IZGONIREA INŢELEPTULUI Partea 1

MIHAI CIUBOTARU

Discuţia cu călugărul de la mănăstire
La orizont, unde cerul se contopea cu întinsoarea lanului de grâu, îşi făcu apariţia un om. Spicele împovărate de rod se dădeau în lături din calea lui, apoi, după ce omul mai făcea un pas, se ridicau din nou în picioare, formând o mare imensă de aur. Iar el, îmbrăcat în haine din pânză albă, cu o desagă pe umăr, înainta încet, încântat de acest galben încontinuu, punctat pe alocuri de fel de fel de culori de flori, începând cu albăstrelele şi până la macul-de-câmp, care arunca pete de flăcări spre marginea lanului. Cine era acest om, de ce venea pe aceste meleaguri, ce dor oare l-a adus pe pământurile acestea?
Se făcea taman amiaza şi lumina soarelui îi inunda chipul tânăr, dar brăzdat de riduri, cu plete ninse de argint de timpuriu, se vede, din cauza marelui zbucium care nu-l lăsase o clipă. „Ce e şi cu viaţa omului? îşi spunea în sinea sa drumeţul îngândurat. S-a născut, a crescut, a dat roade, dacă a dat, şi iarăşi se întoarce la mumă-sa humă. Dar mai este oare şi altceva veşnic? Şi ce altceva ar mai putea fi veşnic?”
Când ajunse la marginea lanului, un drum îi aţinu calea şi el, după ce scrută cu băgare de seamă locul, o luă pe drumul acesta în dreapta. Da, în direcţia aceea trebuia să meargă, îşi aduse aminte după multă caznă. Acolo trebuia să se afle o mănăstire, într-adevăr, trebuia să se afle o mănăstire, cam la poalele acestui masiv vast de pădure, căruia-n partea locului i se spunea Codrii. Demult, pe când avea vreo treisprezece ani, el, împreună cu taică-său, se adăpostise acolo într-o noapte. Şi acum, după atâţia ani, revenea în aceste locuri, care, cândva, odinioară, în copilărie, îl primiseră cu drag şi omenie. Mersul îndelung pe jos îl încălzi de-a binelea. Se îmbujoră la faţă. Iar în jur domnea o linişte pretutindeni de ţară. „Mai trăieşte oare stareţul? Şi cum o fi arătând acum? O fi îmbătrânind tare, probabil.” Dorea din toată inima să-l vadă din nou, să-i audă vocea domoală şi blajină, să-i vadă surâsul cald şi ochii inundaţi de o blândeţe inepuizabilă. Şi acest dor de a-l revedea cât mai repede îl făcu să uite de multele zile de nesomn, de oboseala care-i măcina puterile. Şi undeva, când soarele porni să apună, se văzu acea margine a pădurii, în care ceva mai încolo, în măruntaiele sale, îşi găsise loc, de mulţi ani în şir, să se adăpostească vestita mănăstire copleşită de singurătatea ei. Şi atunci, când avea să ajungă la poarta mănăstirii, când i se va deschide această poartă şi va intra, când va face primii paşi pe această insulă sfântă, lui n-avea să-i vină să creadă că se afla acolo, şi nici atunci când avea să stea faţă-n faţă cu stareţul, când avea să-l simtă aproape, iar sentimentul de incertitudine avea să continue să-l mai domine.
„Cine erau aceşti oameni, la care se întoarse, după mulţi ani de pribegie, care era crezul lor în viaţă, ce demon îi stăpânea? Iată câteva întrebări la care încerca să răspundă, dar a câta oară nu izbutea s-o facă. Şi când stareţul avea să pronunţe acea frază înţeleaptă plină de tâlc „Ce vrei de la oamenii aceştia care dorm”, simţi o mică speranţă să-l cuprindă. Dar, vai, speranţele astea, speranţele astea de câte ori au fost deşarte!
