Stiati ca aceasta poezie gravata la Putna, pe cartea deschisa din fata bustului lui Eminescu? Spusa de profesorul nostru Fuscus si comfirmata mie chiar de arhimandritul manastirii. Cred ca trebuie pastrata de fiecare roman, in inima.

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!
Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!
Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca
Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia

Si iata si o alta varianta a “Doinei”, extrem de putin cunoscuta astazi – dar apartinand tot lui Eminescu – se gaseste in cartea “Mihai Eminescu – poezii tiparite in timpul vietii”, vol. III, note si variante, editie critica ingrijita de Perpessicius cu reproduceri dupa manuscrise, Editura Fundatiei Regale, Bucuresti, 1944.

De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta singurătate;
Din Hotin si pân’la Mare
Vin Muscalii de-a călare
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o atin
Si Muscalii si Calmucii
Si nici Nistrul nu-i înneacă
Săracă tară , săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveste’nvată pruncii
Si sub mână de jidan
Sunt românii lui Stefan.
Vai de biet român săracu
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Si-i străin în tara lui.
Din Brasov pân’la Abrud
Vai ce văd si ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Cris
Nu mai este luminis
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai stii ce te-ai face
Sărace, român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra singurătate
Numai umbra spinului
La usa crestinului
Codrul geme si se pleacă
Si izvoarele îi seacă
Săraca, tară , săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Si să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost misel
Secă-i-ar inima-n el,
Cum dusmanii mi te seacă
Săracă, tară, săracă!
Stefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Lasă Arhimandritului
Toată grija schitului
Iară grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ti mântui neamul tău…
Tu te-naltă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând
Adunându-ti flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de doua ori
Vin si codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toti dusmanii or să piară
Dati în seama ciorilor
Ş-a spânzuratorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-asteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui motivele
Pe câti pari, pe câti fustei
Căpătâni de grecotei
Grecoteii si străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar tara pustia
Si neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Saracă, tară, săracă!

CERTITUDINE

Const. MIU

Eminescu e în toate,
Eminescu e în noi,
Numele-i rostesc în şoapte,
Căci e viaţa de apoi.

Eminescu-i nemurirea
Dorului fără de moarte,
Eminescu e iubirea
Fiecăruia în parte.

Eminescu-i tinereţea
Sufletului românesc
Ocolit de bătrâneţea
Efemerului obştesc.

Prelegerea ce urmează a fost ţinută în 15 ianuarie, cu prilejul împlinirii a 163 de ani de la naşterea lui Eminescu la liceul teoretic « Nicolae Bălcescu ».
Un moment unic pentru Luceafarul poeziei româneşti! EL va rămâne veşnic pentru noi, un izvor pentru rimele sufletului, un exemplu demn de urmat, o lacrimă curată ce curăţă chipul împovărat de nevoi. Poetul nepereche va rămâne veşnic parte din sufletul iubitorilor de frumos!

Const. MIU

CERTITUDINE

Eminescu e în toate,
Eminescu e în noi,
Numele-i rostesc în şoapte,
Căci e viaţa de apoi.

Eminescu-i nemurirea
Dorului fără de moarte,
Eminescu e iubirea
Fiecăruia în parte.

Eminescu-i tinereţea
Sufletului românesc
Ocolit de bătrâneţea
Efemerului obştesc.

15 ianuarie 2011

IPOSTAZE ALE EROSULUI la Eminescu şi Nichita Stănescu

Prof. Dr. Const. MIU

În poeziile Odă (în metru antic) şi Leoaică tânără, iubirea, Eminescu şi Nichita Stănescu ilustrează puterea de transfigurare a erosului, care modifică raportul eu-lui individual cu lumea exterioară, dar şi forul său interior.
Poeziile aduse în discuţie relevă trei momente ale manifestării erosului:
- apariţia intempestivă a dragostei;
- modificarea raportului celui contaminat de „morbul dragostei” cu lumea, precum şi schimbările ce au loc în forul său interior;
- nevoia de ieşire de sub zodia erosului şi revenirea la starea contemplativă, respectiv perpetuarea jocului imprevizibil al erosului.
Metaforele simbol din prima strofă a poeziei Odă… („manta-mi”, „steaua singurătăţii”), ca şi registrul verbal („nu credeam să-nvăţ a muri”, „înfăşurat” „nălţam”) evidenţiază cu pregnanţă atitudinea contemplativă a eroului liric, una asemănătoare cu cea a „protagonistului” din poemul Floare albastră, abstras din contingent, pe calea reveriei şi a spiritualizării. Primele două versuri comunică acomodarea cu un nou modus vivendi, pe care nu-l consideră a fi fost posibil: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi”.
La Nichita Stănescu, primele două versuri ale poeziei Leoaică tânără, iubirea pun eul liric într-o postură inedită – aceea de victimă a atacului făţiş al dragostei: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă”. Registrul verbal evidenţiază faptul că avem de-a face cu o acţiune premeditată : „mi-a sărit (în faţă)”, „mă pândise”, „(colţii albi) mi i-a înfipt (în faţă)”, „m-a muşcat (de faţă)”.
Dacă la Nichita Stănescu momentul confruntării cu erosul este deja consumat (verbele sunt la un timp trecut), dar foarte aproape de evocarea lui („m-a muşcat leoaica, azi” – s. n.), la Eminescu, apariţia intempestivă a erosului (verbul la perfect simplu este elocvent în acest sens) atrage după sine nu numai uimirea (acesta este rolul lui când în poziţie iniţială de vers), ci şi sau mai ales trecerea la un al mod de a fi („băui”), care presupune acomodarea eu-lui cu această nouă „lume”: „Când deodată tu răsărişi în calea-mi,/ Suferinţă, tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare”. Construcţiile oximoronice („dureros de dulce” şi „voluptatea morţii”) au rolul de a pune în lumină schimbarea dramatică, dureroasă, ce se petrece în forul interior al eroului liric. Ca să poată accepta suferinţa dureros de dulce, acesta trebuia să-nveţe a muri spiritual.
În poezia lui Nichita Stănescu, se pun în evidenţă consecinţele atacului neaşteptat al animalului vorace: paradoxal, natura (lumea exterioară) nu se dezechilibrează, ci intră în reverberaţie, şi prin aportul erosului capătă contur, al cărui simbol - cercul ¬întruchipează perfecţiunea: „Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape” (s. n.).
Versurile lui Eminescu detaliază schimbările profunde pe care le înregistrează geografia sufletului eroului liric. Evocarea suferinţelor chinuitoare ale celor doi eroi din mitologia antică are darul de a amplifica durerea mistuitoare a dragostei ce a pus stăpânire pe sinele cândva contemplativ. Afirmaţia exprimată printr-o negaţie totală (st. 3, vs. 3-4) dezvăluie imposibilitatea de a se vindeca de morbul dragostei: „Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate/ Apele mării”. Primele două versuri ale strofei a patra zăbovesc asupra stării de spirit a eroului liric: combustia erotică este totală şi relevă patima devoratoare pe care o implică erosul. Elocvente, sub acest aspect, sunt reflexivele verbelor, ca şi posesivul al meu : „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…” Întrebarea retorică din următoarele două versuri augmentează şi ea dramatismul situaţiei, intensificând sentimentul suferinţei: „Pot să mai revin luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”
Nichita Stănescu augmentează puterea de transfigurare a erosului, care prin atributele sale demiurgice redimensionează cele două lumi – cea exterioară şi cea interioară. În manieră narativă, poetul relevă felul cum acest animal de pradă – iubirea – pune în mişcare şi componentele eului (privirea, auzul), pe o altă dimensiune – verticalitatea –, sugerând prin prezenţa melosului aspiraţia spre frumos şi perfecţiune: „şi privirea-n sus ţâşni / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii”.
Dacă strofele din partea mediană a poeziei lui Eminescu pun accentul pe combustia internă a eroului liric datorată naşterii prin voluptatea morţii, partea mediană a poeziei lui Nichita Stănescu atrage atenţia asupra unui fapt inedit: re-creând lumea interioară, ca şi cea exterioară, după legile proprii, iubirea instituie, prin puterea sa demiurgică, o altă lume, care are cu totul alte atribute, fiind „un deşert în strălucire”.
Al treilea moment al „jocului dragostei” este abordat diferit de cei doi poeţi. Versurile cu iz de imprecaţie ale strofei finale a Odei… statutează dorinţa expresă de revenire la condiţia iniţială a eu-lui contemplativ: „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca sa pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” Nichita Stănescu subliniază ideea fundamentală a acestei creaţii: prin puterea sa de transfigurare, perpetuându-se ca joc imprevizibil, dragostea contribuie la devenirea întru spirit a eului individual: „… trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme…”

ARTA GUVERNĂRII

Liberalii nici nu respectă tradiţiile noastre, nici nu cunosc natura statului şi poporului românesc. Ei nu urmăresc desvoltarea tuturor aptitudinelor poporului românesc.
In viaţa statului trebue să fie determinante natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite. Arta guvernării e ştiinţa de- a ne adapta naturii poporului, a surprinde stadiul lui de desvoltare şi a-1 face să meargă liniştit pe calea pe care în mod firesc a apucat.
Articolul a apărut fără titlu în Timpul (VII) 1882, 1 Aprilie. N’a fost reprodus încă în nici o ediţie a lui Eminescu afară de aceea a clasicilor comentaţi.
Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare .
John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite, cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere”. O maşină de vapor sau una de treier , o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.
Tradiţia ? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de- a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi.
Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n- o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici daca e capabilă a conduce un stat ori nu.
Există alţi logiciani politici continuă John Stuart Mill cari privesc ştiinţa de-a guverna ca
o ramură a ştiinţelor naturale”. Nu pe ales aşadar sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de-ai dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute.
Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De l’esprit des lois ) că, înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate şi de justiţie. A zice că nu există nimic just şi nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice, adaugă el, că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale”.
Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecând istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea pătrunde şcoală, justiţie, administraţie, vederi economice, tot.
Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producţiunea.
Productiunea numeroasă, bănoasă , ieftenă, iată singura ţintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărţeală a muncii după naţiuni; una să producă numai un lucru şi să fie absolut ineptă şi incapabilă de-a produce altceva; alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos . Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică.
Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă? E vorba ca toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur.
Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice , am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească.
Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc.
Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni , [î]i face să se usuce şi să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul? Restul caută funcţii şi liberalii esploatează inepţia economică pe care ei au creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcţii pentru miile de nevolnici economici cărora le-a dat naştere tocmai liberalismul în materie de economie politică.
De teapa aceasta sunt toate planurile de reformă şi organizare ale d-lui C. A. Rosetti.

GUVERNUL CARI NI TREBUIE. (1882)

Eminescu apără partidul conservator de învinuirea de reacţionarism. Întoarcerea sufletului spre trecut e numai o dragoste pentru vremurile de altădată, nu-i o dorinţă ca acele vremi să se întoarcă: partidul conservator e coniştient de această imposibilitate.
Adeverul e că, viaţa noastră publică e decăzută. Ceia ce ne trebuie e un guvern onest. Indiferent de felul guvernului, indiferent de vederile lui, ceia ce se cere e ca el să ofere toate garanţiile de probitate şi să smulgă statul din mână naturilor catilinare.
Articolul de fond fără titlu publicat în Timpul (VII) 1882, Dec. N’a fost încă reprodus în nici o ediţie a operelor lui Eminescu afară de aceea a clasicilor com entaţi.
Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere „Românului. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri - liberali şi sincer - conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune , pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. ,,Obstrucţionişti e bine şi felicităm pe confraţi pentru îmbogăţirea dicţionarului de porecle. Trăim în ţara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încât, precum am suportat titlul de reacţionari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă şi pe acesta. Unde-a mers mia, meargă şi suta.
Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că ,,vorbim cu deliciu de un Domn român de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică, ba ,,Românul are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una, nici alta.
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul ? Fără îndoială vechii Domni cari şi-a întins armele până - n Dunăre şi Nistru, ei, ,,scut creştinătăţii precum [î]i numea biserica şi evul mediu, n- au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac’ ar exista şi astă zi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.
Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină daca nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credin ţ a celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi.
Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit- o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină ? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid ? Daca n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu- nainte, la ce ne putem aştepta de la ei ? Din coada de câine sită de mătasă nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră - le , nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestit ăţi , celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne-adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe-un pământ roditor şi înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii când nici trei la sută nu ştiu citi şi scrie.
Când toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranţei şi cupidităţii privilegiate e cu neputinţă în România şi că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziţie sunt prea liberali, alţii prea reacţionari şi că o unire între ei nu e cu putinţă. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n- au a face cu subtilităţile teoretice ale deosebirii între principii liberale şi conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme ce principiile supreme nici nu sunt în discuţie. Nu e în discuţie alegerea între monarhie şi republică, nu drepturile sau datoriile cetăţenilor, nu Constituţia; o luptă pentru religia politică nu mai e la loc şi cu cale de vreme ce problemele ei sunt rezolvate prin legile actuale, prin Constituţia actuală. Toată discuţia asupra unor lucruri ce nici nu sunt în cestiune, nici formează pentru cineva obiectul vreunei controverse e stearpă, fără soluţiune practică, şi, după cât ştim, nu preocupă pe nimeni şi nu de ea e vorba.
Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr.
Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile , corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să ‘nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem- treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de- a parveni şi de- a se îmbogăţi.

