IZVORUL (fragment de roman)

Const. MIU:

La început, toți ai casei au socotit că e doar o ușoară moleșală și că se va pune pe picioare cu câteva fierturi și ceaiuri. Azi, așa, mâine, tot așa… Și-a trecut ceva vreme, fără vreo îndreptatre ce se poate vedea cu ochiul liber… Când s-au dumirit că nu e vorba doar de moleșeală, iar Takis dă semne de sfârșeală, având și amețeli tot mai dese, ba chiar e tot mai palid, mama Mera a chemat-o degrabă pe baba Iana, cerându-i să facă ce știe ea mai bine, promițându-i că dacă Takis al ei se înzdrăvenește, n-o să mai ducă lipsă de nimic, până la adânci bătrâneți. Bătrânul nici n-a vrut să audă de zgripțuroaică și a afurisit-o, de îndată ce a dat cu ochii de ea. „Hoașca asta o să-mi puie pielea pe băț și-o să-mi ia sufletul!” s-a văitat starostele. „Nu mă fac io bine c-o găină moartă și trei gheare de pui descântate!… Să n-o mai văz, c-o să-i rup picioarele!”, a amenințat el mânios. Au luat-o pe baba Iana deoparte și i-au zis să nu mai calce în iatacul lui Takis, că-i sare iar țandăra și va fi mai rău pentru toți. Bătrâna a schimbat de trei ori ierburile, rostind de fiecare dată alte descântece. Pentru ca ele să dea roade, i-a pus pe toți din casă, de la mic la mare, să se țină de mână și să le rostească după ea. Fără însă putință de scăpare!
Scoasă din răbdări, mamam Mera a ajuns să găsească pricina bolii ce nu se da dusă: îndărătnicia bătrânului.
-Tăchiță, fii și tu mai omenos! s-a rugat ea… De ce-oi fi așa câinos și pornit pe toată lumea și crezi că-ți vrem răul?
-Las’, că știu io!
-Ce știi, omule?
-De-abia așteptați să vă bucurați!
-Pentru ce să ne bucurăm?
-Că mai am puțin… și-o să mă duc…
-Un’ să te duci?… Tot mai bine-i aci, acasă!
-Dac-ar fi, cum zici tu, aș avea liniște, nu m-ați tulbura cu smintelile voastre!
-Tăchiță, nu mai rătăci și nu te mai tângui ca o babă!
– Eu sau baba Iana?… Cine se tânguie mai tare?
– Baba Iana vrea să te ajute, nu-i mai căta metehne!
– Întinde o mână de-ajutor… Da’, ca să mă duc mai repede!… Asta face!
– Ești ianâc, Tăchiță!… Eu nu mai pricep ce-i cu tine, de când a dat…
– N-a dat nimica, ce să dea?… Poate vă dau io afară din casă!… Nu v-ar mai răbda pământu’!
– Nu huli, omule, nu huli!… De-aia ți-a întors spatele Ăl de Sus!
Auzind sfada bunicilor, Daria a dat în plâns. Plângea și își frângea mâinile, tulburată. Nu atât pentru că baba Iana nu le fusese de folos și oricâte descântece a rostit, bunicul tot nu s-a înzdrăvenit, ci pentru că el se poartă și vorbește, așa cum nu-l mai văzuse și nu-l mai auzise până atunci! „Ce-o fi cu bunicu’, de se arată așa hain cu mama Mera?… Doar îi vrea binele!… La sănătatea lui se gândește!… Iar el, uite cum se poartă cu ea!… O scoate tot pe ea vinovată, că-i merge rău!… Cum oare aș putea să-i alin suferințele?… Ce să fac, să-și îndepărteze de la sine gândurile rele și să aibă inima curată, așa cum îmi arăta mie că o are?” Gândurile acestea o împresurau și o chinuiau nevoie mare!… Cu chiu, cu vai, spre dimineață adormi și-l visă pe Solomonis.
