DIVINUL TRAC ORFEU – MARELE ÎNŢELEPT AL UMANITĂŢII

Tot mai mult se petrec anii în infinit, iar numele frumosului geniu trac Orfeu străluceşte şi luminează fără încetare ca o stea călăuzitoare pe magicul drum al perfecţiunii, spre Epoca de aur a omenirii – eternul Paradis. Divinul lui cîntec răsună şi astăzi, străbătînd timpurile, plin de taine şi farmec, împodobit cu florile înţelepciunii şi recunoştinţei.
Veşnic purtător al coroanei de iubire a oamenilor, El, Orfeu tracul, a fost şi va rămîne marele legislator, reformator şi civilizator, marele înţelept al umanităţii, trecută la aceea epocă prin sabia nesfîrşitelor războaie fratricide, a sîngeroaselor patimi, devastată şi mîncată de şarpele orgiei şi zdruncinată pînă-n adîncurile temeliei de despoticul marş al erotismului, beţiei şi desfătărilor, al maniei şi enthusiasmos-ului.
Întemeietorul unui cult al timpului, parcurgînd calea spinoasă de la Dionysos şi ajungînd slujitor fidel al zeului luminii Apollon, admirator al artelor frumoase şi al multor ştiinţe (medicină, botanică, geografie, drept), Orfeu este considerat pe bună dreptate autorul renumitelor poeme sacre care au dat naştere unui curent religios, unei mişcări protestatare în Grecia antică în secolul al 6-lea î. Hr.
Închinată lui Orfeu, această mişcare de protest cunoscută sub numele de „orfism” (una dintre manifestările religioase cele mai însemnate şi mai interesante ale lumii antice) se caracterizează prin refuzul de a se solidariza şi de a se supune ordinii sociale, sistemului politico-religios al Olimpienilor, punînd la îndoială religia oficială a cetăţii greceşti.
Orfismul propăvăduia nemurirea şi divinitatea sufletului, impuritatea trupului. Doctrina orfică explica valoarea morală a sufletului omenesc, în care domina atît binele, cît şi răul, suflet care după moarte avea să fie răsplătit cu o viaţă veşnică ori avea să suporte pedepsele şi suferinţele Hades-ului.
Un şir de interdicţii, alimentare ori vestimentare, stau la baza vieţii orfice. Orficul era obligat să poarte haine de culoare albă, excluzînd din garderoba sa straiele de lînă, iar cît priveşte regimul alimentar, el nu avea dreptul să consume viul, ci trebuia să practice vegetarianismul.
Grecii aveau să vehiculeze ideea că Orfeu i-a învăţat pe oameni să nu mănînce mort, în general, era vorba de a nu accepta tradiţia religioasă a sacrificiului sîngeros, altfel spus de a nu întrebuinţa în hrană carnea. De fapt, ce putea să însemne oare refuzul mîncării de carne?
Într-o societate în care consumul de carne echivala cu practica sacrificiului sîngeros, aşadar, aceasta avea să semnifice să respingi ritualul cel mai important al religiei oficiale, valorile ei religioase, comunicarea oamenilior cu zeii şi renunţarea la lumea în cauză.
Se ştie că religia oficială, clasică, greacă se baza pe primul sacrificiu făcut cîndva de Prometeu, la Mecone, a unui bou, menit să-i împace pe zei şi pe oameni. Însă mişcarea diplomatică, precum şi riposta lui Zeus, nu a dus decît la aprofundarea diferenţei dintre zei şi oameni. Rezervînd oamenilor carnea şi măruntaiele boului şi oferind zeilor oasele şi grăsimea, Prometeu avea să provoace mînia lui Zeus, făcînd să fie instaurat pentru oameni un regim carnivor adus drept omagiu suprem zeilor, iar în consecinţă abandonarea regimului vegetarian din Epoca de aur. Deci Prometeu i-a făcut pe oameni să mănînce carne, să devină robi ai morţii. Această împărţire va înscăuna orînduiala de superioritate a zeilor faţă de oameni, iar traiul lor comunitar se vestea de acum înainte ca ţinînd de domeniul amintirilor frumoase.
Negarea acestei tocmeli străvechi, refuzul de a consuma carne şi întoarcerea la vegetarianism însemna pentru orfici repararea acelei erori -condamnări şi revenirea la acea stare deplină de fericire paradiziacă.
Această atitudine de refuz, acest protest împotriva unui sistem politico-religios, împotriva tradiţiei lui Hesiod şi a teologiei oficiale a grecilor avea drept suport naşterea filozofiei de opoziţie a lui Orfeu. Spre deosebire de cosmogonia lui Hesiod care pune la originea tuturor lucrurilor Haosul, vidul, ce va duce treptat la constituirea unui Cosmos organizat, iar suveranitatea lui Zeus se va dovedi sfîrşitul acelui proces îndelungat de la nefiinţă la fiinţă, Orfeu avea să propună lumii un nou tip de cosmogonie, teogonie transpusă în vestitele sale Imnuri.
