Prof. Dr. Const. MIU

Cu noul volum – Crâmpeie de viaţă – (fără editură, Medgidia , 2012), poetul Ionel Echim continuă aventura sa spirituală. Dacă în Drumul amintirilor şi Nu pot uita predomina tonul nostalgic-evocator, autorul propunându-şi, spre neuitare, evocarea unor secvenţe din copilărie, adolescenţă şi maturitate, într-o tonalitate când jovială, când tragică, în noua carte evocarea vizează portretele celor care şi-au pus amprenta pe cugetul şi sufletul acestuia.
Amintirea tatălui e şi acuma vie: „Mereu prezent în viaţa mea/ Avea statura mijlocie,/ Purta mustaţă, u prea mare,/ Funcţionar la primărie,/ Iubit de oameni foarte tare.// Avea un scris deosebit/ Cu litere parcă pictate.” (p. 36). Tot din lumea satului, se remarcă părintele spiritual - Sotir – „un om ca orişicare”, însă respectat de comunitate: „Îl respectau pentru renume/ Făcuse-n sat o nouă şcoală// (…) A construit şi primăria/ A mai făcut şi-un dispensar” (p. 11). Însă, când au ajuns comuniştii la putere, cel sacrificat a fost Sotir: s-au repezit „ca nişte fiare-nfometate”, l-au artestat şi l-au deportat. Tristeţea autorului este cutremurătoare, pentru că deşi „Sotir a fost cu suflet mare”, după atâţia ani „Chiar consătenii l-au uitat”. (p. 13).
Cum era şi firesc, găsim în volumul de care ne ocupăm acum şi un autoportret, din care nu lipsesc accentele ironice: „Un moşneag uitat de vreme/ Acesta sunt, ce să vă spun/ (…) De fel, eu sunt optimist/ (…) N-o să mă vedeţi voi trist/ Dar a venit bătrâneţea.// Nu mă plâng, ştiam că vine/ (..) Se cam strâmbă ea la mine,/ Dar mă lupt şi mai fac faţă.” (p. 51). Prin ironie, autorul se disociază de „moda” de a desacraliza erosul: „Sunt un om de modă veche,/ Mă-nsurai numai o dată./ Cu nevasta fac pereche,/ Din vremea când era fată.// (…) Acum… e ca la nebuni./ Doi, trei ani, alta la rând.// (…) Unde-i dragostea cea mare/ Tot cântată e poeţi?” (p. 43). În alt loc – Curat murdar, prin psudo-implicare şi ironie, autorul se disociază de cei bărbaţii care „calcă strâmb”: „Calcă omul strâmb în odată/ Că s-a întâmplat să fie./ A-ntâlnit ţi el o fată/ Şi-atunci, uită de soţie.// (…) Călcai şi eu strâmb odată,/ Că doar mai greşeşte omul./ Am călcat strâmb pe o piatră/ Şi-am luat urgent bastonul.” (p. 46).
Un loc aparte în galeria portretelor îl ocupă două poezii care îl evocă pe cel care a dat viaţă şlagărului Trecea fanfara militară – Dan Spătaru. Comunitatea locală, împreună cu Primăria municipiului Medgidia îl omagiază pe cântăreţ, cu ocazia desfăşurării Festivalului de muzică uşoară – Dan Spătaru: „Trei zile de sărbătoare/ Se repetă an de an./ E chiar bucurie mare/ Îl cinstim iarăşi pe Dan.” (p. 70). Organizarea unui astfel de festival-spectacol este o modalitate de preţuire a unui artist de talie naţională: „Îl iubeşte multă lume/ Ca şi cum ar fi cu noi/ Numele lui e renume/ Îl asculţi, uiţi de nevoi.// (…) Ascultându-l azi cum cântă/ Mai uit[m pu’in amaru’/ Îl doreşte lume multă/ Se numeşte DAN SPĂTARU.” (p. 70).
Din cele relevate în consideraţiile noastre, Ionel Echim probează un vădit talent în portretistică, „tablourile” sale surprinzând succint, cu mijloace poetice caractere a căror amintire pentru poet a rămas neştearsă de-a lungul vremii.

Tudor Petcu

Zilele culturale ale toamnei ne-au adus o dată cu izul frigului, pe panoplia editorială, un volum de poezii ale sufletului, sub semnătura Lilianei Petcu şi oblăduirea editurii InfoRapArt din Galaţi.

