MIHAI CIUBOTARU

MONUMENTUL LUI LUCIAN BLAGA
Cum credeţi, care este cel mai vizitat loc din Chişinău? Statistica se pronunţă că este Aleea clasicilor. Cam rar vei întâlni turist să nu fi vizitat aleea aceasta memorabilă. Mai ales vin mii şi mii de elevi din toate colţurile Basarabiei, ca să aducă un omagiu înaintaşilor însemnaţi. Toată lumea cunoaşte meritele acestora în păstorirea neamului nostru. Nu este an ca Eminescu să nu vadă de ziua lui flori, să nu audă versuri închinate Măriei Sale, sau o baladă cântată ori o doină de dor. Iar câţiva dintre săteni să nu înjghebe la aniversarea marelui humuleştean Ion Creangă o scenă în preajma statuii din alee şi într-o paradă de măşti şi costume să treacă în revistă mai toate personajele din poveştile nemuritorului magician al cuvântului. “Mami, mami! Uite-l pe Alecsandri, bardul de la Mirceşti! se auzi în tot parcul glasul bucuros al unui copil. Dar mami, de ce mami, mai toţi scriitorii din alee sunt născuţi peste Prut?” nu se astâmpăra copilul să-şi pună întrebările nevinovate. Iar mami înghite în sec. Ce putea oare să-i spună copilului? Îi zise doar atât: “Oriunde s-ar fi născut aceştia, în oricare zonă geografică ar fi văzut lumina zilei, ei sunt cu toţii ai tuturor românilor. Şi ai tăi, copilă, dragă. Aşa cum sunt şi ceilalţi care au văzut lumina zilei pe meleagurile înstrăinate temporar de ţară”. Studiaţi în programele şcolare în perioada sovietică, scriitorii clasici, deşi măsluiţi în parte, deveniră un model pentru generaţii întregi. O ţară, nivelul ei de cultură, de civilizaţie, e ştiut lucru că se judecă după atitudinea oamenilor faţă de monumente. În acea zi o mână de americani mergeau pe Aleea clasicilor, fotografiind fiecare bust, punând pe soclul lor câte un trandafir aprins. Câţiva dintre ei vorbeau româneşte. Când însă ajunseră la havuzul din centrul aleii, fură surprinşi să vadă ceva mai încolo monumentul lui Puşkin. “Neverosimil! Această mostră a şovinismului velicorus?! Ce caută aici?! Ce voia şi ce putea să însemne aceasta? Că Moldova mai era o colonie?” Mai făcură câţiva paşi. De departe îi izbi un loc gol pe un postament. Se apropiară, citind pe soclu: “Lucian Blaga”. Marele poet al românilor. Dar unde era bustul lui? Ciudat? Li se dădură explicaţiile de rigoare: “Se află în reparaţie.” Cineva dintre trecători a intrat în vorbă: “În reparaţie? Dar a fost inaugurat nu demult.” Nedumeriţi, turiştii americani nu se lăsară convinşi de explicaţiile ghidului. Şi, într-adevăr, în acea zi acestora li s-a servit pe tavă o minciună crasă. Se ştie că istoria cu dispariţia monumentului lui Lucian Blaga a făcut mare vâlvă şi a revoltat mai toţi oamenii de bună-credinţă din Basarabia. Indiferent dacă a fost găsit, dar dispariţia acestuia rămâne o pată neagră pe obrazul diriguitorilor din perioada aceasta. După ce presa i-a bombardat bine pe guvernanţi, până la urmă bustul a fost găsit. S-a dovedit un simplu furt. Şi când te gândeşti că sunt posturi de pază ale poliţiei în aceste locuri. Dar faptul rămâne fapt. Să vedem, însă, ce se întâmplă cu monumentele noastre şi în alte colţuri ale ţării. Ne proclamăm independenţi, dar tancurile cu care au venit cotropitorii mai stau încă pe piedestal în unele oraşe. De pildă în Bălţi. Mai sunt şi alţi “eroi”, care ne întristează privirea când îi vedem în diferite scuaruri. Un Kotovski, Lazo, Frunze nu-ţi trezeşte decât sentimentul de ruşine, de repulsie. Ce vrea, totuşi, să ne demonstreze prezenţa acestor monumente, dar şi a multor altora, nemenţionate? Că independenţa a fost declarată, însă simbolurile unei ideologii străine mai stau încă în capul mesei! Un lucru este cert: un popor care se respectă, care are cât de cât demnitate, n-ar mai păstra monumentele străine care dintotdeauna au întruchipat ocupaţia sovietică.
- John, ai văzut, zic că sunt independenţi, dar uite că simbolurile regimului sovietic mai stau la loc de cinste!
- Michael, ai observat? Ieri, la restaurant, chelnerul ni s-a adresat într-o rusă impecabilă, făcură un schimb de vorbe doi vechi prieteni din Boston, amândoi descendenţi din Basarabia.
- Ştii, John, la noi în casă, după atâţia ani de trai în Statele Unite, după atâtea generaţii, se vorbeşte în continuare româneşte.
- Şi la noi de asemenea se vorbeşte româneşte, răspunse Michael.
Seara, când merseră la festivalul filmului american, turiştii fură surprinşi să vizioneze un film dublat în limba rusă, deşi se aşteptară, aşa cum se practică pretutindeni în lume, la limba originalului, adică, la o engleză perfectă, cu o subtitrare în româneşte. Din păcate n-a fost să fie aşa. Politicoşi, ei au rămas în sală, nedorind să jignească gazdele.
“Ciudaţi oameni! Ţara, în care limba de stat se află la rang de cenuşăreasă, iar zeii nu se cinstesc aşa cum ar fi trebuit să fie şi cartea naţională este marginalizată, este o ţară clădită pe principii de vasalitate, o ţară în care poporul băştinaş nu e stăpân la dânsul acasă.”
“Marele şi veşnic tânărul şi contemporanul Eminescu, zise atunci înţeleptul, le-ar fi spus pe şleau actualilor politicieni basarabeni: “Voi sunteţi urmaşii Romei!? Nişte răi şi nişte fameni!…”

VECINUL ŞI BOII

Într-o bună zi înţeleptul poposi în casa unui gospodar de seamă şi reţinu o povestioară, înregistrând-o cuvânt cu cuvânt pentru a o aduce la cunoştinţa publicului larg: “Vecinul meu avea doi boi. În timpul săptămânii îi punea în jug, exploatându-i la maximum: ba să are, ba să care ceva. Duminica, însă, nu lucra. Se hodinea creştinul. Dis-de-dimineaţă se scula, mergea la dobitoace. Şi, ca un gospodar şi stăpân vrednic, le dădea nutreţ şi apă ca să le ajungă pe o zi. Iar el mergea în casă, se aşeza la masă împreună cu familia. Şi cât era ziulica de mare, după o săptămână cu mari griji, se punea pe ospăţ. Boii, văzându-se liberi în ocol şi fără stăpânul cu bici, porniră a se înfrupta din nutreţ, desfătându-se pe îndelete. Apoi se duceau la ulucul cu apă şi sorbeau cu o deosebită plăcere. Pe urmă se trânteau pe o coastă, dar nu pe mult timp. Nu se ştie din care dor, mergeau la jugul lor şi tot băgau capetele, aşteptând ca cineva să vină. Dar nu venea nimeni. Dezamăgiţi, istoviţi parcă, boii mergeau iarăşi de mai mâncau din ce li se dăduse, se lingeau unul pe altul, se mai plesneau cu coada, bând din nou apă cu lăcomie.
“Mu-u-u!” răsuna ocolul de muget… După aceea iarăşi mergeau, o câta oară, la jugul pe care-l cunoşteau de atâţia ani, îşi băgau capul cuminţi în el şi se uitau lung-lung de tot la ferestrele casei… “Ne-am gândit noi, oamenii, la acest extraordinar cuvânt care este libertatea? Câţi oameni şi-au sacrificat viaţa în numele ei?! A fi liber înseamnă a avea totul, a dispune de propria persoană, de propriul destin. A nu vrea să fii liber înseamnă a accepta benevol sclavia. Dacă se întâmplă asta mai ales cu un popor, este un lucru îngrozitor de umilitor, îngrozitor de tragic. Asta e fraţilor!” conchise înţeleptul, cuprins de o tristeţe adâncă.