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

“De la Eminescu orice rând, orice gând, poate ascunde o scânteie de cer!”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală

În filele timpului nostru milenar, Cerul s-a deschis pe creasta augustă carpatină, rostogolind în adâncul de taină o scânteie de Luceafăr.
Întreaga Vatră strămoşească cu Munţii ei semeţi, cu Apele ei brodate-n legende, cu Codrul ei verde zugrăvit în doine, a făcut să vibreze coardele întregii Naţiuni de o bucurie divină.
În veşmântul său de lumină, Eminescu e o revelaţie mereu prezentă, mereu strălucind în adâncul său de frumuseţi.
Hărăzit de Bunul Dumnezeu şi dăruit nouă tuturor daco-românilor în primul rând şi apoi lumii, ca Lumină din LUMINĂ, Eminescu s-a întrupat din înţelepciunea stămoşească multimilenară, dăruindu-ne la rându-i apoteoza geniului său exprimată categoric în “Luceafărul”, capodoperă care exprimă metaforic LOGOSUL întrupat.
De aici din această LUMINĂ fără de Început, îşi are început strălucirea sa. Şi atâta timp cât sub binecuvântarea LOGOSULUI, strălucim în lumina Luceafărului nostru, suntem într-o veşnică sărbătoare.
“Cuvintele lui Eminescu au devenit parolă de recunoaştere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineaţa să salute soarele.”( Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 14).
Fiecare zi pune în Corola ei de flori, mărgăritare din Eminescu. În mireazma lor descoperim parfumul filosofiei noastre creştine-temelia culturii şi conştiinţei naţionale. Dacă am întreba pe orice om să ne spună sincer care e dorinţa lui cea mai nobilă, cred că ar răspunde clar şi răspicat: “Vreau să fiu fericit!”. Dacă punem aceeaşi întrebare oricărui creştin autentic ne va răspunde: “Sunt fericit că îl cunosc pe Bunul Dumnezeu!”. Dacă ne vom adresa însă, unui român adevărat (daco-român) cu aceeaşi întrebare sigur ne va răspunde: “Îi mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dăruit şi pe Eminescu!”.
Faptul că Eminescu a preacinstit-o pe Fecioara Maria, e dovada Rugăciunii şi “Răsai asupra mea, lumină lină”, pe care ni le-a lăsat ca testament.
Luceafărul nostru ne-a învăţat graiul divin al minunii, limba Eminescu: “Limba Eminescu e limba română.” “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, în limba Eminescu numai aşa putea fi spus. Şi Doina şi înfruntarea lui Baiazid de către Mircea, şi convorbirea de taină a poetului cu “păsărelele somnoroase”, şi cea cu Fecioara Maria, şi cea cu Kamadeva zeul traco-indic, şi preumblarea “Sara pe deal” în ritmul buciumului sunând “cu jale”, şi bucuria colindelor, şi cumplita rugăciune a unui dac, toate, toate, numai în limba Eminescu puteau fi spuse, spre a fi desăvârşite.” (ibid. p. 14).
Învăţătorii, poeţii şi preoţii sunt glasul prin care sufletul Naţiei, ce bate în poporul prezent îl aduce la conştiinţa de sine. Ei sunt întâii modelatori ai sufletului popular după chipul şi asemănarea Naţiunii noastre preaalese şi garanţia ordinii şi a fiinţei Neamului. Şi tot ei sunt predestinaţi Jertfei întru biruinţă.
Mihail Eminescu s-a pogorât pe sine în fiinţa Neamului, trăind în permanenţă şi intens toate aspiraţiile strămoşeşti, glorificându-şi Naţia în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei prin mistica sa naţionalistă. În el se altoieşte Naţionalismul de sorginte pur româneasc.
În spiritualitatea românismului său, Mihail Eminescu a trăit real în marele “Eu” al Naţiunii, împărtăşind toate bucuriile, toate durerile, dar şi toate aspiraţiunile Neamului spre biruinţa finală, spre Învierea şi Înălţarea sa moral-religioasă.
Uzurpându-i-se liniştea pământului, de către toţi bezmeticii raţiunii, Luceafărul nostru, răsare noapte de noapte pe bolta Luminii, pe cerul culturii şi al spiritualităţii daco-române, dăruindu-se “coborârii în jos” pe miriadele sale raze către toţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, de adevăr, de frumos, de dragoste şi de lumină. “Doamne, ce s-ar fi făcut lumea fără Iisus-Logosul, Cuvântul!
Doamne, ce ne-am fi făcut noi românii fără Eminescu, logosul, Cuvântul românesc! Eminescu e darul Providenţei făcut românilor. Eminescu e darul românilor făcut universului, rostire în limba stelelor şi a spaţiilor infinite, în limba Eminescu, în limba română.” (ibid. p.16).
Strecurîndu-ne pe sub mantia sa celestă,vedem reflectată pe fruntea lui de Sfinx al Culturii, vocaţia noastră ortodoxă universală: cea de sinteză originală şi creatoare între spiritualitatea Răsăritului şi a Apusului.
În el vedem toată daco-românimea, crezul Daciei divin-existente. Nu întâmplător, ci inspirat, Eminescu a incorporat etern Dacia, Regelui veşnic : “Iisus Hristos- Regele Daciei.” Oameni din toate categoriile sociale, de toate vârstele, dar de acelaşi grad de suferinţă şi dor pentru Naţiune, au crescut şi cresc în Eminescu.
Chemat de DUMNEZEU- LOGOSUL, să sălăşluiască în spiritualitatea Ortodoxiei, Eminescu şi-a ales limba daco-română ca lumea să poată cunoaşte frumuseţea originară a Tradiţiei Srămoşilor noştri pelasgi.
Lumina lui s-a aşezat în inimile noastre deschise Doinelor şi Dorului său. Şi noi creştem încercând să-l ajungem, sau să-i atingem razele, care cresc în noi înşine, ca într-o dulce cuminecare: El e în noi şi noi în el, cum spunea Nichita Stănescu: “El este tot ceea ce este noi în noi.”
Între Doină şi Dor, Suferinţă şi Jerfă, între aceste puncte cardinale se desfăşoară menirea noastră creştinească. Acesta este crezul şi testamentul nostru eroic-martiric. Alt ideal în viaţă nu avem. Trăim cu Dacia creştină pe buze, o mărturisim veşnic în conştiinţe, şi o purtăm în mădularele fiinţei noastre, aşa cum mărturisitorul, eroul, martirul şi sfântul îşi poartă crucea lor întru jertfă şi biruinţă.
Amintirea, cinstirea lui Eminescu sunt clipe obligatorii de sărbătoare. Toate zilele şi nopţile, şi toate locurile “de la Nistru pân’ la Tisa”, în care se vorbeşte limba Eminescu, limba daco-română, sunt sărbători ale “Domnului Eminescu” cum prea frumos i-a spus Grigore Vieru. “Acest “Domnul” e acelaşi cu “domnul Tudor”, cu “domnul Ştefan cel Mare şi Sfânt!” Un domn al neamului românesc. Domnul Limbii româneşti. Domnul culturii româneşti. Domnul Poeziei si, nu în ultimul rând, Domnul luptei întru Neam .” (ibid. p. 18).
Toată dragostea Strămoşilor şi căldura Patriei dragi s-a sălăşluit în cerul binecuvântării sufletului său blând, în filosofia misiunii sale profetice.
Căci, ce este Filosofia în adevăratul ei sens, dacă nu modul de exprimare frumos al Creaţiei, Adevărului şi Bunătăţii Dumnezeeşti?!
În unda izvorului său de conştiinţă naţională, s-a adâncit deopotrivă, chipul Voievodului apărător de glie, fruntea înrourată a ţăranului mistic şi blajin, dăruindu-şi cu prisosinţă omenia, şi smerenia monahului curat în gânduri şi simţiri, încrustată în Cazania Neamului nostru filocalic.
Paşii Luceafărului românesc au adâncit în pământul Gliei străbune, urmele calde din pulberea sa de stele. E plin numele lui de sărbătoare. E plină creaţia lui de bucurie. E o sfântă binecuvântare cinstirea lui. Cine se apropie de el şi-l cercetează în adâncul fiinţei sale, trăidu-şi menirea creştină, poate să-l înţeleagă. Niciodată, însă pe deplin. “Eminescu e al tuturor timpurilor şi precum toate timpurile îl vor iubi, tot aşa va păstra pentru toate timpurile secvenţe de taine din creaţia lui, care se va revela pe rând, tuturor generaţiilor, una după alta.” (ibid. p. 20).
Mihail Eminescu şi-a ţesut chipul său întru asemănarea Românului absolut, cum solemn l-a prea cinstit Marele filosof creştin Petre Ţuţea. Întreaga sa fiinţă iradia de bunătate, de adevăr, de dreptate, de credinţă, de dor şi de frumuseţe.
Eminescu era frumos, “cum numa-n vis un înger se arată”! Marele umorist Caragiale, ne aminteşte profetic : “Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari şi, prin aceste ferestre ale sufletului , se vedea că cineva este înăuntru. Un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.
Aşadar, Eminescu e mereu acelaşi cum a fost, Românul absolut: o împreună trăire lirică şi o cugetare filosofică, o sinteză a jurnalistului de marcă şi o simbioză profetică împlinită, o dăruire care atrage şi copleşeşte şi o demnitate voievodală, o credinţă neclintită de la linia strămoşească şi o genialitate multiplă fără pereche, care fascinează continuu. Între perfecţiune şi absolut există o ierarhie a desăvârşirii: o ierarhie a Mărturisitorilor, a Eroilor, a Geniilor, a Martirilor, a Sfinţilor, după cum există şi o ierarhie a Îngerilor, a Arhanghelilor, a Apostolilor.
Nicu Gane îl descrie pe Eminescu în culorile vii ale realităţii: “Îl am şi acum înaintea ochilor: chip frumos şi blând, fire mistică, străină de lume, zămislită parcă în alte plaiuri. Ce frunte măreaţă şi încercată de gânduri! Ce privire adâncă şi visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ce absolută şi completă dezinteresare de tot ce e în legătură cu partea materială a vieţii. Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapământească”. O altă admiraţie vine şi din partea distinsului (dac/vlah) Vlahuţă: “Mi se pare un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru ondulat, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi în toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum venea de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”.
Se pot găsi astfel o mulţime de descrieri ale Luceafărului nostru, toate excelând în copii fidele ale chipului său întru asemănare de înger. Şi este minunat acest lucru, aceste descrieri care se întrunesc într-un Tezaur spiritual, ce se adaugă la rându-i inegalabilei Comori de nepreţuit a Naţiunii noastre regale şi patriarhale.
Din cartea “Omagiu lui Mihail Eminescu” a lui Ion Slavici, apărută în 1909, la Bucureşti, prieten apropiat al Poetului, adăugăm încă o mărturie, care evidenţiază chipul spiritual al lui Eminescu: “În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi-n bine, şi-n rău, adevărul verde în faţă”.
În noaptea care a urmat după ce am scris prima pagină din articolul cinstirii Luceafărului nostru, Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga) mi-a apărut în visul spre dimineaţă. Eram undeva în curtea unei Mănăstiri, probabil Putna. Era o dimineaţă tîrzie, luminată, Maica Benedicta ieşea de la slujba de dimineaţă, din biserică. Venea pe alee, dinspre apus, spre răsărit. Căteva grupuri de femei se grăbeau să ceară binecuvântare. Eu eram de partea cealaltă a bisericii, partea dreaptă, singur. M-am înclinat Maicii Benedicta şi voiam să merg să cer şi eu blagoslovenie. Cum era oprită de cele câteva credincioase, m-a privit măsurându-mă de sus până jos şi invers cca un minut. Apoi zâmbindu-mi binevoitor, mi-a spus să nu mă grăbesc la binecuvântare, căci “Noi, trebuie să stăm de vorbă mai mult”.I-am mulţumit înclinînd uşor capul. Apoi m-am trezit şi, am simţit că am continuat împreună cinstirea lui Emineascu. De fapt acesta era harul binecuvântării Măicuţei, care ca atâţia Români îl iubeşte pe Eminescu. : ”Eu aş zice că au fost trei sacrificări ale lui Eminescu: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudeţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Esta primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă (era în 1999), promovată din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe”. (Fragment din Interviul acordat P.S. Episcop Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, de Doamna Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga în 1999, consemnat de Violeta Ionescu).
Eminescu a luat şansa vieţii în serios, ca pe o lucrare în Via lui Dumnezeu, care este Via Naţiunii sale.. A admirat-o şi a înfrumuseţat-o. A gustat din fericirea ei, făcând visul să devină realitate. A provocat-o şi a acceptat-o ca pe o datorie sfântă pe care a împlinit-o. Pentru el n-a fost un joc, ci a fost atât de preţioasă încât s-a îngrijit de ea ca de o mare bogăţie, pe care n-a păstrat-o, ci a dăruit-o Naţiei sale. A descoperit în ea taina şi a luptat ca făgăduinţa ei să se împlinească. A depăşit tristeţea ei, suferind, s-a bucurat de ea cântând-o şi s-a jertfit pentru ea apărând-o.
Viaţa noastră aşadar, este o clipă solemnă din viaţa nemuritoare a Naţiunii. Ea trebuie trăită permanent şi înfrumuseţată continuu.