Acest volum intitulat sugestiv Poezia cuvintelor, nu se prezintă în lumina unei stilistici poetice tradiţionale sau postmoderne, ci ca o încercare de luminare a unui fond interior şi sufletesc abandonat de către minţile exilate în rătăciri perpetue. Citind versurile ce se află între coperţile acestei cărţi am înţeles, şi o spun cât se poate de asumat, că poezia este poezie doar dacă poartă amprenta farmecului intimităţii personale care doreşte să se dezvăluie şi să fie descoperită…. Deasemenea versurile Lilianei Petcu mă trimit într-un fel la celebrele lămuriri socratice ale adevărurilor pe care nu ştim că le ştim, sau pe care credem că le ştim. Ce este iubirea? Ce este viaţa? Ce este lumea? Ce sens au avut întâmplările din viaţa noastră? Sunt doar câteva întrebări retorice pe care cititorul şi le poate pune răsfoind aceste pagini de răsfăţ metafizic: „ Mă zbat mereu în stare de-nvăţare / cunosc, lipindu-mi dese etichete / ating cu gândul aripi cât mai sacre / cobor apoi timid mai multe trepte, / urc iar cu forţele voit crescânde / lupt aprig cu mulţimea unor dogme / aştept ca înţelesul greu dat de concepte / să îmi adape spiritul tot mai avid de vorbe „ ( Maxima socratică ).

Nu întâlnim nici pe departe o reţetă poetică aparţinătoare unei epoci nici o rigiditate ritmica, întânlim nişte voci ale unei singure persoane care ştiu să nu se suprapună ci să fie distincte ceea ce dă de înţeles că Liliana Petcu reprezintă o personalitate poetica originală în spaţiul literar contemporan. Neavând de-a face cu un obsedant stil poetic, versurile ne oferă privilegiul de a întâlni o scriitură arborescentă, în unele locuri poate uşor ludică şi, nu în ultimul rând, o autenticitate şi febrilitate maximă: „Pe coama unui nor, ieri, / te-am văzut pe tine / te înclinai şi îmi dădeai bineţe / erai un fum ce se-ntorcea la mine / cu gesturi tandre pline de fineţe” ( Poveste).

Sau: „ Vorbeşte timpul cu vocea unui mut / ne strigă după numele din născătoare /chemând ascunsul care stă pierdut / în întunericul ascuns din fiecare, / vorbeşte ca şi când nu ar vorbi / filosofând de multe şi pe mize / îşi conturează gândul a la Jüng / citindu-ne pe toţi în psiho-analize” ( Vorbeşte timpul).

Întreaga încărcătură emoţională pe care acest volum semnat de Liliana Petcu le adună, ne face să înţelegem mai bine rostul întâmplărilor şi tensiunilor din viaţa noastră, înclinaţia umană către superficialitate în detrimentul îmbrăţişării înţelepciunii sau sensurile paradigmatice ale curajului de a vorbi despre sine. Este un volum care, prin imparţialitatea sa de stil, întruneşte condiţiile satisfacerii tuturor papilelor gustative poetice, orietându-ne către o direcţie a echilibrului interior şi a încercării de cunoaştere a adevărurilor profunde care în fapt nu ne depăşesc din moment ce noi ne propunem să le depăşim: „ Venim din haosul născut în haos / al unei ordini fără de cusur / străbatem hăuri pline de-ntuneric / pentru-a ajunge într-una dintre lumi „ ( Născuţi din haos ).

În general, poezia este scrisă dintr-un raţionament ascuns şi indescifrabil, iar volumul cu care noi avem de-a face ne demonstrează parcă de ce într-un act de creaţie trebuie să lăsăm ca lucrurile să curgă de la sine. Ce rost ar mai avea o poezie dacă ar încerca să ofere un sistem? Ce rost ar mai avea o poezie dacă s-ar înscrie în tiparele unei sobrietăţi raţionaliste? Din păcate, poezia contemporană caută tipare peste tipare pentru a se face remarcată, pierde din vedere nevoia asumării interiorizării sau a identităţilor intrinseci. Dar nu este şi cazul Lilianei Petcu pentru că într-un spaţiu poetic contemporan profund dogmatizat îşi etalează curajul de a căuta comorile în propria intimitate în încercarea sa perpetuă de a ne face să înţelegem că simplitatea ca atare poate fi dificilă, după cum şi dificultatea poate fi uneori simplă. De asemenea acest curaj de care vorbesc are menirea de a-i vindecca şi mângâia pe ceilalţi sau de a limpezi dilemele cu privire la vremurile şi lucrurile din minunata noastră lume ce se vrea nouă: „ Te chem în astă seară la ospăţul / ţinut în taină la o margine de gând / aleg ca numai tu să fii drumeţul / pe care vreau să-l pun cu mine-n rând, / te chem de la-nceput de rost de lume / să ne-aşezăm cuminţi la masă amândoi / să ne-nchinăm rostind acelaşi nume / şi să-mplinim acelaşi vis în doi, / te chem acum pentru întâia dată / la fel cum ultima va fi-n acelaşi timp / te-aştept la margine de gând în şoaptă / să-ţi dăruiesc în crez ospăţul cel mai fin „ (Chemare).