APELE

Când în sat băteau clopotele, mic şi mare ştia că se abătuse vreo nenorocire. De data asta clopotele băteau, cutremurând munţii şi văile mai în toată ţara. Băteau a mare jale. Peste sat şi peste ţară se abătuse o nenorocire fatală. Se va ridica oare ţara din această nenorocire? Ploua. Ploua de vreo câteva zile. Dar nu era o ploaie obişnuită. Aveai impresia că se supărase Dumnezeu pe aceşti oameni, pe aceste meleaguri. Care o fi fiind cauza? Unii spuneau că poate o fi păcătuit mult, mult de tot, încât natura vrea acum să le dea o lecţie. Râurile şi lacurile se umflaseră şi ieşiseră din matca lor. Oamenii munceau zi şi noapte să le diguiască. Forfotea lume de peste lume în jur. O făceau asta cei care mai aveau o speranţă. Căci satele din văgăuni de mult fuseseră şterse de pe faţa pământului de apele furibunde ale ploii, care cădea peste ele fără cruţare, dornic să-şi vadă marşul triumfal încheiat. Oare ce va fi cu ei, dacă apele râurilor şi ale lacurilor nu vor putea fi stăvilite? Unele bătrâne merseră la biserică şi, odată aflate în faţa altarului, porniră a se ruga din tot sufletul de Domnul Dumnezeu să-i miluiască. Îşi mai aduseră aminte că asupra ţării se abătuseră şi alte nenorociri, dar de fiecare dată scăpaseră cu bine. Pe urmă, prin sate, porni să circule zvonul că un şir de lacuri de la nordul ţării, turbate la maximum din cauza rezistenţei oamenilor, găsiră totuşi locul vulnerabil, se rupseră din matca lor şi aidoma unor furtuni dezlănţuite, tăbărâră asupra satelor din împrejurimi şi după o jumătate de oră se puteau vedea numai câteva hornuri de casă. Şi asta se întâmpla în cazul, când casa putea să reziste, aflându-se în dosul vreunei stânci. Undeva, pe deal, se zăreau grupuri de oameni salvaţi şi îngroziţi de tabloul care le era dat să-l vadă. Copacii smulşi, scânduri şi alte diferite lucruri, cadavre de animale pluteau pe coama valurilor ce se rostogoleau asemenea talazurilor unei mări aţâţate de demoni. Apoi vestea nenorocirii veni şi din sudul ţării. Mii de hectare de pământ zăceau acum sub apele atotstăpânitoare. Oamenii luară calea pribegiei. Se adăposteau care pe la rude, care erau primiţi de străini buni la suflet. Amărâţi, necăjiţi, ei căzură într-o depresie totală. Dar nu numai cei naufragiaţi, ci întreaga populaţie a ţării. O depresie care părea invincibilă. Resemnarea, Măria sa, resemnarea se cuibărise în grădina sufletelor lor, supuse la încercare pentru totdeauna.
Dar oare ocupaţia Basarabiei de către regimul sovietic nu poate fi comparată cu o calamitate naturală de proporţii, catastrofală? Distrugerea într-un raport considerabil a conştiinţei naţionale a basarabenilor, antrenarea unei părţi de populaţie în circulaţia culturală a slavilor, apropierea acestora prin legăturile de rubedenie, preluarea de la aceştia a unor elemente din modul lor de viaţă, de gândire, oare cum poate fi calificat acest lucru, dacă nu încă un pas către pierzanie? Iar spusele unor basarabeni că nu putem face nimic cu rusul, că acesta va continua mai departe să ne călărească, şi că vom scăpa greu de dânsul, nu este oare şi aceasta o smerenie care li s-a inoculat metodic, o resemnare incurabilă? Incurabilă? Incurabilă chiar să fie? Cine i-ar putea ridica pe basarabeni? Ce i-ar putea ridica pe dânşii? Le-ar da mai multă verticalitate? Oare cine şi ce le-ar putea insufla demnitatea naţională pierdută în parte la unii şi călcată în picioare? Un lucru trebuie ştiut. Sunt respectate acele popoare în lume care sunt tari ca o stâncă de granit şi pe care vicisitudinile timpurilor nu sunt în stare să le doboare, să le împrăştie, să le distrugă. Mă veţi întreba dar cum ar putea deveni un popor liber, căci libertatea este cel mai de preţ lucru pentru un neam. În primul rând trebuie să porţi în inimă dorul de libertate, să doreşti să fii liber, să doreşti ca un străin să nu te conducă în casa ta, să nu-ţi batjocorească nevasta, aşa cum se întâmplă în prezent în Basarabia, când sute şi sute de tinere sunt nevoite să se vândă ca să-şi câştige existenţa. Cine, dacă nu cei de la putere sunt responsabili de înjosirea femeii în Basarabia?! Acel simţ de responsabilitate, de care are nevoie o societate care se vrea progresistă, se află în temniţele unor călăi cu faţadă democratică, ţinut acolo şi păzit cu străşnicie de diverşi aventurieri. Odată ce responsabilitatea va nimeri într-un mediu de oameni doritori de ordine ea va da roade din cele mai bune. Când orice om se încarcă cu acea energie care este responsabilitatea, ţara începe a funcţiona ca un ceas, ieşind cu siguranţă din impasul în care este aruncată de cei iresponsabili. Un ţăran, când îşi vede de treabă, are grijă de propriul pământ şi de propria familie; un dascăl de şcoală, dacă are obraz, plămădeşte din tinerele vlăstare oameni cu dragoste de neam, de limbă şi de istorie; iar armata de tehnicieni mizează mai mult pe puterea inteligenţei, capitalul de preţ al unei naţiuni, şi Preşedintele ţării, într-adevăr, este garantul Constituţiei, dacă este în slujba neamului şi nu invers, atunci, să ştiţi, că ţara va avea vremuri bune şi viitor. Este un lucru admirabil să vezi cum sufletele şi inimile a mii şi mii de oameni se solidarizează. Să construieşti o civilizaţie a conştiinţei. Ce destin poate fi mai minunat? Iată, aşadar, doar câteva puncte de sprijin care ar putea să scoată ţara din depresia în care se află, şi care se poate adânci, dacă nu vom înţelege asta la timp. Dar condiţia cea mare, marea condiţie, este bucuria de a trăi, de a te afirma ca naţiune în lume, respectată de toţi şi nestrămutata dorinţă, acel testament lăsat de marii noştri înaintaşi de a făuri statul unitar român, în care să trăiască toţi românii. Ce poate fi mai frumos ca asta? Iată adevărul la care trebuie să ţinem ca la lumina ochilor din cap. Un adevăr simplu, dar în acelaşi timp atât de important. Doar împreună vom putea învinge în această lume. Vom putea învinge toate greutăţile! Şi acest mare adevăr ar trebui să devină icoana sufletelor noastre, ar trebui să devină sensul vieţii tuturor românilor. Să ne întrebăm în fiecare zi: dar ce-am făcut astăzi, ca acest adevăr sfânt să triumfe?”
Istoria cu apele se petrecuse mai demult, dar oamenii aveau, aşa cum se cuvenea unor creştini buni, să vină an de an la biserica din sat, în acest lăcaş al alinării şi al pocăinţei, al iubirii şi al speranţei, şi nu numai în acest sat în care poposise înţeleptul, căci nenorocirea se abătuse atunci aproape în toată ţara, la o slujbă de pomenire şi să aprindă o lumânare pentru toţi acei care suferiseră în acele zile tragice. Iarăşi clopotele porniră să bată şi oamenii începură să-şi facă semnul crucii. Cântul clopotelor îl tulbură şi mai tare şi înţeleptul se întrebă: “Oare cine i-a blestemat pe aceşti oameni? De ce ei trebuiau să treacă prin atâtea chinuri şi calvaruri?” Şi în acel moment se apropie de dânsul o doamnă şi-l sărută pe obraz, mulţumindu-i pentru cuvintele calde şi sincere pe care le-a adresat lor, dăruindu-le clipe de neuitat. Atunci înţeleptul şi-a luat toiagul şi desaga, zicându-le oamenilor la plecare, căci el mai trebuia să meargă şi în alte părţi ale ţării: “Basarabia în lanţuri! Până când va mai dura starea asta de lucruri înjositoare, fraţilor?…” Şi purcese din nou la drum, urmat de adepţii săi credincioşi.

STEJARUL

“Vedeţi acest stejar care înfruntă vremurile de atâtea şi atâtea secole? El stă înfipt în pământ şi-şi poartă soarta fără să se plângă. E tare stejarul, e voinic stejarul. Cine n-o fi dorit oare să-l doboare? Care furtună, care război? Însă uite că el continuă să stea. Sub coroana sa a poposit nu un singur drumeţ în căutarea sensului vieţii. S-o fi oprit la umbra lui ca să se înfrupte din răcoarea aerului, să-şi mai tragă sufletul şi, de ce nu, să aibă grijă de dânsul, căci pe lumea asta sunt şi oameni buni. Se leagănă ramurile sale când vântul este puternic, dar nu se dă bătut. Se încovoaie trunchiul lui, însă numai atât. Dârz, nu cunoaşte înfrângerea. Misiunea sa este să-i ocrotească pe oamenii care doresc asta, şi care-l iubesc, şi el îi răsplăteşte cu dragoste. Când ultimele zăpezi se topesc, el le spune primelor flori care răsar devreme un “Bun venit!” din toată inima, dând adăpost păsărilor care se întorc la baştină. Iar vara ce se mai bucură la vederea holdelor bogate, când carele pline de grâu se îndreaptă spre sat. Le urează un “Doamne-ajută!” căruţaşilor, ţinând hangul femeilor care fredonează un cântec şi care adună în scârte paiele rămase pe câmp. Nici toamna nu se vaietă, când viaţa frunzelor prinde a se duce, acoperind pământul cu un covor colorat în galben ruginiu. Oare se va găsi un om să ridice mâna împotriva lui?” aşa-şi depăna gândurile înţeleptul, stând în mijlocul lumii care venise să-l asculte, să admire trăinicia şi măreţia stejarului. “Aşa este şi ţara, murmură el în continuare, frumoasa noastră ţară, mama noastră cea de toate zilele. Care te mângâie când îţi este mai greu, îţi spune o vorbă mai bună, şi tu simţi în orice clipă a vieţii şi oriunde te-ai afla, în orice situaţie ai fi, susţinerea ei morală şi maternă. Priviţi în jur, priviţi-vă în ochi, unii pe alţii, şi veţi vedea, veţi simţi dragostea şi căldura de frate care vă învăluie. Căci suntem cu toţii fraţi. Şi la bine, şi la nevoie. Orice s-ar întâmpla, dar nimeni nu va putea să ne învrăjbească, nu va putea să ne dezbine, nu va putea să ne despartă. Oare cine sunt eu, ce reprezint eu în oceanul acesta de interese, bântuit de războaie şi de crime, fără fratele meu? Cât de nefericit mă simt, măcinat de regrete şi nelinişte, în ziua când n-am împărţit masa cu fratele meu, nu i-am făcut un bine. Cât de singur este omul când n-are frate, n-are ţară, bună-rea, aşa cum este, dar ţara lui. Împovărată de probleme. Însă ţara lui. Oare nu te simţi, când, întorcându-te odată acasă, în satul natal, şi vezi la poarta casei tale părinteşti, pe mama ta, fiinţa cea mai iubită, cuprins de o mare fericire, cea care ţi-a dat viaţă şi te aşteaptă cu dor totdeauna? Şi care, când dai greş, te iartă totdeauna? Şi oare nu acelaşi sentiment simţi, când, după o îndelungată călătorie, ori în virtutea unor condiţii vitrege nevoia te-a făcut să te stabileşti în alt colţ al lumii şi acum te întorci în ţară? Sau când un tren te poartă pe drumurile ei, iar tu te cufunzi în visare cu pacea care ţi-a revenit în suflet? Ah, ţara mea, tu eşti stâlpul vieţii mele de om trecător, iar ea, ţara, este veşnică, precum neamul, precum poporul care este nepieritor. Ce se va întâmpla cu acei români care au păşit pe calea înstrăinării? Le va fi oare uşor, aşa singuri, să lupte cu toţi şi cu toate?”
“Aşa e, aşa e!” încuviinţau din cap oamenii, dornici să asculte un cuvânt bun, dându-i înţeleptului dreptate.
Clipele! Ce clipe frumoase! Clipe de neuitat! Iată că şi pe aceste meleaguri, se crea impresia, pogorâse împărăţia binelui şi a fericirii. În acordurile armoniei, harpa vieţii îngâna cântul înfrăţirii şi al dragostei. Frunţile oamenilor luceau de eterna pace, care le îndulcea sufletele obosite de nevoile zilei. Dar tocmai când toată lumea sorbea din cupa adevărului şi a dreptăţii, se auzi trăgându-se cu arma în acest templu al păcii şi al speranţei, cu arma rea-voinţei şi a necredinţei. Da, într-adevăr, ca în anii inchiziţiei, în anii de tristă amintire, o coloană de maşini înconjură pe neaşteptate mulţimea adunată la umbra stejarului falnic. Curând cercul strâns se rupse. Un pâlc de poliţişti zdraveni năvăliră în clipele următoare în mijlocul acestor oameni paşnici, mergând către înţelept şi, înşfăcându-l de braţe, îl trântiră cu faţa la pământ. Apoi, cu o experienţă de profesionişti, îi puseră cătuşele pe mâini, îl ridicară, ducându-l la postul de poliţie, de unde avea să fie expediat la Chişinău. Odată drumul crucii încheiat, şi cum altfel se poate califica acest drum cu cătuşele la mâini şi gratii la geamul maşinii, fusese aruncat într-o celulă a Comisariatului general de poliţie. Aici, în capitală, după mai multe ore de aşteptare, când crezu că toţi îl uitaseră, îl lăsaseră în voia soartei, în cele din urmă îşi făcură apariţia doi domni, reprezentanţi ai puterii în exerciţiu, care la finele unei discuţii de durată îl acuzară de subminare statală. Zâmbetul pe care avea să-l schiţeze dovedea cât de jalnici şi nostimi erau aceşti actori noi în faţa istoriei, care se cocoţară pe scena politică a Basarabiei. Evenimentele care aveau să urmeze se desfăşurară după un scenariu arhicunoscut. Fuse declarat în mod oficial persoană non grata. În alţi termeni vorbind i se confisca dreptul legitim de a mai veni acasă. Însă înţeleptul ştia, îşi dădea foarte bine seama că, oricât de mult s-ar strădui ei, orice ar întreprinde, oricât s-ar căzni, marele său adevăr va învinge, va fi învingător, căci el va bate mereu la porţile tuturor timpurilor. Se va scurge mai departe nisiparniţa vremii, se vor schimba şi guvernanţii, dar multvisatul ideal naţional de unificare al tuturor pământurilor româneşti într-o singură ţară va dăinui pururea în conştiinţa şi în inimile oamenilor, va sta la loc de cinste în casele lor. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi totdeauna. Este de datoria sfântă a noastră a tuturor românilor. Este mersul irevocabil al istoriei. Şi punctum.
…A doua zi, în faptul dimineţii, când oraşul mai era cufundat în somn, fu escortat la gara feroviară şi urcat într-un tren expres care staţiona pe prima linie. Bătrâna gară din Chişinău îşi deschise larg uşile şi de acum la acea oră foia de lume. Înţeleptul îşi aruncă privirea la orologiul de pe faţada clădirii care arăta ora exactă. Treptat-treptat pasagerii se îmbarcară în vagoane. Atmosfera din jur deveni calmă şi curând porni să şuiere îndelung şi pătrunzător sirena trenului, iar înţeleptul stătea singur în compartimentul vagonului, uitându-se pe geam. Aşadar, iată-l expulzat, expulzat din Basarabia. Dar nu pentru totdeauna şi nu pe multă vreme. Vedea asta, vedea cu ochii lui proprii. Simţea asta cu întreg sufletul său. Numerosul cordon de poliţişti de pe peronul gării nu putu să-i împiedice pe adepţii lui şi valul de oameni veniţi să-l petreacă. Atunci el zâmbi. Văzu prin geamul vagonului cum oamenii fluturau cu mâna în semn de respect şi preţuire. Faţa lui se lumină de fericire. De marea fericire a împlinirii. Se ridică în picioare, deschise geamul vagonului şi începu să fluture cu trandafirul pe care-l ţinea în mână, rostind tare: “Pe curând!”

