţională. Mai târziu despre înşelăciune va scrie şi V. Lenin: „Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna jertfe naive ale înşelăciunii şi autoînşelăciunii în politică, până nu se vor învăţa să descopere în dosul frazelor, declaraţiilor, făgăduielilor cu caracter moral, religios, politic, social interesele unora sau altora…” Înşelarea şi autoînşelarea victimelor au fost folosite cu măiestrie veacuri la rând de şovinismul rus pentru a atrage popoare întregi, inclusiv poporul român, ca aliaţi în războaie. Războaiele ruso-turce din secolele XVIII şi XIX sunt exemple elocvente în acest sens. În primul rând, trebuie să subliniem şi să reţinem că războaiele ruso-turce din anii 1711, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1791,1806-1812 au fost duse cu preponderenţă în arealul vital al poporului românesc. Deci nu pământul turcesc sau rusesc a servit ca arenă de lupte, fiind pârjolit şi supus unor mari distrugeri de atâtea ori, nu populaţia paşnică turcă sau rusească a suferit direct de pe urma greutăţilor şi urgiilor acestor 5 războaie, ci mult pătimitul popor român a purtat povara acestora, a suferit toate fărădelegile legate de ele. Armatele ruse nu aduceau zeci de mii de care cu alimente şi furaj din Rusia pentru războaiele care durau ani întregi. Unităţile şi detaşamentele de voluntari români au participat activ la toate luptele mari din aceste războaie ruso-turce. Numai la începutul anului 1774, de exemplu, în componenţa oştirilor ruse, după unele calcule ruseşti, erau circa 12 000 de voluntari. La războiul ruso-turc din anii 1787-1791 de partea armatei ruse au participat peste 12 000 de voluntari români moldoveni. La începutul războiului din 1806-1812, între Bug şi Nistru fuseseră organizate 4 regimente, în cea mai mare parte din voluntarii care participaseră la războaiele ruso-turce din trecut. În timpul războiului aceste regimente erau completate din populaţia locală a Moldovei şi Valahiei… Numai în prima etapă a războiului numărul voluntarilor recrutaţi din ambele Principate Româneşti era de peste 20 000 de oameni. De aceea putem conchide sigur că armatele ruse au putut obţine victorii în aceste războaie datorită participării active de partea armatei ruse a unui număr foarte mare de voluntari din Moldova şi Valahia, dar şi graţie susţinerii şi ajutorului substanţial primit din partea populaţiei paşnice a Principatelor Române. F. Engels, care mai era numit de prieteni şi „generalul”, deoarece cunoştea foarte bine tactica şi strategia militară, scria despre Rusia şi aliaţii ei: „Pe ea (pe Rusia ţaristă - n.a.) o pot aranja doar astfel de războaie în care aliaţii Rusiei să poarte povara de bază, expunându-şi teritoriul, prefăcut în teatru al operaţiilor militare, pustiirilor şi să mobilizeze un număr cât mai mare de luptători”.
Acestea sunt doar unele argumente, expuse foarte succint, despre importantul aport al românilor moldoveni şi valahi la victoriile asupra otomanilor în războaiele ruso-turce. Mii şi mii de voluntari şi ostaşi români şi-au vărsat sângele în aceste războaie, cot la cot cu soldaţii ruşi, sperând că luptă pentru libertatea patriei şi independenţa poporului. Clica diplomatică rusă însă nu numai că n-a protejat şi interesele moldo-valahilor, aliaţilor mult pătimiţi ai Rusiei, nu numai că a profitat de aceste victorii doar în interesul Rusiei imperiale, dar până la urmă răpise chiar Moldovei, prin înţelegerea de la Bucureşti cu turcii, teritoriul dintre Nistru şi Prut, numindu-1 Basarabia. Aceasta a fost recunoştinţa Rusiei imperiale faţă de aliaţii ei moldo-valahi, slăbiţi, ce s-au ales cu pierderi enorme, cu suferinţe de nedescris nu numai în perioadele războiului 1806-1812, ci şi în toate războaiele ruso-turce din sec. al XVIII-lea, care toate, cu excepţia celui din anul 1711, i-au adus Imperiului Rus extinderea posesiunilor teritoriale.

ACELAŞI MULT PĂTIMIT POPOR SUPUS UNOR CUCERIRI REPETATE

Apreciind rezultatele Păcii de la Bucureşti, dar şi cele ale Congresului de la Viena, Engels remarca: „Turcia trădată de Franţa a încheiat în 1812 Tratatul de pace de la Bucureşti, jertfind ruşilor Basarabia. Congresul de la Viena i-a adus Rusiei Regatul Poloniei, astfel că la ea au fost alipite aproape nouă zecimi din teritoriul prezent al Poloniei, dar mai important decât toate era acea poziţie pe care ţarul o ocupase acum în Europa. Rusia încă niciodată nu atinsese o situaţie atât de puternică. Dar cu aceasta ea a făcut încă un pas peste hotarele sale naturale. Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai avea totuşi, nu vreau să zic îndreptăţire, dar oarecare iertare, apoi atitudinea faţă de cuceririle lui Alexandru, despre aceasta nu poate fi nici vorbă. Finlanda e ţara finlandezilor şi suedezilor, Basarabia a românilor, Polonia congresistă, ţara polonezilor. Aici nici nu se poate vorbi despre reunirea triburilor dispersate, ce poartă nume ruseşti. Aici noi avem de a face cu o cucerire violentă deschisă a regiunilor străine, cu un adevărat jaf.”
Clica diplomatică rusă nu ţinuse cont de nimic. Ea răpise o jumătate din Moldova, teritoriul ei dintre Nistru şi Prut, dezmembrând încă o dată arealul poporului, afectând integritatea teritorială a Moldovei, care cu o sută de ani în urmă era recunoscută de ţarul Rusiei Petru cel Mare ca ţară suverană.
Pământul Moldovei şi Valahiei aparţinea întregului popor din ambele Principate, cel puţin din motivul că poporul lor era acelaşi, avea aceeaşi limbă şi origine, aceeaşi istorie de luptă comună, uneori în alianţă cu Rusia, împotriva Imperiului Otoman.
Guvernul Ţarist, răpindu-i Moldovei jumătatea ei răsăriteană, n-a cerut consimţământul poporului român din Moldova şi Valahia, n-a cerut învoirea întregului popor al Moldovei, stăpânul direct al acestui teritoriu, n-a fost întrebată nici măcar populaţia română din teritoriul răpit dacă este de acord ca Moldova să le fie prădată şi dezmembrată.
Despre Turcia, care acceptase încorporarea părţii răsăritene a Moldovei în Imperiul Rus, K. Marx scria: „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţine, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Karlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea le răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”. Turcia, cedând Imperiului Rus o jumătate din Moldova, a fost complice criminal al şovinilor ruşi la răpirea Moldovei, care, după cum îşi notase K. Marx: „în timpul ultimei lor ocupaţii în principate, ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat iluziile” românilor moldoveni şi valahi care mai aveau credulitate naivă că Rusia Imperială intenţionează să elibereze cu adevărat Moldova şi Valahia.
Din mulţimea argumentelor expuse anterior putem conchide cu certitudine că Transnistria şi Basarabia, părţi integrante ale arealului poporului românesc, alipite Imperiului Rus, au fost o pradă uşoară şi comodă. Prădaţii, fiind înşelaţi şi autoînşelaţi, i-au ajutat pe prădători ca pe „eliberatori” cu multă încredere şi jertfire. Dacă în războaiele victorioase împotriva turcilor din sec. XVIII moldo-valahii, ca aliaţi ai ruşilor, au suferit pierderi enorme, purtând pe umeri povara grea şi tragediile acestor războaie, în timp ce Imperiul Rus îşi mărea posesiunile teritoriale pe seama lor în alte părţi, apoi în urma războiului din 1806-1812 intransigenta bandă diplomatică îşi ridicase vălul de pe faţa adevăratelor intenţii pe care le avea faţă de Moldo-Valahia, şi realizase ca poporul român din Moldo-Valahia, aliat al învingătorului, să devină până la urmă învins, prădându-i-se o jumătate din Moldova. Prin acest act diplomatic criminal Imperiul Rus va acumula experienţă şi ulterior va mai proceda astfel încă de trei ori şi de fiecare dată faţă de acelaşi pătimit popor român, faţă de acelaşi teritoriu naţional românesc - Basarabia. Despre cazul al doilea va scrie şi Engels: „Românii, ca mulţumire pentru aceea că anume ei le-au adus ruşilor victoria la Plevna, sunt nevoiţi iarăşi să dea propria bucată a Basarabiei…” Al treilea caz de rapt al Basarabiei, dar şi al ţinutului Herţa şi nordului Bucovinei la 28 iunie 1940, ca urmare directă a Acordului secret Stalin-Hitler din 23 august 1939. Al patrulea caz de rapt similar a avut loc în 1947, când U.R.S.S., succesoarea Imperiului Rus, în semn de „recunoştinţă” faţă de România pentru statutul ei de ţară-victimă în al Doilea Război Mondial, dar şi pentru ajutorul substanţial masiv acordat Aliaţilor, deci şi U.R.S.S., în lupta cu nazismul german, iarăşi ia răpit Basarabia, dar şi Bucovina de Nord cu Ţinutul Herţa.

POLITICA ÎN COMUN ŞI „CASA PROPRIE” A FIECĂREI NAŢIUNI

Spre sfârşitul sec. al XlX-lea, referindu-se la pericolul pe care-1 prezintă Rusia ţaristă pentru întreaga Europă, într-o scrisoare adresată social-democratului Ioan Nădejde de la Iaşi, F. Engels atenţiona despre necesitatea promovării unei politici comune în plan internaţional, compătimindu-i totodată pe români: „.. .politica internaţională comună a devenit o necesitate… Voi în România trebuie să ştiţi ţarismul, l-aţi încercat suficient pe experienţa proprie … de două ori capturarea Basarabiei, nenumăratele invazii în ţara voastră”.
Engels pleda pentru oportunitatea de a se produce schimbări. Prevăzând atât apropierea marilor transformări social-politice ce urmau să aibă loc în Imperiul Rus - închisoarea popoarelor, precum şi în relaţiile dintre popoarele întregii Europe, Engels atenţiona: „Nicio naţiune nu poate să devină liberă, continuând în acelaşi timp să asuprească alte naţiuni”; „…egalitatea între naţiuni este tot atât de necesară ca egalitatea între indivizi”; „sincera colaborare internaţională a naţiunilor Europei este posibilă numai cu condiţia ca fiecare dintre aceste naţiuni completamente să comande în propria casă”; „întru a fi asigurată pacea internaţională, este necesar în primul rând de înlăturat toate divergenţele ce sunt posibile între naţiuni, fiecare popor trebuie să dispună de independenţă şi să fie stăpân în casa sa proprie”.
Aceste afirmaţii de pondere ale lui F. Engels confirmă că propria casă vizează teritoriul naţional al unui popor, statul naţional unitar al fiecărei naţiuni suverane.
Partidul Comuniştilor (bolşevic) şi statul sovietic, moştenitorii Rusiei imperiale declarau că realizează în viaţă ideile lui K. Marx şi F. Engels. În realitate însă, decenii în şir au promovat faţă de popoarele vecine o perfidă politică duşmănoasă. Ca argumente doveditoare ne servesc şi nenumăratele exemple de atitudine ostilă a U.R.S.S. faţă de naţiunea română, faţă de statul naţional unitar - România.

( Va urma)

Teodor Filip

România şi războaiele balcanice

In vara lui 1912, profitand de situatia dificila in care se gasea Turcia si indemnate de rusi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru si Grecia se aliara si declarara razboi Turciei pentru posesiunile europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5 octombrie stil vechi). Turcii se aratara mai prejos de cea mai pesimista asteptare, in cateva saptamani toata Tracia, Macedonia si Serbia veche erau in mana aliatilor, turcii aparand doar bariera de la Ceatalgea, din fata Constantinopolelui, si trei cetati, Adrianopol, Scutari si Ianina. Puterile europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic intr-unul european (cum de altfel s-a intamplat doi ani mai tarziu), fortara incheierea unui armistitiu la 3 decembrie, tratativele urmand sa aiba loc la Londra. Trageri de timp, negocieri sterile, apoi o lovitura de stat a junilor turci aduce la putere pe Mahmud Sevket, iar luptele reincep, terminandu-se cu căderea celor trei cetăţi turceşti.
De la declararea razboiului, Romania ii asigurase pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocand principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic impotriva luptei pentru imbunatatirea situatiei crestinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru mentinerea integritatii Turciei. Guvernul roman adaugase insa: „Daca totusi, schimbari teritoriale se vor produce in Balcani, Romania va avea si ea sa-si spuna cuvantul sau”. La Londra, cand era clar ca schimbari profunde se vor produce in Balacani, Romania a cerut o compensatie teritoriala la frontiera disputată a Dobrogei.
Romania a cerut jumatatea nordica a Cadrilaterului, pana la linia Rusciuc – Silistra – Sumla – Varna, deci o fasie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeana, pana la limita Turtucaia – Balcic, teritoriu locuit predominant de turci, apoi de gagauzi, bulgarii fiind in minoritate. Era nevoie de aceasta compensatie, in ideea ca Bulgaria se marise considerabil si devenise extrem de agresiva fata de vecinii ei, o atitudine imperialista sustinuta din umbra de catre Rusia. Iar aceasta linie este o necesitate strategica, din punct de vedere militar.
Linia care o face spre sud-est asigura protectia capitalei noastre la un atac dinspre sud. Bucurestiul este la o distanta mica fata de Dunare, orice fortare a fluviului de catre o armata amenintand direct capitala. Dar existenta liniei de frontiera spre sud-est asigura protectia capitalei, prin faptul ca o armata ce ar incerca sa treaca fluviul va putea fi atacata din flanc de pe aceasta linie, sau i-ar fi taiate liniile de comunicatii. Exact asa s-a intamplat in 1916, cand armata germano-bulgaro-turca a lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucuresti, in ciuda superioritatii lor, ci pentru a nu fi atacati din flanc, mai intai au trebuit sa respinga trupele noastre pana in Dobrogea, abia apoi sa treacă Dunărea spre Bucureşti.
La pretentiile Romaniei, Bulgaria cere protectia Rusiei, iar aceasta merge atat de departe incat la 30 ianuarie ne trimite o nota in care ameninta cu razboiul. Incurajati de rusi, bulgarii refuza orice tratative. Atat Rusia, cat si Austro-Ungaria erau direct interesate in Balcani si faceau manevrele si presiunile de rigoare. Tergiversarile tipic balcanice in semnarea pacii ii exasperara pe englezi pana intr-atat incat la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic, a trimis o nota presei si delagatiilor: „Sir Edward Grey a instiintat pe delegatii balcanici ca acei care doresc sa semneze preliminariile pacii trebuie sa o faca fara intarziere. Cei care nu sunt dispusi sa semneze, vor face mai bine sa paraseasca Londra, deoarece e inutil pentru ei sa ramana aici si sa continue o discutie al carei unic rezultat e o amânare fără de sfârşit”
Doua zile mai tarziu, delegatii semnara pacea prin care Turcia ceda toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliati pentru impartirea prazii se muta in Balcani si in capitalele statelor interesate, Rusia facand eforturi pentru a impiedica izbucnirea unui razboi intre aliatii de ieri, iar Conferinta ambasadorilor de la Petersburg lua asupra ei sarcina de a aplana conflictul bulgaro-roman pe chestiunea graniţei dobrogene.