– Dar îi iubesc, îi iubesc cu adevărat pe aceşti oameni, nu vezi, că le-am adus cu tot sufletul meu lumină, sunt gata să fac orice pentru ei?! De ce mă resping?!
– Te resping, ai zis? Dar ai încercat să-i cunoşti mai bine? Ai încercat să-i înţelegi? Dacă ai şti câţi aventurieri au trecut prin aceste locuri şi câţi s-au străduit să-i tragă pe sfoară, încât sărmanii nu mai au încredere în nimeni. Chiar dacă cineva vine la ei cu sufletul deschis, cu intenţiile cele mai curate, ei îl tratează la fel cu neîncredere. Aşa sunt formaţi.
– E nevoie de încredere, spuneţi?
– De încredere.
– Dar pe ce căi se poate obţine încrederea lor?
– Să fii sincer. Sinceritatea îşi va găsi loc în inimile lor.
– Dar ce faci mata aici?
– Mă rog Celui de Sus pentru sufletele lor rătăcite.
– Vasăzică, Basarabia are o mască?
– Mai multe măşti chiar…
Şi atunci, în acea seară, stareţul îi va povesti multe şi el avea să înţeleagă multe, arzând de dorinţa să meargă din urbe în urbe, din sat în sat, din casă-n casă.

Adunarea populară
A doua zi înţeleptul îşi luă toiagul şi desaga şi purcese iarăşi la drum. În a treia zi, ajungând într-un orăşel, zidit acum vreo zece ani, văzu o mare de oameni adunată în faţa clădirii Primăriei. Era o adunare populară. Se vestea întâlnirea unor politicieni cu alegătorii, iar după aceea se plănuia un concert de pomină. La început aceşti oameni nici nu-l observară când venise în sânul lor. Semăna el oare cu un om important? Oare puţini oameni cutreierau în acele zile lumea în lung şi-n lat? Toţi cântă câte ceva, iar atunci când prinse momentul, văzându-i că se descătuşară un pic, şi porni să împartă din comoara înţelepciunii sale cu multă dărnicie, să le deschidă ochii, să le spună adevărul-adevărat, fără ocolişuri, despre felul cum străinii au construit casele de stat şi pentru cine, despre fabricile şi uzinele ridicate cu sudoarea frunţilor lor, despre sutele de mii de venetici aduşi cu scopul de a-i asimila pe băştinaşi, de a-i distruge ca popor. Unii dintre oameni îl priveau pe înţelept cu atenţie, cu băgare de seamă, alţii, mai sensibili, se căzneau să-l înţeleagă, iar, ceilalţi, hapsânii, trăitorii cu ziua de astăzi, nu voiau în ruptul capului să-l asculte. „După noi, măcar potopul!” ziceau aceştia. Unii se găsiră să afirme că erau mândri de realizările lor, de cântăreţii, de pictorii, de sculptorii pe care-i aveau. Ce trebuia oare să facă pentru a-i convinge şi pe ei, pe toţi, să vadă adevărata realitate, adevărata perspectivă?” Oare nivelul ăsta de trai către care tinde toată lumea, dar pe care nu toţi îl pot obţine, n-a făcut oare din ei o simplă marionetă, ţinându-i în ocolul său ca ostatici ai unei gândiri greşite? „Am trăit bine!” ţipau mai mulţi. „Care bine, domnilor?! Cine fura, acela şi avea. Ăsta-i binele, îşi dădu cu părerea un moşnegel, ăsta-i binele lor, când dacă voiai să trăieşti ca oamenii, trebuia să bagi mâna în sacul statului. Cu toată civilizaţia lor, dar unde-i ordinea? Am devenit oare mai cinstiţi, mai ordonaţi? Ca să vezi, iată întrebările la care nimeni nu se încumetă să răspundă niciodată.”