În vis, plângea de mama focului… Se făcea că e în peștera unde dăduse peste el prima oară… „Ce-i cu tine aci, Daria?… De ce plângi așa amarnic?” a întrebat-o el. Ea l-a privit îndelung în ochi și a oftat din toate baierele inimii. „Se vede în ochii tăi o tristețe strașnică… Ce s-a întâmplat, Daria, de ești așa mâhnită?” Ea a suspinat de mai multe ori, apoi și-a luat inima în dinți și i-a vorbit: „Amărăciunea mi-a cuprins inima!… Nu știu ce are bunicu’, dar nu mai e cum îl știam: blând și iubitor; răbdător și gata să sară în ajutorul oricui… Pus pe șotii, de mă prăpădeam de râs… Așa era bunicu’ Takis… De la o vreme, de când sănătatea i s-a șubrezit, o repede pe mama Mera și o face răspunzătoare de rele închipuite doar de el… S-a făcut abraș, iar pe bunicu’ nu l-am apucat așa!… Câteodată, mă înfricoșează… Și asta mă apasă!… Pentru că nu am habar cum să îndrept mâhnirea aceasta!”… Și iar a început să plângă amarnic. „Hai, domolește-te!… Nu mai plânge, pentru că așa, sufletu’ tău va fi chinuit, căci gândurile nu-ți vor da pace!”, i-a spus Solomonis cu blândețe. „Ajută-mă, bunule Solomonis, așa cum numai tu știi, pentru că ai suflet mănos!” Solomonis s-a așezat pe lespedea de calcar, lângă ea și a prins a-i glăsui: „Cândva, Zeul cel Mare a vrut să vadă dacă și în lumea voastră există un tăpșan atât de odihnitor cum este împărăția Sa… Și, uitându-se cu luare-aminte, a dat de un creier de munte – ce-i ziceți voi Soveja… Acolo, şoaptele apelor repezi se împletesc cu cele ale pădurii, unde aerul e mai tare şi mai rece. În acele locuri, brazii şi molizii își risipesc aromele de răşină în sufletul celor care se învrednicesc să ajungă pe acele meleaguri… Dar, cum vremea era tomnatică, totul era învăluit în cețuri dese… La un semn al lui, totul s-a limpezit pe dată. Când a văzut atâta frumusețe, Cel Sfânt a hotărât a zăbovi acolo mai multă vreme. De atunci, aceste locuri au rămas binecuvântate… Acolo va trebui să mergi, Daria!… Acolo, în vârf de munte, vei da de un izvor cu apă lină, cu apă mai dulce ca mierea… E apa din care a băut și Slăvitul Zeu cel Mare… Vei putea afla ușor acel izvor, pentru că e singurul loc unde se adapă un cerb ce poartă coarne mari și late… Ia o bărdacă și umple-o și dă-i bătrânului, să-și potolească setea!… Voi nu știați de unde vine sfârșeala lui!… Trebuia să vă fi dumirit că lui îi e sete!… Bunicul tău are sete de viață!… Și, ar trebui să bei și tu de la acel izvor cu apă dulce ca mierea … Sufletul tău are nevoie și el să se adape de-acolo! Pentru că va avea parte de multe încercări!… Daria, mâine dimineață, să pornești negreșit într-acolo!…”

*

În timp ce Daria punea la cale toate cele trebuincioase umbletului la munte, spre a găsi izvorul cu apă dulce ca mierea, mama Mera dădea zor să pregătească fetei merindea pentru călătorie. Fata îi spusese că pe când era cu oile la păscut, a întâlnit un bătrân cioban care, după ce a aflat pricina întristării sale și că ea ar vrea să plece să ia apă de la acel izvor, a îndemnat-o să se îndrepte negreșit într-acolo, dacă vrea să-i vină în ajutor bunicului.
Mergând și întrebând din om în om cine știe despre acest izvor cu apă dulce ca mierea, Daria a putut afla de la un unchiaș uitat de ani că i se spune Șuvița, căci, zicea acesta „e cât o șuviță de păr”, de poți să-l treci cu pasul. Chiar dacă izvorul se află într-un loc tăinuit, el i se va arăta, numai dacă are sufletul curat. De-a lungul vremii, au fost mulți care s-au încumetat să-l caute, dar n-au dat de el și nici nu s-au mai întors, odată plecați la drum.