Tudor Petcu

La editura Vidia din Bucuresti a aparut recent un volum cuprinzator cu privire la intelegerea sau reintelegerea spiritului dacic semnat de domnul Daniel Roxin. Este o carte care atrage atentia in primul rand prin acuratetea documentelor istorice prezentate, care, din pacate, sunt tratate cu superficialitate sau chiar trecute cu vederea in mediile universitare si academice romanesti. Vorbim de niste surse antice de netagaduit apartinand unor nume emblematice ale filosofiei antice sau unor istorici romani deosebit de importanti ce ii mentioneaza pe daci intr-o lumina pozitiva, extrem de favorabila, intelegand astfel ca stramosii nostrii, traco-daco-getii, nu au fost niste barbari, ci niste iubitori de frumos, adevar si nemurire. Altfel spus, dacii au stiut intotdeauna sa se situeze in fata spiritului ca niste fiinte demne, gata sa primeasca onoarea de a sluji interesele celeste, si nu cele pamantesti. Una dintre aceste surse pe care autorul nu ezita sa o introduca in cartea sa este cea a filosofului Pitagora, care ii caracterizeaza pe daci in urmatorea maniera in Legile morale si politice: Calatoreste la geti, nu ca sa le dai legi, ci ca sa tragi invataminte de la ei. La geti, pamanturile sunt fara margini, toate campurile sunt commune. Si, dintre toate popoarele sunt cei mai intelepti, spune Homer . O mentiune la fel de importanta cu privire la comoara spirituala a dacilor, careia Daniel Roxin, fidel unei munci de cerecetare riguroasa, ii da o atentie aparte, este dialogul Charmides al lui Platon unde este consemnata o discutie intre Socrate si Charmides, ca urmare a celor invatate de catre Socrate in urma intalnirii cu un medic trac. Consemnarea platoniciana suna cam asa: Zamolxis, regele nostru, care este un zeu, ne spune ca dupa cum nu trebuie a incerca sa ingrijim ochii, fara sa tinem seama de cap, nici capul nu poate fi ingrijit, netinandu-se seama de corp. Tot astfel, trebuie sa ii dam ingrijire trupului dimpreuna cu sufletul si iata pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru ca ei nu cunosc intregul pe care il au de ingrijit .
Desigur, ar mai fi multe alte surse istorice si documente pe care autorul le aduce in discutie, dar ceea ce conteaza mai mult este inainte de toate exactitatea si autenticitatea care isi pun amprenta asupra cartii de fata, transformand-o de fapt intr-un manifest al constiintei ancestrale pe care romanii, direct sau indirect, si ca urmare a unor factori externi, au pierdut-o din vedere. Nu cred ca exagerez daca spun ca volumul semnat de Daniel Roxin are menirea de a ne trezi dintr-un somn dogmatic pe care secole de-a randul romanii l-au imbratisat, traind in spiritul unor teze false, cum ar fi cea despre etnogeneza poporului nostru, ce au dus inevitabil la o dizolvare identitara. Dar cartea ce poarta titlul Spiritul dacic renaste reaseaza lucrurile intr-o maniera transanta si inteligenta, evidentiind cum logica istorica a fost sfidata de-a lungul timpulului in si cu privire la spatiul romanesc. Paginile cuprinse in volumul amintit nu fac altceva decat sa recompuna adevarul istoric, sa ofere alternative de reinterpretare si reintelegere a istoriei care pana nu demult aproape ca nu puteau fi gandite.
Un alt aspect demn de amintit care ne indeamna sa ne aplecam asupra cartii lui Daniel Roxin tine si de paginile dedicate exclusiv pozelor graitoare ce trimit la statutile de daci din marile muzee ale lumii, ceea ce ne demonstreaza inca o data de ce dacii nu au reprezentat o civilizatie inferioara dar si de ce ar trebui sa ne asumam un sentiment de mandrie identitara. Nu in ultimul rand, capitolul dedicat studiilor de paleogenetica realizate de prof. univ. dr. Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umana si Antropologie al Universitatii din Hamburg, si dna. Georgeta Cardos, specialist in genetica, constituie in sine o puternica dovada ca stramosii nostrii reali nu sunt romanii, ci traco-daco-getii. O asemenea concluzie potrivit careia romanii nu sunt urmasi ai romanilor duce la o alta concluzie la fel de clara si anume: o parte dintre italieni sunt urmasi ai tracilor.
Asadar, pentru o intelegere adecvata si sistematica a celor mentionate referitor la adevarurile istorice legate de radacinile identitare ale poporului roman, invit cititorii sa parcurga paginile volumului Spiritul dacic renaste care incanta prin farmecul argumentativ si prin capacitatea de sinteza.