Şi atunci, înţeleptul a încercat să ajungă la inimile lor: „A venit timpul să vă iubiţi neamul, limba, datinile, fără de care viaţa n-are sens. Voi purtaţi în sufletele voastre o educaţie nedreaptă, care a trecut şi sper că nu se va mai întoarce pe aceste meleaguri. A venit timpul să înţelegeţi că poate cândva o să vă dispreţuiţi la maximum, muşcându-vă coatele, că n-aţi procedat omeneşte acum, dar va fi prea târziu. Va veni timpul când o să vă căiţi că aţi încercat să distrugeţi o civilizaţie perenă, minunată, precum este cea românească. „Noi am vrut să formăm ceva al nostru, specific” veţi spune voi. Dar uite, n-a fost să fie, să se întâmple decât o trădare. „Am vrut să făurim o fericire a noastră, un destin al nostru” veţi spune voi. Dar se poate oare făuri o fericire, distrugându-ţi trecutul, o cultură ancorată în adâncul mileniilor? Oare nu e o nebunie asta?”
„Sufletul îmi este senin şi luminos, gândi înţeleptul, aidoma cerului când e plin de soare, fără nouri întunecaţi. Unii dintre aceşti oameni mă privesc cu răceală, iar alţii mă iau în zeflemea. Şi, totuşi, nu sunt decât nişte copii inocenţi. În lumea asta cel rău, cel viclean, cel cinic este stăpânitor peste suflete. Să fie totdeauna aşa? Astăzi n-am putut să-i conving pe toţi, dar timpul, marele judecător, îi va putea convinge, viaţa cea de toate zilele îi va convinge neapărat.” „Pleacă de aici, o, profetule, nu-ţi fărâma mintea cu propaganda ta, zise mankurtul, nu tulbura minţile oamenilor. Pleacă de aici, tu prezinţi un pericol pentru sufletele noastre moarte, noi vrem să fim aşa cum suntem, pleacă, nu ezita!”
Atunci, înţeleptul se uită la chipul frumos al tinerilor, care aveau ochii curaţi ca lacrima, cu sufletele nepângărite încă de cel viclean, zicându-le: „O, pe voi, cei care sunteţi viitorul nostru de mâine, viitorul acestei ţări, voi, cei care sunteţi nucleul cel mai activ al tuturor timpurilor, vă chem să mă urmaţi în neobosita mea operă de deşteptare, vă chem să-mi urmaţi sfaturile şi îndemnurile, vă îndemn să urmaţi calea cea dreaptă. Aveţi de ales între adevărul şi prăpastia ideilor aberante ale generaţiei mai în vârstă. Acum, când v-am cunoscut, îmi dau seama că voi găsi adepţi în mijlocul vostru, voi găsi susţinere şi înţelegere. E nevoie doar de a ne uni în cuget şi în simţire întru făurirea măreţei noastre cauze. Priviţi! Priviţi! Câţi suntem în jurul ţării? Să tot fie la vreo zece milioane, care trăim în alte state, lucrăm pentru alte culturi. Credeţi-mă, poporul român este un popor mare, cu o cultură uriaşă. Trebuie numai să vrem să credem în asta, să iubim din tot sufletul această minunată idee. Dar cât de măreaţă este ea, cât de înălţătoare: toţi împreună, toţi împreună odată şi pentru totdeauna sub acelaşi acoperiş. Ce zidire frumoasă şi dumnezeiască! Să trăim în pace, în iubire şi frăţie cu toţii împreună. Singuri, însă? Singuri? Ce se poate oare obţine de la istorie fiind singuri? Vom fi la infinit măcinaţi din toate părţile de intrigile străinilor. Uniţi, însă, într-o energie unică, ce ne va încălzi sufletele noastre, ne va călăuzi în lumea asta plină de primejdii, silnicii şi nedreptate, vom putea rezista, vom putea să supravieţuim şi să ne afirmăm. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Şi înţeleptul îşi făcu semnul crucii, iar tinerii îl urmară.