1996

MIHAI CIUBOTARU

PROFESORUL JALBĂ
“Când mă uit în urma vieţii mele văd un gol. Un gol care-mi sfâşie sufletul şi-mi pârjoleşte inima. Dacă omul are o singură viaţă, viaţa mea poate fi considerată ratată. O viaţă ratată, da. Când au venit tancurile sovietice, tatăl-meu, folosindu-se că avea în familie sânge slav, obţinu postul de director de şcoală. La început a ţinut în casă portretul lui Stalin, apoi pe cel al lui Hruşciov, după care veni rândul lui Brejnev. Icoana din casa noastră dispăruse chiar în ziua când vorba rusească răsună în sat. Fireşte că la adunările activului sătesc, când se vota lista celor ce trebuiau ridicaţi, participase şi el. În comparaţie cu ceilalţi săteni în casa noastră era mai multă îndestulare. Îmi aduc aminte cum la şcoală copiii se uitau cu jind la hăinuţele mele noi, curăţele, la papucii mei care luceau. Nu o dată veneau la mine acasă, şi îi serveam cu apă dulce şi cu bomboane din cele mai scumpe. Oamenii din sat mă numeau copilul tovarăşului Jalbă şi-şi scoteau pălăria din cap. Fireşte tatăl meu îmi povestea pe ascuns despre istoria noastră, despre limbă, dar îmi spunea să tac, să nu scot o vorbă între oameni, căci timpurile erau tulburi, grele erau. Putea oricine să te pârască şi atunci la sigur căpătai ani lungi de puşcărie. Aşa am crescut într-o atmosferă de făţărnicie, de servilism şi de dublu joc. Ce înţelegeam eu pe atunci? Că lumea, viaţa trebuie măsurată după alte valori? Nici mai târziu, când am început să-mi fac studiile la facultate, n-am fost mai sincer. Profesorii mei turnau gogoşi mai la toate obiectele fără măcar să roşească. Aşa trebuia. Aşa le-a spus partidul să facă. El, partidul, era unicul vinovat. Ei, desigur, nu. Ziceau că erau strâmtoraţi, nevoiţi, impuşi. În caz contrar puteau să măture străzile. Şi asta putea fi un mare noroc. Trebuiau să împace oaia cu lupul. Dacă era să descifrez acest proverb, însemna să aibă întotdeauna pâine şi unt pe masă şi o vară plăcută cu întreaga familie pe litoralul Mării Negre. Şi, în acelaşi timp, să mai critici pe ascuns cu vreun oarecare prieten devotat unele teorii sovietice privitor la istoria neamului. Dar şi asta era periculos. Mai ştii, dacă prietenul te toarnă, atunci, adio, post, adio, vilă, adio, carieră. Prin culuare se auzeau şuşoteli, aluzii, alegorii, că uite ce farsori mai erau guvernanţii. Când intrau însă în sala de cursuri, ţineau linia partidului. Era o mare victorie a lor, dacă li se înmâna o decoraţie sau dacă li se afişa poza pe panoul de onoare, precum şi multe alte “avansuri”.
Într-un an, însă, se întâmplă un caz ieşit din comun. Cineva încleiase pe casa unde locuiau capii republicii şi pe stâlpii de telegraf din preajmă foi volante, în care figura un text antisovietic, care se termina cu cuvintele “Cuib de dvoreni.” Culmea, foile volante erau scrise în grafie latină, aşadar, româneşte. Din ziua aceea prin căminele studenţeşti au început să fosăie diferiţi indivizi (în şoaptă se spunea că aceştia erau securişti) pornind să descoase pe cine puteau, pe care să-l ameninţe, pe care să-l cumpere, până ajunseră şi la mine, punându-mi în faţă o informaţie, cerându-mi s-o confirm, s-o iscălesc din proprie dorinţă. De bună seamă că am făcut acest lucru. La început am crezut că voi avea remuşcări, dar remuşcările nu veneau. Vârsta! La această vârstă am crezut cu toţii că ăştia din organe sunt cei mai puternici. Până la urmă i-au găsit pe tinerii care au încleiat şi au scris foile volante. Ca să-i sperie şi pe ceilalţi, au înscenat un proces răsunător, băgându-i la zdup pe vreo cincisprezece ani într-o colonie cu regim special. De atunci nu i-a mai văzut nimeni pe aceşti tineri. Nici vorbă, cei de la secţia N 1 se uitau la mine cu ochi buni. În sinea mea mă simţeam liniştit. Mă vedeam într-un post bun după terminarea studiilor. Aceştia au ştiut dintotdeauna să-i răsplătească pe cei care le-au susţinut politica. Când intrasem pentru prima dată în sala de cursuri a Institutului Pedagogic din Tiraspol, în faţa mea se aflau la vreo sută de tineri veniţi de la ţară. Mă uitam la ei, îi cântăream şi mă gândeam: “Oare ce va ieşi din ei, ce vor deveni?” Frecventam cursurile regulat. Nu lipseam şi mă străduiam să fac lecţiile la un înalt nivel ştiinţific. Aşa credeam eu pe atunci. Oare credeam chiar? Despre istoria limbii şi a literaturii moldoveneşti, mai ales. Studenţii veneau să susţină colocvii la temele predate de mine cu multă conştiinciozitate. “Lucoarea vine de la răsărit.”
Cu aceste cuvinte îmi începeam lecţiile de literatură. Îl dădeam drept model civic pe scriitorul Andrei Lupan care a scris cea mai desăvârşită piesă a literaturii sovietice moldoveneşti. Dar printre studenţi se aflau, totuşi, şi oameni de altă factură. Cadrele au simţit acest lucru şi mă somau să le prezint informaţii despre ei. Eu mă prefăceam că sunt patriot, le citeam din Eminescu ca să-i trag de limbă. Chiar în scopul ăsta am organizat un cenaclu literar. Nimeni nu bănuia unde ţinteam cu adevărat. Iar eu îmi făceam datoria cu calm. O fi ori nu o fi aşa, dar în taină îl admiram pe Eminescu. Ce-mi plăcea cel mai mult la dânsul?! Verticalitatea. Un om dintr-o bucată, îmi ziceam adeseori. Un stejar pe care nu-l poate frânge nici cea mai aprigă furtună. Un om care nu s-a vândut pe un blid de linte. Ce noroc avem noi, românii, că-l avem pe el! Când îi citeam “Doina”, mă cutremuram de atâta trăire sufletească. “Din Hotin şi pân’ la Mare / Vin Muscalii de-a călare. / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”. Câtă dreptate avea Eminescu! Şi câtă dreptate are astăzi! Vedeam toate acestea în viaţa de toate zilele. Vedeam cum străinii se aşezau în masă cu traiul sub pretextul de specialişti indispensabili, favorizaţi de partid şi de guvern, vedeam nedreptatea ce li se făcea basarabenilor. Eram revoltat la culme când citeam aceste rânduri din marele poem eminescian. Mă durea inima pentru ai mei. Umblam prin odaie înfierbântat, îmi frângeam mâinile. Dar numai atât. Odată, însă, ieşit în stradă, mi se lăsau mâinile în jos. Mă uitam în stânga, mă uitam în dreapta, să văd dacă nu bănuieşte careva că-l citesc pe Eminescu, şi când mă încredinţam că oamenilor nici nu le pasă de mine, mă linişteam pentru un timp şi-mi vedeam de drum. În sala de cursuri în clipele de entuziasm se întâmpla uneori să vreau să pomenesc de “Doina” lui Eminescu. Dar când era să pronunţ acest cuvânt, cineva parcă mă oprea, şi eu îmi ascundeam ochii, temându-mă să mă uit la studenţii mei care sorbeau din orice spusă a mea. Ah! Ce bine mai zicea Eminescu: “Cine-a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia, / Şi neamul nemernicia!” Of, tinereţe, tinereţe, ce face ea din noi! Ca până la urmă să nu mai poţi avea nici o scuză.
Mă aflam la răscrucea marii alegeri. Ori deveneam om, om cu ruşine şi obraz sau rămâneam mai departe să fiu ceea ce am fost, o canalie! Şi, totuşi, El, Marele Eminescu, m-a vindecat. Ah! Cât de mândru mă simţeam alături de colegii mei de breaslă, atunci când cu drapelul nostru sfânt în mâini, în toiul marilor lupte pentru alfabet, tricolor, limbă de stat, mergeam pe străzile Tiraspolului, iar în noi zburau pietre. Ne împroşcau cotropitorii înrăiţi că nu le mai dădeam ascultare. Se trezise ceva în noi, se trezise demnitatea naţională. Am învins frica! Acum nu ne mai temeam de ei. Ne uitam la dânşii sfidător, cu dispreţ. La argumentele lor ce se reduceau doar la pietre aruncate şi la înjurături, ridicam şi mai sus tricolorul, ne ridicam şi mai sus frunţile…
Stând acum în biserică şi ascultând slujba, el, care era profesorul Jalbă, luă o lumânare, apoi merse către sfeşnic şi o înfipse. Lumânarea prinse a arde, făcând să picure din când în când picături de ceară. “Doamne, iartă-mă, Doamne, că am fost nătărău, că am fost un mare păcătos. Doamne, acum la bătrâneţe, îmi dau seama, înţeleg bine că nu de casa cufundată în linişte are nevoie omul, nu de bogăţia agonisită are nevoie el, ci de cugetul împăcat. E puţin, e mult?! Cred că e totul. Doamne, fă ca acest adevăr să fie transmis din tată-n fiu…”

