IZGONIREA INŢELEPTULUI Partea a II- a

MIHAI CIUBOTARU
Poetul răstignit
În acea zi sala era arhiplină. Dornică să audă cuvântul libertăţii, lumea se adunase la o minunată serată de vers şi cântec patriotic. Aşezat în unul din rândurile din mijloc, înţeleptul îşi admira conaţionalii, care, lăsându-şi poverile zilnice, scuturându-se de spoiala regimului sovietic, şi îmbrăcaţi ca de sărbătoare, se grămădiseră cu toţii laolaltă, ca într-o familie, întocmai cum s-ar strânge toţi cei de-ai casei la învierea lui Iisus Christos. Ah, ce mai chipuri blajine erau, câtă seninătate mai emanau, ce înfrăţire a sufletelor se mai lega în zilele acestea! Şi cât de frumoasă mai este şi românca din Basarabia cu ochii negri şi părul mătăsos lăsat pe spate, iar bărbaţii curtenitori, adevăraţi cavaleri. Unul câte unul urcară pe scenă puii de români, cântându-şi eternitatea neamului. Apoi urcară tineri şi tinere, cu o baladă haiducească, răsunară versuri de Eminescu, Blaga, Bacovia. Toată lumea însă aştepta ceva, îl aştepta pe cineva cu nerăbdare. Voiau să-l vadă, să-i asculte cuvântul. În sfârşit el ieşi, poetul, modest ca-ntotdeauna, cu inima deschisă către toţi semenii săi, căci n-a avut şi nu va avea niciodată ce să ascundă de dânşii. Întreaga sală se ridică în picioare. Îl aplaudară îndelung. „Ce e Basarabia? murmură glasul lui drag. Scumpii mei, ea este bastionul, avanpostul românimii în partea de răsărit a ţării, e marele scut al românimii. Şi cine nu înţelege misiunea istorică ce i s-a hărăzit basarabeanului se află pe calea unei greşeli fatale. Să treci prin grele urgii ale istoriei, să te păstrezi ca popor, chiar dacă se mai află ceva şi din amprentele cotropitorului, este un merit, o izbândă. Aşa e soarta basarabeanului: să apere românimea din partea de răsărit, s-o apere de năvala barbarilor slavi.
„Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci, şi scrisul mi-e latin.”
Paşnic, nerâvnind niciodată alte pământuri, noi dintotdeauna am ştiut să ne apărăm glia străbună, datina şi limba, mormintele strămoşilor: „În limba ta / Ţi-e dor de mamă / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz /. Iar acum când am trecut prin marea tortură a rusificării vom renaşte, vom renaşte ca pasărea Phoenix, astăzi şi-ntodeauna aşa să fie. În acest loc al lumii se dă o mare bătălie între a fi sau a nu fi, se dă o bătălie împotriva străinilor care vor să ne rusifice. Avem duşmani fel de fel, cum tu aveai cândva, Ştefane. Doamne, când va fi altfel în Basarabia?”
Apoi după o pauză: „O, Doamne! Uneşte-i odată şi odată pe aceşti oameni care se deşteaptă din somnul de moarte şi fă o ţară respectată şi puternică.”
Era extraordinar să vezi cum oamenii se solidarizară în această sală, să vezi bucuria care-i cuprinse, apoi cum în aplauzele tuturora el coborî de pe scenă şi merse spre ieşire. Un covor de flori se aşternu până la uşa de la intrare, flori pe care le ridica din mers, dăruindu-le celora care-l iubeau, făcându-şi loc în curtea largă, străjuită pe la margini de plopi înalţi. Afară tineri şi tinere îl înconjurară din nou, punându-i întrebări, la care răspundea politicos, dăruindu-le întreaga inimă, întregul suflet. Deodată, însă, ca din senin, răsăriră în faţa lui câţiva bărbaţi şi o femeie, împroşcându-l pe poet cu ocări, înjurându-l din gros, lamentându-se că uite din cauza alfabetului latin, a tricolorului trăiesc mai rău, s-au rupt relaţiile economice cu Rusia şi alte republici. Unul dintre ei ridică chiar mâna şi se îndârji la poet. Toţi cei din jur încremeniră. Atunci înţeleptul înălţă şi el mâna, oprindu-l cu hotărâre: „Ei, voi, oameni, potoliţi-vă! Nu vă este ruşine ce spuneţi? Aţi chibzuit bine? Să fie oare din cauza latinităţii că trăiţi mai rău? V-aţi rupt de trunchiul poporului vostru, şi acum orbecăiţi în istorie ca nişte oameni ai nimănui. Ah, Doamne! Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” zise el şi-i părăsi.

