IZGONIREA INŢELEPTULUI Partea a IV – a

MIHAI CIUBOTARU

MONUMENTUL LUI LUCIAN BLAGA
Cum credeţi, care este cel mai vizitat loc din Chişinău? Statistica se pronunţă că este Aleea clasicilor. Cam rar vei întâlni turist să nu fi vizitat aleea aceasta memorabilă. Mai ales vin mii şi mii de elevi din toate colţurile Basarabiei, ca să aducă un omagiu înaintaşilor însemnaţi. Toată lumea cunoaşte meritele acestora în păstorirea neamului nostru. Nu este an ca Eminescu să nu vadă de ziua lui flori, să nu audă versuri închinate Măriei Sale, sau o baladă cântată ori o doină de dor. Iar câţiva dintre săteni să nu înjghebe la aniversarea marelui humuleştean Ion Creangă o scenă în preajma statuii din alee şi într-o paradă de măşti şi costume să treacă în revistă mai toate personajele din poveştile nemuritorului magician al cuvântului. „Mami, mami! Uite-l pe Alecsandri, bardul de la Mirceşti! se auzi în tot parcul glasul bucuros al unui copil. Dar mami, de ce mami, mai toţi scriitorii din alee sunt născuţi peste Prut?” nu se astâmpăra copilul să-şi pună întrebările nevinovate. Iar mami înghite în sec. Ce putea oare să-i spună copilului? Îi zise doar atât: „Oriunde s-ar fi născut aceştia, în oricare zonă geografică ar fi văzut lumina zilei, ei sunt cu toţii ai tuturor românilor. Şi ai tăi, copilă, dragă. Aşa cum sunt şi ceilalţi care au văzut lumina zilei pe meleagurile înstrăinate temporar de ţară”. Studiaţi în programele şcolare în perioada sovietică, scriitorii clasici, deşi măsluiţi în parte, deveniră un model pentru generaţii întregi. O ţară, nivelul ei de cultură, de civilizaţie, e ştiut lucru că se judecă după atitudinea oamenilor faţă de monumente. În acea zi o mână de americani mergeau pe Aleea clasicilor, fotografiind fiecare bust, punând pe soclul lor câte un trandafir aprins. Câţiva dintre ei vorbeau româneşte. Când însă ajunseră la havuzul din centrul aleii, fură surprinşi să vadă ceva mai încolo monumentul lui Puşkin. „Neverosimil! Această mostră a şovinismului velicorus?! Ce caută aici?! Ce voia şi ce putea să însemne aceasta? Că Moldova mai era o colonie?” Mai făcură câţiva paşi. De departe îi izbi un loc gol pe un postament. Se apropiară, citind pe soclu: „Lucian Blaga”. Marele poet al românilor. Dar unde era bustul lui? Ciudat? Li se dădură explicaţiile de rigoare: „Se află în reparaţie.” Cineva dintre trecători a intrat în vorbă: „În reparaţie? Dar a fost inaugurat nu demult.” Nedumeriţi, turiştii americani nu se lăsară convinşi de explicaţiile ghidului. Şi, într-adevăr, în acea zi acestora li s-a servit pe tavă o minciună crasă. Se ştie că istoria cu dispariţia monumentului lui Lucian Blaga a făcut mare vâlvă şi a revoltat mai toţi oamenii de bună-credinţă din Basarabia. Indiferent dacă a fost găsit, dar dispariţia acestuia rămâne o pată neagră pe obrazul diriguitorilor din perioada aceasta. După ce presa i-a bombardat bine pe guvernanţi, până la urmă bustul a fost găsit. S-a dovedit un simplu furt. Şi când te gândeşti că sunt posturi de pază ale poliţiei în aceste locuri. Dar faptul rămâne fapt. Să vedem, însă, ce se întâmplă cu monumentele noastre şi în alte colţuri ale ţării. Ne proclamăm independenţi, dar tancurile cu care au venit cotropitorii mai stau încă pe piedestal în unele oraşe. De pildă în Bălţi. Mai sunt şi alţi „eroi”, care ne întristează privirea când îi vedem în diferite scuaruri. Un Kotovski, Lazo, Frunze nu-ţi trezeşte decât sentimentul de ruşine, de repulsie. Ce vrea, totuşi, să ne demonstreze prezenţa acestor monumente, dar şi a multor altora, nemenţionate? Că independenţa a fost declarată, însă simbolurile unei ideologii străine mai stau încă în capul mesei! Un lucru este cert: un popor care se respectă, care are cât de cât demnitate, n-ar mai păstra monumentele străine care dintotdeauna au întruchipat ocupaţia sovietică.