Al doilea război balcanic şi intervenţia României

Megalomania si agresivitatea Bulgariei se accentuara, pretentiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei intrecand orice asteptari. Simpatia Rusiei se muta asupra Serbiei, in timp ce Austro-Ungaria sustinea Bulgaria, in dorinta ei de a slabi Serbia si eventualele ei pretentii asupra teritoriilor locuite de sarbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Razboiul intre fostii aliati devenise inevitabil, iar acum sarbii si grecii fac propuneri de alianta Romaniei, desi initial toti o doreau in afara disputelor. Cancelariile europene se indreptau tot mai mult asupra Romaniei, devenita factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.
Desi tarul Nicolae al Rusiei amenintase direct pe cei ce ar porni razboiul intre frati, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al tarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlantuira un atac devastator asupra sarbilor pe intregul front. Cu toate ca exista o alianta secreta intre Romania si Puterile Centrale, intre care si Austro-Ungaria, inca din 1883, interesele Romaniei si opinia publica ii cereau sa mearga impotriva bulgarilor sustinuti deschis de Austro-Ungaria.
La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.
Intentia comandamentului roman era sa ocupe Cadrilaterul cu o armata secundara si in acelasi timp forta principala sa treaca Dunarea si sa inainteze rapid catre Sofia spre a dicta incetarea razboiului si incheierea pacii. Regele Carol trecea pentru a doua oara Dunarea in fruntea armatei romane. Prima data pentru a aduce independenta Romaniei si sa ajute la crearea statului bulgar. A doua oara, 36 de ani mai tarziu, pentru a da o lectie vecinului ingrat si agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor. Corpul V de armata, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezerva, ocupa Cadrilaterul pana la linia Turtucaia – Balcic. In acelasi timp masa principala trecuse Dunarea intre Bechet si Turnu Magurele. Corpul I armata si divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, indreptandu-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apuca oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicatii Ferdinandovo, taind retragerea din fata sarbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigada bulgara trecuse deja de Ferdinandovo si se indrepta spre Sofia prin pasul Ginci, cand ariergarda intra in contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevra foarte bine, incat bulgarii, desi superiori, crezura ca au in fata trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediata de generalul Sirakov si interceptata de romani, acesta spunea ca are in fata avangarda unui corp de armata cu sapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizara si intreaga brigada a fost luata prizoniera de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii si prizonierii fiind dezarmati si lasati să se întoarcă la casele lor.
Sub protectia acestei flancgarde, corpurile II, III si IV, cu o divizie independenta de cavalerie si cateva divizii de rezerva trecura Dunarea pe la Corabia. Podul pregatit dinainte, construit din portiere de cate cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat in sapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii romani. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre inaintara cu viteza in cateva zile fiind in Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupand trecatoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din inaltimea pasului, soldatii romani vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii romani, utilizand pentru prima oara aeroplanul in razboi, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era la Etropol, iar elemente inaintate la Tatar-Bazargic, inaintand pana la 10 km de Filippopol, recunoasteri de patrule facura legatura cu armata greaca.
In 18 zile armata romana fusese mobilizata, concentrata, trecuse Dunarea si ajunsese la 20 km de Sofia si 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii si facuse legatura cu armata greaca. Capitala inamica, Sofia, lipsita de aparare, era la dispozitia romanilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresa regelui Carol al Romaniei rugamintea de a stopa inaintarea trupelor romane, declarandu-se gata de a primi conditiile Romaniei si a incepe tratativele de pace. Interventia din Bulgaria a aratat capabilitatile si entuziasmul armatei romane, prezentandu-se la mobilizare un numar mult mai mare decat cei chemati, dar a relevat si unele slabiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din pacate, in entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.
Pacea s-a incheiat la Bucuresti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. Romania iesise din acest razboi cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil marit, dar si cu un dusman implacabil in care toata ura nascuta din invidie, deziluzie si umilinta indurata lua proportii exaltate. Desi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucuresti, recunostea ca Bulgaria achita nota de plata la care o condamnase lacomia si miopia ei politica.
Si datorita interventiei in razboiul balcanic, relatiile Romaniei cu Puterile Centrale au continuat sa se raceasca iremediabil, in schimb Romania se apropia din ce in ce mai mult de alianta franco-rusa. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei.”

Urmările până azi

Cand Romania a intrat in razboiul mondial, a fost asigurata de rusi ca nu trebuie sa-si faca probleme cu bulgarii, deoarece acestia nu vor indrazni sa lupte impotriva eliberatorilor si protectorilor lor. De aceea ne-au promis doua divizii in Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine belicoasa. Chiar si soldatilor rusi din aceste divizii li s-a spus ca in cazul putin probabil in care ar fi atacati, sa strige tare „Ruskii!” si bulgarii ii vor lăsa în pace.
Nu numai ca nu s-a intamplat asa, dar Bulgaria a atacat in Cadrilater fara declaratie de razboi, aceasta fiind trimisa a doua zi. Un alt eveniment in razboaiele moderne, cand atacul a fost dat inainte de a se trimite vreo declaratie de razboi a fost numit „Ziua infamiei”, respectiv 7 decembrie 1941. Declaratia de razboi ar fi trebuit inmanata la Washington chiar in momentul atacului, dar din cauza redactarii dificile a declaratiei si a decodificarii incete a mesajului cifrat de la Tokio catre ambasada japoneza, a fost inmanata cateva ore mai tarziu. Si a fost „ziua infamiei”.
Tot bulgarii s-au comportat cu brutalitate in timpul ocupatiei, tot ei au rasturnat statuia lui Ovidiu din Constanta , in ideea ca aceasta provincie va ramane pe veci a lor, deci sa stearga tot ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat dusi din Dobrogea chiar daca razboiul era terminat si ei invinsi.
In 1940, cand dupa ultimatumurile si cedarile Basarabiei si nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situatia noastra era mai dificila, bulgarii au cerut Cadrilaterul. L-am cedat si am facut si schimburi de populatie, pentru a nu rămâne vreun motiv de dispută.
Din fericire, astazi suntem aliati in NATO si UE, dar nu putem sa nu remarcam excesele de malitiozitate si superioritate la adresa noastra cu fiecare ocazie, desi ar fi bine ca fiecare sa-si vadă bârna din ochiul lui mai întâi.
Dar exista un aspect in care politica si apucaturile bulgarilor nu s-au schimbat: tratamentul fata de minoritati. Bulgarii au o lunga istorie in incercarile lor de deznationalizare a minoritatilor, chiar si in perioada comunista, in anii 80, a iesit un scandal serios referitor la practica bulgarizării numelor etnicilor turci.
Acelasi lucru se petrece chiar si astazi fata de minoritatea romana, ca o constanta, ieri aromanii din Macedonia si azi cei din nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta si situaţia românilor din Bulgaria.
„Romanii din Bulgaria se pot imparti intr-un sector timocean, un sector dunarean (care se intinde de la raul Timoc si pana la litoralul Marii Negre) si un sector, in interiorul tarii si al Muntilor Balcani. Sub raportul numarului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate in statistici cat mai putini, exista numeroase statistici credibile, citate mai recent, dupa care numarul romanilor din Bulgaria s-ar ridica la 250 000 iar al aromanilor la 150 000. Dupa alte statistici, numarul real al acestora ar fi cel putin dublu.” (http://www.gid-romania.com, sectiunea despre romanii din Bulgaria). Mai mult, comunitatea romaneasca nu este recunoscuta de catre oficialitati, tocmai intr-un stat UE care s-a angajat sa protejeze drepturile minoritatilor. Din pacate, nici statul roman nu este prea interesat de pastrarea identitatii culturale a acestor frati, altfel nu ne explicam tacerea continua asupra acestui subiect, mai ales cand exista posibilitatea unor negocieri directe, intre vecini şi aliaţi.
Cu toate acestea, o raza de speranta care poate fi si o lectie data clasei noastre politice: astazi, un afacerist roman din SUA, George Brailoiu, a dat 406000 de euro pentru intreaga colectie de manuscrise Emil Cioran scoasa la licitatie in Franta. A declarat ulterior ca o va dona statului roman. Un gest extraordinar al unui roman adevarat, un afacerist necunoscut noua, spre deosebire de alti celebri autohtoni ce ies in evidenta prin echipe de fotbal sau divorturi mediatizate, care nu prea s-au remarcat in astfel de actiuni, ci mai degraba prin afaceri controversate.
Aceasta este o adevarata palma meritata data clasei politice romanesti. Un gest care ne aduce aminte de alti mari romani ca Emanoil Gojdu sau Vasile Stroiescu. Un roman din diaspora, de departe, la fel ca si alti romani din afara granitelor, unii chiar foarte aproape de noi, pe care ne grabim sa-i uitam sau sa-i ignoram, preocupati de problemele noastre domestice.
Dar poate este mai importanta vesnica noastra balacareala politica interna fara sfarsit, tipic balcanică.

Teodor Filip

O insulă latină într-o mare slavă

In istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intentionau să ne ocupe ori să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic. Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca si areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi. Nu mai există români in câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă in câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani.
“La est de Nistru, de la o comunitate importantă, care la jumătatea secolului trecut se extindea destul de numeroasă şi dincolo de Bug (vezi studiul lui Anton Golopentia din 1942, Românii de la est de Bug), astăzi nu mai putem vorbi de români ca şi de o comunitate, poate doar ca şi de elemente uitate in masa de locuitori de acolo.
Dar cum şi de ce s-a ajuns la o astfel de situaţie care astăzi ni se pare atât de greu de inţeles şi de crezut? Mai ales de ce? De ce românii au fost practic exterminaţi pe vaste teritorii, şi au ajuns sa trăiască majoritari doar in arealul actual? De ce românii protejează minorităţile aflate pe teritoriul lor, în timp ce alţii fac toate eforturile să extermine si să deznaţionalizeze minorităţile române de pe la ei?” (1).
Nimeni nu ar putea da un răspuns satisfăcător la aceste întrebări.
S-ar putea scrie tomuri întregi, mii de pagini, şi tot nu cred că am găsi răspunsurile. Adevărul este unul singur, toţi vecinii noştri de ieri si de azi ar fi mult mai bucuroşi dacă noi nu am fi existat. Sau dacă am fi încetat să existăm, la un moment dat in decursul istoriei. Şi pentru asta nu au precupeţit niciun efort, şi nici astăzi situaţia nu este mult diferită.In disperarea noastra de a gasi un singur vecin despre care sa putem spune ca ne este aliat si prieten (afara de Marea Neagra), ne-am indreptat privirile in jur. Initial, am sperat ca bulgarii ar putea fi acestia, din moment ce dinspre rusi si unguri, mai tarziu austro-unguri, nu aveam la ceva bun sa ne asteptam, dupa istoria insangerata a relatiilor noastre. Istoric vorbind, de la bulgari am fi avut cele mai multe motive sa ne asteptam la o buna relatie, chiar alianta.