PLUGARUL ŞI CORBII
Plugarul e cel care ţine viaţa pe pământ. El e cel care creşte pâinea cea de toate zilele. Câte cărţi s-au scris despre el, câte versuri i s-au închinat acestei pioase şi cucernice făpturi! Plugarul Ştefan Moldoveanu era un om deosebit. În viaţa sa a crescut atâtea grâne, încât o minte de om nici nu-şi poate imagina. A ştiut el ce-i aceea plugul, l-a ţinut în mâini nu o dată, şi chiar s-a întâmplat într-o zi să meargă la fierăria lui Toader Duminică şi să-l ajute să facă unul pentru un prieten de-al său care locuia undeva la sud. Avea omul pricepere la multe. Iar când se făcea vreo şezătoare în sat nu-l mai putea nimeni întrece în a spune proverbe despre ţărani, despre patrie sau pâine. Când venea timpul semănatului, mergea în câmp, pipăia pământul cu mâna, îl mângâia cu privirea drăgăstoasă şi-şi răsucea mustăţile, zicându-şi în şoaptă, de parcă ar fi descoperit pentru sine o mare taină: “În anul ista, frăţică, va fi o roadă bună.” Pe urmă se întorcea acasă, ţinea sfat cu ai săi, şi îndeosebi cu nevastă-sa, Domnica, o femeie tare vrednică şi cumsecade, care îi punea la cale pe feciorii săi. Casa Moldoveanu ţinea câteva hectare de pământ, nu multe, dar nici puţine. Apoi a doua zi, dis-de-dimineaţă, îşi punea plugul în car, ceva de-ale gurii în traistă, un şip de vin, ca să prindă la puteri, înjuga boii şi o pornea domol prin sat. Când îl vedeau cum trecea prin sat, mergând la ogorul pe care trebuia să-l are, lumea zicea: “A început iarăşi bătălia pentru pâine”. Zău, dar ritualul ăsta parcă s-a încetăţenit. Se repeta în fiecare an. Şi vreţi sau nu vreţi să credeţi, toţi duceau dorul acestei clipe. “No, boalelor!” striga el, mânând dobitoacele. Şi când ieşea din sat mai mergea niţel pe drum, apoi o cotea la dreapta şi în faţa sa se întindea cât vezi cu ochii proprietatea lui de care era tare mândru. Au vrut şi bolşevicii să crească altă plămadă, dar uite nu le-a ieşit nimic. Viţa noastră de plugari e tare. Şi când ajungea la hatul lui, îşi răsucea încă o dată mustaţa. Şi apoi după un “Doamne, ajută!”, după ce a stat şi a măsurat câmpul un timp, a mai chibzuit ce să facă şi cum să facă, a apucat strâns coarnele plugului, a înfipt adânc brăzdarul în pământ, iar boii, cunoscându-şi treaba, au pornit încet înainte. El mergea în urma boilor. Apăsa voiniceşte pe coarnele plugului şi simţea cum ogorul gemea la atingerea cuţitului. Felie după felie, pământul se răsturna, încropind o brazdă mare care devenea tot mai lungă şi mai lungă. Câteva brazde se aşterneau de acum una lângă alta. Un abur ca neaua se ridica deasupra câmpului, pornind să lucească la soare, prinzându-te în mrejele sale fascinante. “Hăis-cea! hăis-cea!” se auzea din când în când glasul poruncitor al câmpeanului. Eu cu plugul ca în anii tinereţii, ca pe vremea regelui, iar nepoţii, dacă or vrea, n-au decât să se modernizeze”, filozofa el. Pe la amiază veni şi Domnica cu o zeamă de găină, cu o mămăliguţă caldă, cu o bucată de brânză, pe care când o tăiai, ca şi cum ai fi tăiat unt. Aşternu toate astea pe o “masă” sclipuită la umbra celor trei nuci, care rămăseseră de cândva pe postată, neatinşi de timp încă. Apoi moş Ştefan Moldoveanu, ajungând la capătul ogorului, îşi înfigea adânc plugul în pământ, ca nu cumva boii s-o ia razna în largul câmpiei, îşi ducea mâna la pălăria ponosită, mulţumit că putea să-şi are ogorul care prindea viaţă şi se aşeza liniştit la masă. Soarele îi zâmbea ca-ntotdeauna ca unui fidel şi vechi prieten. După ce mesea, se punea din nou pe treabă şi fără să observe isprăvea arătura de toamnă…
După o iarnă plină de griji ţărăneşti, veni şi primăvara cea adevărată cu muncile şi nevoile sale. Iată de o săptămână toarnă şi toarnă cu găleata, şi nu se mai opreşte. Când timpul se mai ogoi, pământul se umflă de aceste ploi şi porni să se vadă pe câmp un covor de verdeaţă. Se trezea la viaţă totul, se trezea la viaţă totul ce făcea ca viaţa să existe. Moş Ştefan Moldoveanu îşi înhămă atunci calul la căruţă şi porni la deal (a câta oară o fi făcând el acest drum), iar vântul rece de primăvară îi şfichiuieşte obrajii brăzdaţi de ani. Merse, tot merse el aşa cu inima plină, cufundat în gânduri. Din când în când, mai îngăima o melodie din bătrâni, iar colo, în stânga, în depărtare un muşuroi de oameni forfotea, văzându-şi de treabă. Liniştea câmpului îl copleşi. Coborî din trăsură şi merse aşa, pe lângă cal, până la semnul de unde începea ogorul său. Acum se afla în faţa proprietăţii lui. Se aplecă, luă un pumn de ţărână şi îl strivi între degete. Se uită la ţărâna întinsă care purta sămânţa pusă de mâna lui, zicându-şi: “Sămânţa asta a fost totdeauna rezistentă la orice timp.” Când se întorcea acasă, sătenii îl întrebau: “Ei cum, ne vinzi şi anul ista grâu, Ştefane?” Atunci el zâmbea pe sub mustăţi şi răspundea: “Lasă că ajunge la toţi”.
Şi totuşi, de la o vreme, simţi că ceva nu era în regulă. O umbră de îngrijorare i se cuibări în inimă. Stoluri de corbi zburau deasupra câmpului, se opreau uneori şi se învârteau în cercuri, apoi dispăreau undeva, temându-se să coboare, pesemne, de stăpânul câmpului. Moş Ştefan înălţase în mai multe locuri câteva matahale ca să sperie păsăretul. “Ce vor oare?” se întreba, când vedea corbii învârtindu-se deasupra câmpului. Grâul se ridicase de acum copăcel, cu un spic frumos, dătător de speranţă. Se arăta o roadă bogată cum n-a mai fost vreodată. Dar corbii ţineau morţiş să se învârtească deasupra lanului de grâu. Aceştia se roteau şi în altă parte, la grădinile din apropiere. Moş Ştefan luă obiceiul să doarmă la deal. Într-o zi afară se făcu mare zgomot. Ceva ori cineva se lăsase pe o cracă a nucului sub care îşi făcuse o colibă. Ieşi afară. Nu-i veni să-şi creadă ochilor. Copacul era plin de ciocănitori şi ciocârlii. Una dintre acestea, probabil, căpetenia lor, i se adresă cu o îndrăzneală ieşită din comun: “Moş Ştefane, am venit noi, tot păsăretul pe care-l vezi aici, să-ţi curăţim copacul de paraziţi (şi ceilalţi copaci de asemenea). Şi iaca domniţele acelea frumuşele şi mititele te vor scula cu cântecul lor şi te vor culca tot cu cântecul. Moş Ştefane, te rugăm să nu te superi.” Moş Ştefan dădu din cap că nu era împotrivă, căci o pasăre la casa omului e binevenită, ţinându-i de urât şi îndulcindu-i viaţa. Dar ce se întâmplase, într-adevăr? Corbii îşi puseseră de mult în gând să distrugă lanul de grâu, însă nu ştiau cum să facă asta. Se temeau să coboare pe lan. Până când într-o zi le venise ideea de a se travesti. Corbii se machiaseră şi-şi vopsiseră penetul în culorile ciocănitoarelor, iar cealaltă parte de păsărime din familia lor în urma unei zugrăveli iscusite se prefăcuseră în ciocârlii. Acum, când se aflau jos, pe pământ, corbii au început puţin câte puţin să pună stăpânire pe întreg lanul de grâu, făcând tot posibilul ca moş Ştefan să nu poată ieşi din colibă. Cel mai mare corb Sanghelache dădu ordin să fie scos fiecare spic. Dacă-l vor lăsa pe moş Ştefan fără pâine, atunci acesta nu va avea multe zile de trăit, spunea el. Un alt corb, preşedintele sfatului stolului Moţpanula, îşi dădu cu părerea că ar fi fost mai bine ca, după ce vor fi scos spicele, să ardă întreaga mirişte. Dar se găsi unul mai isteţ care propuse să se organizeze un Minister de educaţie al grâului: “Să-l educăm în spiritul nostru corbesc”, conchise acesta clarvăzător. “Rămas fără grâu bogat, s-a dus moş Ştefan Moldoveanu, adio cu dânsul în vecii vecilor”, traseră concluzia cu toţii împreună. Zis şi făcut. Aduseră în acest scop dintr-o ţară din răsărit nişte ogari sadea pe care i-au postat pe la marginea lanului. Dar pe zi ce trecea în locul spicului smuls, sămânţa făcea să crească zece în loc. Obosiţi, corbii zăceau acum la pământ, burduhoşi de atâta ciuguleală. Grâul învinse. Căci se trăgea din viţă nobilă. Iar plugarul, mucalit şi sfătos cum era, stătea acum lângă coliba sa şi înfăşura gospodăreşte o ţigară. Se auzea cum spicele înalte de grâu foşneau a veselie. Atunci înţeleptul, când îl văzu pe acest bard al gliei, cuprins de admiraţie pentru fapta sa, zise: “Mă închin în faţa ta până la pământ, o, slăvite bărbat! Tu ai fost stâlpul de nădejde al neamului nostru în zilele cele mai grele. Tu ai învins, şi vei învinge întotdeauna. Eu cred în tine şi fapta ta este pe cât de frumoasă pe atât de demnă de urmat de alţi oameni”.