(9 Iunie 2010, Brusturi-Neamţ).

Gheorghe Gavrilă COPIL

RĂSPUNDEM
PATRIARHIEI
ROMÂNE

Pentru o deplină informare a cititorilor, le punem la îndemână cele două documente:

Liga Scriitorilor din România,

Către, Prea Fericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe, DANIEL
http://liga-scriitorilor-romani.com/catre-prea-fericitul-patriarh-al-bisericii-ortodoxe-daniel/

Răspunsul Patriarhiei Române,
http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/comunicate-patriarhie/2175-patriarhia-romana-raspunde-propunerii-de-canonizare-a-lui-eminescu-oferind-lamuriri-privind-procedurile-generale-de-canonizare.html

Prima observaţie pe care o avem de făcut, care nu este lipsită de temei, aşa considerăm noi, este asupra titlului celor două documente. A se reţine că Liga Scriitorilor Români se adresează Prea Fericitului Părinte Daniel, iar răspunsul este dat de Patriarhia Română. Documentul Ligii este din 3 februarie. Tot pe 3 februarie, în mod precipitat, se anunţă că în ziua următoare Patriarhia se va pronunţa asupra solicitării Ligii Scriitorilor: „Reprezentanţii BOR au declarat pentru REALITATEA.NET că vor oferi mâine un punct de vedere pe această temă”. Avem o oarecare reţinere asupra cuvintelor „Reprezentanţii BOR”.

Nouă ni se par a proveni din partea jurnaliştilor de la Realitatea.Net. Chiar aşa fiind, punctul nostru de vedere nu se modifică, documentul fiind emis de Patriarhie. Nu credem că jurnaliştii de la Realitatea.Net vor reveni asupra acestor cuvinte, nu-i învinuim cu nimic, au dat dovadă de profesionalism, publicând documentul din partea Patriarhiei şi de respect şi bunăcuviinţă faţă de Biserică. Dar dacă persoanele care au anunţat că vor oferi mâine un răspuns, sunt „Reprezentanţii BOR,” atunci Realitatea.Net este obligată să facă precizările de rigoare. Sunt mai multe persone… Care? Chiar dacă au avut legătura cu o singură persoană din partea Patriarhiei şi aceasta a declarat că ”Reprezentanţii BOR au declarat că vor oferi mâine un punct de vedere pe această temă”, sunt obligaţi să facă precizările de rigoare. Teologii, doar citind aceste câteva rânduri, au înţeles la ce ne referim. Cuvintele ar fi presupus ca aceşti reprezentanţi să semneze declaraţia din partea Patriarhiei, în cazul acesta punctul de vedere le-ar fi aparţinut. Cu alte cuvinte s-ar fi pronunţat în problema canonizării lui Eminescu, în calitate de autori ai documentului. Nimeni nu poate reprezenta Biserica Ortodoxă Română, decât Sinodul BOR. Dacă este emis în numele Patriarhiei Române de reprezentanţii pomeniţi, care sunt aceştia? Dacă nu ar fi fost cuvintele „Reprezentanţii BOR” documentul putea fi semnat de Patriarhia Română. Ceea ce presupunea că este alcătuit de înaltele feţe bisericeşti din cadrul Patriarhiei. Nici Patriarhia nu este de capul ei, ci parte a Sinodului BOR, prin înaltele ei feţe bisericeşti. Deci nu trebuie să înţelegem că Patriarhia nu poate emite communicate de presă, etc., etc.

Răspunsul în grabă, la această solicitare se dovedeşte lipsit de documentarea adecvată. Decât un astfel de răspuns, ar fi fost corect cel conform rânduielilor bisericeşti: „Urmând procedura stabilită de Sfântul Sinod privind canonizările de sfinţi din Biserica Ortodoxă Română, propunerile de canonizare se adresează mai întâi Eparhiei din jurisdicţia căreia face parte solicitantul, care, apoi, o înaintează Sinodului mitropolitan. Potrivit articolului 113, lit. b din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Sinodul mitropolitan analizează şi avizează solicitările venite de la eparhiile sufragane privind canonizarea de sfinţi, proiectele de texte liturgice şi icoane pentru cinstirea acestora şi înaintează Sfântului Sinod propunerile sale”. Ar fi urmat o analiză temeinică din partea Mitropoliei, care, aşa cum acest text, regretabil, după opinia noastră, a fost publicat, ar fi fost posibil să publice şi analiza la propunerea canonizării lui Eminescu, chiar dacă redactarea punctului de vedere al mitropoliei ar fi durat câţiva ani. O astfel de analiză ar fi fost benefică pentru neam, indifferent de înclinarea balanţei. În funcţie de această analiză, s-ar fi ajuns la Sinodul BOR, sau nu. Chiar şi aşa, Bunul Dumnezeu decide, dacă da sau nu, când va fi vremea. Considerăm că documentul aduce oarecari umbriri emitenţilor, dar şi profilului spiritual al celui ce-a fost, este şi va fi mereu un miracol al Neamul Românesc. Un dar al Cerului.

Din documentul Patriarhiei: „canonizarea cuiva presupune criterii şi proceduri care nu se bazează doar pe entuziasm şi dorinţă publică”. Grăbită respingere a propunerii Ligii Scriitorilor, trecând-o la entuziasm şi dorinţă publică. Nu era firesc, la entuziasmul şi dorinţa publică să se aplice criteriile şi procedurile specifice, aşa cum ar fi procedat mitropolia? A respins propunerea fără nici o analiză. „În concluzie, conform prevederilor statutare, propunerea Ligii Scriitorilor din România cu sediul în municipiul Cluj-Napoca se cuvine a fi adresată eparhiei din jurisdicţia căreia se află solicitantul pentru a fi păstrată în evidenţă şi analizată mai întâi de către Sinodul mitropolitan al Mitropoliei respective”. Aceste ultime cuvinte ar fi încadrat alcătuitorii răspunsul Patriariei în limite acceptabile.

Răspunsul Patriarhiei exercită o presiune împotriva propunerii Ligii Scriitorilor, înaintea oricăror analize. Şi asupra Mitropoliei. Pe lângă trecerea ei la entuziasm şi dorinţă publică, documentul Patriarhiei mai adaugă: „Astfel, motivaţia principală trebuie să fie întărirea evlaviei credincioşilor şi nu doar reputaţia culturală şi patriotică a unei persoane”. Entuziasm, dorinţă publică, reputaţie culturală şi patriotică. Cu alte cuvinte Eminescu nu poate intra în atenţia Patriarhiei, fiind o persoană doar cu reputaţie culturală şi patriotică.

„Solicitarea Ligii Scriitorilor din România, care nu reprezintă o noutate, se adaugă numeroaselor alte propuneri aflate pe agenda de lucru a Comisiei de Canonizare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, trecerea în rândul sfinţilor realizându-se în urma unui proces îndelungat, care impune o cercetare amănunţită şi respectarea unor criterii riguroase (credinţă ortodoxă mărturisită public, sfinţenia vieţii şi evlavia populară etc.)”.

Fraza de mai înainte ni se pare insuficient de limpede-Solicitarea nu reprezintă o noutate, se adaugă numeroaselor alte propuneri-se înţelege în două feluri-pentru alte personae, sau alte propuneri în legătură cu Eminescu, propunerea Ligii Scriitorilor fiind precedată şi de altele. În cazul din urmă cuvintele „Reprezentanţii BOR” sunt motivate ca provenind din partea Comisiei de Canonizare a Sfântului Sinod al BOR. Dar să revenim la documentul emis de Patriarhie-se impune o cercetare amănunţită şi respectarea unor criterii riguroase (credinţă ortodoxă mărturisită public, sfinţenia vieţii şi evlavia populară etc.)”. Eminescu şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în mod public. Mihai Eminescu se bucură de evlavia populară, pentru cei care văd şi ştiu să simtă aşa ceva. Eminescu ne înfrumuseţează viaţa sufletească, ne învaţă mereu să trăim frumos, oficiază pentru Unire alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt, într-un efort evident, din sânul BOR, iar biserica, fără nici o îndoială, în smerita şi jertfelnica ei lucrare liturgică şi misionară, este păstrătoare de Neam, întru Unire. Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românesc.

Noi creştinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Şi unii preoţi, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la biserică. Duceţi în lume şi celorlalţi creştini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creştinilor spre toată suflarea româneacă şi spre preoţi, a venit prin Mihai Eminescu. Creştinii au evlavie, au căldură sufletească faţă de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal, rostesc şi numele lui Mihai Eminescu. Unii creştini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu ştiu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu şi desigur pe lista de pomenire pot trece pe oricine, dar şi pe cei din familie, trecuţi la viaţa de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reuşeste să-l ia pe Eminescu din Botoşani, din casa Henrietei, sora poetului şi să-l însoţeasca în Bucuresţi. Veronica Micle ştia că Eminescu este în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Veronica Micle înţelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităţilor, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialităţi care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia, iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv şi distructiv cu buna ştiinţă, i s-au adus perturbari grave pe planul existenţei sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialităţile nu ştiau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deţinut politic, din cauza activitaţii sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viaţa politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883, când a fost arestat şi nici în timpul detenţiei, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român şi în cele ale ţarii nu avea de cedat nimic.

În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităţilor politice se dezechilibrează, guvernul de coaliţie format din alianţa conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele şi-au recâştigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeaşi minte luminată pe care o ştiau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialităţile îşi dau seama că Mihai Eminescu şi-a reocupat locul în viaţa publică. Poliţia, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeaşi manieră brutală ca în 1883 şi internat la ospiciu.

Încă din 1883 guvernanţii au călcat în picioare legislaţia ţării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica şi medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalităţi nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reuşit să statueze legea şi cinstea ca un dat obligatoriu pentru toţi, i se refuză legile ţării. Politicienii-industriaşii-finanţiştii de atunci, se comportă cu el ca nişte oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanţe îl vizitează Alexandru Vlahuţă la ospiciu:(Din articolului Eminescu bolnav, de A. Vlahuţă, din „Curentul Eminescu şi o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914): „M-a cunoscut şi i’a părut bine când m-a văzut. M’a întrebat de prieteni, căinându-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi, sau foarte nenorociţi”.