– John, ai văzut, zic că sunt independenţi, dar uite că simbolurile regimului sovietic mai stau la loc de cinste!
– Michael, ai observat? Ieri, la restaurant, chelnerul ni s-a adresat într-o rusă impecabilă, făcură un schimb de vorbe doi vechi prieteni din Boston, amândoi descendenţi din Basarabia.
– Ştii, John, la noi în casă, după atâţia ani de trai în Statele Unite, după atâtea generaţii, se vorbeşte în continuare româneşte.
– Şi la noi de asemenea se vorbeşte româneşte, răspunse Michael.
Seara, când merseră la festivalul filmului american, turiştii fură surprinşi să vizioneze un film dublat în limba rusă, deşi se aşteptară, aşa cum se practică pretutindeni în lume, la limba originalului, adică, la o engleză perfectă, cu o subtitrare în româneşte. Din păcate n-a fost să fie aşa. Politicoşi, ei au rămas în sală, nedorind să jignească gazdele.
„Ciudaţi oameni! Ţara, în care limba de stat se află la rang de cenuşăreasă, iar zeii nu se cinstesc aşa cum ar fi trebuit să fie şi cartea naţională este marginalizată, este o ţară clădită pe principii de vasalitate, o ţară în care poporul băştinaş nu e stăpân la dânsul acasă.”
„Marele şi veşnic tânărul şi contemporanul Eminescu, zise atunci înţeleptul, le-ar fi spus pe şleau actualilor politicieni basarabeni: „Voi sunteţi urmaşii Romei!? Nişte răi şi nişte fameni!…”

VECINUL ŞI BOII

Într-o bună zi înţeleptul poposi în casa unui gospodar de seamă şi reţinu o povestioară, înregistrând-o cuvânt cu cuvânt pentru a o aduce la cunoştinţa publicului larg: „Vecinul meu avea doi boi. În timpul săptămânii îi punea în jug, exploatându-i la maximum: ba să are, ba să care ceva. Duminica, însă, nu lucra. Se hodinea creştinul. Dis-de-dimineaţă se scula, mergea la dobitoace. Şi, ca un gospodar şi stăpân vrednic, le dădea nutreţ şi apă ca să le ajungă pe o zi. Iar el mergea în casă, se aşeza la masă împreună cu familia. Şi cât era ziulica de mare, după o săptămână cu mari griji, se punea pe ospăţ. Boii, văzându-se liberi în ocol şi fără stăpânul cu bici, porniră a se înfrupta din nutreţ, desfătându-se pe îndelete. Apoi se duceau la ulucul cu apă şi sorbeau cu o deosebită plăcere. Pe urmă se trânteau pe o coastă, dar nu pe mult timp. Nu se ştie din care dor, mergeau la jugul lor şi tot băgau capetele, aşteptând ca cineva să vină. Dar nu venea nimeni. Dezamăgiţi, istoviţi parcă, boii mergeau iarăşi de mai mâncau din ce li se dăduse, se lingeau unul pe altul, se mai plesneau cu coada, bând din nou apă cu lăcomie.
„Mu-u-u!” răsuna ocolul de muget… După aceea iarăşi mergeau, o câta oară, la jugul pe care-l cunoşteau de atâţia ani, îşi băgau capul cuminţi în el şi se uitau lung-lung de tot la ferestrele casei… „Ne-am gândit noi, oamenii, la acest extraordinar cuvânt care este libertatea? Câţi oameni şi-au sacrificat viaţa în numele ei?! A fi liber înseamnă a avea totul, a dispune de propria persoană, de propriul destin. A nu vrea să fii liber înseamnă a accepta benevol sclavia. Dacă se întâmplă asta mai ales cu un popor, este un lucru îngrozitor de umilitor, îngrozitor de tragic. Asta e fraţilor!” conchise înţeleptul, cuprins de o tristeţe adâncă.