COLONELUL FLOREA
Ori de câte ori venea în grădina publică “Ştefan cel Mare”, grupurile de patrioţi care se adunau acolo întotdeauna se fereau de dânsul, îl ocoleau, şuşotind pe din dos: “L-ai văzut, a venit securistul!
Umblă, adulmecă. Bată-l Dumnezeu că multă lume o fi dus dihania în Siberia!” Zvonurile nu mai conteneau să se înmulţească pe seama omuleanului. Avea o vârstă înaintată. “Iar a venit iscoada!” ziceau oamenii când îl vedeau la diferite întruniri. De unde o fi având atâta timp liber? De parcă n-ar avea nici tu femeie, nici tu copii, nici tu nepoţi,” zicea altcareva, ros de curiozitate. Rareori când omuleanul acesta intra în vorbă cu cineva. Mai mult tăcea şi asculta ce spun alţii. Nu era scandalagiu de felul lui. Senin şi calm, omul zâmbea când i se insinuau tot felul de fărădelegi. “Ce ştie lumea asta despre viaţa pe care am avut-o? Ce ştiu aceşti oameni despre viaţa mea, gândea el în sinea sa. Ce ştiu ei despre viaţa pe care am avut-o printre străini?” Dezlegarea enigmei care nu mai cobora de pe buzele oamenilor începu să vină chiar din partea omuleanului cu pricina, a colonelului Florea. Căci, într-adevăr, el era colonel. Bineînţeles, în retragere. Ca orice om se simţea necăjit când se vedea respins pretutindeni. Şi atunci el se hotărî să mărturisească unele detalii din biografia sa, crezând să spargă răceala care se formase în jurul lui. La numai şaptesprezece ani, când veniseră sovieticii, fusese mobilizat şi trimis în vâltoarea războiului. El, cu mânuţele sale tinere, era nevoit să omoare oameni. În momentul când trebuia să apese pe trăgaci, în cap prindeau a-i roi poveţele creştine: “Să-l iubeşti pe aproapele tău”, “Să nu ucizi”. Dar de aici comandantul de companie îi ordona fără încetare: “Foc, foc!” În urma sa se afla de acum primul botez de luptă. Era deja profesionist. Luat cu forţa, ca să-şi salveze pielea, trebuia să execute orice ordin. Dacă trebuia să împuşte în prizonieri - împuşca, dacă trebuia să împuşte în femei - împuşca, chiar şi în copii împuşca, când a trebuit să treacă prin mai multe sate europene. Pe urmă a venit timpul când aliaţii şi sovieticii au sărbătorit victoria asupra hitlerismului, şi el trebuia să aleagă: se găsea la răscrucea drumurilor. Încotro? Încotro s-o ieie acum? Nu ştia, nu ştia ce să facă. Acasă nu-l mai aştepta nimeni. Ai săi se pierduseră. Şi ce mai putea face în prezent în văgăuna sa de sat? După atâtea sate văzute în Europa cu străzile pietruite toate şi case-vile, acum el visa la ceva mai mult. Din întâmplare, comandantul de companie îi zise, uite aşa, într-o doară: “Măi Florea, ce-ai zice dacă ai merge la o şcoală de ofiţeri?” După aceea urmase jurământul dat lui Stalin, când i se dăduse gradul de locotenent. “Am omorât nu puţini naţionalişti ucraineni, se scăpă cu vorba, când ni s-a dat ordin să nimicim unele bande. Desigur, acestea nu erau bande. Oamenii îşi apărau interesele naţionale. Ai naibii îi mai urau pe moscali. Din Ucraina am fost transferat în Cehoslovacia. Şi aici am împuşcat în oameni paşnici în Praga, călcând cu tancurile zeci de tineri însetaţi de libertate. N-a fost o figură importantă în armata sovietică, dar postul de comisar politic la o unitate de grăniceri în partea de sud a frontierei sovietice i-a insuflat convingerea că aveau încredere în el. N-a dus-o deloc rău. A fost asigurat întotdeauna cu provizii, înconjurat fiind de onoare, el, un copil de ţărani din Basarabia.” “O viaţă are omul, şi trebuie să ştii s-o trăieşti din plin”, nu uita să-şi spună tot timpul. Era mândru că devenise colonel, ocupând în ierarhia socială o poziţie privilegiată. Nu era om simplu de rând. Cu vârsta, însă, a început să înţeleagă că-i lipsea, totuşi, ceva. Şi acest ceva avea să-i lipsească toată viaţa. Crescut fiind la ţară, într-o moralitate creştină, un colţişor de inimă îi mai rămase încă nealterat. Insuliţa aceasta era dorul de satul natal. Voia să moară la baştină, în satul natal, pe pământul său. Când se credea om fericit, copleşit de onoruri, pe neaşteptate, în visările sale, îşi găseau loc biserica satului, pădurea şi imaşurile pe care le cutreierase, părinţii care-l întâlneau în pragul casei, când se întorcea de la joacă. Şi asta a durat mai pe tot parcursul vieţii sale. Omul poate să meargă şi să trăiască oriunde, dar somnul de veci şi-l doreşte pe pământul natal. Iar aici, la baştină, ca să vezi, toată lumea îl ocolea. “Lăsaţi-l în plata Domnului, ziceau oamenii, că e un mankurt.” Faptul că-l numeau mankurt nu prea tare îl deranja. Copiii săi, crescuţi într-un mediu militar rusesc, nu ştiau, într-adevăr, o boabă româneşte. Întors acasă, părea că el trebuia să-şi mai revizuiască opiniile, dar nu, continua să meargă pe acelaşi drum. “Uite la lumea asta, cum luptă cu atâta înverşunare împotriva rusificării. De unde atâta tragedie? Au, ştiu ei oare că în univers totul se schimbă, şi nimic nu e stabil, totul se transformă dintr-o stare în alta? Precum o substanţă se transformă în altă substanţă aşa şi un popor se transformă în alt popor. Istoria cunoaşte atâtea şi atâtea exemple! În zona europeană, bunăoară, au trăit până la Iisus Christos multe popoare de la care a rămas doar o amintire. Lumea se află într-o permanentă mişcare şi schimbare. Asta e legea vieţii”, filozofa colonelul. Oare teoriile colonelului Florea, pe care acesta le răspândea, o fi fiind o justificare a propriei cedări? Dar poate oare avea o justificare cel care n-are credinţă în neamul său, cel care s-a lăsat de strămoşii săi? Poate oare servi drept argument faptul că a fost soldat, că omul e sub timpuri? A câştigat ori a pierdut acest om? Că ruşii au răpit teritoriul dintre Nistru şi Prut nu-l mai poate pune nimeni la îndoială şi influenţa pe care o mai au, din păcate, în acest spaţiu, cui oare i se mai datorează, dacă nu acestor indivizi care ştiu să se adapteze oricând şi în orice situaţie? Adevăratul respect al strămoşilor şi al pământenilor îl vor avea doar acei oameni oropsiţi şi necăjiţi care niciodată n-au depus arma, continuând să lupte împotriva cuceritorului în toată perioada ocupaţiei.
“Da, zise înţeleptul, iată un om care la dânsul acasă trăieşte fără încrederea semenilor. Trăieşte acasă, dar în exil. Într-un exil continuu.”

MIHAI CIUBOTARU
Poetul răstignit
În acea zi sala era arhiplină. Dornică să audă cuvântul libertăţii, lumea se adunase la o minunată serată de vers şi cântec patriotic. Aşezat în unul din rândurile din mijloc, înţeleptul îşi admira conaţionalii, care, lăsându-şi poverile zilnice, scuturându-se de spoiala regimului sovietic, şi îmbrăcaţi ca de sărbătoare, se grămădiseră cu toţii laolaltă, ca într-o familie, întocmai cum s-ar strânge toţi cei de-ai casei la învierea lui Iisus Christos. Ah, ce mai chipuri blajine erau, câtă seninătate mai emanau, ce înfrăţire a sufletelor se mai lega în zilele acestea! Şi cât de frumoasă mai este şi românca din Basarabia cu ochii negri şi părul mătăsos lăsat pe spate, iar bărbaţii curtenitori, adevăraţi cavaleri. Unul câte unul urcară pe scenă puii de români, cântându-şi eternitatea neamului. Apoi urcară tineri şi tinere, cu o baladă haiducească, răsunară versuri de Eminescu, Blaga, Bacovia. Toată lumea însă aştepta ceva, îl aştepta pe cineva cu nerăbdare. Voiau să-l vadă, să-i asculte cuvântul. În sfârşit el ieşi, poetul, modest ca-ntotdeauna, cu inima deschisă către toţi semenii săi, căci n-a avut şi nu va avea niciodată ce să ascundă de dânşii. Întreaga sală se ridică în picioare. Îl aplaudară îndelung. “Ce e Basarabia? murmură glasul lui drag. Scumpii mei, ea este bastionul, avanpostul românimii în partea de răsărit a ţării, e marele scut al românimii. Şi cine nu înţelege misiunea istorică ce i s-a hărăzit basarabeanului se află pe calea unei greşeli fatale. Să treci prin grele urgii ale istoriei, să te păstrezi ca popor, chiar dacă se mai află ceva şi din amprentele cotropitorului, este un merit, o izbândă. Aşa e soarta basarabeanului: să apere românimea din partea de răsărit, s-o apere de năvala barbarilor slavi.
“Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci, şi scrisul mi-e latin.”
Paşnic, nerâvnind niciodată alte pământuri, noi dintotdeauna am ştiut să ne apărăm glia străbună, datina şi limba, mormintele strămoşilor: “În limba ta / Ţi-e dor de mamă / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz /. Iar acum când am trecut prin marea tortură a rusificării vom renaşte, vom renaşte ca pasărea Phoenix, astăzi şi-ntodeauna aşa să fie. În acest loc al lumii se dă o mare bătălie între a fi sau a nu fi, se dă o bătălie împotriva străinilor care vor să ne rusifice. Avem duşmani fel de fel, cum tu aveai cândva, Ştefane. Doamne, când va fi altfel în Basarabia?”
Apoi după o pauză: “O, Doamne! Uneşte-i odată şi odată pe aceşti oameni care se deşteaptă din somnul de moarte şi fă o ţară respectată şi puternică.”
Era extraordinar să vezi cum oamenii se solidarizară în această sală, să vezi bucuria care-i cuprinse, apoi cum în aplauzele tuturora el coborî de pe scenă şi merse spre ieşire. Un covor de flori se aşternu până la uşa de la intrare, flori pe care le ridica din mers, dăruindu-le celora care-l iubeau, făcându-şi loc în curtea largă, străjuită pe la margini de plopi înalţi. Afară tineri şi tinere îl înconjurară din nou, punându-i întrebări, la care răspundea politicos, dăruindu-le întreaga inimă, întregul suflet. Deodată, însă, ca din senin, răsăriră în faţa lui câţiva bărbaţi şi o femeie, împroşcându-l pe poet cu ocări, înjurându-l din gros, lamentându-se că uite din cauza alfabetului latin, a tricolorului trăiesc mai rău, s-au rupt relaţiile economice cu Rusia şi alte republici. Unul dintre ei ridică chiar mâna şi se îndârji la poet. Toţi cei din jur încremeniră. Atunci înţeleptul înălţă şi el mâna, oprindu-l cu hotărâre: “Ei, voi, oameni, potoliţi-vă! Nu vă este ruşine ce spuneţi? Aţi chibzuit bine? Să fie oare din cauza latinităţii că trăiţi mai rău? V-aţi rupt de trunchiul poporului vostru, şi acum orbecăiţi în istorie ca nişte oameni ai nimănui. Ah, Doamne! Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” zise el şi-i părăsi.