Frăţia româno-bulgară

Bulgaria a aparut ca stat pe harta Europei si in urma jertfei noastre de sange care ne-a adus independenta, in razboiul de la 1877-1878, la Plevna, Grivita, Rahova si Smardan. Pana atunci, toti patriotii nationalisti bulgari asupriti de imperiul otoman isi gaseau refugiu si protectie in Romania, de unde isi puteau desfasura fara interventii sau obstructionari activitatea lor nationalista. Dupa aparitia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii Romaniei si Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, dupa detronarea tarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al Romaniei coroana Bulgariei. Manifestul adresat romanilor la 1885 de catre patriotul bulgar Zaharia Stoianov, seful delegatiei venite la Bucuresti spre a pregati uniunea personala a Bulgariei cu Romania, reliefa sentimentele bulgarilor fata de Romania, cel putin atunci. Un fragment: „Nu exista un singur bulgar, mai mult sau mai putin inteligent si patriot, care sa nu fi calcat pamantul liber al Romaniei si sa nu se fi folosit de ospitalitatea frateasca a romanilor. Intr-o epoca de jumatate de secol, intr-o epoca neagra si groaznica pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea atintita asupra malului stang al Dunarii. Tot ce era onest si nobil, tot ce avea vreo initiativa era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocita, tot ce n-a putut sa respire in Bulgaria robita, lucra si traia in sfanta Romanie. Imi aduc aminte, precum isi aduc aminte toti amicii mei, ca cuvintele: Romania, Bucuresti, Ploiesti, Giurgiu, Braila, Galati, si asa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte si egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Cand vreunul din patriotii nostri, prigonit crud de guvernul otoman, scapa in fine din ghearele strainului neindurator, el gasea refugiul intr-un oras al Romaniei. Da, fratilor romani, pamantul vostru a fost pentru noi pamantul fagaduit. La inceputul renasterii noastre nationale, cele dintii voci care ne trezira din somnul robiei, s-au auzit în România. Tara voastra a fost pentru noi focarul luminat al libertatii, speranta in viata noua, in progres. Desi vasali puterilor sultanului, romanii au ingaduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revolutionare, au permis lui Pernovski sa pronunte discursurile sale infocate, au permis lui Liuben Karavelov tiparirea ziarelor „Svoboda” si „Nezavisimosti”. Voi ati permis neastamparatului Botev sa ne trimita „Cuvantul refugiatului bulgar” si apoi sa editeze „Znamea”, organe de publicitate care, daca ar fi aparut acum in Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma tradatorilor patriei noastre mult incercate. Pamantul vostru a hranit pe apostolii libertatii bulgare, pe luptatorii uriasi ai independentei noastre… Salutare dar pamantului sfant al Romaniei, fie binecuvantat! Romania a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.
Dupa eliberarea Bulgariei simpatia poporului roman a ramas nemarginita pentru noi. La 1885, cand dusmanul navali sub zidurile Slivnicei si Vidinului, cand am fost parasiti de Europa intreaga, atunci numai in Parlamentul roman s-a gasit o inima plina de compatimire pentru noi; numai in Parlamentul roman s-a ridicat o voce pentru cauza dreapta a poporului bulgarului… Din Romania ne vin razele binefacatoare ale libertatii, razele desteptarii noastre morale… Cu intristare si amaraciune ne gandim ca pana acum n-am rasplatit cu nimic poporul roman pentru toate acestea. In temelia libertatii noastre zac osemintele fiilor Romaniei , iar noi nici doua cuvinte de multumire n-am pronunţat până acum…” (2).
Impresionanta aceasta dovada de prietenie, nu-i asa? La acel moment parea ca noi si bulgarii vom fi ca fratii, chiar se punea problema unirii sub aceeasi domnie, a regelui Carol I al Romaniei, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe aceasta tema, dupa un document recent descoperit. Atunci, de unde atata ura a bulgarilor impotriva noastra, doar dupa cativa ani? De unde si de ce? Au fost doua lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai nostri in unii dintre cei mai indarjiti dusmani. Dar sa vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.
Dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, in urma caruia Bulgaria a aparut pe harta, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dadea bulgarilor un teritoriu imens, cu iesire la patru mari, respectiv Marea Neagra, Marea Egee, Marea Adriatica si Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lasand sudul in mana Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al sau, respectiv Bulgaria, un teritoriu cat mai vast, pentru a-i fi mai usor sa ajunga la Istambul, cheia Marii Negre si iesirea spre Mediterana, conform planului imperial schitat inca de Petru cel Mare. Cum era si firesc, Rusia vedea in acest razboi si aceasta pace doar o simpla etapa spre intinderea posesiunilor ei cat mai mult spre Istambul, in asa fel incat Marea Neagra sa devina o mare ruseasca.
Stapanind cheia Marii Negre, stramtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt implinit. De aceea, timp de mai bine de doua sute de ani, Rusia a dus nenumarate razboaie impotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum ii spuneau diplomatii secolului XIX, pentru mostenirea acestui imperiu. Cand Rusia, respectiv Imperiul Tarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care isi vedeau amenintate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţărilor. Imperiul Britanic se temea de extinderea rusilor in Asia Centrala, de unde ar fi putut ajunge sa ameninte perla coroanei, India. De aici a izbucnit razboiul Crimeei (1853-1856), unde Franta si Anglia au luptat alaturi de turci impotriva rusilor, pentru a le stavili avantul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei usoare. In urma infrangerii Rusiei, diplomatii occidentali au decis crearea unui bloc solid care sa poata sta in calea ambitiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul.
Cea mai buna solutie gasita este crearea unui bloc romanesc solid, mai ales ca romanii nu erau slavi si s-ar fi impotrivit tendintelor expansioniste ale Rusiei care ar fi incercat sa faca legatura cu slavii sudici, respectiv sarbii si bulgarii. In acest context ar trebui privita unirea de la 1859, doar la trei ani dupa incheierea razboiului Crimeei. Mai ales ca dupa acest razboi, Moldovei i se inapoiaza sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.
La 1878, razboiul ruso-romano-turc aduce independenta Romaniei si aparitia pe harta lumii a Bulgariei, mai intai imensa, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusa aproximativ in limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stapanind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.
Referitor la noi, rusii ne iau sudul Basarabiei si „ne dau in schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stapanit niciodata, deci nu prea aveau cum sa-l dea. Dobrogea, majoritar populata de romani, a fost stapanita de turci pana atunci, iar inainte de acestia a fost in cuprinsul Tarii Romanesti a lui Mircea cel Batran, iar inainte de el, in voivodatul romanului Dobrotici, de unde ii vine si denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Batran, murind fară urmaşi şi-a lăsat voivodatul acestuia.

De la prieteni la duşmani

O poezie intitulata „Cantec de ura”, scrisa de Ivan Arnandofv, poetul curtii din Sofia, membru al comisiei de educatie bulgara, a devenit un fel de Marseilleza a soldatului bulgar si suna cam aşa:
„Soarele a rasarit la orizont, vopsit in sangele dusmanilor. Ce astepti, tinere bulgar? Ridica-ti mainile sus si lasa sa ti le binecuvanteze razele-i insangerate. Iar dupa aceea, vara-le in maruntaiele unei femei tinere, ca sa faci geloasa purpura regala a lui Apollo. Ca tamaia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui cerurilor, fa sa urce boarea sangelui, cea placuta zeilor! Înainte, tinere bulgar, mereu înainte! Covorul pe care-l formeaza trupurile de catifea ale femeilor si copiilor e mai moale ca iarba lui april. Gusta mai intai roua, umple sufletul tau de farmecul fructului delicios al tineretii lor si apoi, cand vei fi beat de voluptate si de eroism, arunci cojile netrebnice si treci peste ele ca pe un covor regal. Potcoavele calului tau sa se infiga in sanul frumoaselor femei, pentru ca laptele ce da viata dusmanilor nostri sa sece. Ce astepti, tinere bulgar? Inainte, mereu înainte!
Copil al uraganului, fa ca tatal tau, pretutindeni pe unde treci. Sa nu ramana piatra pe piatra, nici un prunc sa nu se alinte la sanul mamei sale, nici un batran sa nu se sprijine pe umarul nepotului sau. Arunca testele lor la cainii flamanzi care se ling pe bot salbatic, in noapte, adulmecand apropierea sa si sufletele lor in Tartar, acolo unde genunea se pregateste sa inghita orice suflet nevrednic sa ridice ochii spre lumina Soarelui bulgaresc. Si inainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, sa nu ramana pe ruinele pe care le vei fi semanat decat schelete si spectre si sa nu se urce la cer decat mireasma trupurilor arse, cea placuta zeilor Olimpului bulgar. Înainte, mereu înainte!”, etc. (2).
Interesanta profesiune de credinta, tipica unui popor asiatic, uralo-altaic, pentru care bruma de civilizatie europeana pare ca nu era decat o crusta subtire, gata sa se sparga la orice pornire războinică.
Revenind, doua mari probleme au transformat prietenia si iubirea bulgarilor fata de noi in cea mai apriga ura, pe langa caracterul poporului ca si neam uralo-altaic, cu influente slave, care s-a vazut deodata, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar apoi redus la limita lor etnică.
Prima a fost chestiunea mecedoneană. Populatia aromana din Pind era numeroasa, dar prea risipita si prea departe de granitele tarii pentru a putea fi subiectul unei actiuni de incorporare a ei in granitele statului roman. De aceea toate actiunile statului roman au fost de pastrare a caracterului ei etnic, dar si acestea foarte timide. Dar in contextul luptei popoarelor balcanice pentru mostenirea putredului Imperiu Otoman, populatia aromana a devenit victima, prinsa intre actiunile de grecizare si cele de bulgarizare. Iar acestea se manifestau cu violenţă, cu flinta, cu cuţitul şi cu toporul.
Aromanii erau prinsi intre bandele de antarti greci si cele de comitagii bulgari. Nu cred ca s-ar putea scrie vreodata o istorie completa a suferintelor aromanilor in acea perioada, precum si a celor ramasi chiar si astazi prada actiunilor de eradicare a neamului lor, de stergere cu desavarsire a oricaror urme ale apartenentei lor la neamul aroman, ramura a romanilor. La fel s-a intamplat si se intampla cu toti romanii ramasi inafara granitelor statului roman, fie ca vorbim de cei aflati astazi in componenta Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai exista romani in imensa mare slavă sau fino-ugrică.
Bulgarii au procedat cu metoda in starpirea populatiei aromane pretutindeni unde a gasit-o, folosind violenta extrema, inclusiv asasinatele in masa. Nu a fost indeajuns, a ucis si inafara teritoriului sau, si nu s-a sfiit sa o faca chiar pe teritoriul Romaniei, tara careia ii datora atât de mult. In luna iunie a anului 1900 profesorul Mihaileanu, unul dintre conducatorii miscarii nationale aromanesti este asasinat pe strazile Bucurestilor de catre un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu această misiune specială.
Capetenia comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat si multe altele, tocmai de la Bucuresti. Opinia publica romaneasca se revolta si un conflict militar este evitat cu multa greutate. Autorii morali ai crimei au fost dati in judecata de nevoie de catre bulgari, dar au fost achitati de justitia bulgareasca si dusi in triumf de populatia Sofiei. O tot mai mare aversiune contra României câştigă teren.
A doua a fost problema Dobrogei.
La Congresul de la Berlin, Rusia oferise Romaniei Dobrogea ca o compensatie pentru rapirea din nou a celor trei judete din sudul Basarabiei. Teritoriul oferit de rusi cuprindea si cea mai mare parte a Cadrilaterului, ca doar nu dadeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci in stapanirea Imperiului Otoman. In urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia razbunatoare propusese congresului o frontiera sudica ce trecea imediat pe la sud de linia ferata Cernavoda – Constanta. Interventia Frantei a facut ca frontiera sa fie stabilita ca o linie trasa intre un punct la rasarit de Silistra si Mangalia inclusiv.
Urmau o serie de stipulatiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixta, care s-a tergiversat pana pe la 1880, cand a fost trasata net defavorabil pentru Romania, in urma reavointei delegatilor rusi. Romania a declarat ca nu accepta aceasta frontiera si si-a rezervat dreptul sa ceara aplicarea stricta a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase vointa congresului, lasand in mainile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apararii intregii regiuni, ca si o permanenta amenintare impotriva Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreapta, ci facea doua intranduri dintre care unul se apropia pana la 35 km de linia ferata strategica Cernavodă-Constanţa.
Intre timp ostilitatea Rusiei fata de Romania crestea din ce in ce mai mult, rusii vazand in ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar o etapa in planul lor expansionist. Revenirea Dobrogei la Romania era necesara, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezolutiile congresului, din moment ce nu doreau o legatura directa intre rusi si „fratiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmarea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-si asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Marii Negre şi poarta spre Mediterana.
Mai mult, cresterea cat mai mare a Bulgariei in dauna tuturor, prin acest aliat fidel si devotat urmand sa controleze intreaga regiune. Iar bulgarii au prins ideea din zbor, devenind rosi de ambitii imperiale nemasurate si nejustificate. Numai ca si un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv intre Rusia si Bulgaria din 1909, menit sa-l inlocuiasca pe cel din 1902, cuprinde si urmatoarele: „In cazul unei reusite fericite a unui razboi impotriva Austro-Ungariei si Romaniei… Rusia se angajeaza sa faca tot posibilul pentru marirea teritoriului bulgar cu localitatile cu populatie bulgara, situate intre Marea Neagra si malul drept al Dunarii.” O forma oarecum neutrala care ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.

Surse: 1. http://www.badpolitics.ro;
2. http://blogenciclopedia.blogspot/com/domnia-lui-mihai-viteazul-proiect.html

ADEVĂRATUL STATUT AL ROMÂNIEI ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

În istoria contemporană, problema acţiunilor comune ale României şi Germaniei contra U.R.S.S. a fost, şi rămâne, una dintre cele mai controversate. Acest subiect foarte incitant, tratat decenii în şir superficial şi unilateral, azi impune pregnant înlăturarea enormităţilor tendenţioase de odinioară. Un aspect esenţial al acestui subiect este şi statutul României în cel de-al Doilea Război Mondial e de agresor sau de victimă? Dezmembrarea României de către U.R.S.S. şi Germania hitleristă în 1940 atribuie fără echivoc României statutul de ţară-victimă. Acesta nu s-a schimbat odată cu deschiderea ostilităţilor contra U.R.S.S. Şi atunci, şi ulterior, fiind în mrejele agresorilor - Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria şi Germania, România nu mai era nici liberă, nici completamente suverană, pentru ca deciziile să şi le ia ca ţară independentă.
Luptând cu agresorul comunist, România continua să fie în legitimă apărare, chiar şi atunci când trecuse cu ostilităţile pe teritoriul U.R.S.S., deoarece aceasta din urmă n-a întreprins nimic pentru a-şi demonstra fie regretul, fie vreo acţiune diplomatică pentru aplanarea animozităţilor provocate prin răpirea teritoriilor româneşti la 1940, deşi arsenalul posibilităţilor era destul de impunător. De exemplu, dacă idealurile sacre de adevăr, dreptate, pace, echitate n-ar fi fost pentru intransigentul agresor sovietic doar fraze demagogice, lesne ar fi putut să-i schimbe României statutul de ţară-victimă prin cererea unui armistiţiu şi a unei păci separate cu ea; să recunoască existenţa înţelegerilor secrete cu Germania, a drepturilor României asupra teritoriilor sale naţionale - Basarabia, nordul Bucovinei cu ţinutul Herţa, anexate la 28 iunie 1940, recunoscând, totodată, şi prejudiciile umane şi materiale aduse României. Iar pentru a o îndupleca să accepte o pace separată, era logic să-i fi propus ca recompensă şi cedarea arealului românilor moldoveni din Transnistria. Astfel U.R.S.S. ar fi încercat să realizeze faţă de România unul dintre principiile fundamentale de drept: „să dai fiecăruia ceea ce e al lui”. Semnarea unei păci separate cu România, eventual, era şi în interesul U.R.S.S., deoarece astfel trupele române ar fi fost nevoite să părăsească frontul sovietic… Totuşi niciuna dintre aceste posibilităţi n-a fost materializată şi România a fost nevoită să continue lupta cu agresorul.
În consecinţă, statutul României de ţară-victimă a rămas neschimbat, iar U.R.S.S. n-a întreprins nimic pentru a-şi schimba propriul statut de putere agresoare faţă de România. În baza acestora, U.R.S.S. nu avea niciun temei să învinuiască România de deschiderea ostilităţilor împotriva ei.
Prin susţinerea falsei idei privind vina României în cel de-al Doilea Război Mondial decenii în şir s-a urmărit sustragerea atenţiei opiniei internaţionale de la adevăratul agresor - U.R.S.S. în pofida realităţii, raţiunii şi argumentelor diplomatice româneşti în faţa lumii întregi, România a rămas până azi etichetată ca „agresor”, deoarece „…a participai alaturi de ea (Germania -n.a.) împotriva Uniunii R.S.S… poarta partea sa de răspundere în acest război”. Pentru „partea sa de răspundere” România n-a „plătit” doar cu simple etichetări eronate la adresa ei, ci şi cu pierderi considerabile umane, teritoriale, economice…
Că România nu a fost agresor în cel de-al Doilea Război Mondial ne demonstrează convingător şi mareşalul Antonescu în insistentele sale declaraţii. Considerând „recuperarea nordului Transilvaniei ca o problemă a politicii naţionale”, mareşalul, la vremea sa, accentuase de mai multe ori că România nu va accepta compensarea Transilvaniei de Nord cu teritorii de peste Nistru. La propunerea germană „luaţi la est cât vreţi!”, Antonescu a răspuns: „România nu se maghiarizează la Vest şi nu se slavizează la Est”.Adică, chiar dacă era toiul războiului şi România era silită de împrejurări şi agresori să ridice armele împotriva unuia dintre ei, mareşalul era conştient că trupele române luptă doar pentru a recupera ceea ce aparţine României, şi nu pentru anexiuni

ADMINISTRAŢIE CIVILĂ ROMÂNEASCĂ ÎN TRANSNISTRIA PE VREME DE RĂZBOI?!