M-a cunoscut. Cu alte cuvinte Vlahuţă se aştepta ca sub efectul medicamentelor să fie într-o stare de letargie, în care să nu-şi mai recunoască prietenii, sau să nu poată vorbi. M-a întrebat de prieteni, căinându-i. Nu s-a plâns de situaţia în care se afla. Nu şi-a îndreptat cuvintele spre cei făradelege, a căror victimă era. Mintea sa era în purtare de grijă faţă de prieteni. Pe ei îi deplânse. Doamne, ce uriaş, în pace şi linişte sufletească! Numai un om cu sufletul îndumnezeit poate vorbi aşa. Cu un suflet de stâncă. De acolo, din altarul sufletului său, Eminescu oficia. De ce-i compătimea? Ştia că nu sunt destul de îmbunătăţiţi sufleteşte, pentru a face faţă urgiilor lumii acesteia, care acum se vor revărsa şi mai mult peste ei. Vorbind de ei cu milă. De unde atâta mila? Doamne ai milă de noi! Domnul are milă de noi, dar şi noi trebuie să avem milă de cei în dificultate. Şi Eminescu avea.

Oamenii din lume, cât de cât îndumnezeiţi şi călugării încercaţi nu se clatină nici în ultima clipă a vieţii, pentru a nu-l lasa pe vrăjmaş să le intre în cetatea lor sufletească. Eminescu avea trevzia minţii, veghea permanentă la raiul din sufletul său. Avea o viaţa duhovnicească îmbunătăţită. A trăit într-o bogată viaţa religioasă ortodoxă. Familia Eminescu poate să fi fost familia cu cei mai mulţi călugări din secolul XIX, iar Mihai Eminescu, nepotul, cu cei mai mulţi unchi şi mătuşi în călugărie. Bunicul sau, cântăreţ bisericesc… Raluca, mama poetului, a avut doi fraţi călugări, Calinic şi Iachint, trei surori călugăriţe, Olimpiada, Sofia şi Fevronia şi pe Xenia, nepoată de soră, tot călugăriţă. Dar Raluca, mama poetului? De asemenea cu sufletul la cele înalte. A cumpărat o bisericuţă, încât Eminescu a avut, din fragedă copilărie, o biserică a familiei, chiar pe moşia părintească. Ea mai există şi azi. Mai mult, Eminescu, mergea, pe jos pâna la Mânastirea Agafton, din apropierea Botaşanilor, la mătuşile sale măicuţe aici. Şi rămânea în vacanţe în bucuria celor mânăstireşti. Nu e de mirare că pe 28 iunie în timp ce urma să-l aresteze cu forţa, a cerut pantaloni negri. Să fim cu luare aminte la acest moment. Mihai Eminescu spera să aiba o scăpare, să fie lăsat să se retragă din lume, la o mânăstire…

Numai un suflet de creştin îi deplânge pe alţii, deşi, după toate regulile lumeşti, el, Eminescu, părea a fi de plâns.

Vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi. Ştia că nu reuşiseră, încă, să sesizeze Calea şi să meargă pe ea. Doar pe această Cale păcaele se mai pierd, slăbesc, iar cei cu o viaţă mai îndumnerzeită, le ţin la distanţă, nu se lasă înrobiţi de simţuri şi tentaţii. La Eminescu starea sufleteasca a fost toată viaţa într-o evoluţie continuă inclusiv în timpul cumplitei lui detenţii, ceea ce de bună seamă l-a ajutat să nu înebuneasca, aşa cum ar fi dorit unii din cei care-l ţineau în captivitate. Câţi dintre noi pot spune că au evoluat ca Eminescu, pas cu pas, spre cele sfinte? Numai creştinii autentici merg până la jertfa de sine pentru neamul lor. Numai creştinismul plămădeşte oameni de un astfel de caracter. Aceştia nu participă la opresarea propriului neam, dimpotriva. Mihai Eminescu, în momentele evocate în rândurile de mai jos, cu sufletul luminat de Dumnezeu: „Atâta foc, atâta aur,/ Ş’atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţei/ Ai revărsat părinte”…

Atâta foc, atâta aur-din planul ideal, celelst. Intunericul vieţii-planul material. Acest plan material, cu întunericul lui, este sub darurile divinităţii. Focul Sfântului Duh, aurul bogăţiilor spirituale ale raiului. Ai revărsat-generozitatea făra margini a darurilor divine. Lucruri sfinte-învăţăturile Noului Testament, Fecioara Maria, sfinţii, liturghia şi altele. Peste-ntunericul vieţi. Şi toate acestea de la Dumnezeu, pe care, în poemul Luceafărul, îl numeşte Părinte şi Doamne, iar Fecioara Maria este idealul suprem de frumuseţe, cu strălucirile ei dumnezeieşti, între cetele de sfinţi.

Dogma Biserici este clară şi categorică, doar Domnul nostru Iisus Hristos este fără de păcat. Nu există om fără de păcat. Deci nici Mihai Eminescu nu este fără de păcat. Dacă este cineva fără de păcat, să ridice piatra si să-l lovească. Dintre potrivnicii lui se poate compara vreunul cu viaţa lui Eminescu? S-au căutat cu îndărătnicie momentele care-i pot fi socotite greşeli, păcate. Anii de cumplite suferinţi, 1883-1889, martirajul la care a fost supus nu i-au întunecat lumina lăuntrică, bunătatea, mila faţă de semeni, iar rugăciunea către Dumnezeu a rămas altarul sufletului său. Iertate i-au fost păcatele, prin spovedanie şi împărtăşanie.

Ştiut este că prin jertfa de sânge, pentru credinţă-trecând astfel din viaţa aceasta la Cer-au fost iertate păcatele martirilor, azi fiind sfinţi canonizaţi. Avansăm ideea că Eminescu a pătimit ca un martir şi a murit prin moarte martirică, atât otrăvit, cît şi datorită ultimei lovituri, fatale, în uma căreia a fost plin de sânge. Nu a renunţat cu nici un preţ la idealul unirii tuturor românilor de pe pământul lor strămoşesc într-o singură ţară, ideal apostolic mântuitor de neam. Suferinţele la care a fost supus nu i-au mutilat sufletul, dimpotrivă. E vorba de profilul spiritual al unui om într-un process de continuă înduhovnicire, îndumnezeire.

„După câteva minute de tăcere îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu’n glas nespus de sfâşietor: «Of, Doamne, Doamne!». Era în acest suspin al a lui şi în aceste cuvinte sinteza întregei lui vieţi, şi poate, c’o ultimă fulgerare de conştiinţa, a străbătut în clipa aceea lanţul tuturor suferinţelor lui din copilarie şi până în ceasul în care se afla. M’a podidit plânsul ş’am plecat. De-atunci nu l’am mai putut vedea…”

Da, i-au sfărâmat organele trupului. Aceasta a fost ordinea de atac împotriva captivului Eminescu. Ajunsese în captivitate perfect sănătos. Dovadă ca a rezistat supliciilor timp de şapte ani. Da, un zeu învins, dar zeul acesta era în lanţuri. În lanţuri fiind, l-au lovit… Of, Doamne, Doamne!…cât i-am iubit şi cât îi iubesc! Şi iată ce i-au făcut, dragi cititori-îl răstigniră, pâna la moarte, pe crucea suferinţei. Dar intunecimile acestei vieţi nu l-au biruit. Bate la porţile sufletelor noastre să fie primit. Împreună vom birui.

Eminescu a fost mai aproape de Dumnezeu, de aceea iubirea sa a fost mai tare, a supravieţuit, atât în faţa greutăţilor vieţii, cât şi în timpul anilor de martirizare şi faţă de asasinii săi din umbră, sau văzuţi. Eminescu a fost un creştin de cea mai autentică trăire. Mihai Eminescu a construit lumea verbului său, din iubire, atât în timpul vieţii sale ca om liber, cât şi în timpul captivităţii şi martirizării sale. Nu i-a urât nici pe cei care l-au martirizat. Documentaţia nu lasă loc de nici o îndoială. Arma lui Eminescu nu a fost ura, ci adevărul. Avea tăria sfinţilor. N-a urât pe nimeni, dar nici nu a renunţat la lumina adevărului. N-a trădat iubirea, n-a abandonat-o. Iubirea e de sus, de la Părintele luminilor. Cu uşurinţă se poate constata că Eminescu are o influenţă benefică de excepţie asupra Neamului, îl adună din risipire, îi întăreşte capacităţile de solidarizare, îl ajută să-şi trăiască frumos viaţa, îi împodobeşte sufletul, îl fortifică în faţa greutăţilor şi provocărilor vieţii, îl îndeamnă să contribuie la dăinuirea, la eternizarea lui ca neam, dar toate acestea vin de la Eminescu în sufletul nostru, fără ură. Din înălţimile nimbului carpatin, Mihai Eminescu îşi exercită calităţile de sfânt protector al Neamului Românesc!

Dinamica prezenţei spirituale eminesciene în viaţa Românilor, ne obligă să fim cu luare aminte. Iar potrivnicii au alte interese. Bate-voi păstorul şi se va pierde turma. Şi Iisus a fost bătut şi răstignit, dar nu şi-a pierdut turma şi nici turma nu s-a pierdut de El. Isus e un model de urmat. Şi Eminescu a fost bătut şi asasinat, dar nu ne-a pierdut şi nici noi nu ne-am pierdut de el.

Veronica Micle şi Mihai Eminescu

Ştefan Micle: 1820-4 august 1879.
Veronica Micle: 22 aprilie 1850-6 august 1889.
Mihai Eminescu: 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889.

Veronica Micle este ardeleancă din Năsăud. Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, cade eroic, pe câmpul de luptă, sub steagul lui Avram Iancu. Mama sa, Ana Câmpeanu şi Veronica se refugiază la Iaşi. Veronica termină Şcoala Centrală de Fete din Iaşi în 1863, impresionând prin buna sa pregătire. Cine asistă la acest examen? Ardeleanul Ştefan Micle, profesor universitar, rectorul Universităţii din Iaşi. Câţi ani avea prof. Ştefan Micle? Cu treizeci de ani mai mult ca Veronica. O cere în căsătorie. La vârsta de 14 ani Veronica devine soţia profesorului Micle. Au doi copii, Valeria şi Virginia. Când o cunoaşte Mihai Eminescu? In anul 1872, la Viena, unde era student. Intre 1872-1874 a fost student la Berlin.

Da, Eminescu se îndrăgostise de Veronica. Ştiţi, dragi cititori câţi poeţi, prozatori, compozitori, pictori, s-au inspirat şi au creat capodopere, în astfel de situaţii? Avem în vedere înamorarea pe plan afectiv, romantic, nu iubirea trăită pe plan terestru. Şi Dumneavoastră, în adolescenţă, în tinereţe, aţi fost îndrăgostiţi cu înflăcărare de vreo fată, fără să ştie ea, sau ştiind, dar totul a rămas în imperiul trăirilor sufleteşti. Lui Eminescu de ce îi refuzaţi aşa ceva? Iubirea Dvs. a fost ardentă, fără să fie pământească. Într-un anume fel, aceste trări au fos stocate de Eminescu în amorul înflăcărat (cuvântul e folosit de Eminescu în loc de dragoste, de iubire) al Luceafărului faţă de Cătălina, amor rămas în totalitate pe planurile celeste, sacre. Şi din sufletul poetului, din aceste trăiri, apare poemul Luceafărul, versul genial al spiritualităţii româneşti. A înobilat pentru totdeauna Neamul Românesc. Din rana iubirii neîmpărtăşite. Dragostea terestră, dintre Cătălin şi Cătălina este altceva.

Avea şi Eminescu un chip feminin, care-l inspira. Revenit la Iaşi, în 1875 frecventează şi salonul literar al familiei Micle. Dragostea lor se manifesta pe planul înaltei creaţii poetice. Din această perioada au început să-şi dedice poezii. Pe când, dragi contemporani, asemenea saloane literare şi în anii pe care îi trăim? Cum de în educaţia altor neamuri astfel de situaţii sunt cunoscute pâna la nivelul unor oameni mai puţin informaţi, iar la noi, sublimul este bagatelizat?