Mătuşa Ruţa

Casa mătuşii Ruţa era cunoscută prin partea locului de toată lumea. De atâta amar de vreme o ştiau. Veche şi săracă, o bojdeucă din timpurile de demult. În fiecare primăvară se vedea cum pe acoperişul casei se aşeza un cocostârc. Era un semn al statorniciei. Şi a crescut mătuşa Ruţa la casa asta nouă feciori. Greu i-a fost să-i ridice. Până la război cât au fost micuţi de tot au dus-o bine. Bărbatul ei, un om cumsecade şi gospodăros, o ajuta întotdeauna pe lângă casă, purtând grijă copiilor. După război, însă, roata vremii s-a schimbat. Bărbatul ei nu s-a mai întors de pe front. Ea a purtat mulţi ani haine negre, plângându-l. Dar viaţa a învins-o. Şi, totuşi, nu cedase noilor valori spirituale ale timpului. Copiii săi creşteau sănătoşi. Unul după altul, cu toată greutatea, obţinură studii solide, care la Chişinău, care în altă parte, se pricopsiră cu gospodării, aveau familii bune, prietenoase, aşezându-se cu traiul în mai multe centre ale ţării. Câţiva feciori, cel mai mare, Gheorghe, şi alţii doi, Vasile şi Toader, rămaseră să trăiască în satul în care s-au născut şi şi-au petrecut tinereţea, fiind sprijinul la bătrâneţe al mătuşii Ruţa. Nu era an ca întreaga familie să nu se adune cu toţii împreună în casa lor veche, acum acoperită cu şindrilă, unicul lucru care a fost schimbat. În rest, toate păstrau pecetea vremurilor de odinioară. Şi mare bucluc cu nepoţii aceştia. Când veneau, atunci mari încăierări se mai iscau în ograda bătrânei, ba chiar gălăgioşii puştani îşi demonstrau agerimea minţii în alte locuri ale satului. Feciorii o vizitau şi în celelalte zile ale anului. Mătuşa Ruţa n-avea de ce să se plângă. Venea ba unul, ba altul, aducându-i brânză de oi, făină de grâu ori un sac cu cartofi. Îi săpau grădina, îi curăţau copacii din livadă, îi tăiau lemne. Ce mai vorbă, copiii îi purtau respectul. Şi ea îşi iubea feciorii deopotrivă. Şi, totuşi, voia sau nu voia, dar avea o slăbiciune pentru mezinul său Ion, care locuia departe, tocmai la Moscova. El era marea ei mândrie. Plecat încă de tânăr la Moscova, izbutise prin perseverenţă, dar şi prin talentul cu care-l înzestrase Cel de Sus, să devină mare scriitor. Îşi scoase mai multe cărţi, îşi montase o piesă la Paris. Devenise om bogat, văzut în toată ţara. Îl ştiau chiar şi în unele cercuri din Ierusalim. Şi, atunci, când se întâmpla să se întoarcă acasă, lucru care se petrecea cam rar, din pricini ştiute de noi, tot satul se grămădea de la cel mai mic, care abia începea să umble la şcoală, până la cel mai bătrân sătean. Şi ce mai întâlnire îi făceau mai marii satului! Ion însă îi mulţumea pe toţi, dar mai întâi mergea la mamă-sa, îi săruta mâna, stătea cu ea la vorbă. Într-o zi, însă, lui îi trecu prin minte să-i propună mamei sale ceva bani ca să-şi construiască o casă nouă, mai modernă, chiar îi arătă proiectul unei vile. Mătuşa Ruţa, însă, refuză categoric. “Aici au trăit strămoşii mei, aici voi muri şi eu!” zise ea. Cunoscută în sat pentru intransigenţa sa faţă de penetrarea valorilor străine în modul de viaţă al autohtonilor, ea cultivase demnitatea aceasta şi familiei sale. “Ce-i venise oare lui Ion?!” îşi zicea mătuşa Ruţa. Să-i facă o asemenea propunere? “Nu, zicea ea totdeauna, aici au trăit strămoşii mei, aici voi muri şi eu.” Ion al ei era într-adevăr, vestit. Toţi intelectualii din Chişinău îi ascultau sfaturile, îi urmau poveţile. Credeau în el, credeau ca într-un Dumnezeu, credeau că-i va izbăvi de regimul pe care-l urau. “Vom alege grâul de neghină!” - spunea Ion al ei la toate întrunirile publice. Părea, corabia lui Noe, al cărui cârmaci era, avea să-i salveze poporul. Desfiinţat, imperiului trebuiau să-i mai dea un brânci şi românii basarabeni, şi Rusia nu avea ce să mai caute în această zonă geo-politică a lumii. Dar n-a fost să fie aşa. Istoria ne-a jucat o festă dură. Într-o bună zi Ion declară la postul de televiziune că el coboară din căruţa naţională şi, vorba unor patrioţi, urcă în “Volga” nomenclaturii comuniste. Declaraţiile lui privitor la alcătuirea unor manuale, la viitorul destin al Basarabiei, colaborarea cu un guvern antinaţional, stârni mare nemulţumire în rândul oamenilor de bună-credinţă. “Iată-l ne-a părăsit şi ăsta!” se tânguiau ei. Dezamăgiţi, mulţi dintre dânşii voiau să-i întoarcă cărţile. Unii mai tineri, cu sângele aprins, doreau chiar să le aducă în piaţă şi să le ardă. Întreg scandalul ajunse şi la urechile mătuşii Ruţa, fără zorzoane şi retuşări, în toată cruzimea sa. Nu era zi ca ea să nu se uite la fotografia bărbatului său şi să spună: “Cu cine oare o fi semănând Ion al meu?” Din moşi-strămoşi familia sa n-a primit o asemenea palmă. “Iată că după mărire, i-a venit şi căderea.”
La început discuţia cu Ion al ei n-a prins. El tăcea mai mult. Iar ochii săi căutau ceva. Ce căutau oare? Un sprijin, probabil. Şi când ea îi zise cu mult drag, părinteşte: “Teme-te de Dumnezeu, Ioane!” El îi răspunse tăios: “Ce ştii mata, mamă!”
Atunci mătuşa Ruţa îşi adună toate puterile, merse bărbăteşte prin odaie şi deschise uşa: “Pleacă! i-a zis cu glas aspru. Pleacă! Şi să nu mai calci în casa mea niciodată!”
Stătea în uşa deschisă tare ca un stejar şi el, cum era mic de statură, trecu alături pe lângă dânsa şi, fără să-şi ia rămas bun, s-a dus. Încotro s-o ia? Cu gândul să se întoarcă acolo, în capitala cotropitorului, căci aici el îşi dădea seama că nu mai avea trecerea de odinioară. Şi, încăpăţânat din fire, porni la drum lung pe jos, şi după o oră de mers pe drumeagurile de ţară, după o oră de alean Ion se odihnea sub frunzarul unui nuc secular. Viaţa voi ca pe acel drum, în acea zi, să meargă şi înţeleptul. Când ajunse în dreptul omului cu pălărie de paie pe cap, îl recunoscu: “Ioane! Ioane! Am crezut cu toţii că ne vei scoate la lumină, am crezut cu toţii că vei fi un al doilea Alexandru Ioan Cuza, dar tu…?” Şi, zicând astea, apăsă pe toiagul pe care-l ţinea în mână şi-şi continuă drumul, cufundându-se în tăcerea câmpului.