E adevărat că, în perioada 19 august 1941-29 ianuarie 1944, România a administrat teritoriul dintre Nistru şi Bug, dar aceasta avusese loc „la propunerea” lui Hitler şi a fost acceptată pe vreme de război ca o necesitate militară. În toiul războiului, la 14 august 1941, Hitler îi adresase lui Antonescu o scrisoare prin care îi propunea să ia în primire siguranţa teritoriului dintre Nistru şi Nipru. La 17 august, în scrisoarea sa de răspuns Antonescu, într-o manieră de executor supus, îi scria lui Hitler: „Îmi asum, conform dorinţei Excelenţei Voastre, paza, ordinea şi siguranţa în teritoriul dintre Nistru şi Nipru”. Invocând „lipsa de mijloace şi organe administrative instruite”, Antonescu accentua faptul că România poate prelua „răspunderea pentru administrarea şi explorarea economică numai a spaţiului dintre Nistru şi Bug”. Este evident că faţă de oferta lui Hitler, care avea la bază şi motive politice, de a atrage România într-o expansiune spre Est, Ion Antonescu era hotărât, în ceea ce priveşte administrarea, să nu depăşească linia Bugului. Atunci când Hitler îi ceru lui Antonescu să ia în primire siguranţa teritoriului menţionat, el avea în vedere, în primul rând, aspectul menţinerii siguranţei militare. Era vreme de război. în stânga Nistrului, ca şi în alte regiuni ocupate de trupele germane, moneda de circulaţie era Reichskreditkassenschein (R.K.K.S.), rublele fiind retrase la cursul de 10 ruble = 1 R.K.K.S. Cu toate acestea, mareşalul Antonescu nu a decis ca în Transnistria să fie instituită o administraţie militară de ocupaţie, specifică situaţiei de război, ci a creat Guvernământul Civil al Transnistriei.
Pentru a menţine siguranţa şi ordinea publică, Guvernământul Civil al Transnistriei a emis mai multe ordonanţe autoritare, adecvate intereselor şi mentalităţii localnicilor. Ordonanţele nr. 1 şi nr. 2, emise la 28 august 1941, prevedeau acţiuni de necesitate urgentă referitoare la apărarea patrimoniului public din regiune şi la reluarea activităţii fostelor colhozuri şi sovhozuri. învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit pentru toţi copiii. în perioada administraţiei româneşti în Transnistria numai numărul şcolilor primare care funcţionau era de 2 200, dintre care 311 româneşti, 1 677 ucrainene, 150 ruseşti, 70 germane şi 6 bulgare. Dacă până la instaurarea regimului sovietic în Transnistria funcţionau 1 017 biserici şi case de rugăciuni, 13 mănăstiri şi schituri, în care îşi desfăşurau activitatea religioasă 890 de preoţi şi 384 de călugări, apoi, după 23 de ani de regim sovietic, autorităţile române au găsit în Transnistria doar o singură biserică ce mai funcţiona: cea a Cimitirului nr. 2 din Odessa. 363 de biserici fuseseră închise sau transformate în localuri profanatoare, 269 au fost distruse parţial, iar 258 au fost distruse în întregime. Cu înfiinţarea Misiunii Ortodoxe Române pentru Transnistria la 15 august 1941, care avea iniţial sediul la Tiraspol, apoi la Odessa, numai în primul an de activitate au fost sfinţite şi redeschise peste 500 de biserici. Misiunea a depus eforturi susţinute pentru deschiderea şi în continuare a bisericilor şi mănăstirilor. Astfel, în 1943, numai în oraşul Odessa funcţionau 29 de biserici restaurate, iar în întreaga provincie numărul lor ajunsese la 474, alte 118 biserici erau în curs de reparaţie, 41 în construcţie. în Transnistria, la lucrările civile din rândul localnicilor participau 29 266 de funcţionari, dintre care 8 207 pentru administraţia centrală, iar 21 059 pentru cea locală. Din România sosiseră doar 8 445 de funcţionari, dintre care 3 216 au fost repartizaţi în administraţia centrală, iar 5 229 în cea locală.
La data preluării de către administraţia românească a regiunii Transnistria, numărul populaţiei era de cea 2 236 226 de locuitori. La 6 noiembrie 1942, şeful Marelui Cartier General, generalul A. Ioaniţiu, semnase documentul Instrucţiunii asupra modului cum trebuie să se comporte trupele cu populaţia civilă în ţinutul de la Est de Nistru, care stipula că „…prin măsurile administrative luate se urmăreşte a se asigura populaţiei un tratament bun şi drept”. Ofiţerii şi soldaţii au fost atenţionaţi să se comporte cu populaţia civilă cu bunăvoinţă, inclusiv să nu-şi însuşească bunurile cetăţenilor. Acei care încălcau prevederile instrucţiunilor urmau să fie sancţionaţi, inclusiv comandanţii care nu luau măsurile necesare pentru prevenirea unor asemenea acte. Atitudinea autorităţilor româneşti faţă de populaţia din Transnistria a fost, în linii mari, tolerantă, chiar dacă au existat anumiţi funcţionari care au abuzat de prerogativele de serviciu. Din astfel de motive a fost emis Ordinul nr. 35 3 47 din 20 iunie 1942 prin care erau date dispoziţii prefecţilor să interzică cu desăvârşire aplicarea pedepselor corporale, atrăgându-li-se, totodată, atenţia la măsuri de sancţionare pentru persoanele vinovate. Evident că acestea nu reprezintă tabloul complet al activităţii Guvernământului Civil al Transnistriei. Argumentele expuse totuşi sunt concludente pentru a afirma cu siguranţă că, deşi era vreme de război, Administraţia română din Transnistria nu a instaurat un regim de ocupaţie distructivă şi degradantă specifică vremii de război, ci o Administraţie Civilă organizată şi constructivă, bazată pe principiile înaltelor valori umane ale civilizaţiei, de revenire la valorile religioase strămoşeşti, de realizare şi menţinere a unui climat de cultură şi civilizaţie. Acestea fiind realizate pe vreme de război nici măcar nu pot fi comparate cu cele făptuite pe vreme de pace de U.R.S.S., în primii ani de pretinsă „eliberare”, faţă de populaţia autohtonă din Basarabia, ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, supusă la arestări, exterminări şi deportări în masă, la exproprieri şi delapidări, foametei organizate din 1946-1947 etc.
E regretabil să constatăm că astăzi, după cea 70 de ani de la acea vreme de război, administraţia „paşnică” din Transnistria, pe vreme de pace, şi-a permis, şi încă îşi mai permite, faţă de populaţia autohtonă şi faţă de copiii ei ceea ce Administraţia română nu-şi permitea nici pe vreme de război.

DE CE LENIN NU A RECUNOSCUT LIBERTATEA BASARABIEI ŞI UNIREA EI CU ROMÂNIA

Un răspuns plauzibil la această întrebare ar face lumină şi ar scoate în evidenţă multitudinea de greşeli, mari şi mici, comise de U.R.S.S., ce mai au repercusiuni nefaste până în zilele noastre. În perioada sovietică, când numele lui Lenin era zeificat, când chiar greşelile îi erau luate drept adevăr demn de urmat în acţiuni, cum să nu ne amintim chiar de atenţionarea aceluiaşi V. Lenin: „…dintr-o greşeală mică întotdeauna se poate face una monstruos de mare, dacă în greşeală se insistă, dacă o vom motiva adânc, dacă o vom «duce până la capăt»”.
Una dintre greşelile monstruoase ale lui Lenin a fost nerecunoaşterea libertăţii şi independenţei Basarabiei, precum şi dreptul ei firesc de a se uni cu România, care, de fapt, însemna dreptul la autodeterminare şi realizarea lui, atât de mult promis popoarelor. La 28 decembrie 1919, Lenin scria: „ …anume recunoscând independenţa statelor polonez, lituanian, leton, estonian, finlandez, noi încet, dar neclintit cucerim încrederea celor mai înapoiate, …amăgite şi oprimate de capitalişti, mase de muncitori ale micilor state megieşe”. Dacă Lenin recunoscuse independenţa unor naţiuni ce aveau în comun un teritoriu total de zeci de ori mai mare ca cel al Basarabiei, de ce a evitat să recunoască libertatea şi independenţa încă a unei mici gubernii, ieri colonie?
Cauza principală a nerecunoaşterii de către Rusia Sovietică a unirii R.D. Moldoveneşti cu România considerăm că a fost una de interes financiar. Recunoaşterea ar fi însemnat implicit înapoierea către România a tezaurului ei naţional, dus în 1916 şi 1917 in Rusia. În acea perioadă „…banii pentru Lenin erau nu atât un element al pieţei, complet distrusă de bolşevici, cât o armă politică, un mijloc de atingere a scopurilor comuniste”. Tezaurul Românesc, odată nimerit în mâinile lui Lenin, devenise o convenabilă armă politică împotriva naţiunii române, pe care doreau să o păstreze cu orice preţ. Acest fapt a fost înţeles just şi de ambasadorul român C. Filaliti, încă în timpul tratativelor sovieto-române din august 1921 duse cu L. Karahan, şeful delegaţiei sovietice, locţiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Externe care scria în telegrama trimisă Ministerului de Externe: dat fiind că tot avem o valoare negustorească în tezaurul nostru …nu ne vor da un leu, …a relua relaţiile cu bolşevicii ar fi să facem jocul lor, fără niciun profit pentru noi… ”
Lenin, fiind inspirat de rezultatul absolut fantastic al evenimentelor din octombrie 1917, credea că cu aceeaşi uşurinţă bolşevicii şi aliaţii lor vor acapara puterea şi în alte ţări ale Europei, iar apoi şi pe întreaga planetă… în Manifestul Congresului al II lea al Internaţionalei Comuniste, scris la indicaţia lui Lenin şi aprobat de el, se declară direct: „Războiul civil în întreaga lume e la ordinea zilei. Drapelul său este Puterea Sovietică”.
La 23 iunie 1920, Lenin îi scria lui Stalin cu satisfacţie: „Situaţia din Komintern e minunată. Zinoviev, Buharin, dar şi eu gândim că ar urma să stimulăm o revoluţie imediată în Italia, iar pentru aceasta cred că trebuie sovietizată Ungaria, dar poate că şi Cehia şi România… ”
Aceste scopuri urmau să fie realizate cu metode radicale, tiranice, de o cruzime politică fără precedent. În acest context să ne aducem aminte de convingerea lui N.G Cernâşevski, venerat de V. Lenin: „Caracterul mijloacelor trebuie să fie la fel ca cel al scopului, doar atunci mijloacele pot duce spre ţintă. Mijloacele nebune sunt bune doar pentru un scop nebun. Şi K. Marx atenţiona: „… scopul pentru care se cer mijloace nedrepte, nu este un scop drept…”
Dintre ţările vecine, una dintre primele jertfe ale tiraniei totalitare bolşevice urma să fie Polonia, căreia încă în martie 1917 Guvernul Provizoriu îi recunoscuse independenţa şi pe care ea şi-o proclamase în noiembrie 1918.
Analiza documentelor, mai ales ale acelora cur au stat şaptezeci de ani în fondurile secrete ale P.C.U.S , ne spune că Lenin a fost principalul iniţiator al „marşului spre Varşovia” În scopul „sovietizării Poloniei” şi „revoluţionalizării şi Germaniei”. ” Acest război de „pipăire cu baioneta” a Poloniei Lenin voia să-l câştige cu orice preţ, considerând că, in primul rând, din punct de vedere „politic este extrem de important a da o lovitură de graţie Poloniei”.
Pierzând războiul cu Polonia, guvernul sovietic a plătit o contribuţie imensă… de zeci de milioane de ruble aur.” Din ce mijloace? „Acaparând puterea, bolşevicii, doar conform datelor preliminare, au găsit în Banca de Stat aur (lingouri şi monede) în sumă de 1 064 300 000 de ruble aur, fără acele 117 milioane, aşa-numitul „aur românesc” (tezaurul statului român n.a.). Anume din aceste sume, datorită „soluţiei geniale” a lui Lenin, Rusia, nesuferind înfrângere în război cu Germania (!!!), a fost de acord să plătească o contribuţie în mărime de 6 miliaide de mărci. Sovietele au plătit cu aur (aproximativ 245,5 tone), numai Germaniei”. Astfel Rusiei Sovietice îi trebuiau sume enorme ca să-şi poată realiza toate scopurile europene şi mondiale. Vechile rezerve însă se micşoraseră. G.V. Cicerin, comisarul pentru Relaţiile Externe, îi scria lui Lenin: „…noi avem insistentă nevoie de ajutorul Apusului: împrumut, concesii, înţelegeri comerciale… Iar dacă e aşa, atunci nu trebuie să ne scuipăm, ci să ne înţelegem…” Urmărind scopul de a ameliora starea financiară precară a Rusiei Sovietice şi pe contul României, Lenin îl trimite pe Karahan la Varşovia pentru a face târgul cu ambasadorul României Filaliti. Karahan îi declarase: „…această chestiune a socotelilor este din cele mai plicticoase, ea ne-a ţinut în loc vreo 6 luni când am tratat cu polonezii şi probabil că ne-ar lua tot atât de mult dacă am trata-o cu dumneavoastră. Cum dorinţa noastră e să sfârşim cât mai degrabă, dacă suprimăm socotelile, cădem de acord cu uşurinţă asupra celorlalte puncte, în 15 zile dumneata şi cu mine semnăm acordul fără să mai avem nevoie de o altă conferinţă ulterioară şi reluăm relaţiile diplomatice”. Din aceasta se vede clar: Karahan pune accentul pe suspendarea socotelilor financiare. El mai declarase că „…dacă România consimte să elimine pretenţiile sale financiare faţă de Moscova, Rusia Sovietică ar renunţa la problema Basarabiei şi a minorităţilor, …ştiu că Basarabia va rămâne a voastră, dar pentru a dobândi titlul de proprietate, care vă va fi de mare folos mai târziu, trebuie să plătiţi… Nu încerc să neg că vrem să vă facem să plătiţi preţul. Iar acest preţ este… concesii economice şi financiare”. Răspunsul lui Filaliti a fost cât se poate de clar: „…ne propuneţi o târguială. Doriţi să faceţi din Basarabia o monedă de schimb, să renunţaţi la dânsa, dar să scăpaţi şi de darea socotelilor?” În situaţia în care atât Tezaurul, cât şi Basarabia sunt valori patrimoniale de drept ale naţiunii române, răspunsul nu putea fi decât negativ. Pretenţiile Rusiei Sovietice faţă de Basarabia, precum şi problema grupurilor etnice minoritare ce locuiau pe teritoriul ei erau nişte pretexte artificiale ale diplomaţiei sovietice pentru a se eschiva de la înapoierea către România a Tezaurului ei naţional, în timpul târgului Karahan intenţiona sa renunţe la toate pretenţiile Rusiei cu condiţia neîntoarcerii Tezaurului. Aceasta e o dovadă elocventă că anume marea dorinţă a Rusiei de a nu înapoia Tezaurul a fost cauza principală de nerecunoaştere a unirii R.D. Moldoveneşti cu România. Pe Rusia Sovietică o costa mult mai ieftin această nerecunoaştere, plătind pentru susţinerea comuniştilor din Basarabia şi România şi a agenţilor săi de diverse speţe, decât să recunoască drepturile românilor şi să le înapoieze Tezaurul. E de subliniat că diplomaţii sovietici transformaseră în marfă de schimb nu Basarabia, precum se exprimase ambasadorul Filaliti, ci pretenţiile lor absurde asupra Basarabiei. Era un truc viclean al diplomaţiei sovietice, care urma să-i convingă pe politicieni şi diplomaţi că atâta timp cât Tezaurul României nu va fi reînapoiat proprietarilor de drept, el va continua să constituie un mijloc serios al datornicilor pentru a se amesteca cu mijloace insidioase în treburile interne vitale ale naţiunii române. Ceea ce se şi întâmplase ulterior, de atâtea ori, pe parcurs de decenii.