La ţară
Amurgea. Un orizont însângerat se înălţa de după casele ţărăneşti ce se vedeau în depărtare. Se auzeau cum ţârâiau greierii. Însoţit de părtaşii săi, înţeleptul mergea pe drumul care ducea către satul de la poalele pădurii. Era un sat de răzeşi. Undeva, pe deal, se înfăţişau vii pe care se vedeau că le-a pus o mână de gospodar. Apoi se mai vedeau lanuri cu păpuşoişti şi păşuni. Casele erau aranjate după un proiect modern. Când zări o casă arătoasă cu două caturi, înţeleptul îşi spuse că aici, în acest lăcaş, ar putea să mâie, şi cine ştie, să se odihnească câteva zile, dacă stăpânul se va dovedi om vrednic. Merse încet către casa aleasă. Stăpânul casei avea o faţă luminoasă. „Mulţam!” răspunse el la bineţea înţeleptului încolţit de gândul: „Cine o mai fi fiind şi ăsta?” Se lăsă convins de blândeţea vocii înţeleptului, conducându-şi musafirul spre casa cea mare cu două caturi. Îl servi cum putu mai bine cu bucatele cele mai alese. Nevasta lui se învârtea ca o gospodină harnică pe lângă ei. Din când în când intrau în casă şi ieşeau copiii voioşi. „Oare sunt fericiţi ei?” cugeta înţeleptul. Atât bărbatul, cât şi femeia foloseau în vorbă pe lângă cuvintele româneşti şi cuvinte străine, rusisme. Când orologiul de pe perete bătu miezul nopţii, stăpânul cu nevastă-sa se retraseră, urându-i „noapte bună”, mergând să doarmă în sarai. A doua zi înţeleptul află că întreaga familie nu locuia în casa cea mare, ci îşi ducea traiul în saraiul din curte. În fiecare zi, cu noaptea-n cap, se duceau să lucreze la pământ, să caute de păpuşoiştea lor. „Viţă de gospodari!” îşi spunea înţeleptul. Iubesc să se porăie în câmp.” În prima zi de cum venise în această casă, stăpânul îi arătase celelalte odăi. Era mândru de casa sa. Acum, singur stând în casă, îşi aduse aminte că nu văzuse aici o carte barem. De covoare persane, paturi-divan casa nu ducea lipsă. Iar cărţile? Unde erau acestea? Unde erau? O casă fără de cărţi este o casă fără de suflet. În zilele următoare merse cu stăpânul la păpuşoişte, iar seara când revenea acasă, umbla prin sat. „Şi de ce trăiesc ei în sarai, dar nu în casa cea mare, unde era atâta loc? Ce oameni ciudaţi, îşi zise înţeleptul. Muncesc din zi şi până-n noapte, dar nu se folosesc din plin de munca lor.” Fiecare sătean îşi vedea de treburile sale. Muncesc. Muncesc al naibii de mult. Şi munca este o virtute. Dar…

La stână
De vreo câteva zile înţeleptul se afla la o stână. Ciobanii duceau în fiecare dimineaţă oile la păscut, coborând într-o vale bogată în ierburi. Pocneau cu harapnicele în urma dobitoacelor, îndemnându-le cu vorbe de-ale lor ciobăneşti. Îmbrăcaţi în cojoace miţoase, cu feţele brăzdate şi înăsprite de curgerea zilei, de vânturi năprasnice şi de ploile care se abăteau nu arareori pe aceste ţarini. Îşi cunoşteau bine lucrul, căci erau ştiuţi în acele locuri. Multă lume venea să dea oile la ei, căci brânză ca a lor mai rar se întâlnea. „Zbang, zbang!” răsunau tălăngile oilor. Disparate, sunetele, adunându-se laolaltă, păreau o adevărată simfonie. Ce mai! Când se lăsa seara ciobanii le mânau acasă, la stână, plesnindu-le uşor cu biciul peste