ROMÂNII AU CEA MAI VECHE SCRIERE DIN LUME
Teodor Filip
ROMÂNUL NU TREBUIE SĂ-ŞI CUNOASCĂ ISTORIA
În anul 1997, la Editura Lucreţius, Bucureşti, a fost publicată cartea „Civilizaţia marii zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” al Marijei Gimbutas, în traducerea d-lui profesor Sorin Paliga, o operă fundamentală a istoriei României. În această carte sunt prezentate şi cele mai vechi civilizaţii de pe teritoriul României. În rândul istoricilor, a intelectualilor şi a altor specialişti în domeniu, cartea nu a avut nici un ecou. A avut, în schimb, în rândul cetăţenilor obişnuiţi, care şi-au manifestat interesul pe Internat. Dl. Dumitru Bădilă a trimis mai multor ziare (Formula AS, Libertatea, Cotidianul şi Adevărul) un fragment din carte pentru a fi publicat, pentru ca un număr tot mai mare de cititori să beneficieze de nişte informaţii în premieră. De peste tot a primit un NU răspicat, ceea ce denotă că sunt adevăruri care nu trebuie aduse la cunoştinţa opiniei publice…
„Pe la 5500, vechii europeni din Europa Centrală au dezvoltat un sistem de semne, cu circa două mii de ani înaintea egiptenilor ori a sumerienilor”, scrie Marija Gimbutas (1).
Zsofia Torma a întreprins câteva săpături pe dealul de la Turdaş, de lângă Alba Iulia, descoperind obiecte ceramice, figurine şi alte obiecte, cu peste 3.000 de semne incizate. Se întâmpla în anul 1874. Cu timpul, acestea au fost trimise muzeelor de la Berlin, Mainz Munchen şi Cluj.
La începutul secolului XX, Marton Roşca a reluat săpăturile şi a clarificat tipologia ceramicii şi secvenţele stratigrafice.
„Alte semne au fost observate pe obiectele descoperite de M.Vasic în anul 1908, în situl de la Vinca, de lângă Belgrad. După părerea sa, semnele de pe vasele şi figurinele de la Vinca aveau valoarea unor litere, el găsind analogii cu inscripţiile de pe vasele greceşti arhaice de la Lesbos. Cincizeci de ani mai târziu, la o altă aşezare a culturii Vinca, cea de la Banjica, de asemenea lângă Belgrad, s-au efectuat săpături de către Todorovic şi Cermanovic, găsindu-se sute de inscipţii pe ceramică, pe obiecte de cult şi figurine. La nord de Vinca, în siturile din bazinul Tisei, în sud-estul Ungariei, s-au descoperit câteva vase şi figurine marcate cu inscripţii. Chiar şi mai la nord, în Cehia şi Slovacia, s-au descoperit vase cu inscripţii aparţinând culturii ceramicii liniare, contemporane cu faza timpurie Vinca.” (1).
La Karanova, în sud-estul Bulgariei, pe o colină, au fost descoperite mai multe sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate într-un mod asemănător celor de la Tărtăria.
Toate acestea denotă că utilizarea scrierii era o practică în acele timpuri, în zonele respective.
Prin anii ’80 ai secolului trecut, profesorul Dumitru Ioniţă, pe timpul unei cercetări a terenului în punctul numit Vadu Rau din localitatea Fărcaşa, a descoperit mai multe artefacte ce atestă că pe locul respectiv era o aşezare omenească. În mod deosebit a fost impresionat de descoperirea mai multor tăbliţe din lut ars, de diferite forme – ovale, rotunde ori rectangulare – care prezentau semne incizate. Profesorul a declarat: „Unele dintre ele sunt confecţionate din lespezi de piatră de formă rectangulară, peste care s-a aşternut un strat fin de argilă, care au fost incizate cu forme dintre cele mai variate. Printre ele se află şi un pandantiv amuletă, similar aceluia de la Tărtăria, care are două orificii de prindere.” O parte din aceste tăbliţe sunt identice cu cele de la Tărtăria.