ROMÂNIA ÎNTRE SCOPURILE ACORDULUI SECRET ŞI ZONA DE INFLUENŢĂ A GERMANIEI NAZISTE

Dacă U.R.S.S. a insistat să semneze cu Hitler şi Acordul secret din 23.08.1939, evident că a făcut-o doar cu scopul de a declanşa războiul mondial şi de a cuceri noi teritorii, în textul acestuia, referindu-se la teritoriile din Sud-Estul Europei, Germania îşi declarase clar „totalul dezinteres politic” doar faţă de „teritoriul” României numit Basarabia, ceea ce însemna recunoaşterea reciprocă a delimitării sferelor de influenţă şi de dominaţie ale acestora asupra României. U.R.S.S. urma să domine în Basarabia, iar Germania - în restul teritoriului României, unde avea interese. Adică, pentru a putea influenţa şi domina nestingherită în România, Germania hitleristă îi „cedase” Uniunii Sovietice Basarabia, iar aceasta, pentru a anexa Basarabia, îi „acordase” Germaniei „dreptul” de a domina liberă în restul României. Şi U.R.S.S., şi Germania au abuzat din plin de „drepturile” pe care şi le acordaseră reciproc. Din contul României, Germania îşi mai achiziţionase doi aliaţi, „plătindu-le” cu teritorii româneşti: unuia cu Cadrilaterul, iar celuilalt cu nordul Ardealului. Ulterior, pentru a ademeni mult sfârtecata şi oprimata Românie la realizarea propriilor interese, cinica Germanie îi promite României garantarea integrităţii teritoriale şi ajutor în eliberarea teritoriilor ocupate de U.R.S.S. în iunie 1940.
În situaţia internaţională când teritoriile României din Est, Vest şi Sud erau ocupate de aliaţii Germaniei naziste (U.R.S.S., Bulgaria şi Ungaria), România era deja victima realizării Tratatului secret Stalin-Hitler.

În baza acestui Acord, România era aruncată, chiar de U.R.S.S., în zona de influenţă a Germaniei naziste. Fiind la cheremul Germaniei, în bună parte ocupată şi înconjurată de agresori, evident că România nu mai dispunea de deplină libertate în luarea deciziilor, inclusiv în menţinerea neutralităţii. Deci, în situaţia internaţională pe care i-o creaseră agresorii, România avea practic o singură cale de urmat: executarea docilă a voinţei Germaniei.
Dar cârdăşia celor doi mari agresori nu putea dura prea mult, deoarece, evident, la baza ei nu stăteau drepturi şi scopuri nobile, ci lezarea drepturilor şi intereselor vitale ale terţelor ţări europene. Scopurile pe care le urmăreau şi contradicţiile dintre aceste două puteri agresoare prevesteau că războiul dintre ele era iminent. La momentul confruntării dintre aceşti doi rechini, care puseseră la cale şi declanşaseră marea conflagraţie, pentru România, ca ţară victimă, atât Germania hitleristă, cât şi U.R.S.S. stalinistă erau ţări agresoare. Preluând conducerea statului în condiţii interne şi internaţionale extrem de nefavorabile, când Europa era în toiul războiului, iar România - ocupată şi asediată de aliaţii Germaniei naziste, Ion Antonescu conştientiza perfect că ţara sa nu are de ales. Subordonarea acesteia faţă de Germania era singura cale pe care România, constrânsă de împrejurările dure, trebuia s-o urmeze. În calitate de conducător al României, Ion Antonescu nu avea deplina libertate de luare a deciziilor în relaţiile sale cu Germania. Fiind dependent de Germania hitleristă, acesta era obligat să ducă o politică adecvată situaţiei de război, cu atât mai mult cu cât statutul României în acest război era unul evident de ţară victimă. Statul-Major al Armatei Române trebuia să dispună de o tactică şi o strategie cât se poate de echilibrate. Aceste realităţi îl obligau pe Ion Antonescu să ţină cont de decizia Berlinului de a ataca U.R.S.S. În calea lor spre Est, armatele Wehrmacht-ului urmau să treacă şi prin teritoriile României peste Prut. Astfel, ordinul „Treceţi Prutul!” al generalului Ion Antonescu, dat ostaşilor ţării, avea ca motivaţie atât decizia Germaniei, care nu putea fi ignorată, cât şi drepturile României asupra teritoriilor sale din stânga Prutului.
În această confruntare unităţile militare române luptau cu agresorii comunişti în baza dreptului Ţării la existenţă, a datoriei sale sfinte faţă de conaţionalii subjugaţi şi a necesităţii legitime de a-şi elibera teritoriile. La acestea se adăugau legile de război, care obligau militarii români să continue lupta spre Est, dincolo de linia Nistrului. Ion Antonescu înţelegea perfect natura agresorului sovietic, care nu avea de gând să cedeze şi nici să recunoască agresiunea sa faţă de România, din care cauză unităţile militare române s-au văzut nevoite să continue luptele de apărare atât în Transnistria, cât şi pe alte teritorii ale U.R.S.S.

RESTANŢE ALE PROCESULUI UNIVERSAL DE REALIZARE A UNITĂŢII NAŢIONALE

Procesul istoric de realizare a unităţii naţionale, care este un proces universal, firesc şi pentru neamul românesc, mai rămâne şi la începutul secolului al XXI-lea nerealizat. Această realitate este o consecinţă a unor aranjamente diplomatice şi politice însoţite de tertipuri tendenţioase ale unor politicieni, diplomaţi şi istorici, inclusiv contemporani, care, în loc să ajute cauza, mai curând au prejudiciat-o.
Realizarea idealului sacru al unităţii naţionale şi conştientizarea propriei identităţi în cadrul statului unitar sunt condiţiile necesare, legate indispensabil de dezvoltarea liberă şi civilizată a naţiunii în epoca contemporană. Dar pentru români calea spre acest ideal, în virtutea unor realităţi istorice, a fost marcată de crearea R.A.S.S. Moldoveneşti şi R.S.S. Moldoveneşti, în componenţa cărora, conform propriilor constituţii, intrau şi teritorii din Transnistria, areal istoric de veacuri al neamului românesc.
Ca subiect de cercetare istorică, contextul internaţional al formării şi evoluţiei acestor republici mai necesită eforturi însemnate din partea cercetătorilor, deoarece de fiecare dată factorul internaţional a fost determinant. Atât R.A.S.S.M., cât şi R.S.S.M., deşi au fost create de aceeaşi Putere Sovietică, au apărut în contexte internaţionale diferite. Atât în anul 1924, cât şi în 1940 aceste formaţiuni politice socialiste au fost zămislite într-o circumstanţă iminent internaţională: constituirea R.A.S.S.M. a avut loc pe timp de pace şi, deşi părea a fi, în esenţă, o problemă pur internă a U.R.S.S., totuşi, conform scopurilor sale trasate de oficialităţile sovietice, ţintea departe spre vest, iar R.S.S.M., creată în toiul celui de-al Doilea Război Mondial, ca urmare directă a Tratatului secret Stalin-Hitler, de asemenea s-a realizat într-un pronunţat context internaţional.
Valurile de cuceritori, care s-au perindat timp de secole din Est peste spaţiul românesc, la 1940 din nou ajung la Prut, copleşind populaţia şi teritoriul, aducând străinătatea şi minciuna lor. De aceea şi azi se impune în faţa istoricilor obiectivul de a reflecta lumina adevărului asupra evenimentelor cruciale care s-au produs la est de Prut până la anul 1789 şi de la el încoace. Relevarea adevărului ce ţine de dreptul istoric firesc al românilor moldoveni în acest spaţiu constituie subiectul de cercetare al acestui studiu. În acest context, de o semnificaţie deosebită este adevărul istoric, pe care nu avem voie să-1 ignorăm: atunci când Imperiul Otoman îşi lărgise posesiunile până la Nistru, iar Imperiul Rus se confrunta cu el pentru reîmpărţirea prăzii, în Transnistria locuia un popor autohton de origine românească. Şi ulterior această regiune rămâne un poligon în care se interferează interesele Marilor Puteri, fiecare dintre ele urmărind propriile scopuri. Elucidarea acestui aspect în contextul celor mai importante evenimente istorice ne permite dezvăluirea adâncilor rădăcini internaţionale ale problemei transnistrene.
Atât teritoriile româneşti din Estul Nistrului, cât şi cele din Vestul lui au avut nenorocul de a fi adânc marcate de tăvălugul diabolic al multor violenţe venite din partea Imperiului Rus, precum şi ale succesorului său, Imperiul Sovietic. Istoria adevărată a acestui areal totuşi nu începe de la evenimentele anului 1917, precum s-a vehiculat decenii în şir în U.R.S.S., ci cu o comunitate seculară de neam şi spirit, care a reuşit să dăinuie până azi în pofida croielilor arbitrare de la 1791, 1812, 1940, 1944, 1947. Astfel, problemele Basarabiei şi Transnistriei, fiind chiar de la începuturi probleme internaţionale prin implicarea Imperiilor Rus şi Otoman, dar şi a Franţei, care încă în anul 1808 la Erfurt consimţise anexarea Moldovei şi Munteniei de câtre Rusia, rămân ca atare şi astăzi.
Pe parcursul secolului al XlX-lea, Marile Puteri au fost omniprezente în momentele hotărâtoare din soarta românilor. În acest context, la 1856, Anglia, Franţa şi Imperiul Otoman acceptau retrocedarea către Moldova a ţinutului din Sudul Basarabiei. La 1878, Imperiul Rus, cu asentimentul Franţei, Imperiului Otoman şi Austro-Ungariei, reanexează cele trei judeţe din stânga Prutului, readucându-le sub administraţie rusească.
La începutul secolului al XX-lea şi teritoriile de pe ambele maluri ale Nistrului au fost cuprinse de o largă mişcare de eliberare naţională a românilor moldoveni, care la 2 decembrie se încununează cu crearea Republicii Democratice Moldoveneşti. Dar încă la 25 octombrie 1917, prin Rezoluţiile sale, Congresul Militar Moldovenesc „a hotărât constituirea de îndată a unui Sfat al Ţării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome”, congresul a purces direct la alegerea din partea sa a celor 44 din totalul de 120 de membri aî Sfatului Ţării. La acest congres a fost adoptată şi următoarea rezoluţie: „De dat 10 locuri în Sfatul Ţării moldovenilor transnistreni”. Chiar la acest congres din partea moldovenilor transnistreni au fost aleşi militarii Stepan Bulat - ajutor de sublocotenent, Lev Mojeico şi Foma Jaloba - soldat, originari din Transnistria. Pe ceilalţi 7 membri urma să-i aleagă înşişi moldovenii transnistreni. Prin Rezoluţia a IX-a congresul mai hotărâse: „De a se adresa la Rada ucraineană şi la guvernul provizoriu, cerând să le recunoască moldovenilor de peste Nistru, din Caucaz, Siberia şi alte părţi aceleaşi drepturi pe care noi, moldovenii, le recunoaştem altor naţionalităţi care trăiesc în Basarabia autonomă”. Dar anarhia provocată de Primul Război Mondial, acţiunile forţelor Antantei, ale forţelor probolşevice, războiul civil şi altele au constituit factorii internaţionali decisivi în soarta Transnistriei, rămasă în afara unităţii naţionale.
În acea situaţie internaţională complicată, când Rada de la Kiev proclamase, la 2 ianuarie 1918, independenţa Ucrainei, unica soluţie plauzibilă era proclamarea şi de către Sfatul Ţării, la 24 ianuarie 1918, a independenţei R.D. Moldoveneşti faţă de Rusia Sovietică.