APELE

Când în sat băteau clopotele, mic şi mare ştia că se abătuse vreo nenorocire. De data asta clopotele băteau, cutremurând munţii şi văile mai în toată ţara. Băteau a mare jale. Peste sat şi peste ţară se abătuse o nenorocire fatală. Se va ridica oare ţara din această nenorocire? Ploua. Ploua de vreo câteva zile. Dar nu era o ploaie obişnuită. Aveai impresia că se supărase Dumnezeu pe aceşti oameni, pe aceste meleaguri. Care o fi fiind cauza? Unii spuneau că poate o fi păcătuit mult, mult de tot, încât natura vrea acum să le dea o lecţie. Râurile şi lacurile se umflaseră şi ieşiseră din matca lor. Oamenii munceau zi şi noapte să le diguiască. Forfotea lume de peste lume în jur. O făceau asta cei care mai aveau o speranţă. Căci satele din văgăuni de mult fuseseră şterse de pe faţa pământului de apele furibunde ale ploii, care cădea peste ele fără cruţare, dornic să-şi vadă marşul triumfal încheiat. Oare ce va fi cu ei, dacă apele râurilor şi ale lacurilor nu vor putea fi stăvilite? Unele bătrâne merseră la biserică şi, odată aflate în faţa altarului, porniră a se ruga din tot sufletul de Domnul Dumnezeu să-i miluiască. Îşi mai aduseră aminte că asupra ţării se abătuseră şi alte nenorociri, dar de fiecare dată scăpaseră cu bine. Pe urmă, prin sate, porni să circule zvonul că un şir de lacuri de la nordul ţării, turbate la maximum din cauza rezistenţei oamenilor, găsiră totuşi locul vulnerabil, se rupseră din matca lor şi aidoma unor furtuni dezlănţuite, tăbărâră asupra satelor din împrejurimi şi după o jumătate de oră se puteau vedea numai câteva hornuri de casă. Şi asta se întâmpla în cazul, când casa putea să reziste, aflându-se în dosul vreunei stânci. Undeva, pe deal, se zăreau grupuri de oameni salvaţi şi îngroziţi de tabloul care le era dat să-l vadă. Copacii smulşi, scânduri şi alte diferite lucruri, cadavre de animale pluteau pe coama valurilor ce se rostogoleau asemenea talazurilor unei mări aţâţate de demoni. Apoi vestea nenorocirii veni şi din sudul ţării. Mii de hectare de pământ zăceau acum sub apele atotstăpânitoare. Oamenii luară calea pribegiei. Se adăposteau care pe la rude, care erau primiţi de străini buni la suflet. Amărâţi, necăjiţi, ei căzură într-o depresie totală. Dar nu numai cei naufragiaţi, ci întreaga populaţie a ţării. O depresie care părea invincibilă. Resemnarea, Măria sa, resemnarea se cuibărise în grădina sufletelor lor, supuse la încercare pentru totdeauna.