În apropierea localităţiii curge râul Bistriţa. Datorită viiturilor produse foarte frecvent, malul drept a început să se erodeze, ceea ce a scos la iveală alte şi alte tăbliţe, toate având semne incizate. Profesorul dr. Vasile Boroneanţ, renumit arheolog, avea să se pronunţe: „Modelul era în epocă. Motive asemănătoare au fost descoperite în spaţiul nostru la Vidra şi la Chitila şi în alte locuri. Ele se aseamănă cu cele din Mesopotamia. Este foarte posibil ca acoilo, la Vadu Rau, să fi existat un depozit (…) Asemenea elemente vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalitităţi de comunicare folosite de iniţiaţii epocii. Le regăsim şi astăzi, deşi sensul lor nu mai poate fi desluşit, pe costumele populare, pe cusături, pe produse ceramice gospodăreşti, pe unelte etc…”
DESCOPERIRILE DE LA TĂRTĂRIA AU SCINDAT ARHEOLOGIA MONDIALĂ
Tăbliţele de lut descoperite la Tărtăria, dar şi la Vinca sau Lejenski Vir (sudul Dănării), reprezintă una din cele mai veche scriere din lume. Acolo, în anul 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit trei tăbliţe de lut: două sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci şi diferite obiecte. Cea de-a treia este de formă discoidală şi cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii. Sunt mai vechi cu un mileniu decât tăbliţele sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, cele din urmă datând de la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î.Hr. în Mesopotamia. Marija Gimbutas, arheolog şi profesor la Universitatea Harvard, a scris lucrarea „Civilizaţie şi cultură”, în care susţine că „România este vatra a ceea ce am numi Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 – 3500 î.H….A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană…Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii – Europe, ca pe o parte a istoriei noastre.”
Vladimir Georgiev spune că tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât scrierile sumeriene.
„A Kifisim a publicat şi o hartă special întocmită, în care demonstrează că strămoşii românilor de astăzi au exercitat o influenţă puternică asupra culturii întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei:” (2)).
Filozoful Platon spunea: „Nişte tăbliţe triunghiulare de aramă au fost aduse de fecioarele hyperboreene la Delos. Aceste tăbliţe aveau un conţinut eshatologic: După ce s-a despărţit de trup, sufletul se duce în regatul lui Hades pentru judecată”. Se ştie că „hyperboreenii locuiau la nordul Dunării. Acolo era cunoscută mina Baia de Aramă. Elementele greceşti din textul acestor plăci este un adaos, iar concepţia despre nemurirea sufletului este probabil zamolxiană.”
Localitatea Tărtăria se află la poalele versantului nordic al Munţilor Şureanu, de-a lungul malului stâng pe cursul mijlociu al râului Mureş. Pe un diametru de aproximativ 60 de kilometri s-au găsit fragmente osteologice ale omului Neanderthal şi ale omului de Cromagnon. La Turdaş (voi reveni), în apropiere de Tărtăria au fost executate nişte săpături în 1895 şi 1910, în urma cărora s-a scos la iveală vatra unei aşezări cu piese asemănătoare celor de la Tărtăria. La Daia Romană, la 12 km nord este de Tărtăria s-a descoperit un vas cilindric a cărei vechime este anterioară sigiliilor din Sumer. Specificul acestor materiale descoperite i-au făcut pe cercetători să creeze o identitate proprie, sub numele de Cultura Turda – Vinca, cultură de acum 4500-3700 î.e.n. , răspândită în Ardeal, Oltenia, Banat, Serbia, Ungaria, în întreaga Europă, dar şi în continentele mai îndepărtate.
„Marco Merlini, director al „Prehistory Knowledge Project” a găsit un schelet al unei femei de 1,45 m. înălţime, în vârstă de 50-55 de ani. I-a atribuit un rol religios, fiindcă printre oase au fost găsite şi 23 de obiecte sacre, dintre care o ancoră pentru ţesut, nişte brăţări şi statuete de idoli. Oasele au fost trimise la Universitatea din Roma pentru a fi verificate cu Carbon 14. Rezultatul datării a fost neaşteptat. Oasele au fost clasificate ca fiind de acum 7300 de ani.” (3). În 2004, aflat în ţara noastră, celebrul arheolog italian avea să declare unui confrate: „Oasele ca şi tăbliţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu două mii de ani înaintea Sumerului. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine României, ci întregii Europe.” (3).