picioare. Apoi venea timpul să le dea la strungă. Cele sterpe erau date la o parte, iar cele cu lapte se lăsau mulse. Dacă se isca vreuna nărăvaşă, o băteau uşor cu pumnii în pântece, dar făceau asta fără răutate, uneori se întâmpla să şi suduie. Bodogănind, strungarul strângea cu putere ţâţele mici, şi laptele spumos curgea din belşug în găleată, în timp ce celelalte oi stăteau în ocol şi băteau din picioare, aşteptând să le vină rândul. Era o privelişte nemaipomenită să vezi toate astea, să vezi cum behăiau oile, cum berbecii împungeau cu coarnele. Şi pe deasupra ce plăcere era când bacii îţi dădeau să guşti urdă dulce şi proaspătă şi să bei zăr din ciubăr. „Ce paradis!” se gândea în sinea sa înţeleptul. În a treia zi se întâmplă să vină în fapt de noapte la stână câţiva lupi. Îşi rânjiră colţii, urlând un timp. Bacii, liniştiţi, ieşiră din stână spre mirarea înţeleptului care, ce mai vorbă, avu frisoane, dacă e s-o spunem pe şleau, ţinând în mână fiecare câte un miel brumăriu. La vederea lor lupii amuţiră, cu ochii sticlind în aşteptarea tributului. Bacii, odată apropiaţi, fără mare sfială, puseră în faţa lor mieii, făcând cale întoarsă. Iar lupii, luându-şi prada, o tuliră spre pădure. Înmărmurit şi intrigat de această scenă, înţeleptul, când îi văzu pe baci că se apropie, îi întrebă răspicat: „De ce aţi făcut asta, de ce v-aţi luat un păcat pe suflet?” Bacii explicară că au făcut asta ca să-i lase în pace.
– Şi de când durează istoria aceasta? întrebă din nou înţeleptul.
– De mulţi ani, răspunseră bacii. Vin periodic, apoi pleacă iarăşi.
Pe urmă cel mai bătrân dintre ei puse punct la toate: „Capul plecat sabia nu-l taie.”
Atins în amorul propriu, înţeleptul ripostă: „Dar puşca, de ce n-aţi luat puşca?!”
Bacii, întrebători, rămâneau să tacă în continuare.
Şi atunci înţeleptul zise: „Aşa sunteţi, voi, basarabenii. Ce dispreţ au faţă de voi cei mari şi tari, văzându-vă că vă complaceţi în servilitate, josnicie, trădare de frate, incluzându-vă în categoria hoardei, şi nu a oamenilor civilizaţi, cu simţul responsabilităţii faţă de trecut şi viitor. Unica şansă a voastră, ca să dobândiţi respectul, e să vă ridicaţi capul, să vă debarasaţi de complexul inferiorităţii, să scoateţi din comportamentul cotidian „lăsătorismul” vostru de veacuri, să credeţi fanatic în destinul misionar al românului, să credeţi în propria inteligenţă. Este unicul lucru care vă mai poate justifica existenţa. Aş dori să vă văd în acţiune, în acţiune, în acţiune! Când o să conştientizaţi acest fapt, când o să vă convingeţi de laşitatea şi de bicisnicia proprie, vă veţi cutremura de nimicnicia existenţei voastre. Uitaţi-vă, uitaţi-vă în oglinda vieţii! Oare nu vedeţi că sunteţi, într-adevăr, nişte oameni care se târăsc? Şi oare nu vă mişcă, nu vă tulbură, nu vă răvăşeşte puţinul vostru suflet, imaginea, părerea ce s-a format despre voi şi s-a răspândit în lume? Să fie oare moartea lentă a fiinţei naţionale o normalitate pentru voi? Privirea voastră, ochii voştri, trupul vostru ar trebui să ducă dorul de vioiciunea omului activ, puternic şi luptător, care ştie ce vrea de la viaţă. Ar fi bine…”