Iartă-ne, Eminescu

Mihai Eminescu colinde

Mihai Ciubotaru:

Frumos, viteaz și-atât de simplu om, în modestia ta regală, un cărturar desăvârșit și-un mare inițiat al tainelor divine, un cronicar fidel și sincer și-un profet lucid deasupra vremurilor sale, un gazetar adevărat, un învățător al neamului nevoii cu gândul sacru de-al reînvia, de-al libera din vecinica-i robie, de-al scoate din vraja somnului său letargic și a-l ridica din resemnarea de-a sta-n genunchi și a-l duce în lumea moralei, a cinstei și a unei vieți, a unui trai mai bun, chemându-l prin glasul adevărului să zdrobească orânduiala ce lumea o împarte în mizeri și bogați, să rumpă lanțurile demagogiei unor politicieni ce-l țin în jugul ciocoilor străini și a celor de pe loc. Și-așa luptând cu acești magnați internaționali și ai neamului vicleni trădători, tu, omul dreptății, ai devenit prima victimă politică în lume ce te-ai încumetat să critici propriul guvern și camarila austro-germană din jurul lui Carol I și te-ai opus prin cuvântul tău tăios și necruțător, a-i demascat planul ascuns al protipendadei jidovești de a bloca și condiționa recunoașterea independenței țării tale pe care o iubeai nespus, România, Țara-Mamă. Te-au pus în cămașă de forță și te-au asasinat. Și au trâmbițat în jur că, cică, ai fost bolnav de-o boală rușinoasă și că erai un veșnic îndrăgostit și robul femeilor frumoase, un îndărătnic fustangiu, băgând minciuna asta în capul celor mulți, în capul mult dragului și oropsitului tău popor.
Și cât adevăr ai spus că „peste tot credințele mor și un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine. Shakespeare cedează în fața bufoneriilor și dramelor de incest și Adulteriu, cancanul alungă Beethoven, ideile mari asfințesc. Zeii mor.”
Tu, spirit divin, superior, ai fost răstignit, jertfit ai fost pe altarul de-a-ți învăța poporul tău, de a-i arăta calea dreptății pe care trebuia să meargă, i-ai arătat cine sunt adevărații lui dușmani, și tu nu te-a-i speriat de moarte, ți-ai dus crucea neînfricat, cu demnitate până-n
cea din urmă clipă a vieții tale, asemenea lui Christ cel adevărat, Învățătorul Iubirii, și veșnicia te-a-nălțat pe soclul ei să-i luminezi neamului tău drag și prin opera-ți măreață să-l faci mai înțelept.Ți-ai pus haina morții, o, preaînsinguratule poet, preasfântule, și-ai început să arzi în flăcările suferinței și toate apele lumii nu le-ar fi putut stinge, iar sufletu-ți curat se-nălța spre Preaînaltul, ca să coboare ca un luceafăr străluce pe aripile-i de rază de dorul nestins al țării. Politician cu gândire vizionară, ai pus bazele doctrinei politice actuale, o mare deosebire de liberalismul, socialismul, social-democrația, comunismul de inspirație francmasonică.O, Doamne, și cât de mult te urăsc acești francmasoni și slugile lor, acești politicieni-pioni, și-atunci în veacul vieții tale, dar și-n vremurile de-astăzi se zbat să-ți țină în supunere poporul tău, preaînțeleptul, bătrânul cu setea de absolut, iar ei vor să-l facă o ființă hrăpăreață, un vânător ce-și duce viața doar într-un continuu consum. Și mai găsesc academicieni de genul lui Eugen Simion, care la bătrânețe s-a pus răspândacul kominternist, vorba lui Constantin Barbu, un eminescolog cinstit, s-a pus pe criticale. Acest inchizitor modern a tipărit acum câțiva ani într- o carte, și el, coordonatorul și cei mulți autori de articole medicale, cu titlul, cu un titlu cu adânc subînțeles: „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor”, cu gândul fariseului viclean, de a băga în iluzoriu, și se știe la comanda cui, că, cică, marele nostru Eminescu ar fi avut de tânăr, și asta i se trăgea din familia sa, o tulburare bipolară, mai pe-nțeles vorbind, sindromul maniacal-depresiv, și a fost tratat de medici corespunzător ca să i se domolească firea-i năvalnică și în așa mod, în felul acesta al fiilor întunericului, ascunzând un mare adevăr cumplit: uciderea lui Mihai Eminescu, românul nostru absolut. Și vremea a trecut, trecut și adevărul cumplit ascuns cu multă dibăcie, în ziua lui cea mare răsună în toată țara: A fost ucis, pentru că și-a iubit neamul! Și lumea, o lume-ntreagă, își cerea iertare pentru indiferența și tăcerea sa. Iar pe poarta Timpului intră Istoria ce va citi  dintr-o carte veche românilor spre a le aminti Doina lui Mihai Eminescu, martirul neamului nostru sfânt. Oficial cenzurată și în zilele noastre.