Piese asemănătoare cu cele descoperite în perimetrul Tărtăria au mai fost găsite şi în colina de la Karanove, în sud-estul Bulgariei. Sigiliile găsite aici erau gravate în pictograme şi erau împărţite în patru sectoare clar delimitate, la fel ca una din tăbliţele de la Tărtăria. În nord vestul Bulgariei, s-au descoperit două platouri mici. Pe fundul uneia se putea vedea o reprezentare schematică antropomorfă, iar cel de-al doilea reprezenta o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanove şi Tărtăria.
Revista „Magazin istoric” nr. 3/1968 a publicat interviul cu academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev, din care redau ideea principală: „Scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia”.
Academicienii Boris Perlov şi A. Kifişin au formulat câteva concluzii care au şocat lumea occidentală, din care prezint câteva:
„*(…)inventatorii scrierii sumeriene au fost (…) nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor(…)
* „sumerienii (ca şi babilonienii) au fost doar elevi buni, preluând scrierea pictografică de la popoarele balcanice şi apoi dezvoltând-o în scrierea cuneiformă”
* „toate scrierile antice (egipteană, cretano-miceniană, elenică, chineză etc.) făceau parte dintr-un sistem unic, originar din România de azi”
* „Homo Sapiens a apărut şi el în acelaşi loc” (4).
Prin analize de laborator realizate în Occident, s-a dovedit că tăbliţele de la Tărtăria sunt făcute din lut local şi sunt anterioare cu 1.500 de ani primei scrieri sumeriene.
Dovezi istorice foarte importante, care susţin cele de mai sus, au dispărut! „(…) dispar pur şi simplu, din bibliotecile noastre şi, în primul rând, de la Biblioteca Academiei Române, aproape toate cărţile, hărţile, atlasurile străine şi româneşti care argumentau şi argumentează legătura limbii române cu cea sancrită. De la Biblioteca Academiei au dispărut aproape toate dicţionarele francezo-sancrite, care au fost consultate de unii cercetători cu 50-80 de ani în urmă şi altele de acest fel, pentru ca nimeni să nu poată ajunge la acele studii şi lucrări care aduc o oarecare lumină în privinţa vechimii multimilenare a poporului român şi a limbii sale” (5).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, la Turdaş, tot în Transilvania, au fost descoperite peste o sută de tăbliţe, mai vechi cu 1.500 de ani decât cele de la Tărtăria. Prof.dr. în istorie Augustin Deac scrie: „Arheologii români au constatat apoi că, din perioada neoliticului şi până astăzi, pe vasele de lut ars, descoperite în spaţiul carpato-danubiano-pontic, se găsesc o serie de simboluri incizate sau pictate de iscusiţi meşteri olari, care nu au numai un rol decorativ, ci trădează şi o scriere aflată în diferitele ei faze de dezvoltare. Aceasta este o dovadă nu numai a existenţei neîntrerupte a aceleaşi populaţii etnice autohtone, dar şi a nivelului de cultură şi civilizaţie atins.”
Am prezentat o parte din descoperirile făcute în legătură cu cea mai veche scriere din lume, deoarece oamenii de ştiinţă din Occident, şi nu numai, nu pot admite această realitate. Că, „Istoria s-a născut în Carpaţi”. În România de astăzi. Reprezentanţi de marcă ai istoriografiei mondiale, ai arheologiei mondiale, afirmă că aceste piese au ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat…
„În situl arheologic deschis la poalele masivului Ceahlău, în punctul denumit Vadu Rau, istoricul şi profesorul Dumitru Ioniţă a găsit, la doar o jumătate de metru sub pământ, o ciudată structură din piatră semănând izbitor cu un OZN” (6).
Obiectul cântăreşte 12 kg, are o înălţime de 14 cm şi circunferinţa de aproape un metru şi nu este o creaţie întâmplătoare a naturii, ci, în mod clar, un produs construit în mod inteligent. Este compus din 90 de plăcuţe de piatră, îmbinate între ele cu un material liant care s-a dovedit a fi cu desăvârşire necunoscut.
În acelaşi sit arheologic profesorul a mai descoperit o structură semănând izbitor cu profilul celebrului Sfinx, din masivul Bucegi. Are o greutate de 2,5 kg., aceeaşi înălţime de 14 cm şi s-a dovedit tot o creaţie produsă în mod conştient.