SITUAŢIILE INCERTE ŞI ANIHILAREA ROMÂNIEI

Concursul de împrejurări incerte, condiţionate de atrocităţile pe care le comiteau în Basarabia bandele mari de dezertori ruşi, în urma descompunerii frontului rus în Primul Război Mondial, dar şi cele probolşevice, a determinat Sfatul Ţării să găsească o soluţie de salvare a realizărilor mişcării naţionale şi de stabilire a ordinii în Republică. A fost cerut atunci ajutorul fraţilor de aceeaşi naţiune din dreapta Prutului, după care, consultând Puterile Aliate şi primind acordul lor, inclusiv al comandantului suprem al armatei ruse, Şcerbaciov, România aprobă trimiterea de unităţi militare româneşti în ajutorul Sfatului Ţării. Astfel, prezenţa unităţilor militare române în Basarabia nu poate fi calificată ca „ocupaţie agresivă”, precum declarau tendenţios istoricii sovietici. Dimpotrivă, aceste unităţi au acordat un ajutor real şi nu au perrnis ca forţele şovine proruse şi probolşevice să înăbuşe mişcarea naţională şi cuceririle ei. În Basarabia permanentul pericol ce venea din partea acestor forţe a determinat Sfatul Ţării să voteze la 27 martie 1918 Unirea R.D. Moldoveneşti cu România. Această unire era, de fapt, o revenire a românilor basarabeni şi a românilor moldoveni din dreapta Prutului la arealul lor comun, firesc şi legitim. Se realiza, de fapt, contopirea celor două părţi integrante ale Moldovei de pe ambele maluri ale Prutului.
Tânăra Republică Moldovenească s-a unit cu România în acea perioadă a Primului Război Mondial când circa trei pătrimi din teritoriul naţional al României era ocupat de armatele Puterilor Centrale, când linia frontului se stabilizase, în cele din urmă, pe teritoriul Moldovei pe o lungime de câteva sute de kilometri, capitala fiind stabilită la Iaşi, fosta capitală a Moldovei.
Din punct de vedere teritorial, până pe 27 martie 1918 România reprezenta doar teritoriul Moldovei, dar şi acesta era cu mult mai mic decât cel al Moldovei de la anul unirii de la 1859. Deci, la momentul unirii R.D. Moldoveneşti cu România, teritoriul României era doar teritoriul Moldovei, adică România era doar Moldova şi doar Moldova era România. Acest tragic adevăr al istoriei României va rămâne un adevăr amar al românilor şi după bucuria Unirii din 27 martie, deoarece teritorial erau unite de drept doar două părţi integrante ale Moldovei. Cu toate acestea, în semn de recunoştinţă pentru această Unire, plină de o măreaţă semnificaţie, românii puteau afirma cu demnitate: România este Moldova şi Moldova este România!
În plan internaţional, Actul Unirii din 27 martie 1918 a fost recunoscut în repetate rânduri: în 1919, Liga Naţiunilor (26 de state fondatoare, 13 state neutre şi 4 dominioane) acceptă şi recunoaşte România ca membru fondator; în 1920, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia recunosc acest act prin semnarea Protocolului de la Paris; în octombrie 1922, la festivităţile solemne de încoronare a Regelui Ferdinand I, ca suveran al tuturor românilor, 13 state ale lumii (Marea Britanie, Italia, Spania, Japonia, Franţa, Grecia, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Cehoslovacia, Portugalia şi Iugoslavia) şi-au trimis delegaţii oficiale, prilej cu care România, ca stat naţional unitar, a obţinut o nouă confirmare internaţională. A urmat aderarea României la Pactul Kellogg-Briand, semnat, în final, de 63 de state; semnarea Convenţiei de definire a agresiunii de la Londra (3-5 iulie 1933), încheiată la iniţiativa U.R.S.S. - toate fiind acte de pondere internaţională. România pleda pentru pacea generală şi independenţa sa.
Cu toate acestea, când U.R.S.S., în iunie 1940, anexează Basarabia, ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord, state mari ca S.U.A. şi Anglia n-au protestat nici măcar declarativ. Altele (Italia, Japonia, dar şi ţările vecine Ungaria şi Bulgaria) au susţinut chiar direct acest rapt al teritoriului României. Această poziţie a Marilor Puteri a însemnat, de fapt, acceptarea şi susţinerea U.R.S.S., a marelui agresor perfid, aliat al Germaniei hitleriste, la săvârşirea crimelor internaţionale de război.
Când însă România, forţată de aceşti doi mari agresori, ridică arma împotriva unuia dintre ei, unele state libere îi declară fără discernământ război. Şi aceasta în situaţia când, încă din ziua semnării acordurilor sovieto-germane din 23 august 1939, România în plan internaţional era deja izolată şi blocată. Prin semnarea Acordului secret, Puterile semnatare îşi dădeau reciproc frâu liber pentru a agresa ţările Europei, inclusiv România. Scriindu-i lui Mussolini la 25 august 1939 despre situaţia României, Hitler subliniase de două ori: „…graţie acestor acorduri… mai mult nu mai există posibilitatea participării României la un astfel de conflict!” „Dar eu repet încă o dată că România deja nu se mai află în situaţia când ar putea participa la o campanie împotriva Axei!” În aceeaşi zi, Mussolini îi răspunse lui Hitler, constatând şi el că „Acordul de la Moscova blochează România”. Deci chiar Hitler şi Mussolini recunoşteau că, încă din august 1939, din cauza U.R.S.S., România era anihilată şi nu mai avea alternativă. Soarta României urma să fie decisă ulterior de către puterile agresoare.

Teodor Filip

Richard Knolles, contemporan cu Mihai, îl descrie astfel: “Ţara îl dorea domn pentru privilegiile naşterii sale, calităţile persoanle şi înălţimea staturii sale…pentru dragostea sa faţă de ţară, pentru amabilitatea sa faţă de egali şi pentru generozitatea sa faţă de inferiori; pentru dreptatea credinţei sale, constanţa şi bunăvoinţa sa către acestea, nu mai puţin plin de milă; şi pentru alte virtuţi nobile ale gândirii sale eroice şi a înclinării naturale pentru înfăptuiri în probleme mari; pentru înţelepciunea sa adâncă şi pentru prevederea sa rapidă…”
“Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea (1592-1605), fost nunţiu papal în Polonia, a unei alianţe la care au participat Statul papal, Spania, Austria, ducii de Toscana, Mantova şi Ferrara, nu însă Polonia şi Anglia ce s-au dovedit reticiente la idee. Un loc aparte în planurile antiotomane trebuia să-l deţină ţările române care prin poziţia lor erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. La Ligă aderă principatul Transilvaniei, cu Sigismund Bathory, considerat un element cheie în atragerea Ţării Româneşti şi Moldovei. Acţiunea concentrată a Sfântului Scaun şi Habsburgilor reuşeşte să-l atragă pe domnul Moldovei, Aron Vodă, care încheie un tratat cu împăratul în 16 septembrie 1594. Aderarea Ţării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului care avea acordul Stărilor, în care boierii Buzeşti au deţinut un loc central” (1).
Mă voi opri puţin mai mult asupra bătăliei de la Călugăreni (13/23 august 1595) care a făcut parte din campania otomană din august-octombrie 1595, pornită pentru mazilirea lui Mihai Viteazul şi…ATENŢIE: transformarea Ţării Româneşti (numită de otomani Iflâk) şi a Moldovei (numită Bogdan) în provincii ale Înaltei Portţi. Fapt nespecificat de majoritatea covârşitoare a istoricilor şi cercetătorilor în domeniu.
Oştitile muntene şi moldovene au produs distrugeri imense otomanilor prin atacurile devastatoare de la Giurgiu, Brăila, Hârşova, Tâîrgul de Floci, Silistra, Putineiu, Stăneşti, Şerpăteşti, Rusciuk, Tighina, Chilia, Cetatea Albă şi Ismail. Ceeace denotă că turcii erau stăpâni pe o mare parte a celor două ţări româneşti.
În această situaţie, la 27 aprilie 1595, marele vizir Ferhad îşi pune în mişcare oştirea spre Dunăre cu intenţia de a intra în Ţara Românescă. La 14 mai, prezent fiind la Adrianopol, hotăreşte transformarea celor două ţări române în provincii ala Imperiului Otoman. Însă, prin ruperea relaţiilor cu Poarta, Ţara Românească şi Moldova, cărora li se alătură şi Transilvania, au creat o situaţie complet diferită la Constantinopol unde s.-a produs o acută criză alimentară. Populaţia capitalei Imperiului Otoman şi trupele de pe diferite teatre de război, încep să sufere de foame. Drept urmare, la 7 iulie 1595, Fehad paşa, ce începuse construirea unui pod peste Dunăre, este înlocuit cu octogenarul Koca Sinan paşa. Numit pentru a patra oară mare vizir, acesta se grăbeşte să-şi pornească oştirea spre Dunăre.
În încercarea de a-i împiedica pe turci să treacă Dunărea, Mihai Viteazul porneşte la ofensivă. Atacă fulrgerător Nicopole şi nimiceşte oştirea de circa 1.300 de oşteni turci. În acelaşi timp, tot printr-un atac fulgerător distruge cele o mie de vase cu care otomanii vroiau să construiască podul peste Dunăre. Apoi îndreptă un corp de oaste spre Vidin, care este ars în întregime, şi altul spre Turtucaie. În ambele bătălii otomanii sunt înfrânţi şi circa 16.000 de creştini sunt strămutaţi în Ţara Românească.
Sinan paşa începe să-şi treacă oştirea peste Dunăre, pe un pod de vase la Giurgiu, pe 14 august 1595. Pe data de 27 august cele două oştiri se află faţă de faţă: armata otomană era alcătuită din 50.000-60.000 de luptători, plus personalul auxiliar, căreia îi sta în faţă 16.000 de oşteni sub comanda lui Mihai Viteazul, având şi 12 tunuri. Acestora li se alăturaseră un detaşament de cazaci şi 4.000 de maghiari şi secui, cu două tunuri, aflaţi sub comanda lui Robert Kiraly. Cei din urmă erau trimişi de Sigismund Bathory (1581-1599, 1601-1602), în baza tratatului încheiat la Alba Iulia în 20 mai 1595.
Bătălia a început în zorii zilei de 13 august 1595, în zona mlăştinoasă de la Călugăreni, judeţul Giurgiu, pe Neajlov, când Mihai a atact cu circa 10.000 de luptători, restul fiind ţinuţi în rezervă (1.200 de călăreţi erau sub comanda lui popa Stoica din Fărcaşe). Iniţial, oştenii lui Mihai ajung până în tabăra de corturi a turcilor. În jurul orei 11.00, un atac puternic al ienicerilor respinge oştirea munteană şi capturează 11 tunuri.
Într-o deplină ordine, trupele lui Mihai se retrag şi se regrupează în formaţie triunghi cu vârful înainte. Efectivele lui Mehmed paşa şi ale lui Hassan paşa sunt respinse cu pierderi considerabile. Retrăgându-se în dezordine, mulţi turci pier în mlaştină. Situaţia creată îi dă posibilitatea lui Mihai să contraatace.
Cronicarul Baltazar Walter descrie astfel bătălia: “Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acţiune eroică de ispravă măreaţă care să cutremure inimile păgânilor şi să le înalţe pe cele ale creştinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliţă ostăşească şi,pătrunzând el însuşi în şirurile duşmanilor străpunge pe un stagar al armatei, taie în bucăţi cu sabia o altă căpetenie şi luptând bărbăteşte se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oşti Kiraly Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozeşte două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se străduie în zadar să o împlinească cu focurile lor de puşcă, pentru că de îndată două sute de unguri şi tot atâţia pedestraşi cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică rândurile, aştern la pământ şi taie oştile turcilor, pe când din spate şi din coastă îi loveşte cu bărbăţie domnul cu ai săi, făcându-se aşa mare învălmăşeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri şi, în fugă erau mânaţi spre tabără ca vitele. În această învălmăşeală, ce semăna a fugă, Sinan - Paşa în partea din faţă a taberei cade de pe podul rîului Neajlov, pierde doi dinţi şi se rostogoleşte fericit scăpând cu viaţă”.
Istoricul Marius Diaconescu spune “Dacă este văzută ca o bătălie, Mihai Viteazul a câştigat la Călugăreni pentru că acolo a fost o ambuscadă. În schimb, dacă această luptă este privită în ansamblul campaneiei turceşti, atunci a pierdut”.
Având experienţă militară, autorul precizează: într-un război, o ambuscadă este doar un moment în evoluţia acelui război. Mihai a câştigat o luptă, dar a pierdut războiul. Mihai a obţinut mai mult o victorie morală, iar istoricii au supraevaluat bătălia de la Călugăreni.
Imediat, domnitorul Ţării Româneşti s-a retras către Valea Prahovei, apoi în munţi, unde a stat ascuns mai bine de o lună. Turcii au ocupat imediat Bucureştiul şi Târgoviştea pe care au început să le fortifice. Mihai a aşteptat oastea transilvană a lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei şi, ATENŢIE DIN NOU: stăpânul său (Nota A).. Tot istoricul amintit precizează: “Nu a fost luptă nici la Tîrgovişte, nici la Bucureşti, turcii au lăsat şantierele pe jumătate terminate (lucrările de fortificaţie – nota T.F.), şi au plecat spre Giurgiu. Marea bătălie din acel război, din 1595, a fost la Giurgiu nu la Călugăreni. Acolo a fost confruntarea cea mare, pentru că otomanii stăpâneau cetatea, iar creştinii vroiau să o ocupe pentru a o folosi ca pe un cap de pod în viitoarele campanii antiotomane.
Impactul major asupra mentalităţii turceşti a fost atunci, la Giurgiu. Aici au avut loc faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul, dar marele comandant al oastei creştine era Principele Transilvaniei. Efectul moral al înfrângerii de la Giurgiu a fost devastator pentru turci. Otomanii erau învăţaţi, de vreo 200 de ani, doar să câştige să ia pradă şi să plece mai departe, în cuceririle lor, în schimb aici au trebuit să se retragă”…
Într-o scrisoare adresată starostelui Camenţei, Jan Patoki, Mihai Viteazul scria: “Ceea ce-am făcut toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând cu ce se întâmpină în fiecare zi bieţii creştini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac din ea un scut al întregii lumi creştine”. Scrisoarea respectivă a trimis-o în urma strălucitei bătălii de la Şelimbăr, la 18 octombrie 1599, când a unit Ţara Românească cu Transilvania.
După înfrângerea lui Ieremia Movilă, domnitorul Moldovei, la 27 mai 1600 Domnul Mihai semna actul prin care se intitula “Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
După realizarea Unirii (a doua după cea a lui Sigismund Bathory) se crează mitul lui Mihai Viteazul, care a intrat în conştiinţa românilor şi a fost aşezat primul în “pantheonul românesc” în defavoarea altora, ca Ştefan cel Mare ori Avram Iancu.
După înfăptuirea acestui act istoric, “situaţie politică a Europei de Răsărit, la începutul celui de-al XVI-lea veac, nu era încă favorabilă înfăptuirii unor planuri grandioase. Imperiul Otoman, cu toate slăbiciunile ce le manifesta, era încă o mare putere, în stare să-şi reîmprospăteze şi să arunce în luptă noi şi puternice forţe şi mijloace, habsburgii, deşi măcinaţi de puternice contradicţii interne, dispuneau totuşi, de mari resurse, de importante capacităţi umane şi de o puternică influenţă în lumea diplomatică; Polonia avea o forţă militară de seamă, beneficia de o poziţie geografică bună şi era condusă de un mare om de stat, Zamoyski”. Avea să noteze profesorul Ionel Zănescu, de la Muzeul Municipiului Bucureşti.
Prin actul său, Mihai i-a lezat deopotrivă pe otomani, imperiali şi poloni în interesele lor, trezind invidia acestora. Folosindu-se de dorinţa de trădare a unor grupuri ale marii boierimi şi nobilimi, căpeteniile celor trei state vor ţese o adevărată alianţă politică împotriva Unificatorului. Nobilimea maghiară şi cea săsească, deşi îl primiseră cu braţele deschise, nu puteau concepe să fie condusă de “un valah”. Nemulţumirile acestora le-a adunat generalul imperial Gheorghe Basta. Acţiunile lui Jan Zamoyski, puternicul cancelar al Poloniei se coroborau foarte bine cu cele ale lui Sigismund Bathory şi ale generalului Basta.
După bătălia de la Gorăslău, Mihai Viteazul se revoltă, verbal, împotriva generalului Basta care se considera singurul în măsură să guverneze în Transilvania. Besselius, un cronicar al vremii, ne-a lăsat mărturie apostrofarea marelui domnitor: “Pieri Basta! Sau, decă voieşti a domni, domneşte peste ai tăi, iar pe mine să mă laşi în pace, pentru că în treburile mele şi în ţările supuse cu braţul meu nu recunosc pe nimeni deasupra, necum pe Basta şi nici pe vreun Rudolf şi pe alţi cezari! Fiecare e Jupiter pe cerul său, iar nu într-al altuia!”. A reprezentat picătura care a umplut inima plină de ură a lui Basta.
Hotărât să plece cât mai repede la Făgăraş, pentru a-şi îmbrăţişa familia, la Turda Mihai şi-a despărţit armata de cea a lui Basta. Acesta a profitat de situaţie şi, în dimineaţa zilei de 9/19 august 1601, a trimis un detaşament din 300 de mercenari germani şi valoni cu ordinul de al aresta ori ucide pe Mihai. Erau conduşi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mustagre. “Cronica Ţării Româneşti” consemnează că, intrând în cortul domnitorului, Beauri i-a spus: “Eşti prins!”. “Ba!” a tunat Mihai, şi dădu să pună mâna pe paloş. În acel moment fu străpuns.
Cronica precizează: “Bestiile îi tăiară capul, apoi îi batjocoriră trupul şi-l aruncară în tabără. Şi rămase trupul gol în pulbere aruncat. Că aşa au lucrat pisma încă de la începutul lumii. Pisma au pierit pe mulţi bărbaţi fără de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcură pe turci de tremura de frica lui”.
După trei zile, trupul i-a fost înmormântat de nişte sârbi. Comisul Radu Florescu luă capul Unificatorului, îl duse la Mănăstirea Dealu, unde a fost înmormântat sub o lespede, pe care, din porunca lui Radu Buzescu stă scris: “Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihai, Marele Voevod, ce-au fost domn Ţarei Româneşti şi Moldovei. Cinstitul trup zace în Câmpia Tordei şi când l-au ucis Nemţi, anii au fost 7109 (1601), în luna aug. 9 zile”.
Istoricul rus N. Boretki-Bergfeld, va scrie: “ Mihai Viteazul era partizan convins al unităţii naţiunii române. Toate evenimentele în curs I se păreau neînsemnate şi irealizabile în raport cu acel ţel măreţ spre care năzuia el fără istov…formarea regatului român unitar, alcătuit din cele trei ţări româneşti”. Aşa scrie despre Unificatorul Mihai un istoric străin. Cât despre unii dintre ai noştri…mai bine lipsă.
Odioasa trădare şi crimă a fost sancţionată atât de cronicarii vremii, cât şi peste veacuri. Am spicuit doar două dintre ele. Pehho Geergely (maghiar) nota: “Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie şi pe neaşteptate pe viteazul Voievod Mihai, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-au ucis pe acest domn renumit, celebru, de care se temea însuşi sultanul”. Jacques Augustin de Thon va nota: “După ce uciseră pe Mihai, prădară de îndată cu aviditate cortul şi se răspândi zvonul că s-ar fi găsit scrisori, care n-ar mai fi lăsat îndoieli despre maşinaţiunile lui ascunse cu turcii şi despre trădările lui. Or acestea nu au fost reale, nu atât pentru a-I linişti pe valahi…, cît pentru a potoli invidia vecinilor şi a altor principi pentru o faptă ca aceasta şi pentru ca austriecii să nu păţească şi acum, cu uciderea lui Mihai, ca mai înainte, cu uciderea cardinalului George şi pierderea cardinalului Andrei” (este vorba de cardinalul Andrei Bathory, ucis de secui – n.T.F. ).