Mătuşa Ruţa

Casa mătuşii Ruţa era cunoscută prin partea locului de toată lumea. De atâta amar de vreme o ştiau. Veche şi săracă, o bojdeucă din timpurile de demult. În fiecare primăvară se vedea cum pe acoperişul casei se aşeza un cocostârc. Era un semn al statorniciei. Şi a crescut mătuşa Ruţa la casa asta nouă feciori. Greu i-a fost să-i ridice. Până la război cât au fost micuţi de tot au dus-o bine. Bărbatul ei, un om cumsecade şi gospodăros, o ajuta întotdeauna pe lângă casă, purtând grijă copiilor. După război, însă, roata vremii s-a schimbat. Bărbatul ei nu s-a mai întors de pe front. Ea a purtat mulţi ani haine negre, plângându-l. Dar viaţa a învins-o. Şi, totuşi, nu cedase noilor valori spirituale ale timpului. Copiii săi creşteau sănătoşi. Unul după altul, cu toată greutatea, obţinură studii solide, care la Chişinău, care în altă parte, se pricopsiră cu gospodării, aveau familii bune, prietenoase, aşezându-se cu traiul în mai multe centre ale ţării. Câţiva feciori, cel mai mare, Gheorghe, şi alţii doi, Vasile şi Toader, rămaseră să trăiască în satul în care s-au născut şi şi-au petrecut tinereţea, fiind sprijinul la bătrâneţe al mătuşii Ruţa. Nu era an ca întreaga familie să nu se adune cu toţii împreună în casa lor veche, acum acoperită cu şindrilă, unicul lucru care a fost schimbat. În rest, toate păstrau pecetea vremurilor de odinioară. Şi mare bucluc cu nepoţii aceştia. Când veneau, atunci mari încăierări se mai iscau în ograda bătrânei, ba chiar gălăgioşii puştani îşi demonstrau agerimea minţii în alte locuri ale satului. Feciorii o vizitau şi în celelalte zile ale anului. Mătuşa Ruţa n-avea de ce să se plângă. Venea ba unul, ba altul, aducându-i brânză de oi, făină de grâu ori un sac cu cartofi. Îi săpau grădina, îi curăţau copacii din livadă, îi tăiau lemne. Ce mai vorbă, copiii îi purtau respectul. Şi ea îşi iubea feciorii deopotrivă. Şi, totuşi, voia sau nu voia, dar avea o slăbiciune pentru mezinul său Ion, care locuia departe, tocmai la Moscova. El era marea ei mândrie. Plecat încă de tânăr la Moscova, izbutise prin perseverenţă, dar şi prin talentul cu care-l înzestrase Cel de Sus, să devină mare scriitor. Îşi scoase mai multe cărţi, îşi montase o piesă la Paris. Devenise om bogat, văzut în toată ţara. Îl ştiau chiar şi în unele cercuri din Ierusalim. Şi, atunci, când se întâmpla să se întoarcă acasă, lucru care se petrecea cam rar, din pricini ştiute de noi, tot satul se grămădea de la cel mai mic, care abia începea să umble la şcoală, până la cel mai bătrân sătean. Şi ce mai întâlnire îi făceau mai marii satului! Ion însă îi mulţumea pe toţi, dar mai întâi mergea la mamă-sa, îi săruta mâna, stătea cu ea la vorbă. Într-o zi, însă, lui îi trecu prin minte să-i propună mamei sale ceva bani ca să-şi construiască o casă nouă, mai modernă, chiar îi arătă proiectul unei vile. Mătuşa Ruţa, însă, refuză categoric. „Aici au trăit strămoşii mei, aici voi muri şi eu!” zise ea. Cunoscută în sat pentru intransigenţa sa faţă de penetrarea valorilor străine în modul de viaţă al autohtonilor, ea cultivase demnitatea aceasta şi familiei sale. „Ce-i venise oare lui Ion?!” îşi zicea mătuşa Ruţa. Să-i facă o asemenea propunere? „Nu, zicea ea totdeauna, aici au trăit strămoşii mei, aici voi muri şi eu.” Ion al ei era într-adevăr, vestit. Toţi intelectualii din Chişinău îi ascultau sfaturile, îi urmau poveţile. Credeau în el, credeau ca într-un Dumnezeu, credeau că-i va izbăvi de regimul pe care-l urau. „Vom alege grâul de neghină!” – spunea Ion al ei la toate întrunirile publice. Părea, corabia lui Noe, al cărui cârmaci era, avea să-i salveze poporul. Desfiinţat, imperiului trebuiau să-i mai dea un brânci şi românii basarabeni, şi Rusia nu avea ce să mai caute în această zonă geo-politică a lumii. Dar n-a fost să fie aşa. Istoria ne-a jucat o festă dură. Într-o bună zi Ion declară la postul de televiziune că el coboară din căruţa naţională şi, vorba unor patrioţi, urcă în „Volga” nomenclaturii comuniste. Declaraţiile lui privitor la alcătuirea unor manuale, la viitorul destin al Basarabiei, colaborarea cu un guvern antinaţional, stârni mare nemulţumire în rândul oamenilor de bună-credinţă. „Iată-l ne-a părăsit şi ăsta!” se tânguiau ei. Dezamăgiţi, mulţi dintre dânşii voiau să-i întoarcă cărţile. Unii mai tineri, cu sângele aprins, doreau chiar să le aducă în piaţă şi să le ardă. Întreg scandalul ajunse şi la urechile mătuşii Ruţa, fără zorzoane şi retuşări, în toată cruzimea sa. Nu era zi ca ea să nu se uite la fotografia bărbatului său şi să spună: „Cu cine oare o fi semănând Ion al meu?” Din moşi-strămoşi familia sa n-a primit o asemenea palmă. „Iată că după mărire, i-a venit şi căderea.”