Dar oare ocupaţia Basarabiei de către regimul sovietic nu poate fi comparată cu o calamitate naturală de proporţii, catastrofală? Distrugerea într-un raport considerabil a conştiinţei naţionale a basarabenilor, antrenarea unei părţi de populaţie în circulaţia culturală a slavilor, apropierea acestora prin legăturile de rubedenie, preluarea de la aceştia a unor elemente din modul lor de viaţă, de gândire, oare cum poate fi calificat acest lucru, dacă nu încă un pas către pierzanie? Iar spusele unor basarabeni că nu putem face nimic cu rusul, că acesta va continua mai departe să ne călărească, şi că vom scăpa greu de dânsul, nu este oare şi aceasta o smerenie care li s-a inoculat metodic, o resemnare incurabilă? Incurabilă? Incurabilă chiar să fie? Cine i-ar putea ridica pe basarabeni? Ce i-ar putea ridica pe dânşii? Le-ar da mai multă verticalitate? Oare cine şi ce le-ar putea insufla demnitatea naţională pierdută în parte la unii şi călcată în picioare? Un lucru trebuie ştiut. Sunt respectate acele popoare în lume care sunt tari ca o stâncă de granit şi pe care vicisitudinile timpurilor nu sunt în stare să le doboare, să le împrăştie, să le distrugă. Mă veţi întreba dar cum ar putea deveni un popor liber, căci libertatea este cel mai de preţ lucru pentru un neam. În primul rând trebuie să porţi în inimă dorul de libertate, să doreşti să fii liber, să doreşti ca un străin să nu te conducă în casa ta, să nu-ţi batjocorească nevasta, aşa cum se întâmplă în prezent în Basarabia, când sute şi sute de tinere sunt nevoite să se vândă ca să-şi câştige existenţa. Cine, dacă nu cei de la putere sunt responsabili de înjosirea femeii în Basarabia?! Acel simţ de responsabilitate, de care are nevoie o societate care se vrea progresistă, se află în temniţele unor călăi cu faţadă democratică, ţinut acolo şi păzit cu străşnicie de diverşi aventurieri. Odată ce responsabilitatea va nimeri într-un mediu de oameni doritori de ordine ea va da roade din cele mai bune. Când orice om se încarcă cu acea energie care este responsabilitatea, ţara începe a funcţiona ca un ceas, ieşind cu siguranţă din impasul în care este aruncată de cei iresponsabili. Un ţăran, când îşi vede de treabă, are grijă de propriul pământ şi de propria familie; un dascăl de şcoală, dacă are obraz, plămădeşte din tinerele vlăstare oameni cu dragoste de neam, de limbă şi de istorie; iar armata de tehnicieni mizează mai mult pe puterea inteligenţei, capitalul de preţ al unei naţiuni, şi Preşedintele ţării, într-adevăr, este garantul Constituţiei, dacă este în slujba neamului şi nu invers, atunci, să ştiţi, că ţara va avea vremuri bune şi viitor. Este un lucru admirabil să vezi cum sufletele şi inimile a mii şi mii de oameni se solidarizează. Să construieşti o civilizaţie a conştiinţei. Ce destin poate fi mai minunat? Iată, aşadar, doar câteva puncte de sprijin care ar putea să scoată ţara din depresia în care se află, şi care se poate adânci, dacă nu vom înţelege asta la timp. Dar condiţia cea mare, marea condiţie, este bucuria de a trăi, de a te afirma ca naţiune în lume, respectată de toţi şi nestrămutata dorinţă, acel testament lăsat de marii noştri înaintaşi de a făuri statul unitar român, în care să trăiască toţi românii. Ce poate fi mai frumos ca asta? Iată adevărul la care trebuie să ţinem ca la lumina ochilor din cap. Un adevăr simplu, dar în acelaşi timp atât de important. Doar împreună vom putea învinge în această lume. Vom putea învinge toate greutăţile! Şi acest mare adevăr ar trebui să devină icoana sufletelor noastre, ar trebui să devină sensul vieţii tuturor românilor. Să ne întrebăm în fiecare zi: dar ce-am făcut astăzi, ca acest adevăr sfânt să triumfe?”
Istoria cu apele se petrecuse mai demult, dar oamenii aveau, aşa cum se cuvenea unor creştini buni, să vină an de an la biserica din sat, în acest lăcaş al alinării şi al pocăinţei, al iubirii şi al speranţei, şi nu numai în acest sat în care poposise înţeleptul, căci nenorocirea se abătuse atunci aproape în toată ţara, la o slujbă de pomenire şi să aprindă o lumânare pentru toţi acei care suferiseră în acele zile tragice. Iarăşi clopotele porniră să bată şi oamenii începură să-şi facă semnul crucii. Cântul clopotelor îl tulbură şi mai tare şi înţeleptul se întrebă: „Oare cine i-a blestemat pe aceşti oameni? De ce ei trebuiau să treacă prin atâtea chinuri şi calvaruri?” Şi în acel moment se apropie de dânsul o doamnă şi-l sărută pe obraz, mulţumindu-i pentru cuvintele calde şi sincere pe care le-a adresat lor, dăruindu-le clipe de neuitat. Atunci înţeleptul şi-a luat toiagul şi desaga, zicându-le oamenilor la plecare, căci el mai trebuia să meargă şi în alte părţi ale ţării: „Basarabia în lanţuri! Până când va mai dura starea asta de lucruri înjositoare, fraţilor?…” Şi purcese din nou la drum, urmat de adepţii săi credincioşi.