Hora

“Ah, oare câte hore o fi văzând şi satul ista?” se întrebau ei înde ei sătenii.
Hora! Marea dragoste a neamului nostru. Ah, ce plăcere aveau bătrânii să vadă cum se încingeau acele hore iuţi ca o vijelie ce se întâmpla să se abată în răstimpuri asupra satului, aducându-le aminte de anii când abia le mijeau, ca nişte tuleie, mustăţile. Cele fete din grădini, cei flăcăi cu coasa în mână, au oare nu se gândesc şi acum la hora cea de duminică? Frumoasele seri de sâmbătă. Suflarea răcoroasă a vântului odihnitor. Gospodarii urcaţi pe casele lor, reparând ba ici, ba colo acoperişurile sau făcând altceva la gospodărie. Apoi se aude marele lor strigăt de bucurie la nevestele care nu se mai lasă niciodată de gătitul bucatelor gustoase, făcându-ţi să-ţi crească pofta de viaţă: “Iată, vin lăutarii noştri! Catincă, Mărioară, n-auziţi oare?!” Şi atunci mai multe femei trudite ies pe la porţile lor şi urmăresc cu drag cum aceştia coboară dealul în bucuria generală a sătenilor. Şi de ce să n-o spunem pe şleau. După o horă ca lumea, după o horă bună te pomeneai totdeauna cu o nuntă de pomină. Ceva mai încolo, în colţul satului, se vede cum iese moş Nuţă, plugarul de frunte, în calea lor. Şi-i pofteşte să stea la dânsul pe noapte. Şi până-n dimineaţa de duminică lumina nu se mai stinge în casa lui. Toasturile, urările de bine nu mai contenesc. Vinul roşu strălucea în pahare. Că aşa-i viaţa lăutarului: este întrebat întotdeauna. Mamele flăcăilor pun mâna pe perie şi pornesc a primeni hainele feciorilor. Iar fetele, fetele cele mai tinere, sprintenele îşi potrivesc bluziţele şi fustele, la care cele trei culori roşu, negru şi alb demonstrează ataşamentul lor faţă de tradiţie. Toţi aşteaptă cu nerăbdare amiaza, marea amiază, cum o numesc ei. Încetul cu încetul soarele urcă în înaltul cerului, dând semnalul că hora ar putea să înceapă. Şi atunci prind să vină la vatra horelor flăcăi vânjoşi la braţ cu fetele lor frumoase, cu coroniţe de flori pe cap, dând bineţe la fiecare poartă. Şi atunci, în semn de bun venit, lăutarii se apucă să cânte din trompete şi viori “Deşteaptă-te, române!” Pe urmă, după marş, flăcăii se apucă de mâini, făcând o roată mare, apoi după care treabă unul câte unul îşi ocheşte aleasa inimii sale şi aşa, încet-încet, pornesc a-şi juca fetele spre bucuria părinţilor, care stând deoparte şuşotesc ceva între ei, ba încurajându-şi, ba probozindu-şi din priviri odraslele. După aceea, flăcăii vin să-şi zvâcnească trupul tânăr şi suplu într-o “Bătută” cântată pătimaş de lăutari, după care fetele purced să-şi arate graţia într-un dans lin pe care în sat îl numesc “Lăcrămioara.” Apoi tinerii, în vacarmul unor chiote şi strigăte, pornesc a dansa o “Răzăşească” înfocată, încât întregul sat pare să hotărască cine avea să fie marele învingător al horei. Totuşi, încet-încet, focul dansului începea să se stingă şi perechile de tineri, unele după altele, porniră să-şi tragă sufletul, revărsându-şi bucuria în vorbe de duh şi glume. Deodată lăutarii văzură că vine la horă un grup de tineri, şi porniră a cânta “Deşteaptă-te, române!” Curioasă, toată lumea îşi aţinti privirea la noii veniţi. La câţiva paşi de lăutari, grupul de tineri se opri. Unul dintre ei se rupse din grup şi se apropie de moş Alistar, lăutarul lăutarilor, după cum îl supranumise întreg ţinutul şi se stropşi la el: “Da de ce cântaţi “Deşteaptă-te, române!” Eu îs moldovan, îs moldovan şi am să mor moldovan. Mai bine, moşulică, ai cânta o “Moldovenească”, cât îs bun la suflet. A! Ce mai stai pe gânduri! strigă vlăjganul înţepat.
- Las-o mai moale, tinere, că moldoveanul şi el e român, sări de acolo o bătrânică.
- Fără propagandă, fără propagandă, eu îs moldovan, să ştii, matale, şi am să mor moldovan. Şi basta! Aşa mi-a spus tată-meu.
- Şi ce ţi-a mai spus tat-to? nu prididea bătrânica cu întrebările.
- Că jandarmii români îi băteau pe moldoveni!
- O fi făcut tat-to careva trăsnăi, că nu degeaba i-o fi dat vreo două palme. Dar să ştii că jandarmul bătea nu numai în Basarabia, dar şi în Oltenia, Ardeal şi până şi în Bucureşti bătea. Ce să-i faci? Trebuiau să-şi facă datoria şi trebuiau să facă ordine. Altminteri cu anarhia departe nu ajungi.
- Ce tot îmi îndrugi, moşule, îmi cânţi o “Moldovenească” sau ba? A, nu vrei! Şi atunci porni să-i trântească lui moş Alistar la pumni, gata să-l omoare. Ceilalţi amici ai acestuia se năpustiră la rândul lor asupra lăutarilor. Flăcăii satului, simţindu-se ofensaţi public în persoana lăutarilor, tăbărâră asupra bătăuşilor şi începu o încăierare în toată legea. Necăjit, înţeleptul, care se afla în ziua aceea şi el la horă, încercă să-i despartă, dar careva îl îmbrânci atât de puternic, încât acesta era cât pe ce să cadă. “Doamne, Doamne! strigă atunci înţeleptul. Ce aţi făcut din aceste vlăstare tinere, voi, cei care umblaţi prin sate moldave şi le băgaţi oamenilor în cap tot felul de nerozii! Că moldovenii sunt altcineva decât românii, limba moldovenească este alta decât româna. Simţiţi o plăcere deosebită, stând în cabinete şi fumând trabucuri scumpe şi bând şampanie, când vedeţi cum doi băştinaşi îşi discută la nesfârşit limba şi naţionalitatea.
Ah, romanus, romanus, nu-ţi este ruşine? Să te închini în faţa unor barbari!

MIHAI CIUBOTARU

Discuţia cu călugărul de la mănăstire
La orizont, unde cerul se contopea cu întinsoarea lanului de grâu, îşi făcu apariţia un om. Spicele împovărate de rod se dădeau în lături din calea lui, apoi, după ce omul mai făcea un pas, se ridicau din nou în picioare, formând o mare imensă de aur. Iar el, îmbrăcat în haine din pânză albă, cu o desagă pe umăr, înainta încet, încântat de acest galben încontinuu, punctat pe alocuri de fel de fel de culori de flori, începând cu albăstrelele şi până la macul-de-câmp, care arunca pete de flăcări spre marginea lanului. Cine era acest om, de ce venea pe aceste meleaguri, ce dor oare l-a adus pe pământurile acestea?
Se făcea taman amiaza şi lumina soarelui îi inunda chipul tânăr, dar brăzdat de riduri, cu plete ninse de argint de timpuriu, se vede, din cauza marelui zbucium care nu-l lăsase o clipă. “Ce e şi cu viaţa omului? îşi spunea în sinea sa drumeţul îngândurat. S-a născut, a crescut, a dat roade, dacă a dat, şi iarăşi se întoarce la mumă-sa humă. Dar mai este oare şi altceva veşnic? Şi ce altceva ar mai putea fi veşnic?”
Când ajunse la marginea lanului, un drum îi aţinu calea şi el, după ce scrută cu băgare de seamă locul, o luă pe drumul acesta în dreapta. Da, în direcţia aceea trebuia să meargă, îşi aduse aminte după multă caznă. Acolo trebuia să se afle o mănăstire, într-adevăr, trebuia să se afle o mănăstire, cam la poalele acestui masiv vast de pădure, căruia-n partea locului i se spunea Codrii. Demult, pe când avea vreo treisprezece ani, el, împreună cu taică-său, se adăpostise acolo într-o noapte. Şi acum, după atâţia ani, revenea în aceste locuri, care, cândva, odinioară, în copilărie, îl primiseră cu drag şi omenie. Mersul îndelung pe jos îl încălzi de-a binelea. Se îmbujoră la faţă. Iar în jur domnea o linişte pretutindeni de ţară. “Mai trăieşte oare stareţul? Şi cum o fi arătând acum? O fi îmbătrânind tare, probabil.” Dorea din toată inima să-l vadă din nou, să-i audă vocea domoală şi blajină, să-i vadă surâsul cald şi ochii inundaţi de o blândeţe inepuizabilă. Şi acest dor de a-l revedea cât mai repede îl făcu să uite de multele zile de nesomn, de oboseala care-i măcina puterile. Şi undeva, când soarele porni să apună, se văzu acea margine a pădurii, în care ceva mai încolo, în măruntaiele sale, îşi găsise loc, de mulţi ani în şir, să se adăpostească vestita mănăstire copleşită de singurătatea ei. Şi atunci, când avea să ajungă la poarta mănăstirii, când i se va deschide această poartă şi va intra, când va face primii paşi pe această insulă sfântă, lui n-avea să-i vină să creadă că se afla acolo, şi nici atunci când avea să stea faţă-n faţă cu stareţul, când avea să-l simtă aproape, iar sentimentul de incertitudine avea să continue să-l mai domine.
“Cine erau aceşti oameni, la care se întoarse, după mulţi ani de pribegie, care era crezul lor în viaţă, ce demon îi stăpânea? Iată câteva întrebări la care încerca să răspundă, dar a câta oară nu izbutea s-o facă. Şi când stareţul avea să pronunţe acea frază înţeleaptă plină de tâlc “Ce vrei de la oamenii aceştia care dorm”, simţi o mică speranţă să-l cuprindă. Dar, vai, speranţele astea, speranţele astea de câte ori au fost deşarte!
- Dar îi iubesc, îi iubesc cu adevărat pe aceşti oameni, nu vezi, că le-am adus cu tot sufletul meu lumină, sunt gata să fac orice pentru ei?! De ce mă resping?!
- Te resping, ai zis? Dar ai încercat să-i cunoşti mai bine? Ai încercat să-i înţelegi? Dacă ai şti câţi aventurieri au trecut prin aceste locuri şi câţi s-au străduit să-i tragă pe sfoară, încât sărmanii nu mai au încredere în nimeni. Chiar dacă cineva vine la ei cu sufletul deschis, cu intenţiile cele mai curate, ei îl tratează la fel cu neîncredere. Aşa sunt formaţi.
- E nevoie de încredere, spuneţi?
- De încredere.
- Dar pe ce căi se poate obţine încrederea lor?
- Să fii sincer. Sinceritatea îşi va găsi loc în inimile lor.
- Dar ce faci mata aici?
- Mă rog Celui de Sus pentru sufletele lor rătăcite.
- Vasăzică, Basarabia are o mască?
- Mai multe măşti chiar…
Şi atunci, în acea seară, stareţul îi va povesti multe şi el avea să înţeleagă multe, arzând de dorinţa să meargă din urbe în urbe, din sat în sat, din casă-n casă.