La început discuţia cu Ion al ei n-a prins. El tăcea mai mult. Iar ochii săi căutau ceva. Ce căutau oare? Un sprijin, probabil. Şi când ea îi zise cu mult drag, părinteşte: „Teme-te de Dumnezeu, Ioane!” El îi răspunse tăios: „Ce ştii mata, mamă!”
Atunci mătuşa Ruţa îşi adună toate puterile, merse bărbăteşte prin odaie şi deschise uşa: „Pleacă! i-a zis cu glas aspru. Pleacă! Şi să nu mai calci în casa mea niciodată!”
Stătea în uşa deschisă tare ca un stejar şi el, cum era mic de statură, trecu alături pe lângă dânsa şi, fără să-şi ia rămas bun, s-a dus. Încotro s-o ia? Cu gândul să se întoarcă acolo, în capitala cotropitorului, căci aici el îşi dădea seama că nu mai avea trecerea de odinioară. Şi, încăpăţânat din fire, porni la drum lung pe jos, şi după o oră de mers pe drumeagurile de ţară, după o oră de alean Ion se odihnea sub frunzarul unui nuc secular. Viaţa voi ca pe acel drum, în acea zi, să meargă şi înţeleptul. Când ajunse în dreptul omului cu pălărie de paie pe cap, îl recunoscu: „Ioane! Ioane! Am crezut cu toţii că ne vei scoate la lumină, am crezut cu toţii că vei fi un al doilea Alexandru Ioan Cuza, dar tu…?” Şi, zicând astea, apăsă pe toiagul pe care-l ţinea în mână şi-şi continuă drumul, cufundându-se în tăcerea câmpului.

Hora

„Ah, oare câte hore o fi văzând şi satul ista?” se întrebau ei înde ei sătenii.
Hora! Marea dragoste a neamului nostru. Ah, ce plăcere aveau bătrânii să vadă cum se încingeau acele hore iuţi ca o vijelie ce se întâmpla să se abată în răstimpuri asupra satului, aducându-le aminte de anii când abia le mijeau, ca nişte tuleie, mustăţile. Cele fete din grădini, cei flăcăi cu coasa în mână, au oare nu se gândesc şi acum la hora cea de duminică? Frumoasele seri de sâmbătă. Suflarea răcoroasă a vântului odihnitor. Gospodarii urcaţi pe casele lor, reparând ba ici, ba colo acoperişurile sau făcând altceva la gospodărie. Apoi se aude marele lor strigăt de bucurie la nevestele care nu se mai lasă niciodată de gătitul bucatelor gustoase, făcându-ţi să-ţi crească pofta de viaţă: „Iată, vin lăutarii noştri! Catincă, Mărioară, n-auziţi oare?!” Şi atunci mai multe femei trudite ies pe la porţile lor şi urmăresc cu drag cum aceştia coboară dealul în bucuria generală a sătenilor. Şi de ce să n-o spunem pe şleau. După o horă ca lumea, după o horă bună te pomeneai totdeauna cu o nuntă de pomină. Ceva mai încolo, în colţul satului, se vede cum iese moş Nuţă, plugarul de frunte, în calea lor. Şi-i pofteşte să stea la dânsul pe noapte. Şi până-n dimineaţa de duminică lumina nu se mai stinge în casa lui. Toasturile, urările de bine nu mai contenesc. Vinul roşu strălucea în pahare. Că aşa-i viaţa lăutarului: este întrebat întotdeauna. Mamele flăcăilor pun mâna pe perie şi pornesc a primeni hainele feciorilor. Iar fetele, fetele cele mai tinere, sprintenele îşi potrivesc bluziţele şi fustele, la care cele trei culori roşu, negru şi alb demonstrează ataşamentul lor faţă de tradiţie. Toţi aşteaptă cu nerăbdare amiaza, marea amiază, cum o numesc ei. Încetul cu încetul soarele urcă în înaltul cerului, dând semnalul că hora ar putea să înceapă. Şi atunci prind să vină la vatra horelor flăcăi vânjoşi la braţ cu fetele lor frumoase, cu coroniţe de flori pe cap, dând