STEJARUL

„Vedeţi acest stejar care înfruntă vremurile de atâtea şi atâtea secole? El stă înfipt în pământ şi-şi poartă soarta fără să se plângă. E tare stejarul, e voinic stejarul. Cine n-o fi dorit oare să-l doboare? Care furtună, care război? Însă uite că el continuă să stea. Sub coroana sa a poposit nu un singur drumeţ în căutarea sensului vieţii. S-o fi oprit la umbra lui ca să se înfrupte din răcoarea aerului, să-şi mai tragă sufletul şi, de ce nu, să aibă grijă de dânsul, căci pe lumea asta sunt şi oameni buni. Se leagănă ramurile sale când vântul este puternic, dar nu se dă bătut. Se încovoaie trunchiul lui, însă numai atât. Dârz, nu cunoaşte înfrângerea. Misiunea sa este să-i ocrotească pe oamenii care doresc asta, şi care-l iubesc, şi el îi răsplăteşte cu dragoste. Când ultimele zăpezi se topesc, el le spune primelor flori care răsar devreme un „Bun venit!” din toată inima, dând adăpost păsărilor care se întorc la baştină. Iar vara ce se mai bucură la vederea holdelor bogate, când carele pline de grâu se îndreaptă spre sat. Le urează un „Doamne-ajută!” căruţaşilor, ţinând hangul femeilor care fredonează un cântec şi care adună în scârte paiele rămase pe câmp. Nici toamna nu se vaietă, când viaţa frunzelor prinde a se duce, acoperind pământul cu un covor colorat în galben ruginiu. Oare se va găsi un om să ridice mâna împotriva lui?” aşa-şi depăna gândurile înţeleptul, stând în mijlocul lumii care venise să-l asculte, să admire trăinicia şi măreţia stejarului. „Aşa este şi ţara, murmură el în continuare, frumoasa noastră ţară, mama noastră cea de toate zilele. Care te mângâie când îţi este mai greu, îţi spune o vorbă mai bună, şi tu simţi în orice clipă a vieţii şi oriunde te-ai afla, în orice situaţie ai fi, susţinerea ei morală şi maternă. Priviţi în jur, priviţi-vă în ochi, unii pe alţii, şi veţi vedea, veţi simţi dragostea şi căldura de frate care vă învăluie. Căci suntem cu toţii fraţi. Şi la bine, şi la nevoie. Orice s-ar întâmpla, dar nimeni nu va putea să ne învrăjbească, nu va putea să ne dezbine, nu va putea să ne despartă. Oare cine sunt eu, ce reprezint eu în oceanul acesta de interese, bântuit de războaie şi de crime, fără fratele meu? Cât de nefericit mă simt, măcinat de regrete şi nelinişte, în ziua când n-am împărţit masa cu fratele meu, nu i-am făcut un bine. Cât de singur este omul când n-are frate, n-are ţară, bună-rea, aşa cum este, dar ţara lui. Împovărată de probleme. Însă ţara lui. Oare nu te simţi, când, întorcându-te odată acasă, în satul natal, şi vezi la poarta casei tale părinteşti, pe mama ta, fiinţa cea mai iubită, cuprins de o mare fericire, cea care ţi-a dat viaţă şi te aşteaptă cu dor totdeauna? Şi care, când dai greş, te iartă totdeauna? Şi oare nu acelaşi sentiment simţi, când, după o îndelungată călătorie, ori în virtutea unor condiţii vitrege nevoia te-a făcut să te stabileşti în alt colţ al lumii şi acum te întorci în ţară? Sau când un tren te poartă pe drumurile ei, iar tu te cufunzi în visare cu pacea care ţi-a revenit în suflet? Ah, ţara mea, tu eşti stâlpul vieţii mele de om trecător, iar ea, ţara, este veşnică, precum neamul, precum poporul care este nepieritor. Ce se va întâmpla cu acei români care au păşit pe calea înstrăinării? Le va fi oare uşor, aşa singuri, să lupte cu toţi şi cu toate?”
„Aşa e, aşa e!” încuviinţau din cap oamenii, dornici să asculte un cuvânt bun, dându-i înţeleptului dreptate.