Pe seară, ajunse la poale de munte, unde se aflau câteva case răzlețe. La una din ele, Daria dădu de o bătrână, care îi spuse că o primește, să înnopteze la ea, dar că nu-i poate da nimic de-ale gurii, căci ea ajunează. Fata i-a grăit că îi e de ajuns, dacă găsește ce să dea calului. „Mătușă, pe vremurile astea, un somn bun face mai mult decât o strachină cu bucate!” a mai spus ea, însuflețindu-se pentru îngăduință. Bătrâna o iscodi despre pricina acestei lungi călătorii și o încredință că bunicul ei se veștejește pe zi ce trece, pentru că este ca un pom neudat. Auzind acestea, Dariei îi veniră în minte vorbele lui Solomonis: „Bunicul tău are sete de viață!”, așa i-a grăit ucenicul solomanar în vis. Spusele mătușii îi întăriră nădejdea în bunătatea sufletului acestuia.
Dis de dimineață, bătrâna i-a vorbit cu blândețe:
-Fata mea, te-am primit să mâi la mine, chiar dacă nu te-am putut omeni mai mult…
-Îți mulțumesc, mătușă că ai fost atât de bună la suflet!
-Dacă e așa, te-nvoiești să-mi aduci și mie nițică apă de la izvor?
-Mai încape vorbă?
-Vreau să mai sorb măcar o gură, ca să mai am zile, să apuc minunea… Se aude că vin vremuri mai bune pentru neamul dacilor, atunci când cerurile se vor deschide, la primeneala noului nostru preot, slujitor al Marelui Zeu.
-Cred că asta își dorește și bunicul Takis…
Urcă cu spor coasta muntelui de la Soveja, cu gândul că le va fi de folos celor doi bătrâni. Ajunse pe un povârniș și se gândi să-și tragă sufletul acolo. Se afla în creierul muntelui. Când își ridică privirea, rămase uimită. Abia acum luă aminte la frumusețea ce o înconjura, cât se putea vedea cu ochii. Aroma de rășină de brad și de molid îi gâdila nările și, încetul cu încetul aceasta i se strecura parcă în suflet. Mirosea și a iarbă crudă, iar dintre crengile copacilor răsunau triluri de păsărele. Dariei i se păru că se luaseră la întrecere, așa frumos cântau. „Câtă frumusețe!… Cu adevărat, aici este un tăpșan binecuvântat de iubirea Zeului nostru celui Mare! De aceea a poposit pe aceste meleaguri… A știut ce să aleagă!… Și dacă a stat atâta, de parcă ar fi uitat de sine, cum îmi zicea Solomonis, oare nu cumva aceste frumuseți le întrec pe cele din lumea lui?” La toate acestea se gândea Daria, când un zgomot o făcu să tresalte. Se sprijini în mâini și se uită peste marginea povârnișului… Sub ochii ei se deschidea o mică vale, iar la câțiva pași era o poiană. Iscodi cu privirea într-acolo și zări silueta unui cerb… Arăta așa cum îi spusese ucenicul solomonar: avea coarne mari și late. Acesta își plimbă capul, privind de jur împrejur. Se oprește. Bate cu copita în pământ… Și iar își plimbă privirea, parcă mai îndelung de astă dată… Acum, se apleacă și stă așa câtăva vreme. „De ce-o fi bătut din copită? Să-și anunțe venirea, iar șuvița aceea de apă, dacă o fi fost ascunsă privirii altor jivine sau chiar oamenilor, să i se arate doar lui?”, se tot frământa Daria. „Iată: nu face altceva decât să se adape de la izvorul feremecat!” se veseli ea. Nu se știe cum se făcu și câteva pietre se desprinseră din mal, rostogolindu-se. Atunci, cerbul se opri, săltă capul și iscodi tot mai atent locul. Dariei i se păru că o ațintește cu privirea. Fata avu impresia că privirea aceea parcă ar fi fost a lui Solomonis. „De ce taman la el mi-a fugit gândul?… O fi luat chipul cerbului, spre a-mi arăta unde e izvorul?… C-o fi fost el sau nu, uite că m-a zărit!… O fi bine o fi rău?”… Se dădu puțin îndărăt, ca să nu-l sperie. Când se aplecă iar, cerbul se făcuse nevăzut… Îi mulțumi în gând că i-a arătat unde este izvorul. Se duse și, făcându-și palmele căuș, sorbi cu lăcomie. Cu adevărat, apa era rece și parcă mai dulce ca mierea. Nu se mai simțea ostenită! Îi venea să zboare spre casa bunicului!… Umplu câteva bărdace și apoi coborî spre sălașul bătrânei.