Nota A: În ianuarie 1595, Sigismund Bathory îi cere lui Rudolf al II-lea ca în tratatul pe care îl vor semna pentru constituirea coaliţiei antiotomane, să fie cuprinse Ţara Românească şi Moldova. Tot el redactează şi tratatul. Deoarece domnul Moldovei, Aron Vodă, nu era dispus să accepte suzeranitatea, a fost înlocuit cu Ştefan Răzvan. În iunie 1595 acesta recunoaşte în condiţii umilitoare vasalitatea Moldovei.
Paralel, la Alba Iulia soseşte o delegaţie boierească munteană condusă de mitropolitul Eftmie. Li se prezintă textul tratatului. Trebuie precizat că, pentru a scădea din puterea lui Mihai, o parte a boierimii susţinea semnarea tratatului şi închinarea Ţării Româneşti lui Sigismund. La 20 mai 1595, actul a fost semnat. Mihai devenea „locţiitorul” al lui Sigismund Bathory. Toate prerogativele politicii interne şi externe ale Ţării Româneşti şi Moldovei au fost cedate instituţiilor politice din Transilvania. Mihai s-a închinat lui Sigismund şi l-a recunoscut de stăpân când cererea lui de ajutor militar a fost astfel condiţionată.
Şi astfel, spre suprinderea multora, prima Unire nu a făcut-o Mihai Viteaziul ci Sigismund Bathory, Principele Transilvaniei.

Sursă: 1. http//blogoenciclopedia.blogspot.com/2008/04/domnia-lui-mihai-viteazul.html

Teodor Filip

Şerban Cantacuzinno a făcut parte din ilustra familie de origine bizantină a Cantacuzinilor şi a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1678-1688. Dilpomat iscusit, a încercat să contracareze tendinţele expansioniste ale Habsburgilor în Banat şi ale Poloniei în Moldova. Era supus al Imperiului otoman, dar a iniţiat contacte diplomatice cu Rusia şi Veneţia. Ca vasal al turcilor a participat la al doilea asediu al Vienei (1683), alături de domnitorul Gheorghe Duca din Moldova (1678-1683), fiecare cu câteva mii de oşteni. Profitând de pasivitatea domnitorului moldav, Şerban Vodă a preluat pe ascuns iniţiativa forţelor creştine. Acţiunile lui au contribuit într-o măsură mare la depresurarea Vienei. Când oştilor româneşti le venea rândul să bombardeze zidurile cetăţii „duşmane”, aceştia foloseau ghiulele de fontă care produceau pagube minime, ori înfundau tunurile cu paie. Pus de turci să construiască două poduri peste Dunăre, Şerban Cantacuzino a întârziat cât mai mult terminarea lor, facilitând „duşmanului” distrugerea acestora. Sub pretextul trimiterii de spioni pentru a supraveghea mişcările trupelor austriece pe zidurile cetăţii, domnitorul român trimitea soli care îi informau pe asediaţi despre intenţiile turcilor. Pe data de 12.09.1683, când a avut loc bătălia decisivă de pe dealul Kahlenberg, între armatele regelui polon Ioan al III-lea Sobieski şi armatele turceşti, domnitorul român cu oastea sa nu a intervenit.
Austriecii au avut numai cuvinte de laudă la adresa domnitorului Şerban Cantacuzino pentru „acele frumoase fapte”, iar Kunitz, rezidentul austriac din tabăra otomană a scris un raport cifrat adresat coaliţiei creştine, în care prezenta ajutorul lui Şerban Cantacuzino. Drept recunosştinţă pentru faptele sale, a primit de la împăratul Leopold I titlul de conte al Sfântului Imperiu Roman. În anul 1999 Academia Română a montat o placă pe biserica Sf. Iosif de pe Kahlenberg ce comemorează contribuţia oştirii române la depresurarea Vienei.
Putem conchide că, prin politica sa externă, domnitorul Şerban Cnatacuzino a căutat să scoată Ţara Românească de sub tutela turcilor şi să se apropie de Imperiul Austriac, ceea ce a avut un larg ecou în Apus. Spre sfârşitul domniei a iniţiat contacte cu Rusia, Veneţia şi ţările apusene şi a conceput un plan de atac asupra Constantinopolului în scopul de a-i alunga definitiv pe turci din Europa. A pregătit chiar o oaste de 20.000 de luptători români pentru a participa la această cruciadă târzie.
Orice tactică ar fi adoptat domnitorul, ne putem închipui cu uşurinţă că boierii s-au împărţit în două tabere: adepţi şi adversari. Atitudinea lui a aprins la maximum chiar nemulţumirile unor mari boieri, care, culmea, îi erau rude apropiate.
Mersul evenimentelor din imediata vecinătate a Ţării Româneşti aveau să-şi pună amprenta pe soarta domnitorului. Între otomani şi austrieci conflictul era deschis. Pentru a preîntâmpina ocuparea ţării de unul dintre cele două imperii, Şerban Cantacuzino a trimis, în luna octombrie 1688, o solie la Viena, alcătuită din cei mai de încredere oameni ai săi. Pentru a nu le da otomanilor ceva de bănuit, domnitorul a trimis o depeşă la Poartă în care scria că solia a fost trimisă pentru „ca să îndemneze şi să roage ca să facă pace între împăraţi”, după cum menţionează cronicarul Radu Popescu.
În acest timp, Constantin Stolnicul şi Constantin Brâncoveanu (nepot de soră al domnitorului) încercau să-l determine pe domn să nu forţeze desfăşurarea evenimentelor, „ca nu cumva, din pricina lor, să dea pradă necredincioşilor Ţara Românească”. Îl îndemnau să urmărească liniştit rezultatul luptelor ruso-turce din Crimeea şi al ostilităţilor austro-turce. Domnitorul nu a ţinut cont de nici un avertisment, ci continua netulburat planul pentru alungarea definitivă a turcilor din Europa.
Moartea bruscă a domnitorului Şerban Cantacuzino a stârnit vii controverse. Dimitrie Cantemir afirmă că „zelul său creştinesc” (intenţia de alungare a turcilor din Europa) avea „să-i aducă pieirea”. Neputând să-l oprească din politica sa greşită, Constantin Stolnicul, Mihai Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu l-au otrăvit, folosindu-se de serviciile unui servitor aflat în slujba domnitorului. Astfel că, în luna „octovrie 29 de zile cursul anilor 7197 (1688), luni dimineaţa, la două ceasuri din zi şi-a dat fericitul suflet”.
Anton Maria Del Chiaro, ce va deveni secretarul oficial al domnitorului Constantin Brâncoveanu, afirmă răspicat: „otrăvit de ai săi”. Aceeaşi părere o are şi cronicarul Ion Neculce care crede „să-l fi otrăvit fraţii săi, stolnicul Constantin şi spătarul Mihai”. Dimitrie Cantemir mai arată că, după o vreme, când au izbucnit divergenţele între Constantin Brâncoveanu şi Constantin Cantacuzino, domnitorul i-ar fi adus celui din urmă acuza faţişă: „Voi voiţi să mă pierdeţi…Pe unchiul meu, Şerban Vodă, pe fratele vostru, l-aţi adăpat cu venin de moarte”. Se ştie că Stolnicul a recunoscut singur crima. În ianuarie 1716, cu prilejul mazilirii fiului său Ştefan Cantacuzino, în încercarea disperată de a recâştiga bunăvoinţa sultanului, a spus că-l otrăvise pe Şerban, pentru că se abătuse de la politica dusă de înalta Poartă.
Constantin Brâncoveanu este dezvinovăţit de cronicarul său, Radu Greceanu. Acesta consemnează că, după ce solia a pornit la drum spre Viena, a întâmpinat o serie de greutăţi în Transilvania. Acestea au fost rezolvate cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, trimis chiar de domnitorul Şerban Cantacuzino în ajutor. La reîntoarcerea lui Constantin Brâncoveanu, Şerban Vodă deja zăcea bolnav. Însă acelaşi Dimitrie Cantemir spune că Brâncoveanu doar „se prefăcea că are mare întristare” pentru moartea unchiului său, privind „cu bucurie ascunsă sceptrul domnesc”.
Să mai menţionez un fapt care nu-i în favoarea viitorului domnitor Brâncoveanu. După urcarea pe tron, confiscă parţial averile soţiei şi fiului fostului domnitor, iar urmaşii lui au fost obligaţi să plătească 300 de pungi cu bani şi, timp de un an, au fost puşi sub pază militară strictă…
Domnitorul Şerban Cantacuzino a avut şi realizări de seamă, printre cele mai importante fiind:
- a introdus cultivarea porumbului în Ţările Române care, la scurt timp, a devenit principala sursă de hrană a ţăranilor;
- a fondat prima şcoală românească la Bucureşti;
- a înfiinţat mai multe ateliere de tipărit (tiparniţe);
- este ctitorul bisericilor Fundenii Doamnei şi Mănăstirii Cotroceni.
A iniţiat prima traducere integrală a Bibliei în limba română, acţiune pe care a finalizat-o Constantin Brâncoveanu. “Printre cele mai importante traduceri ulterioare ale acestei versiuni se numără: Biblia lui Bob (Blaj, 1795), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia lui Şaguna (Sibiu, 1856-1858). După 1936, odată cu apariţia Bibliei tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu o traduc după Textul Masoretic. În aniul 2001, a apărut ca ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Biblia sau Sfânta Scriptură, în traducerea lui Bartolomeu Anania, care reia textul Septuagintei (Nota A)” (1).