Clipele! Ce clipe frumoase! Clipe de neuitat! Iată că şi pe aceste meleaguri, se crea impresia, pogorâse împărăţia binelui şi a fericirii. În acordurile armoniei, harpa vieţii îngâna cântul înfrăţirii şi al dragostei. Frunţile oamenilor luceau de eterna pace, care le îndulcea sufletele obosite de nevoile zilei. Dar tocmai când toată lumea sorbea din cupa adevărului şi a dreptăţii, se auzi trăgându-se cu arma în acest templu al păcii şi al speranţei, cu arma rea-voinţei şi a necredinţei. Da, într-adevăr, ca în anii inchiziţiei, în anii de tristă amintire, o coloană de maşini înconjură pe neaşteptate mulţimea adunată la umbra stejarului falnic. Curând cercul strâns se rupse. Un pâlc de poliţişti zdraveni năvăliră în clipele următoare în mijlocul acestor oameni paşnici, mergând către înţelept şi, înşfăcându-l de braţe, îl trântiră cu faţa la pământ. Apoi, cu o experienţă de profesionişti, îi puseră cătuşele pe mâini, îl ridicară, ducându-l la postul de poliţie, de unde avea să fie expediat la Chişinău. Odată drumul crucii încheiat, şi cum altfel se poate califica acest drum cu cătuşele la mâini şi gratii la geamul maşinii, fusese aruncat într-o celulă a Comisariatului general de poliţie. Aici, în capitală, după mai multe ore de aşteptare, când crezu că toţi îl uitaseră, îl lăsaseră în voia soartei, în cele din urmă îşi făcură apariţia doi domni, reprezentanţi ai puterii în exerciţiu, care la finele unei discuţii de durată îl acuzară de subminare statală. Zâmbetul pe care avea să-l schiţeze dovedea cât de jalnici şi nostimi erau aceşti actori noi în faţa istoriei, care se cocoţară pe scena politică a Basarabiei. Evenimentele care aveau să urmeze se desfăşurară după un scenariu arhicunoscut. Fuse declarat în mod oficial persoană non grata. În alţi termeni vorbind i se confisca dreptul legitim de a mai veni acasă. Însă înţeleptul ştia, îşi dădea foarte bine seama că, oricât de mult s-ar strădui ei, orice ar întreprinde, oricât s-ar căzni, marele său adevăr va învinge, va fi învingător, căci el va bate mereu la porţile tuturor timpurilor. Se va scurge mai departe nisiparniţa vremii, se vor schimba şi guvernanţii, dar multvisatul ideal naţional de unificare al tuturor pământurilor româneşti într-o singură ţară va dăinui pururea în conştiinţa şi în inimile oamenilor, va sta la loc de cinste în casele lor. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi totdeauna. Este de datoria sfântă a noastră a tuturor românilor. Este mersul irevocabil al istoriei. Şi punctum.
…A doua zi, în faptul dimineţii, când oraşul mai era cufundat în somn, fu escortat la gara feroviară şi urcat într-un tren expres care staţiona pe prima linie. Bătrâna gară din Chişinău îşi deschise larg uşile şi de acum la acea oră foia de lume. Înţeleptul îşi aruncă privirea la orologiul de pe faţada clădirii care arăta ora exactă. Treptat-treptat pasagerii se îmbarcară în vagoane. Atmosfera din jur deveni calmă şi curând porni să şuiere îndelung şi pătrunzător sirena trenului, iar înţeleptul stătea singur în compartimentul vagonului, uitându-se pe geam. Aşadar, iată-l expulzat, expulzat din Basarabia. Dar nu pentru totdeauna şi nu pe multă vreme. Vedea asta, vedea cu ochii lui proprii. Simţea asta cu întreg sufletul său. Numerosul cordon de poliţişti de pe peronul gării nu putu să-i împiedice pe adepţii lui şi valul de oameni veniţi să-l petreacă. Atunci el zâmbi. Văzu prin geamul vagonului cum oamenii fluturau cu mâna în semn de respect şi preţuire. Faţa lui se lumină de fericire. De marea fericire a împlinirii. Se ridică în picioare, deschise geamul vagonului şi începu să fluture cu trandafirul pe care-l ţinea în mână, rostind tare: „Pe curând!”

1996