Profesorul Ştefan Micle se stinge din viaţă la 4 august 1879. După această dată Mihai Eminescu îşi exprimă dorinţa de a se căsători cu Veronica Micle.

Impotriva acestei posibile familii s-a viclenit, impidecând-o, Eminescu fiind supus unei adevarate torturi sufletesti. Mai târziu devenise o imposibilitate. Eminescu, Mirele Neamului Românesc, ajunsese la confruntarea finală cu cei ce se impotriveau sfintelor aspiraţii româneşti. De va fi nevoit să-i înfrunte cu preţul propriei vieţi, o va face, dar fără să rişte şi viaţa celei dragi. Tragismul acestei perechi fara pereche va străbate veacurile. Iubirea lui Eminescu a acces în orizontul divinităţii, iubindu-şi restaurator familia cea mare, a tuturor românilor.

Bibliografie:

Valeriu Anania,
Drama divină a lui Hyperion
Imn Eminescului
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu,
“Biografia Fiului lui Dumnezeu”, a “Blândului Nazarinean”, în conştiinţa lui Eminescu
Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui
Pr. prof. dr. Petru Rezuş,
Mihai Eminescu şi Biserica StrămoşeascăMihai Eminescu
Psa. Drd. Gianina Picioruş,
I. Eminescu şi Ortodoxia. Sfânta Scriptură: punctul de plecare în alcătuirea unei viziuni eshatologice în poezie
II. Eminescu şi Ortodoxia. „Cântarea cântărilor” şi „Oda (în metru antic)”
III. Eminescu şi Ortodoxia: Vise de tipul vedeniilor duhovniceşti în poezia eminesciană
IV. Eminescu şi Ortodoxia. Perspectiva eshatologică
V. Eminescu şi Ortodoxia. Gândul lui Dumnezeu
VI. Eminescu şi Ortodoxia. Parafraze scripturale sau din cărţile Bisericii în poemele eminesciene
VII. Eminescu şi Ortodoxia. Poeme şi fragmente cu temă creştină
VIII. Eminescu şi Ortodoxia. Dacia şi Cetatea raiului
IX. Eminescu şi Ortodoxia. Influenţe creştine în “Luceafărul”
Eminescu şi Ortodoxia.
Dovezi ale unei gândiri fundamental ortodoxe [X]
Eminescu şi Ortodoxia. Eminescu versifică
învăţăturile isihaste ale Sfântului Nicodim Aghioritul [XI]
Eminescu şi Ortodoxia. Exemple de gândire teologică [XII]
Eminescu şi Ortodoxia. “Rugăciunea unui dac” [XIII]
Eminescu şi Ortodoxia. “Rugăciunea unui dac” [XIV]
Eminescu şi Ortodoxia. Iubirea şi ispita desfrânării. Versificarea pedagogiei Sfântului Ioan Gură de Aur [XV]
Eminescu şi Ortodoxia. Despre „demonism” în poezia lui Eminescu [XVI]
Eminescu şi Ortodoxia. Despre “demonism” în poezia lui Eminescu [XVII]
Eminescu şi Ortodoxia. Despre “demonism” în poezia lui Eminescu [XVIII]
Eminescu şi Ortodoxia. Între idealul ascetico-monastic şi cel al feminităţii angelice [XIX]
Eminescu şi Ortodoxia. “O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!” [XX]
Eminescu şi Ortodoxia. Începuturile ideologice ale modernităţii în poezia română [XXI]
Eminescu şi Ortodoxia. Cosmogeneza [XXII]
Eminescu şi Ortodoxia. De unde „budism”?! [XXIII]
Eminescu şi Ortodoxia. Surse ortodoxe pentru viziunile cosmice din “Sărmanul Dionis” [XXIV]
Ierom. Ghelasie Gheorghe şi Fratele Vasile Dragoş Pâslaru,
Acatistul Poetului Neamului ROMÂNESC Mihai Eminescu

***
Gheorghe Gavrilă COPIL
Bucureşti
5 februarie 2010

“«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”

“Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti.

Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă .”

“Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

(Timpul, 1 martie 1878)

* * *

«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»

(Mihai Eminescu, (”Fără a prejudeca hotărârile adunărilor…”), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)

* * *

«Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o inapoi, drept din dreptul nostru şi pamânt din pământul nostru ? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România si aceeasi onoare nu cere respectarea conventiei iscalită ieri. Ciudată onoare intr-adevăr! Si pe ce se intemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia ? Nu. Prin tratatul de Bucuresti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării in Rusia şi trupele ruseşti se intorceau in marş forţat, in ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor.»

(Mihai Eminescu, (”In sfirsit vedem limpede…”), Timpul, 25 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 40-41)

* * *

«Cestiunea retrocedării Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Intelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sintem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei pretioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea in trăinicia poporului român.

In viaţa sa indelungată niciodata poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de romani sânt uniţi intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să impreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost insă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statoric, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o crestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a ramânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.»

(Mihai Eminescu, (”Cestiunea retrocedarii. ..”), Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

ADEVARUL LUI EMINESCU

S-asa-s de multi/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine însusi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria crunta/ De-a spune adevarul – daca chiar/ Prin el lumea s-aprinde .
„Ei mint – eu adevarul îl spun, caci nu ma tem / De-a lui urmari” .
„Cel mai mare pacat al oamenilor e frica, spaima de a privi în fata, s-a recunoaste adevarul. El e crud acest adevar – dar numai el foloseste”

DOINA LUI EMINESCU

MIHAI EMINESCU SI ROMANIA MARE

Razboiul nevazut al lui Eminescu
Victor RONCEA

Eminescu, a carui zi se sarbatoreste, este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 20 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” - cum ii spunea Tutea -, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r).
La 120 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national - dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis - un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale.
Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.

“Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului <> a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare.
La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: <<…Asta m-a omorat!>>. “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”.
“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea braz­dei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.

ROMANIA MARE : TRECUT SI VIITOR

O Românie frumoasă, prosperă, europeană nu numai din punct de vedere al poziţionării geografice ci şi din felul în care locuitorii ei interacţionau cu restul europenilor, o Românie liberă ai cărei tineri erau mândri că sunt români.

O Românie Mare în care fraţii trăiau lângă fraţii lor neseparaţi de graniţe arbitrare, nesubjugaţi unor ideologii apocaliptice, roşii, înrobitoare. O Românie ai cărei copii învăţau la şcoală să cânte Doina lui Eminescu, Hora de la Bălţi, Colindele din Muntenia şi Ardeal şi mai ales o Românie a tuturor românilor.

Către această ţară frumoasă şi către aceşti oameni demni îmi îndrept acum gândurile şi recunoştinţa. A ne cunoaşte trecutul, ca naţie, este la fel de important pentru noi ca oameni cu a ne cunoaşte părinţii.

Numai prin raportare la trecut şi la adevărata şi marea noastră spiritualitate putem deveni iar români în deplinul sens al cuvântului şi cetăţeni europeni mândri de înaintaşii noştri şi siguri de viitorul nostru ca popor, să nu uităm niciodată că suntem cu toţii parte a unei istorii milenare şi că trebuie să ne identificăm prin relaţionare la simbol şi la sacru, atât timp cât nu se va produce o recuperare profundă a valorilor autentice România nu va avea viitor sau viitorul ei va fi nedemn de sacrificiul strămoşilor noştri.

Istoria noastră nu este cea pe care au încercat să ne-o „construiască“ veniţii pe tancuri, istoria noastră este scrisă cu sângele străbunilor noştri morţi murmurând cu ultimele puteri o rugă de recunoştinţă pentru Ţară, aşa cum a făcut şi căpitanul Grigore Bănulescu care a murit în 1877, pe front, şoptind: „sunt fericit că putui muri luptându-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie“. Să fim mândri că am avut asemenea eroi!

Istoria noastră nu este cea a asupritorilor noştri, istoria noastră este cea scrisă cu suferinţă, lacrimi de sânge şi mir la Aiud şi la Canal, la Gherla şi la Piteşti. Istoria noastră este istoria martirilor neamului românesc şi adevărul ei este rostit de toţi cei care au murit pentru ţara aceasta, de sfinţii omorâţi în puşcăriile comuniste pentru „păcatul suprem“ de a nu fi fost trădători de ţară şi de neam, de partizanii din munţi şi de toţi cei care au fost executaţi în numele Fiarei Roşii de la Răsărit.

Măreţia ei este dată de sfinţenia oaselor acestor martiri.

Să ne rugăm pentru o Românie Mare!

Mihai Eminescu : „ În România totul trebuie Dacizat”

Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.

Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu.

O explorare a plurivalentei opere eminesciene demonstrează actualitatea ideilor marelui nostru poet naţional, patriotismul fiind una dintre temele sale preferate.

Poezia patriotică pornind de multe ori de la aceeaşi temă, viitorul patriei, având ritmuri înălţătoare şi pasiuni clocotitoare i-a preocupat în anii 1866 pe M.Eminescu şi Nicolae Densuşianu, cel dintâi reuşînd să atîngă însă culmile perfecţiunii. Ei întrau în competeţie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi Hora Unirii a lui V.Alecsandri sau Umbra lui Mircea la Cozia, Bolintineanu…..Viitor de aur Ţara noastră are Şi prevăd prin secoli a ei înălţare.

Revista Familia, Foaie enciclopedica şi beletristică cu ilustraţii, în anul 1865 prezintă în paginile ei alaturi de personalităţi de talia lui Shakespere şi operele unor români demni să figureze în ceea ce Ioşif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi gasim în paginele ei pe : Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Radulescu şi Andrei Mureşianu. Apareau însa, în anii 1866, în revista Familia şi creatiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu.

Mihai Eminescu va publica în paginile Familiei, pornind de la tema , viitorul patriei, “ Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”:

Vis de razbunare negru ca mormântul,

Spada ta de sânge dusman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tau de glorii falnic triunfând.”

Proaspatul student al “Academiei sasesti de drepturi”din Sibiu N.Densuşianu debuteaza şi el în nr.20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea”în care poetul exclama: ..Doamne arde necuratii şi-i trimite în infern..

Sau………..A ta ginte-a fi ilustra, dară steaua ei divină

Este-n ceaţa primăverii, şi înca nu s-a ivit.

Ioşif Vulcan, înzestrat cu o întuitie deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagina a revistei pentru “Misterele noptii” de Mihai Eminescu, în nr.34, şi deasemeni poeziei “Melancolia” de Nicolae Densuşianu, în nr.36

În toamna anului 1866 M.Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge Nicolae Eminovici, dar nu-l gaseste acasa. Mihai Eminescu va fi însa gazduit de N.Densuşianu ; el va găşi în gazda sa binevoitoare, în vârstă de 20 de ani un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privînd mitologia şi istoria veche a poporului nostru o sursă proaspătă, şi continua, de inspiraţie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel şi în toata activitatea sa de viitor.

Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeţi. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă şi mai sofisticată, la N.Densuşianu ea este mai simplă mai saracă, asa cum putem vedea şi din versurile următoare:

“Stefan, Domnul mare

Stia de răzbunare

La leşi şi la tătari.”

Eminescu va da însa imagini de frescă unei asemenea subiect, vezi ‘Scrisoarea III-a” (fragment)

..”Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfîntei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezămînte,
Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvînte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiînd această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată sîngura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

În 1877 ambii sunt stabiliti la Bucuresti şi vechea lor amicitie se reia cum se poate vedea în poemul lui M.Eminescu “Gemenii” :

Iată un fragment ilustrativ:

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă

Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide

Se înşirau în sală sub negrele firide,

Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit

C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”

Să nu uităm că în 1881 Eminescu a declarat că : În România totul trebuie dacizat”, în perioada în care N.Densuşianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică” lucrare în care alaturi de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va întroduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine, asociind, probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.

Marele nostru poet naţional Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.

Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.

Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.

O scurtă incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevarul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?

Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cinci- zeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea… nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!

Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.

Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia ( pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.

Marile puteri europene au interzis atunci foloşirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!

Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.

Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.

Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „ Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.

Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :

„Din vârful Carpaţilor

Din desimea brazilor

Repezit-am ochii mei

Ca doi vulturi sprintenei

Cu văzutul ce văzui

Şi pe cine întâlnii

Văzui semen de oştean

De-a împăratului Traian

Maica Romă cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Şi mi-a spus cu glasul ei

Fiule, oşteanule!

Tu din toţi ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii

Mergi în Dacia grăbeşte

Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte…

Sosit-am şi am învins.”

Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.

Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).

Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:

„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călau
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
………………………………………….

Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori;

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit,

Dar nu-i totuna Leu să mori

Ori Câîne-nlănţuit.

…………………………………..

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”

Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Prîntre ei, Marin Sorescu se remarcă prîntr-o lirică de necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-şimbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:

„ Deasupra tuturor, în turla neagră

Pe norii de otravă

Stă Decebal.”

Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.

Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recentii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.

Un deosebit de senşibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Coruţ, evocă – în „Sămânţa geto-dacă” – nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă” :

“Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…

Ardeau străbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.

Stam gol pe vechile altare,
Priveam tăcut oştiri străine,
Lovind în trupu-mi de cleştare,
Făcându-mi templele ruine.

În recea carapace dacă,
Eram sămânţa de milenii,
Un bob de jar sortit să facă
Un foc splendid, la semnul vremii »

Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii.Unul dintre poeţi actuali ai ţării noastre, Adrian Păunescu şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care şimţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va străbate veacurile:

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

………………………………….

Numiţi şi Ţara noastră
Cu numele ei dacic

……………………………

Aceasta dăm de ştire,
De sub pamântul nostru,
Urmaşilor în care
Reînviem acum.”

Eminescu, alaturi de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastra, a avut o vastă activitate de ganditor şi ziarist.Mi-am îndreptat atentia asupra întregii lui activitati, întrucat are legatura cu ideea nationala şi l-am studiat pe Eminescu îndragostitul de neam şi tară, evocatorul trecutului maret, optimistul care trasează caile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine şi de civilizatie la gurile Dunarii, dar şi pe criticul neîndurator care a scos în evidentă tarele vietii noastre politice şi sociale şi a biciuit tot ce i se parea primejdios pentru viata natiunii.
Reactualizarea ideologiei lui Eminescu a dat nastere la reactii puternice şi azi.

Unii l-au socotit pe Eminescu prea putin nationalist, alţii – prea mult obsedat de ideea natională. Pe vremea studiilor la Viena i se aruncă acuzaţia de cosmopolit şi vandut străinilor, la una din adunările Societăţii România Jună, chiar şi Hasdeu, în articolul sau din Columna lui Traian (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că după moartea lui, deşi era usor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a Românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepărtata Macedonie, deşi la îndemana oricui era Scrisoarea a lll-a ori Doina, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzatia de-a fi fost prea putin nationalist.

Societatea „Reinvierea Daciei” (Dacia Revival ), membrii acesteia din toate colţurile lumii, nu înţeleg de ce oficialităţile române continuă să îi ignore pe dacii care au luptat şi s-au sacrificat pentru apărarea Ţării, dar, în acelaşi timp, continuă să ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât nişte agresori, nişte cotropitori. „Ceva este azi putred în… Dacia”, am putea spune şi noi parafrazând un celebru personaj „danez”dintr-o la fel de celebră piesă de teatru.

Şi totuşi, la doi ani după revoluţie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui Republica Socialistă Română în Dacia. S-a ridicat însă o persoană total neînspirată şi i-a mustrat pe parlamentari : ”Cum să-i dăm numele ţării noastre ca al maşinii lui Ceauşescu?” Cu o astfel de întrebare (chiar retorică) nu vom ajunge nicăieri niciodată.

Avem nevoie de oameni care să aibă curajul să spună adevărul şi care să trezească din amorţire mândria oamenilor, fiindcă de adevăr nu trebuie să ne fie frică.

Noi suntem urmaşii dacilor şi, de aceea, ţara noastră – în sufletul nostru – a fost, este şi va fi DACIA.

Eminescu îmbraţişează cu dragoste trecutul strămoşesc, evocă figurile mareţe neamului, împrejurările de viaţă, se lasă biruit de contemplarea ruinelor ramase mărturie:

”Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”

Dacă în tinerete Eminescu e mandru de originea noastră latină, vorbind totodată cu deosebită dragoste de eroicul popor dac, în ultimii ani, 1881, declară că “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu rămase neterminate. Într-o poezie numai schiţată, el vorbeste de glorioasa rezistenţă şi moarte a lui Decebal şi a tovarăşilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeşte, de asemenea, de eroismul Dacilor, într-un manuscris se afla planul unui poem în patru cânturi intitulat “Decebal”.
În Daci el vede un popor plin de noblete, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela, care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela, a carui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Personal cred azi ca a fi Dac nu este o calitate, ci un dat.

Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci.

Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origîne latină ori slavă -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un şimplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj înferior al cunoaşterii, numai câteva cuvînte, expreşii, tradiţii, impreşii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.

Când, nu de mult, nemţii se conşiderau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” dar cu iresponsabilitate faţă de poporul, naţiunea noastră. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşească, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.

În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor întelectuali, a amatorilor de diverşiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.

Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.

Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să infiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privînd istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

Adendum politic

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România

Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profeşionist – ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este întrodus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.

Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensă şi cutremurătoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenţa şi fenomene sociale, politice şi economice ale vremii sale.

M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singură poezie referitoare la Răzbiul de Independenţă, atunci în 1877- 1878, ceva asemănător lui V.Alecsandri….

Pentru că a înţeles că în 1877, am făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esenţială la această victoria au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi… peste 100.000 Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare, (ca şi astăzi) şi imorală, cum o numea Eminescu.

Pentru ce s-au jertfit atunci aceşti tineri români în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână în continuare la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor care şi-au dat viaţa pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman în deceniile următoare ar fi revenit acasă.

Dar ce ar fi trebuit să facem?

Ar fi trebuit să ne fi aliat cu turcii împotriva ruşilor ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca după război turcii, să ne redea Independenţa şi Dobrogea. Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic !

Sau după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci altfel armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia, ne daţi înapoi Basarabia sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm, nu ne daţi Basarabie nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.

După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea lui, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg.

Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.

Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.

Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.

El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie“) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii“

Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.

,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi re-alipirea la Ţară

Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)

O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.

Să nu uităm că la sãrbãtorile nationaliste de la Iasi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si când Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu, Doina au iritat puterile centrale. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat şi patriotic.

Dacă anul1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene pentru politicienii şi casa regală română, nu era şi pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însă urmărit atent la Palatul Regal.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă….. ca prieteni

Dar cum îşi justifică lumea politică de atunci, în frunte cu Maiorescu acţiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapăm de el”.

Ca urmare la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fără nici o verificare prealabilă a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate deşigur toate normele legale şi ale logicei elementare, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace.

Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.

Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plânge dacã-n balamuc
Destinul sãu n-ar fi mai bun
Cãci pânã ieri a fost nãuc
Si azi nu e decât nebun.

Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.
Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.

Ce urmeaza în anii următori este un cosmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subverşive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol I.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index.

Pentru curiozitatea noastră ştiinşifică să vedem care sunt urmările otrăvirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitaţilor, într-un fel asemănator celui etilic, inflamarea ginsiilor şi salivaţia abundenta, şi simptome psihiatrice: schimbări de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseală şi ameteli datorita afectării sistemului nervos central şi periferic.

Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât şi un mers specific, ataxic.

Dacă vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viaţă înţelegem că efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu şi toţi duşmani lui învinseseră; otrăvirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet şi ziarist a reuşit. Duşmanii naţiunii noastre nu mai aveau de ce să se teamă.

Ca o paranteză, va pot spune că şi cavităţile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare…dar atunci când i se toarnă cuiva mercur pe gât sub scuza perversă că-l tratezi de sifilis?

Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!

“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …” “…. feţe patibulare … maxilare încrancenate… … guri vulgare …. trăsaturi rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovanoasă … “

Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996

Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !! ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)

Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantică, nu se doreşte decât să se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)

Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români” de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.

NAPOLEON SĂVESCU

dacologica.wordpress.com/

GEORGE ENE

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiunilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce avem de-a o creşte de-acum înainte. Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”.
Eminescu (Opere, XVII, 1999, p. 336)