La început a fost Cronos, singurul principiu necreat, dar creator. Cronos zămisleşte Haosul şi Eterul. Eterul supune materia haotică unor acţiuni, care se preface într-un ou îmbrăcat în hainele negre ale Nopţii, ce simbolizează viaţa, o imagine a imperfecţiunii, reprezentînd plenitudinea Fiinţei, care va degrada puţin cîte puţin pînă la a ajunge la nefiinţă. Din ou se va naşte primul dintre zei, zeul bisexuat Phanes (Luminosul), numit, de asemenea, şi Eros, Protogonos (întîiul născut). Phanes, principiul procreaţiei, creează lumea şi zeii. Dar Zeus îl înghite pe Phanes, însuşindu-i puterea şi înţelepciunea, devenind zeu universal. După asta însă a zămislit împreună cu zeiţa-mamă Semele pe Dionysos-Zagreus, preafericitul stăpîn al lumii. Între timp, titanii, puşi la cale de arhigeloasa Hera şi temîndu-se că nou-născutul îi va priva de putere şi de privilegii, îl vor devora pe Zagreus, copilul. Indignat la culme de această faptă odioasă, atotstăpînitorul zeilor îi va străfulgera şi-i va omorî pe titanii, care au avut îndrăzneala să se înfrupte dintr-o făptură divină, readucîndu-1 la viaţă pe Zagreus, iar din cenuşa titanilor aveau să apară primii oameni, care au moştenit o ascendenţă dublă, pe cea divină, dionisiacă, şi pe cea titanică.
Aşadar, omul se va dovedi a fi o fiinţă decăzută în urma unui păcat, cel al morţii copilului Zagreus, fapt care avea să facă din el, la început fiind de esenţă divină, un hoinar pe drumul marilor patimi pămînteşti.
Deci misterele orfice reprezentau moartea, precum şi învierea zeului. Omenirea, întinată de străvechea fărădelege, trebuia să ispăşească acest păcat originar prin ritualuri orfice, prin ascetism şi purificări, să învingă răul din sine şi să-şi elibereze sufletul divin din temniţa trupului titanic, şi care, eliberîndu-se odată de povara terestră, va putea să meargă să trăiască alături de zei fericita lor nemurire în paradisul divin.
Încărcat de fărădelegi şi prea mult rău, sufletul impur se va supune legii reîncarnărilor. însă acei oameni care vor cunoaşte revelaţia lui Orfeu vor avea o viaţă consacrată binelui, o viaţă cu răspunderi individuale, viaţa adevărată a fiinţei care este sufletul ei, vor fi predestinaţi celor eterne.
Astfel, doar ţinînd minte şi amintindu-şi permanent de originea lor divină, oamenii vor putea să se elibereze de corpul lor titanic, dar şi de nesfîrşitele renaşteri.
Deci, omule, cînd va veni ziua morţii tale, te vei îndrepta către marele lăcaş al Hades-ului. Vei vedea aici în dreapta un izvor şi lîngă el un chiparos alb, loc unde sufletele morţilor vin să-şi potolească setea. Nu te apropia de el. Vei găsi în faţa ta apă proaspătă care ţîşneşte din lacul Memoriei, fiind în supravegherea paznicilor. Te vor întreba foarte grav ce cauţi pe moşia Hades-ului. Să le spui: Sînt fiul Pămîntului şi al Cerului înstelat. Mi-e foarte sete. Mor. Daţi-mi să beau cît mai repede din apa lacului Memoriei. Şi atunci lor li se va face milă de tine şi îţi vor da voie în numele zeului ce domneşte pe pămînt să bei din izvorul Memoriei, alăturîndu-te altor iniţiaţi ai lui Dionysos-Zagreus pe calea cea divină.
Frumosul geniu Orfeu şi doctrina orfică despre nemurirea sufletului au avut o mare înrîurire intelectuală asupra timpurilor societăţii sale, marcînd profund pitagorismul, influenţîndu-i pe Platon şi pe Pindar, iar prin intermediul acestora şi pe neoplatonicieni, prefigurînd şi pregătind creştinismul de la distanţă.
Direct sau indirect, inspirîndu-se din doctrinele de la acea epocă, care se inspiraseră la rîndul lor din doctrina orfică, creştinismul, precum şi orfismul, propagau ideea ispăşirii de către om a păcatului originar şi a mîntuirii, credinţa învierii şi a triumfului asupra morţii, lumina revelaţiei ce va să transforme fiinţa umană, acordînd o viaţă preafericită în unirea veşnică cu Dumnezeu în împărăţia cerurilor pentru cei drepţi, iar pentru cei răi chinuri infernale, semănînd în inimile lumii oamenilor cultul binelui şi al iubirii.
Poziţia privilegiată a chipului lui Orfeu în arta creştină, multiplele fresce ce-1 înfăţişau cu boneta sa frigiană pe cap, tunica strînsă la mijloc şi mantia largă, cîntînd la ţiteră, vrăjind şi îmblînzind lumea animală, apoi Orfeu stînd în mijlocul unei turme de oi, mulţimea de sarcofage împodobite cu figura lui Orfeu ne vor demonstra nu o dată sentimentul de veneraţie pe care i l-au nutrit creştinii în pragul primilor ani de existenţă. Legendarul Orfeu crucificat din picturile superbe şi unice, incomparabile, zugrăvite în catacombele creştine va reprezenta de-a pururi şi întotdeauna ideea de dăruire măreţei opere de civilizare a lumii şi a idealului umanist, va simboliza destinul nemuritor al sufletului: ritmul etern al naturii -i trecerea de la unu la multiplu şi întoarcerea la unu.
Cinstirea memoriei divinului trac Orfeu, al marelui nostru strămoş, IMNURILE căruia au fost traduse pentru prima dată în limba română în Basarabia, pe pămînturile vechii Europe, ţine de datoria noastră a românilor basarabeni, fiii săi urmaşi, este un mare act de cultură şi de dragoste faţă de frumosul geniu şi marele Om, Orfeu.

Mihai Dumitru Ciubotaru