Nota A - Există trei Biblii, plus un text compilat:
- Biblia Ortodoxă;
- Biblia Catolică;
- Biblia Protestatntă (în România mai este numită Biblia „Cornilexcu”, după numele traducătoruli, Dumitru Cornilescu);
- Biblia TOB (Traduction Oecumenique de la Bible, sau Biblia Ecumenică.
Prezint o istorie interesantă a Vechiului Testament. Izvoarele acestei scrieri, alcătuiră undeva în perioada robiei babiloniene, s-au pierdut şi nu au mai fost găsite. De fapt, nici nu vor mai fi găsite. Aceste texte au fost compilate de diferite persoane, după care apare o castă de învăţaţi, cu rolul de a definitiva textul Vechiului Testament. Ei purtau numele de masoreti (masora, în ebraică „Tradiţie”). Aceşti masoretii modelează textul şi îl inventariază cu stricteţe: se cunoaşte fiecare literă, fiecare poziţie a literei în text. O metodă foarte bună, împotriva copierii, având în vedere că nu existau tipografii, xeroxuri, calculatoare şi alte mijloace care pot păstra intact un document de-alungul timpului. A fost o muncă titanică, de amploare, care a durat până în sec. al VII-lea î.Hr. După ce textul a fost pus la punct, autorităţile iudaice au decis distrugerea tuturor textelor anterioare, oriunde s-ar afla.
În secolul al III-lea î.Hr. curtea regală din Grecia numeşte o comisie de traducători şi teologi, în număr de 70 de persoane, care realizează o traducere a Vechiului Testament, care astăzi poartă numele de Biblia Septuaginta (Biblia celor 70). Aflată la loc sigur, ea nu a putut fi găsită pentru a fi distrusă. Aşa se face că Biserica Ortodăxă foloseşte astăzi un text mult mai vechi decât cel al evreilor şi al protestanţilor, care au preluat textul masoretic.
Revenind la enumerarea Bibliilor de mai sus ajungem la concluzia că Biblia orodoxă şi cea catolică sunt în fapt Septuaginta, iar Biblia Protestantă prezintă text masoretic. Biblia TOB prezintă absolut toate cărţile din cele două texte.
În cazul scrierilor Noului Testament există doar textele prezentate în mod uzual (2).

Suese: 1. http//www.bibliotec.umm.ro;
2. http://www.raportal.ro/discutii/topis/7899-biblia-ortodoxă-şi-biblia-protestantă

George Damian

Manualele de istorie şi istoricii noştri răspund simplu: al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu şi clar. Ştim când a început, ştim cine este vinovat. Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Şi dacă e altfel?

CE FACEA UNIUNEA SOVIETICA IN SEPTEMBRIE 1939?

Păi ce să facă, invada Polonia pe 17 septembrie şi apoi trupele sovietice defilau cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk. Şi totuşi Uniunea Sovietică nu are nici o responsabilitate cu privire la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial!

Voi recurge la raţionamentul lui Viktor Suvorov din volumul “Spărgătorul de gheaţă” pentru a vedea care a fost rolul Uniunii Sovietice în acei ani.

Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial?

Toată lumea este de acord asupra datei: 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România).

Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începe pe 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, Uniunea Sovietică se alătură invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică participă la război abia din 22 iunie 1941!

Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939 nu au participat la al Doilea Război Mondial…

CÂT DE NEUTRĂ A FOST UNIUNEA SOVIETICĂ?

În istoriografia rusă (şi nu numai!) în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică este considerată… neutră!

Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ! A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre. Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei.

A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi. În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188.000 de răniţi.

Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus instalarea de baze militare sovietice.

Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina. România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.

Uniunea Sovietică îşi motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus.

După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.

Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941.

Şi totuşi Uniunea Sovietică a fost neutră, iar Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV ŞI PARADA COMUNA SOVIETO-NAZISTA DIN BREST-LITOVSK

Pe 22 septembrie 1939 la Brest-Litovsk trupele Germaniei naziste mărşăluiau alături de cele ale Uniunii Sovietice în cea mai ciudată paradă din întreaga istorie. Soldaţii a două ideologii autodeclarate ca inamice îşi dădeau mâna şi făceau schimb de ţigări după ce sfâşiaseră Polonia. Părintele trupelor de tancuri naziste, generalul Heinz Guderian se saluta şi primea această ciudată paradă alături de unul dintre cei mai valoroşi comandanţi de blindate ai sovieticilor, generalul Semion Moiseevici Krivoşein. Sovieticii salutau steagul cu svastică, iar arcul de triumf al paradei reunea secera şi ciocanul cu svastica. Hitler şi Stalin îşi dădeau mâna zîmbind peste cadavrul Poloniei. O paradă aproape necunoscută în istorie, ale cărei imagini au ieşit cu greu din arhive – şi este vorba de imagini provenind exclusiv din arhivele germane. Probabil că sovieticii nu au făcut fotografii la Brest-Litovsk pe 22 septembrie 1939 – sau dacă au făcut, atunci fotograful a murit prin cine ştie ce lagăr iar imaginile au fost distruse.
Toată această poveste a venit ca o concluzie logică a pactului încheiat între Hitler şi Stalin prin miniştrii lor de externe, Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov, semnat la Moscova pe 23 august 1939. Cei doi dictatori şi-au împărţit atunci Europa, Polonia a fost sfâşiată în două, iar Basarabia românească a fost dată cadou sovieticilor. După ce Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939, generalul Heinz Guderian a ajuns pe 17 septembrie la Brest Litovsk, dincolo de linia de demarcaţie de pe râul Bug. Guderian a aşteptat aici sosirea sovieticilor, care au ajuns la Brest pe 22 septembrie sub comanda generalului Semion Moiseevici Krivoşein. Cei doi generali au căzut de acord pentru desfăşurarea unei parade comune în oraşul Brest, care a început la orele 16:00. Krivoşein a exprimat în timpul discuţiilor speranţa că Germania nazistă şi Uniunea Sovietică vor reuşi să înfrângă inamicul comun – respectiv imperialista Mare Britanie. Un eveniment istoric ocultat care exprimă un adevăr geopolitic: când Rusia şi Germania îşi dau mâna, ţările din Europa de est dispar, iar Marea Britanie este izolată şi pusă în pericol. Generalul polonez Plisowski, comandantul trupelor care au apărat Brestul, a fost luat prizonier de sovietici şi mai apoi executat în masacrul de la Katyn.

A EXISTAT OCUPATIA SOVIETICA A ROMANIEI?

Ocupatia sovietica a Romaniei este o chestiune centrala in ceea ce priveste monarhia in Romania dupa 1989. Rationamentul monarhistilor este simplu: Romania a fost sub ocupatie sovietica, sovieticii l-au silit pe regele Mihai sa abdice (prin uneltele lor, Petru Groza si Gheorghe Gheorghiu Dej). Natural, prin disparitia ocupatiei sovietice trebuie sa se revina la monarhie. Am sarit peste elementele de emotie, Gheorghe Gheorghiu Dej i-a aratat regelui Mihai pistolul din buzunar, Petru Groza i-a spus ca daca nu abdica va executa 1.000 de studenti etc.

CE SPUNE LEGEA

Din punctul de vedere al dreptului international Romania nu s-a aflat sub ocupatie sovietica. Ba chiar dimpotriva, Romania a fost aliata Uniunii Sovietice. Fara sa intru prea mult in detalii: din 12 septembrie 1944 relatiile dintre Romania si Aliati (URSS, SUA si Marea Britanie) au fost guvernate de Conventia de armistitiu semnata la Moscova de trimisii guvernului maiestatii sale regele Mihai. Aceasta Conventie de armistitiu stabilea regulile asupra prezentei trupelor sovietice in Romania. Mai bine zis: introducea fara razboi trupele sovietice in Romania (si supunea trupele romane comandamentului sovietic!)

Nu poti spune despre regele Mihai ca a fost erou pentru actul de la 23 august (care a dus la Conventia de armistitiu din 12 septembrie) dar ca nu are nici o responsabilitate pentru aplicarea Conventiei de armistitiu care a adus trupele sovietice in Romania. Prezenta trupelor sovietice in Romania a fost permanent reglementata prin acte bilaterale asumate de guvernul Romaniei (fie el al regelui Mihai sau comunist). Din punct de vedere legal nu a existat o ocupatie sovietica a Romaniei.
Practic Romania a fost sub ocupatie sovietica, nu mai reiau aici argumentele istoricilor. Insa tratatele de istorie nu au efecte la nivel diplomatic.

REGELE MIHAI SI BASARABIA

Aceeasi Conventie de armistitiu din 12 septembrie 1944 (rezultatul vitejiei regelui Mihai din 23 august) spune la articolul 4:

Se restabileste frontiera de stat intre Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice si Romania, stabilita prin acordul sovieto-roman din 28 iunie 1940.

Adica sovieticii reanexeaza Basarabia. Nici pentru asta nu are vreo responsabilitate regele Mihai? Regele Carol al II lea a fost un nemernic pentru ca a cedat Basarabia pe 28 iunie 1940, iar regele Mihai este un erou pentru ca a cedat din nou Basarabia in 1944.

Eu cred ca trebuie vazute toate aceste chestiuni. Nu trebuie sa ne lasam orbiti de propaganda. “Regele Mihai nu a avut ce face, era sub ocupatie sovietica” - da, dar el i-a lasat sa intre in tara pe sovietici prin lovitura de stat de la 23 august! Ba mai mult, le-a dat si acoperirea legala prin Conventia de armistitiu. Vor sari unii sa spuna: nu a semnat regele Mihai. Nici regele Carol al II lea nu a semnat cedarea Transilvaniei si a Basarabiei, le-au semnat ministrii - dar asta nu il face cu nimic mai putin responsabil.

Daca ar fi existat din punct de vedere legal “ocupatia sovietica a Romaniei” atunci unirea cu Basarabia ar fi fost ceva natural, la fel ca si revenirea monarhiei. Insa “ocupatia sovietica” este o expresie folosita de istorici pentru a explica rapida cedare a societatii romanesti intre 1944-1947, iar de actualii propagandisti pentru a crea scuze fostului monarh. “Ocupatia sovietica a Romaniei” nu este o realitate consemnata in documente si tratate internationale. Germania occidentala nu a recunoscut existenta Germaniei comuniste - astfel ca reunificarea a fost mult mai simpla.

RAZBOIUL RECE A INCEPUT IN ROMANIA

Cand si cum a inceput Razboiul Rece constituie inca o dezbatere in lumea istoricilor. Este destul de greu de fixat in timp si spatiu momentul in care americanii si britanicii s-au lamurit cine sunt cu adevarat sovieticii si ca nu le sunt chiar prieteni. Americanii au avut prilejul sa se lamureasca asupra sovieticilor in Romania in toamna anului 1944.

Un actor important in acest sens a fost Frank Wisner, ofiter OSS - Office of Strategic Services, organizatie care a precedat CIA. In imaginea de mai jos il puteti vedea pe Frank Wisner alaturi de regele Mihai, cel mai probabil la Sinaia.

Frank Wisner s-a aflat in Romania din august 1944 pana in martie 1945. Prima sa misiune in Romania a fost sa organizeze evacuarea prizonierilor de razboi americani din Bucuresti inainte de sosirea sovieticilor. Apoi Frank Wisner a intrat in contact cu Serviciul Secret de Informatii (SSI) de la Bucuresti care a pus la dispozitia americanilor toate dosarele referitoare la Uniunea Sovietica. Serviciile de informatii romanesti au avut de-a face cu spionajul si propaganda sovietica de la bun inceput, astfel ca detineau o colectie vasta de dosare care se pare ca l-au convins pe Frank Wisner ca Uniunea Sovietica nu este cea mai buna lume dintre lumi. (Ca o paranteza: Frank Wisner a avut probabil acces la toate dosarele SSI despre Uniunea Sovietica, multe din acestea au fost distruse dupa ce Romania a fost ocupata de armata sovietica).

Wisner s-a lamurit foarte repede cine sunt cu adevarat sovieticii si a cam fost dezamagit sa vada ca rapoartele sale erau ignorate de diplomatii si politicienii americani. In arhivele CIA se gaseste un document din 1947 care arata ca ofiterii OSS stiau foarte bine si isi informau superiorii ca sovieticii ocupa si nu elibereaza tarile din Europa de Est. Titlul documentului este cat se poate de graitor “Rumania: the how of enslavement”, document care poate fi citit aici si contine o extrem de precisa descriere a comunizarii Romaniei.

Urmatoarea misiune a lui Frank Wisner a fost sa tina legatura cu “Organizatia Gehlen”, reteaua secreta de spionaj condusa de fostul ofiter nazist Reinhard Gehlen. “Organizatia Gehlen” a facut pentru americani exact acelasi lucru pe care l-a facut SSI de la Bucuresti: le-a pus la dispozitie toate informatiile despre Uniunea Sovietica. Colaborarea dintre serviciile americane de informatii si fostii inamici nazisti impotriva “aliatului” sovietic inceputa in septembrie 1945 este considerata a fi un punct de pornire al Razboiului Rece. Doar ca prima astfel de colaborare s-a produs cu un an inainte, la Bucuresti. Din acest motiv spun ca Razboiul Rece a inceput in Romania.

P.S. Frank Wisner a lucrat dupa razboi in cadrul CIA, unde a fost seful Directoratului pentru Planificare. S-a sinucis in anul 1962 dupa ce a suferit o puternica depresie.

Arcul de triumf purtand svastica alaturi de secera si ciocan cu inscriptia “Traiasca Armata
Rosie, eliberatoarea clasei muncitoare din Belarus si Ucraina de vest”.

Sovieticii saluta steagul cu svastica.

Generalul nazist Heinz Guderian si brigadierul sovietic Semion Moiseevici Krivoshein.

Guderian si Krivoshein primesc impreuna parada comuna sovieto-nazista.

Trupele germane defileaza.

Sovieticii si nazistii asista la parada.

Defilarea nazistilor.

Trec tancurile sovietice.

Tancuri sovietice trec pe langa motociclistii nazisti.

Sovieticii se saluta cu nazistii.

Cei mai buni prieteni: sovieticii si nazistii.

Nazistii nu sunt deranjati de portretul lui Stalin.

Doua coifuri alaturate: steaua in cinci colturi si vulturul nazist.

Nazistii si sovieticiiisi dau mana.