Ca rezultat al preocupărilor sale continue de investigare a realităţilor româneşti, în calitate de jurnalist, ulterior de redactor-şef al oficiosului conservator Timpul, Eminescu schiţează cadrul unei concepţii, cu note de originalitate, privind dezvoltarea şi modernizarea României, pornind de la cunoscuta teorie a „formelor fără fond”, elaborată de T. Maiorescu. Prin abordări succesive îi amplifică şi nuanţează conţinutul, subsumându-i câteva teorii apropiate junimiştilor, precum cele referitoare la stat, naţiune, continuitatea seriilor istorice, postulantism şi protecţionism, dar şi proprii privind oligarhia („pătura superpusă”), golurile sociale, declasarea, compensaţia prin muncă, semibarbaria ş.a.
În abordările sale, îşi depăşeşte în mod evident prerogativele de redactor; nu se limitează la sesizarea şi descrierea faptelor, evenimentelor, fenomenelor şi proceselor sociale, ci le analizează, integrează şi evaluează pe suport teoretic şi ideologic, sugerând direcţii de acţiune şi măsuri concrete pentru optimizarea reconstrucţiei sociale.
Atribuirea rolului de doctrinar al formaţiunii conservatoare este, până la un punct, îndreptăţită, dovadă acuzaţiile liderilor liberali, reproşurile făcute în acest sens de unii conservatori conducerii partidului (I.A. Cantacuzino şi P.P. Carp, spre exemplu), precum şi retractările în materie de principii şi vederi politice aparţinând lui T. Maiorescu, G. Panu, care se disociau public, inclusiv prin intermediul cotidianului Timpul, de unele idei exprimate de gazetar. Sunt cunoscute acuzele potrivit cărora Eminescu făcuse din publicaţie „organul personal al antipatiilor sale” (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, V, 1934, p. 123).
Eminescu rămâne, în realitate, susţinătorul constant al intereselor naţiunii.
Dincolo de atitudinile contestatare la adresa puterii, de multe ori excesive, conştientizează că marile transformări operate în România, îndeosebi după domnia lui A. I. Cuza, erau nu numai necesare, dar şi inevitabile, că decizionalii centrali nu au dispus de condiţiile cele mai bune, de experienţa, susţinerea politică şi resursele necesare elaborării şi aplicării unei politici naţionale destinate tranziţiei spre capitalism. Avea în vedere, în primul rând, organizarea instituţională:
„[…] bărbaţii noştri de stat, preocupaţi cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naţionale, n-au avut nici timpul, nici liniştea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund şi conştiincios al trebuinţelor noastre locale şi care să fie potrivit cu puterile intelectuale şi cu mijloacele de avuţie ale populaţiunilor noastre. Şi de aceea, până acum, mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea.
Şi două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizaţiune prea complicată: pe de o parte multe legi nu se pot aplica decât foarte rău, iar de altă parte, această organizaţiune este prea costisitoare.
Acum când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne preocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din interior” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431).
Momentul de vârf în care Eminescu îşi sistematizează cele mai multe idei doctrinare a fost între 1880-1881, când conduce Timpul. În acest interval au avut loc trei evenimente de importanţă capitală care au scos ţara din izolarea impusă de marile puteri, sporindu-i securitatea şi prestigiul internaţional: recunoaşterea deplinei independenţe de stat, constituirea regatului României şi punerea bazelor Triplei Alianţe.
Principalele cauze şi condiţii care i-au determinat şi stimulat gândirea social-politică au fost:
– inexistenţa, la acea vreme, a unei doctrine naţionale care să configureze marile obiective de dezvoltare pe termen mediu şi lung; partidele tratau disfuncţiile ca manifestări inerente tranziţiei, recurgând adesea la improvizaţii, măsuri de urgenţă şi la punerea în operă a solicitărilor şi recomandărilor unor puteri interesate să-şi prelungească statutul de garante, chiar de protectorate, cu toate că România îşi câştigase independenţa;
– inconsistenţa programelor politice, explicabilă mai ales prin frecventele schimbări de guverne, implicit de priorităţi şi prin migraţia unor membri marcanţi de la un partid la altul;
– pasiunea excesivă din viaţa politică internă, soldată cu coborârea confruntării de la nivel de principii la persoane, afectând chiar şi ideile pozitive;
– preocuparea Partidului Conservator de a-şi prezenta cât mai credibil oferta politică, în vederea revenirii la guvernare;
– respectul şi libertatea de exprimare de care se bucura Eminescu în cercul Junimii, ca om de cultură şi jurnalist.
În elaborarea constructelor sale socio-politice se foloseşte de ideile şi orientările programatice ale unor lideri şi ideologi conservatori precum C. Epureanu, T. Maiorescu, P.P. Carp, Th. Rosetti, A. D. Xenopol; Eminescu nu se limitează la acestea şi nu şi le însuşeşte în totalitate. Se documentează pe cont propriu, studiind lucrări din literatura politică engleză, franceză, germană, italiană (J. S. Millton, A. Smith, E. Burke, C. Montesquieu, Fr. Quesnay, A. H. Müller, J. Herder, Fr. List, K. Mannhein, N. Machiavelli ş.a.) opere ale unor autori români, îndeosebi I. Ghica, M. Kogălniceanu, D. Marţian, P. Aurelian, G. Mârzescu, din care valorifică ideile cele mai avansate. Totodată, analizează critic cele mai diverse aspecte din realitatea românească, dezvoltându-şi adeseori observaţiile în autentice teze şi teorii.
Independenţa gândirii şi contribuţia sa doctrinară i-au fost recunoscute încă din timpul vieţii atât de junimişti, cât şi de fruntaşii liberali. Ulterior, meritele i-au fost subliniate de cercetători de prestigiu precum N. Iorga, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Şt. Zeletin, E. Lovinescu, G. Călinescu, I.E. Torouţiu, D. Murăraşu, Perpessicius, A.Z. N. Pop, Z. Ornea, D. Vatamaniuc, C. Murgescu, I. Bădescu, C. Schifirneţ, N. Georgescu, Th. Codreanu ş.a.
I. E. Torouţiu, în studiul său Modernismul. Simbolism-Impresionism-Expresionism, face o remarcă semnificativă asupra valorii de excepţie a ideologiei gazetarului: „Dacă M. Eminescu a fost combătut de unii critici, aceasta s-a întâmplat nu că nu a fost înţeles, ci tocmai pentru că s-a înţeles prea bine că devine o primejdie pentru doctrinele artificiale” (1926, p. 76).
În mod repetat, în disputele pe teme doctrinare, Eminescu precizează că obiectivele pe care le urmărea vizau, prioritar, „conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestuia contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431), precum şi afirmarea naţiunii române în lumea civilizată, fără ca prin acestea să fie afectate celelalte comunităţi etnice:
„Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui, să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare” (op. cit., p. 444).
Ideea exprimată esenţializează motivaţia naţionalismului eminescian: o reacţie de protecţie la ameninţările receptate îndeosebi dinspre Occident şi Rusia, induse de o imigraţie ce părea de nestăvilit şi mai ales de o concurenţă economică disproporţionată, căreia ţara nu-i putea contrapune măsuri eficiente.
Ca „mijloace fundamentale” de apărare sugerează:
– reorganizarea socială, cu menţinerea rolului important al statului în gestionarea proceselor economice şi sociale;
– închegarea unui „guvern naţional, serios şi tare”, care să exercite „o acţiune decisivă în politica orientală” (op. cit., p. 17);
– crearea unei administraţii oneste, capabile să pună în aplicare noile programe de dezvoltare şi să diminueze abuzurile şi ilegalităţile;
– temperarea confruntărilor politice care divizau societatea românească în tabere ostile;
– ridicarea nivelului intelectual al cetăţenilor şi amplificarea simţului lor istoric;
– crearea unei economii naţionale diversificate, centrate pe o industrie protejată „vremelnic” de stat, care să susţină şi celelalte ramuri ş.a.
În intervenţiile de presă, Eminescu militează pentru simplificarea administraţiei, a „postulantismului”, devenit o adevărată plagă socială, cu motivaţia limitării poverii fiscale, birocraţiei, influenţei în viaţa politică şi oferirii posibilităţii factorilor locali de a se concentra asupra priorităţilor ţinând de nevoile şcolii, bisericii, de întreţinerea căilor de comunicaţii, rezolvarea problemelor cotidiene ale cetăţenilor, de orientarea tineretului spre ocupaţii specifice societăţii moderne. Cere insistent din partea funcţionarului public competenţă profesională, spirit civic şi echidistanţă politică.
Pune accent deosebit asupra independenţei magistraturii, pregătirii şi corectitudinii acesteia, considerând refacerea încrederii cetăţenilor în justiţie nu numai un imperativ al momentului, dar şi o condiţie esenţială a oricărei democraţii. În context, subliniază necesitatea respectării reglementărilor, precizând că „legile cele mai bune nu pot da decât rezultate rele în mâini deprinse a le viola” (op. cit., p. 432) şi că mai mult decât cele mai bune legi, „o economie înţeleaptă şi o administraţie onestă pot ajuta la înălţarea claselor muncitoare şi la ocrotirea lor” (Ibidem).
Referindu-se la reorganizarea socială, Eminescu solicită implicarea statului în susţinerea meseriilor tradiţionale, în dezvoltarea industriei autohtone, recomandând măsuri economice concrete pentru utilizarea tuturor forţelor intelectuale şi fizice ale ţării, inclusiv ale imigranţilor. Optează pentru sistemul politico-economic existent în Danemarca, descris de Laing, pe considerentul că oferea posibilitatea capacitării forţei de muncă, „înlăturării gravelor neajunsuri ale disproporţiei dintre clasele producătoare şi consumatoare” (op. cit, p. 444).
Ostil politicianismului, Eminescu exprimă neîncredere faţă de programele politice, considerându-le „pompoase liste de făgăduinţe şi de vorbe mari […], „izvoade de fericire promise şi pururea neîmplinite, cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri” (Opere, XI, 1984, p. 17), evaluându-le extrem de exigent în privinţa iniţiativei, credibilităţii autorilor, concordanţei cu interesele naţionale, necesităţii şi finalităţii lor. În valoroasele Studii asupra situaţiei, invocă numărul mare şi diversitatea autorilor unor astfel de programe – guverne provizorii, partide, personalităţi politice izolate –, lipsa lor de solidaritate cu sentimentele şi aspiraţiile legitime ale ţării, inoportunitatea în raport cu nivelul instituţional existent, cu tradiţiile şi stadiul de dezvoltare ale societăţii româneşti. Din această perspectivă, insistă asupra elementelor valoroase, validate de evoluţia socială şi de spiritul public, calificând ca nerealistă preluarea unor idei, teorii şi formule, oricât de înaintate, care nu-şi găseau fundament în realitatea românească.
Doctrinarul de la Timpul se lansează puternic în dispută pe aceste teme, larg dezbătute în epocă începând cu N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, I. Ghica, I. C. Brătianu şi T. Maiorescu, A.D. Xenopol, Th. Rosetti ş.a., abordând raportul tradiţie-modernitate sub aspectul respectării echilibrului în inovaţie şi intereselor naţionale. Din direcţii şi cu argumente diferite, de cele mai multe ori ajunge la concluzii apropiate de ale acestora, evitând cantonarea într-o atitudine strict partizană. În principiu, nu se opune schimbărilor sociale; este adeptul politicii paşilor mărunţi, cu efecte calculate, invocând riscurile experimentelor sociale negative.
Opoziţia lui Eminescu faţă de amploarea şi intensitatea reformei operate în România a fost pe nedrept calificată ca reacţionară de unii politicieni contemporani şi cercetători din prima jumătate a secolului al XX-lea, care i-au evaluat opera în contextul strict al ideologiei junimiste (Şt. Zeletin, Burghezia română, origina şi rolul ei istoric, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 227; E. Lovinescu, Istoria literaturii române, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 13 ş.a.).
Întregul grup junimist, din care făcea parte, era mai aproape în spirit de liberalii moderaţi decât de conservatorii retrograzi. Liderii grupării, instruiţi în Apus, buni cunoscători ai modului de viaţă occidental, ai avatarurilor reformei din Anglia, Franţa, Germania, Austro-Ungaria, ai teoriilor moderne privind organizarea şi conducerea societăţii, aveau o abordare programatică din perspectiva criticismului kantian şi pozitivist. Prin ideile şi teoriile lor, susţinute energic în Parlament şi în presă, au reuşit să pondereze excesele schimbărilor sociale profunde şi bruşte, atrăgând atenţia asupra impactului lor negativ, în special în plan politic şi cultural. La baza argumentaţiei lor au stat adesea raţiuni de stat, principii şi valori identitare, referinţe de ordin antropologic, sociologic, filosofic, etno-cultural, economic, istoric ş.a. În esenţă, avertizau asupra riscurilor preluării necritice a modelelor instituţionale avansate ale altor popoare, cerând identificarea, cercetarea şi adaptarea formelor celor mai potrivite „sub care ideea modernă a statului s-ar fi putut introduce în conştiinţa poporului” (Th. Rosetti, în E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Casa Şcoalelor, 1943, p. 132). Junimiştii, cu deosebire Eminescu, recomandau factorilor de decizie în stat să-şi întemeieze acţiunile pe studiul aprofundat al realităţilor autohtone, să apeleze la tehnicieni care să gândească critic şi în perspectivă, să ţină cont de eventualele consecinţe negative ale schimbărilor pe care le promovau.
Eminescu exprimă multe puncte de vedere aprofundate ori diferite de ale membrilor grupării, în special cu privire la stat, naţiune, monarhie, clase sociale, schimbare socială, serii istorice de dezvoltare, identitate şi apartenenţă naţională, emigraţie, patriotism, simţ istoric, desăvârşirea unirii, progres, democraţie, merit şi reprezentativitate socială, muncă, opinie publică, justiţie, învăţământ, cultură, sănătate, demografie, economie, comerţ, politică externă (pace, alianţe militare, război, independenţă, neutralitate, efecte ale fenomenului imperial), manifestări de patologie socială (revolte, demagogie, corupţie) ş.a.