Adunarea populară
A doua zi înţeleptul îşi luă toiagul şi desaga şi purcese iarăşi la drum. În a treia zi, ajungând într-un orăşel, zidit acum vreo zece ani, văzu o mare de oameni adunată în faţa clădirii Primăriei. Era o adunare populară. Se vestea întâlnirea unor politicieni cu alegătorii, iar după aceea se plănuia un concert de pomină. La început aceşti oameni nici nu-l observară când venise în sânul lor. Semăna el oare cu un om important? Oare puţini oameni cutreierau în acele zile lumea în lung şi-n lat? Toţi cântă câte ceva, iar atunci când prinse momentul, văzându-i că se descătuşară un pic, şi porni să împartă din comoara înţelepciunii sale cu multă dărnicie, să le deschidă ochii, să le spună adevărul-adevărat, fără ocolişuri, despre felul cum străinii au construit casele de stat şi pentru cine, despre fabricile şi uzinele ridicate cu sudoarea frunţilor lor, despre sutele de mii de venetici aduşi cu scopul de a-i asimila pe băştinaşi, de a-i distruge ca popor. Unii dintre oameni îl priveau pe înţelept cu atenţie, cu băgare de seamă, alţii, mai sensibili, se căzneau să-l înţeleagă, iar, ceilalţi, hapsânii, trăitorii cu ziua de astăzi, nu voiau în ruptul capului să-l asculte. “După noi, măcar potopul!” ziceau aceştia. Unii se găsiră să afirme că erau mândri de realizările lor, de cântăreţii, de pictorii, de sculptorii pe care-i aveau. Ce trebuia oare să facă pentru a-i convinge şi pe ei, pe toţi, să vadă adevărata realitate, adevărata perspectivă?” Oare nivelul ăsta de trai către care tinde toată lumea, dar pe care nu toţi îl pot obţine, n-a făcut oare din ei o simplă marionetă, ţinându-i în ocolul său ca ostatici ai unei gândiri greşite? “Am trăit bine!” ţipau mai mulţi. “Care bine, domnilor?! Cine fura, acela şi avea. Ăsta-i binele, îşi dădu cu părerea un moşnegel, ăsta-i binele lor, când dacă voiai să trăieşti ca oamenii, trebuia să bagi mâna în sacul statului. Cu toată civilizaţia lor, dar unde-i ordinea? Am devenit oare mai cinstiţi, mai ordonaţi? Ca să vezi, iată întrebările la care nimeni nu se încumetă să răspundă niciodată.”
Şi atunci, înţeleptul a încercat să ajungă la inimile lor: “A venit timpul să vă iubiţi neamul, limba, datinile, fără de care viaţa n-are sens. Voi purtaţi în sufletele voastre o educaţie nedreaptă, care a trecut şi sper că nu se va mai întoarce pe aceste meleaguri. A venit timpul să înţelegeţi că poate cândva o să vă dispreţuiţi la maximum, muşcându-vă coatele, că n-aţi procedat omeneşte acum, dar va fi prea târziu. Va veni timpul când o să vă căiţi că aţi încercat să distrugeţi o civilizaţie perenă, minunată, precum este cea românească. “Noi am vrut să formăm ceva al nostru, specific” veţi spune voi. Dar uite, n-a fost să fie, să se întâmple decât o trădare. “Am vrut să făurim o fericire a noastră, un destin al nostru” veţi spune voi. Dar se poate oare făuri o fericire, distrugându-ţi trecutul, o cultură ancorată în adâncul mileniilor? Oare nu e o nebunie asta?”
“Sufletul îmi este senin şi luminos, gândi înţeleptul, aidoma cerului când e plin de soare, fără nouri întunecaţi. Unii dintre aceşti oameni mă privesc cu răceală, iar alţii mă iau în zeflemea. Şi, totuşi, nu sunt decât nişte copii inocenţi. În lumea asta cel rău, cel viclean, cel cinic este stăpânitor peste suflete. Să fie totdeauna aşa? Astăzi n-am putut să-i conving pe toţi, dar timpul, marele judecător, îi va putea convinge, viaţa cea de toate zilele îi va convinge neapărat.” “Pleacă de aici, o, profetule, nu-ţi fărâma mintea cu propaganda ta, zise mankurtul, nu tulbura minţile oamenilor. Pleacă de aici, tu prezinţi un pericol pentru sufletele noastre moarte, noi vrem să fim aşa cum suntem, pleacă, nu ezita!”
Atunci, înţeleptul se uită la chipul frumos al tinerilor, care aveau ochii curaţi ca lacrima, cu sufletele nepângărite încă de cel viclean, zicându-le: “O, pe voi, cei care sunteţi viitorul nostru de mâine, viitorul acestei ţări, voi, cei care sunteţi nucleul cel mai activ al tuturor timpurilor, vă chem să mă urmaţi în neobosita mea operă de deşteptare, vă chem să-mi urmaţi sfaturile şi îndemnurile, vă îndemn să urmaţi calea cea dreaptă. Aveţi de ales între adevărul şi prăpastia ideilor aberante ale generaţiei mai în vârstă. Acum, când v-am cunoscut, îmi dau seama că voi găsi adepţi în mijlocul vostru, voi găsi susţinere şi înţelegere. E nevoie doar de a ne uni în cuget şi în simţire întru făurirea măreţei noastre cauze. Priviţi! Priviţi! Câţi suntem în jurul ţării? Să tot fie la vreo zece milioane, care trăim în alte state, lucrăm pentru alte culturi. Credeţi-mă, poporul român este un popor mare, cu o cultură uriaşă. Trebuie numai să vrem să credem în asta, să iubim din tot sufletul această minunată idee. Dar cât de măreaţă este ea, cât de înălţătoare: toţi împreună, toţi împreună odată şi pentru totdeauna sub acelaşi acoperiş. Ce zidire frumoasă şi dumnezeiască! Să trăim în pace, în iubire şi frăţie cu toţii împreună. Singuri, însă? Singuri? Ce se poate oare obţine de la istorie fiind singuri? Vom fi la infinit măcinaţi din toate părţile de intrigile străinilor. Uniţi, însă, într-o energie unică, ce ne va încălzi sufletele noastre, ne va călăuzi în lumea asta plină de primejdii, silnicii şi nedreptate, vom putea rezista, vom putea să supravieţuim şi să ne afirmăm. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Şi înţeleptul îşi făcu semnul crucii, iar tinerii îl urmară.

La ţară
Amurgea. Un orizont însângerat se înălţa de după casele ţărăneşti ce se vedeau în depărtare. Se auzeau cum ţârâiau greierii. Însoţit de părtaşii săi, înţeleptul mergea pe drumul care ducea către satul de la poalele pădurii. Era un sat de răzeşi. Undeva, pe deal, se înfăţişau vii pe care se vedeau că le-a pus o mână de gospodar. Apoi se mai vedeau lanuri cu păpuşoişti şi păşuni. Casele erau aranjate după un proiect modern. Când zări o casă arătoasă cu două caturi, înţeleptul îşi spuse că aici, în acest lăcaş, ar putea să mâie, şi cine ştie, să se odihnească câteva zile, dacă stăpânul se va dovedi om vrednic. Merse încet către casa aleasă. Stăpânul casei avea o faţă luminoasă. “Mulţam!” răspunse el la bineţea înţeleptului încolţit de gândul: “Cine o mai fi fiind şi ăsta?” Se lăsă convins de blândeţea vocii înţeleptului, conducându-şi musafirul spre casa cea mare cu două caturi. Îl servi cum putu mai bine cu bucatele cele mai alese. Nevasta lui se învârtea ca o gospodină harnică pe lângă ei. Din când în când intrau în casă şi ieşeau copiii voioşi. “Oare sunt fericiţi ei?” cugeta înţeleptul. Atât bărbatul, cât şi femeia foloseau în vorbă pe lângă cuvintele româneşti şi cuvinte străine, rusisme. Când orologiul de pe perete bătu miezul nopţii, stăpânul cu nevastă-sa se retraseră, urându-i “noapte bună”, mergând să doarmă în sarai. A doua zi înţeleptul află că întreaga familie nu locuia în casa cea mare, ci îşi ducea traiul în saraiul din curte. În fiecare zi, cu noaptea-n cap, se duceau să lucreze la pământ, să caute de păpuşoiştea lor. “Viţă de gospodari!” îşi spunea înţeleptul. Iubesc să se porăie în câmp.” În prima zi de cum venise în această casă, stăpânul îi arătase celelalte odăi. Era mândru de casa sa. Acum, singur stând în casă, îşi aduse aminte că nu văzuse aici o carte barem. De covoare persane, paturi-divan casa nu ducea lipsă. Iar cărţile? Unde erau acestea? Unde erau? O casă fără de cărţi este o casă fără de suflet. În zilele următoare merse cu stăpânul la păpuşoişte, iar seara când revenea acasă, umbla prin sat. “Şi de ce trăiesc ei în sarai, dar nu în casa cea mare, unde era atâta loc? Ce oameni ciudaţi, îşi zise înţeleptul. Muncesc din zi şi până-n noapte, dar nu se folosesc din plin de munca lor.” Fiecare sătean îşi vedea de treburile sale. Muncesc. Muncesc al naibii de mult. Şi munca este o virtute. Dar…

La stână
De vreo câteva zile înţeleptul se afla la o stână. Ciobanii duceau în fiecare dimineaţă oile la păscut, coborând într-o vale bogată în ierburi. Pocneau cu harapnicele în urma dobitoacelor, îndemnându-le cu vorbe de-ale lor ciobăneşti. Îmbrăcaţi în cojoace miţoase, cu feţele brăzdate şi înăsprite de curgerea zilei, de vânturi năprasnice şi de ploile care se abăteau nu arareori pe aceste ţarini. Îşi cunoşteau bine lucrul, căci erau ştiuţi în acele locuri. Multă lume venea să dea oile la ei, căci brânză ca a lor mai rar se întâlnea. “Zbang, zbang!” răsunau tălăngile oilor. Disparate, sunetele, adunându-se laolaltă, păreau o adevărată simfonie. Ce mai! Când se lăsa seara ciobanii le mânau acasă, la stână, plesnindu-le uşor cu biciul peste picioare. Apoi venea timpul să le dea la strungă. Cele sterpe erau date la o parte, iar cele cu lapte se lăsau mulse. Dacă se isca vreuna nărăvaşă, o băteau uşor cu pumnii în pântece, dar făceau asta fără răutate, uneori se întâmpla să şi suduie. Bodogănind, strungarul strângea cu putere ţâţele mici, şi laptele spumos curgea din belşug în găleată, în timp ce celelalte oi stăteau în ocol şi băteau din picioare, aşteptând să le vină rândul. Era o privelişte nemaipomenită să vezi toate astea, să vezi cum behăiau oile, cum berbecii împungeau cu coarnele. Şi pe deasupra ce plăcere era când bacii îţi dădeau să guşti urdă dulce şi proaspătă şi să bei zăr din ciubăr. “Ce paradis!” se gândea în sinea sa înţeleptul. În a treia zi se întâmplă să vină în fapt de noapte la stână câţiva lupi. Îşi rânjiră colţii, urlând un timp. Bacii, liniştiţi, ieşiră din stână spre mirarea înţeleptului care, ce mai vorbă, avu frisoane, dacă e s-o spunem pe şleau, ţinând în mână fiecare câte un miel brumăriu. La vederea lor lupii amuţiră, cu ochii sticlind în aşteptarea tributului. Bacii, odată apropiaţi, fără mare sfială, puseră în faţa lor mieii, făcând cale întoarsă. Iar lupii, luându-şi prada, o tuliră spre pădure. Înmărmurit şi intrigat de această scenă, înţeleptul, când îi văzu pe baci că se apropie, îi întrebă răspicat: “De ce aţi făcut asta, de ce v-aţi luat un păcat pe suflet?” Bacii explicară că au făcut asta ca să-i lase în pace.
- Şi de când durează istoria aceasta? întrebă din nou înţeleptul.
- De mulţi ani, răspunseră bacii. Vin periodic, apoi pleacă iarăşi.
Pe urmă cel mai bătrân dintre ei puse punct la toate: “Capul plecat sabia nu-l taie.”
Atins în amorul propriu, înţeleptul ripostă: “Dar puşca, de ce n-aţi luat puşca?!”
Bacii, întrebători, rămâneau să tacă în continuare.
Şi atunci înţeleptul zise: “Aşa sunteţi, voi, basarabenii. Ce dispreţ au faţă de voi cei mari şi tari, văzându-vă că vă complaceţi în servilitate, josnicie, trădare de frate, incluzându-vă în categoria hoardei, şi nu a oamenilor civilizaţi, cu simţul responsabilităţii faţă de trecut şi viitor. Unica şansă a voastră, ca să dobândiţi respectul, e să vă ridicaţi capul, să vă debarasaţi de complexul inferiorităţii, să scoateţi din comportamentul cotidian “lăsătorismul” vostru de veacuri, să credeţi fanatic în destinul misionar al românului, să credeţi în propria inteligenţă. Este unicul lucru care vă mai poate justifica existenţa. Aş dori să vă văd în acţiune, în acţiune, în acţiune! Când o să conştientizaţi acest fapt, când o să vă convingeţi de laşitatea şi de bicisnicia proprie, vă veţi cutremura de nimicnicia existenţei voastre. Uitaţi-vă, uitaţi-vă în oglinda vieţii! Oare nu vedeţi că sunteţi, într-adevăr, nişte oameni care se târăsc? Şi oare nu vă mişcă, nu vă tulbură, nu vă răvăşeşte puţinul vostru suflet, imaginea, părerea ce s-a format despre voi şi s-a răspândit în lume? Să fie oare moartea lentă a fiinţei naţionale o normalitate pentru voi? Privirea voastră, ochii voştri, trupul vostru ar trebui să ducă dorul de vioiciunea omului activ, puternic şi luptător, care ştie ce vrea de la viaţă. Ar fi bine…”