„Descoperirile făcute în acelaşi perimetru nu pot fi doar simple coincidenţe. Ceahlăul era evident, cu mii de ani în urmă, muntele sfânt şi sălaj al zeului Zamolxis. Poate că civilizaţiile de atunci, umane sau chiar extraterestre, ne-au lăsat mesaje pe care trebuie acum să le descifrăm”, a spus profesorul Dumitru Ioniţă.
Tot în situl respectiv au mai fost descoperite 120 de tăbliţe de lut ars, inscripţionate cu simboluri protoliterate – imagini reprezentând forme primitive de scriere ale populaţiei din perioada neolitică.
Tăbliţele sumeriene sunt cu cel puţin 1000 de ani mai recente decât tăbliţele de lut descoperite în situl arheologic de la poalele masivului Ceahlău.
LIMBA SFÂNTĂ A PÂINII VLAHILOR
Pentru vlahii din Serbia, pâinea nu este doar hrană ori pomana dată pentru sufletele celor răposaţi, ci şi un „document” de valoare istorică. Colacii ce se împart la parastase şi sărbătorile morţilor nu au nici un semn creştin, ci simbolurile celei mai vechi scrieri din lume.
În lucrarea „Limba sfântă a pâinii vlahilor”, Păun Es. Durlic, etnolog sârb şi director al muzeului din Majdanpek – la sud de Porţile de Fier – lansa ipoteza că parte din semnele incizate pe tăbliţele despre care am vorbit se regăsesc pe pâinea şi colacurile rituale ale vlahilor care se împart la pomenirea şi sărbătoarea morţilor. El a identificat cca. 40 de semne pe decoraţiunile acestora, dintre care cele mai dese fiind spirala, crucea Sfântului Andrei, crucea, luna nouă, soarele sau svastica.
De la pelasgi şi până pe vremea domnitorilor români, s-a format o adevărată literatură despre svastică, fiind unul dintre cele mai vechi simboluri, care îl urmăreşte pe om. În descursul timpului, la românii de pe ambele maluri ale Dunării, svastica apare în cimitire şi biserici, pe pergamentele voievodale sau pe broderii.
Şi în „Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu aminteşte de „semnul misterios însă favorabil al svasticii”, considerat simbolul divinităţii supreme a pelasgilor, al lui Jupiter Tonans. „Semnul svasticii reprezintă fulgerul sau lumina, viaţa şi averea”. Acest semn a fost identificat şi pe cusăturile româncelor din Transilvania. În lumea satului autentic, svastica şi-a păstrat aureolarea sacră, simbol al divinităţii supreme la pelasgi. Şi în zilele noastre, bătrânii spun că acest semn „îl avem de pe vremea uriaşilor”. Păcat că i s-a dat o conotaţie politică – naziştii preluându-l de la budhiştii din Tibet – astăzi fiind interzisă redarea lui. Pentru că la români şi, în special la vlahii din sudul Dunării, svastica şi-a păstrat aureolarea sacră. Ea reprezintă grafic planeta Venus, „lumina personală” pe care cel mort o poartă în mână când trece dincolo. Este simbolul principal în cultul morţilor la vlahi. Vlahul trecut în lumea cealaltă se află sub protecţia svasticii.
Pentru pomenirea morţilor se face şi o pâine numită „Muos”, denumire care se referă la străbuni (moşi), fiind rugaţi să vină la pomană. Pe această pâine rituală, se găsesc două simboluri străvechi, realizate din aluat: o svastică şi crucea cea nouă. „Păun Es. Durlic observă că svastica ocupă locul central pe această pâine şi, pe lângă rolul de călăuză şi lumină pentru cel care a murit, are rolul de paznic al cheilor şi porţilor de la lumea cealaltă. Svastica este şi judecata în lumea morţilor, pentru că,…, ea hotăreşte dacă cel mort merge în rai sau în iad.” (6).
Secretul preparării acestei pâini se transmite din generaţie în generaţie.
Surse:
1.http://ro.altermedia.info/cultural/scrierea-de-la-Tartaria-cea-mai-veche-scriere-din-luma-4603html;
2. http://www.zamolxe.ro/go.html
3. http://yogaesoteric.net/content.aspx?item=&lang=Ro;
4. Eugen Delcea, „Istoria secreta a omenirii”;
5. Augustin Deac, „Istoria adevărului istoric”, Editura Tentant, 2001. După editarea cărţii, autorul a avut un deces suspect;
6. http://www.tempo-poli.ro