Afinitatea se datorează nu numai lecturilor comune şi discuţiilor purtate în mediul Junimii, dar mai ales convingerilor proprii. Eminescu nu ar fi susţinut idei de care nu era convins, fapt precizat de el în mai multe rânduri şi confirmat de apropiaţi ai săi, în special T. Maiorescu şi I. Slavici. Spre deosebire de T. Maiorescu este mai tranşant şi mai pragmatic, neavând partipriuri politice, manifestările de independenţă fiind mai pregnante în ultimii ani ai gazetăriei sale. Adept al autoritarismului, aprecia că raţiunea de stat trebuia să primeze în procesul reconstrucţiei sociale faţă de raţiunile dinastică şi aristocratică. În acest sens, cerea ca interesele civice să fie armonizate cu cele de ordin general, să fie combătute sever individualismul orb şi demagogia, concluzionând că autoritatea de stat încăpuse în mâinile unei oligarhii care îndepărta naţiunea de scopurile ei istorice, prin preocupări de satisfacere prioritară a propriilor interese. Miza pe creşterea contribuţiei ştiinţelor şi tehnicii în organizarea şi conducerea societăţii, acordând o importanţă aparte economiei, sociologiei şi istoriei.
În justificarea atitudinii sale criticiste, Eminescu afirmă că nu putea sta nepăsător „în faţa operei de distrugere a ordinii politice şi economice întreprinsă şi continuată cu atâta stăruinţă de către puternicii zilei” (Opere, XVII, 1999, p. 340), argumentând astfel: „situaţia e însă prea gravă ca să nu denunţăm ţării pe aceia care sunt adevăraţii vinovaţi, şi plini de încredere în simţul deşteptat al tuturor oamenilor de bine, credem că lumea va creşte mereu până ce adevărul se va deosebi de minciună” (ibidem).
Jurnalistul de la Timpul afirmă explicit că nu dorea reîntoarcerea în trecut, pronunţându-se ferm pentru adaptarea căilor de progres la necesităţile, posibilităţile şi specificul dezvoltării româneşti, în acord cu interesele statului şi cetăţenilor:
„Să nu se înşele nimeni; nu voim deloc a ne atinge de libertăţile câştigate odată, nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însăşi mâna noastră; nu cerem o reacţiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susţinerea intereselor vitale ale ţărei. Dacă nu voim atingerea libertăţilor noastre cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă, păralizarea lor prin licenţa demagogiei. Noi, care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei la sfărâmarea despotismnului de sus, declarăm astăzi franc, leal şi cu energie că nu voim a consolida tirania de jos”.
În altă ordine de idei, avertizează că: „O ţară nu se guvernează cu aforisme, ci cu sisteme, iar sistemele nu se improvizează de pe o zi pe alta, ci ar trebui să rezulte din starea reală a ţării, din natura poporului, din stadiul lui de dezvoltare” (Opere, XII, 1985, p. 291).
Temerile sale privind finalitatea reformei par astăzi exagerate, însă la data când scria în Timpul erau în mare măsură întemeiate. Nimeni nu putea garanta asimilarea cu succes a noilor forme instituţionale. Numai inteligenţa oamenilor politici a făcut ca România să depăşească impasul. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Turcia, unde reforma a provocat dezorganizarea şi prăbuşirea sistemului politic, cu urmările cunoscute (Şt. Zeletin, op. cit., p. 102). Mai mult, reculul schimbărilor sociale s-a resimţit foarte puternic în ţară, soldându-se, între altele, cu dispariţia meseriilor tradiţionale, a industriei ţărăneşti, creşterea sărăciei şi riscul ca România să devină colonie a Austro-Ungariei şi Germaniei. Efectele negative ale influenţei austriece, la care se referă Eminescu în conferinţa sa publică din 1 august 1876, s-au confirmat: în 1885 România a ajuns în situaţia de a-şi limita activităţile economice la agricultură şi de a nu-şi putea valorifica la export nici măcar produsele specifice. Depăşirea situaţiei se va face treptat, prin împrumuturi externe, investiţii masive de capital şi prin măsuri protecţioniste, care au asigurat dezvoltarea industriei şi, pe această bază, diversificarea ramurilor economice şi consolidarea independenţei politice. România a fost salvată prin saltul de la producţia meşteşugărească la marea industrie naţională modernă, fapt greu de conceput în deceniul opt al secolului al XIX-lea.
Eminescu respinge categoric impunerea de reforme pe cale revoluţionară, ca fiind periculoasă şi discordantă cu dezvoltarea organică:
„Stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele care-i sunt date, iar nu cele pe care şi le închipuieşte a le avea şi convinşi că idei şi interese, fie cât de diverse sunt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente ori extralegale şi mai puţin încă, în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe care cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe care cei interesaţi o creează cu uşurinţa cu care cei dezinteresaţi o condamnă… Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare (…) orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăugire a elementelor cucerite din nou” (XI, 1984, p. 18).
Analizând evoluţia societăţii româneşti după Pacea de la Adrianopol, remarcă sinuozitatea ei, plusuri de „putere intelectuală bine întrebuinţată”, alternând cu „risipa pe căi improductive”. Constată „un progres real, mai cu seamă pe teren politic” şi remarcă efectele benefice ale înlăturării controlului strict al Porţii asupra ţărilor române, în mod deosebit favorizarea agriculturii, comerţului şi contactului cu civilizaţia occidentală. Dincolo de aspectele pozitive, insistă asupra faptului că abandonarea totală a gândirii şi practicii tradiţionale, prin orientarea necritică spre Apus, a avut şi efecte păgubitoare între care: confuzii grave de ordin teoretic, politic şi social, nesocotirea legilor de dezvoltare a societăţii şi imitarea unor forme instituţionale străine, pentru care nu existau principii, convingeri, mentalităţi şi bază materială:
„Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei […] cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care îşi închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă […] raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi” (Op.cit., p. 18).
Ca urmare, califică perioada de după unirea de la 1859 „epoca formelor goale”, a „domniei frazei”, reproşând: „raţionalismul foarte strălucitor, dar şi foarte superficial al programelor” (op. cit., p. 19), introducerea formelor noi de cultură „fără elementul moderator al tradiţiilor”, „menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală” (op. cit., p. 18).
Admite că nu putea exista un sistem politic care să-i satisfacă, în egală măsură, pe toţi cetăţenii şi că se creau, din această cauză, totdeauna nemulţumiri interne, care puteau servi ca „pretexte şi manipul cu care demagogia combate un guvern”. Pe fond, concluzionează că „arta omului de stat consistă în aptitudinea de-a alege, pentru o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol sau de un secul” (op. cit., p. 377).
Continuitatea proceselor de dezvoltare constituie, în gândirea lui Eminescu, un element esenţial. Conceptele de naţiune şi stat sunt pentru el fundamentale: au forţă esenţial integratoare şi modelatoare, potenţată de raţiunea susţinerii obiectivelor de dezvoltare şi de siguranţă naţională.
Analizând raportul dintre stat şi individ, concluzionează că prevalenţa intereselor individuale în raport cu cele naţionale constituia una dintre cauzele majore ale disfuncţiilor sociale. Ca soluţie de combatere a stării de fapt sugerează că „statul trebuia să procedeze în aşa măsură, încât voinţa indivizilor să opereze în marginile legiuite”, ca astfel să se împiedice „nimicirea omului de către om, acest bellum omnium contra omnes” (IX, 1980, p. 166). În opinia sa „menirea statelor este de a stabili armonia dintre clase, de a opri ca una să fie exploatată prea mult prin alta, căci [...] pieirea uneia condiţionează pieirea, mai curând sau mai târziu, a celeilalte” (ibidem).
Admiţând că societatea era „câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existenţă şi supremaţie” susţine că statul trebuia să fie „regulatorul acestei lupte” (ibidem) şi că una din misiunile sale importante era asigurarea stabilităţii sociale. Avea în vedere unele vicii ale organizării de stat din ţările române, care favorizau lupta pentru puterea supremă, îndeosebi electivitatea suveranilor şi libertatea individuală aproape absolută, „absenţa unui centru catalizator, împrejurul căruia să se cristalizeze statul”, (op. cit., p. 168), insuficienta autoritate a administraţiei, poliţiei, justiţiei şi bisericii, marcate de impactul schimbărilor sociale.
Între consecinţele negative ale stării de fapt enumeră: influenţele străine care au umplut „golurile” provocate de dispariţia unor categorii sociale; neexercitatea controlului statului asupra cetăţenilor (îi viza îndeosebi pe cei care se supuneau numai consulatelor şi starostiilor de breaslă); stratificarea socială pe privilegii şi nu pe criterii de merit; exclusivismul de partid, perisabilitatea legilor organice; creşterea artificială a numărului de funcţionari ai statului după instituirea noilor reforme; organizarea partidelor în funcţie de interese şi nu de principii politice, nereprezentarea în Parlament a clasei celei mai numeroase – ţărănimea; insuficienta protecţie din partea statului asupra economiei şi comerţului, care ajunseseră să fie controlate din exterior; accentuarea sărăcirii populaţiei, creşterea mortalităţii, a manifestărilor de devianţă socială, aspiraţiile spre comunism ale unor lideri liberali şi unei părţi a tineretului studios.
Pentru combaterea lor, Eminescu sugerează partidelor politice şi opiniei publice româneşti să manifeste: „un viu sentiment de stat”, „o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale care sunt şi trebuie să fie armonizabile”; „patriotism luminat mai presus de tendinţe înguste” (Opera Politică, II, 1941, Cugetarea – Georgescu Delafras, p. 32); consubstanţialitate cu realitatea românească, tradiţia, „simţămintele şi aspiraţiunile legitime ale ţării, cu instituţiile ei”, cu economia şi cultura societăţii (ibidem).
Criticismul său viza preponderent scopuri practice. Inventarul disfuncţiilor şi vulnerabilităţilor societăţii româneşti îl regăsim aproape la fel de cuprinzător şi la fruntaşii politici liberali, dovadă că neregulile ţineau de sistem şi mai puţin de orientarea guvernelor.
Referindu-se la „cauzele de căpetenie ale relelor care bântuiau ţara”, artizanul cel mai important al operei de restructurare şi modernizare a României, I.C. Brătianu, recunoaşte în Parlament că procesul edificării noii societăţi era mult mai dificil decât anticipase: (Reforma era – n.n) „o operă gigantică, mai grea decât oriunde, datorită întreruperii tradiţiilor mult timp şi neînchegării elementelor ce trebuiau să înlocuiască clasele privilegiate căzute [...] românii au fost fatalmente reduşi a alerga la teorii absolute ori la imitaţii servile, motiv pentru care instituţiile şi legile noastre, în general nu erau bine coordonate nici prea adaptate condiţiilor existente şi nu erau nici complete, că puterile politice economice şi sociale, neputându-se improviza ca legile erau încă în stare de formaţiune” (Acte şi cuvântări, I, 1938, Cartea Românească, p. 406).
Lăsând la o parte recriminările şi excesele polemice, constatăm că Eminescu nu contestă bazele doctrinei liberale, ci „liberalismul fără margini” şi demagogia. Suma acuzelor sale la adresa guvernării liberale derivă dintr-o abordare preponderent critică şi polemică a ansamblului social, prin raportare la constructe întemeiate pe filosofia şi modelul ideal de dezvoltare socială, pe care şi le imagina. Se comportă ca un cenzor al actelor de guvernare, neevidenţiind aspectele pozitive, întrucât faptul ar fi contravenit metodei critice – aspect pe care el îl precizează încă din primele sale articole. Dacă lucrurile ar fi stat întocmai cum sunt prezentate de jurnalist, nu s-ar fi putut vorbi de renaşterea naţională a României în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. Este de neacceptat astăzi, când avem posibilitatea să evaluam cuprinzător şi detaşat opera de modernizare a societăţii întreprinsă cu precădere de liberali, că reformatorii acţionau cu totul la întâmplare, sfidând orice reguli.
Mesajul Tronului din 15 noiembrie 1880, releva între rezultatele pozitive ale modernizării României următoarele: stabilizarea situaţiei politice, recunoaşterea independenţei de stat; încheierea unor tratate şi convenţii cu diferite state; avansarea negocierilor privind reglementarea navigaţiei pe Dunărea de jos; reforma administraţiei (legea comunelor, legea privind consiliile judeţene, legea tocmelilor agricole); progresele în domeniul libertăţilor cetăţeneşti; răscumpărarea căilor ferate construite cu capital german şi englez; suplimentarea armatei; înfiinţarea unor şcoli militare; reglementarea succesiunii la tron ş.a.
În pofida criticilor extrem de severe pe care le administrează liderilor liberali, Eminescu recunoaşte meritele acestui partid în procesul constituirii şi afirmării statului naţional român:
„Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile”(Opere, XII, 1985, p. 17).
Estompată, din considerente ţinând de orientarea sa criticistă, aprecierea conţine validarea rezultatelor de excepţie obţinute de liberali, în special în planul politicii externe.
Faptul că Eminescu depăşea partizanatul politic ni-l confirmă şi această declaraţie de principii: „Şi noi suntem liberali în marginile pe cari le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită” (Opere, XI, 1984, p. 52).
În legătură cu noile instituţii create după model occidental, deşi îşi menţine atitudinea critică, nu se pronunţă pentru înlăturarea lor, ci solicită adaptarea la realităţile româneşti: „vom pierde încă multă vreme pentru a împle formele civilizaţiunii pe care le-am împrumutat, dar ele trebuie împlute, nu nimicite” (Opere, X, 1989, p. 167).
Insistă asupra necesităţii realizării unui larg consens social pentru depăşirea perioadei de tranziţie, reamintind că situaţia ţării devenise din zi în zi mai gravă, îndreptăţind îngrijorarea şi nemulţumirile personalităţilor preocupate cu adevărat de soarta naţiunii. În context reitera necesitatea manifestării unei maxime responsabilităţi în actul de guvernare:
„Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice şi simţul său de echitate, nutrit de biserică şi de lege” (Opere, XIII, 1985, p. 125).
În final, rezultă că Eminescu s-a implicat deosebit de activ în marea operă de reconstrucţie socială a ţării, contribuind incontestabil la consolidarea statului român şi a democraţiei, constituind pentru generaţia sa şi pentru următoarele un model exemplar de existenţă întru şi pentru naţiune.