bineţe la fiecare poartă. Şi atunci, în semn de bun venit, lăutarii se apucă să cânte din trompete şi viori „Deşteaptă-te, române!” Pe urmă, după marş, flăcăii se apucă de mâini, făcând o roată mare, apoi după care treabă unul câte unul îşi ocheşte aleasa inimii sale şi aşa, încet-încet, pornesc a-şi juca fetele spre bucuria părinţilor, care stând deoparte şuşotesc ceva între ei, ba încurajându-şi, ba probozindu-şi din priviri odraslele. După aceea, flăcăii vin să-şi zvâcnească trupul tânăr şi suplu într-o „Bătută” cântată pătimaş de lăutari, după care fetele purced să-şi arate graţia într-un dans lin pe care în sat îl numesc „Lăcrămioara.” Apoi tinerii, în vacarmul unor chiote şi strigăte, pornesc a dansa o „Răzăşească” înfocată, încât întregul sat pare să hotărască cine avea să fie marele învingător al horei. Totuşi, încet-încet, focul dansului începea să se stingă şi perechile de tineri, unele după altele, porniră să-şi tragă sufletul, revărsându-şi bucuria în vorbe de duh şi glume. Deodată lăutarii văzură că vine la horă un grup de tineri, şi porniră a cânta „Deşteaptă-te, române!” Curioasă, toată lumea îşi aţinti privirea la noii veniţi. La câţiva paşi de lăutari, grupul de tineri se opri. Unul dintre ei se rupse din grup şi se apropie de moş Alistar, lăutarul lăutarilor, după cum îl supranumise întreg ţinutul şi se stropşi la el: „Da de ce cântaţi „Deşteaptă-te, române!” Eu îs moldovan, îs moldovan şi am să mor moldovan. Mai bine, moşulică, ai cânta o „Moldovenească”, cât îs bun la suflet. A! Ce mai stai pe gânduri! strigă vlăjganul înţepat.
– Las-o mai moale, tinere, că moldoveanul şi el e român, sări de acolo o bătrânică.
– Fără propagandă, fără propagandă, eu îs moldovan, să ştii, matale, şi am să mor moldovan. Şi basta! Aşa mi-a spus tată-meu.
– Şi ce ţi-a mai spus tat-to? nu prididea bătrânica cu întrebările.
– Că jandarmii români îi băteau pe moldoveni!
– O fi făcut tat-to careva trăsnăi, că nu degeaba i-o fi dat vreo două palme. Dar să ştii că jandarmul bătea nu numai în Basarabia, dar şi în Oltenia, Ardeal şi până şi în Bucureşti bătea. Ce să-i faci? Trebuiau să-şi facă datoria şi trebuiau să facă ordine. Altminteri cu anarhia departe nu ajungi.
– Ce tot îmi îndrugi, moşule, îmi cânţi o „Moldovenească” sau ba? A, nu vrei! Şi atunci porni să-i trântească lui moş Alistar la pumni, gata să-l omoare. Ceilalţi amici ai acestuia se năpustiră la rândul lor asupra lăutarilor. Flăcăii satului, simţindu-se ofensaţi public în persoana lăutarilor, tăbărâră asupra bătăuşilor şi începu o încăierare în toată legea. Necăjit, înţeleptul, care se afla în ziua aceea şi el la horă, încercă să-i despartă, dar careva îl îmbrânci atât de puternic, încât acesta era cât pe ce să cadă. „Doamne, Doamne! strigă atunci înţeleptul. Ce aţi făcut din aceste vlăstare tinere, voi, cei care umblaţi prin sate moldave şi le băgaţi oamenilor în cap tot felul de nerozii! Că moldovenii sunt altcineva decât românii, limba moldovenească este alta decât româna. Simţiţi o plăcere deosebită, stând în cabinete şi fumând trabucuri scumpe şi bând şampanie, când vedeţi cum doi băştinaşi îşi discută la nesfârşit limba şi naţionalitatea.
Ah, romanus, romanus, nu-ţi este ruşine? Să te închini în faţa unor barbari!