Prof. Dr. Const. MIU

Casa editorială „Amurg sentimental” din Bucureşti şi-a făcut prostul obicei de a încredinţa unor aşa-zişi condeieri alcătuirea de prefeţe pentru volumele de versuri ale unor autori pe care doreşte cu obstinaţie ca publicul să-i cunoască. N-ar fi nimic rău într-un asemenea demers, dar ce te faci când prefaţatorii, în dorinţa lor de a epata, se bagă şi ei în seamă, fără a evidenţia vreo idee referitoare la volumul la care se prefac a face vorbire? Aşa se întâmplă, bunăoară, cu Aureliu Goci, semnatarul unei prefreţe cu titlu pompos – Proiecţii onirice şi aventurile memoriei –, la volumul de rondeluri al lui Mihai Valentin Gheorghiu – Cetatea viselor târzii (Casa editorială „Amurg sentimental”; Bucureşti, 2011).
Citind cu atenţie cele două pagini ale aşa pretinsei prefeţe – în fond o compunere de clasa cincia –, constatăm preţiozitatea titlului propus/ ales de Aureliu Goci, fără acoperire de conţinut, mai cu seamă că, lecturând volumul de rondeluri, nu am sesizat nicăieri pretinsele proiecţii onirice, la care nici măcar Aureliu Goci nu face referire. Însă, el se hazardează să afirme: „Sunt convins că dl Mihai Valentin Gheorghiu va rămâne în literatura română, fie şi numai pentru că a scris mai multe volume de rondeluri, dar fiind un om încă tânăr, mai poate scrie destule.” (p. 5). Câtă siguranţă de sine probează prefaţatorul, impresionat de cantitatea volumelor de rondeluri ale autorului şi nu de calitatea acestora! Halal „judecată” estetico-literară! E drept, e făcută în maniera lui Bulă! Şi, spre a nu se dezice în formulări inepte, Aureliu Goci continuă: „Dl Mihai Valentin Gheorghiu este un autor serios, iar rondelurile sale sunt chiar rondeluri…” (s. n., p. 5). Ce alt ceva ar fi putut fi rondelurile autorului, dacă nu preciza inept prefaţatorul?
Autorul volumului de rondeluri îşi structurează materialul poetic în 15 secţiuni – „cetăţi” –, de la Cetatea casei părinteşti, până la Cetatea decolteului, tonalitatea scrierilor fiind de la cea nostalgică, la cea ironic-şăgalnică.
Aşa cum arată şi titlul, prima „cetate” propune un topos afectiv – casa părintească –, evocată nostalgic de autor. Pentru . V. Gheorghiu, casa părintească este un topos sacru, având ca emblemă masa, de aceeaşi esenţă: „Mă simt ca-ntr-o pădure deasă/ Alunec, ajungând prin ani, / Copil în cea mai sacră casă. // În mijloc: părinteasca masă, / Sculptată-n colţuri cu vulturi…” (s. n., p. 10). În alt loc – Mireasma casei părinteşti –, autorul recunoaşte că poartă în suflet „icoana” casei părinteşti, în opoziţie cu imaginea deplorabilă a devastării acestui topos: „Mireasma casei părinteşti/ În suflet doar mi-a mai rămas/ Ajunsă piesă de pripas/ Îţi vine greu s-o mai priveşti. // Au fost tocmiţi călăi groteşti/ Şi-au devastat-o pas cu pas.” (p. 13). Grădina casei părinteşti, cu pomi în floare – o adevărată oază de lumină – este şi ea evocată nostalgic în două poezii: „În curtea casei părinteşti/ Au dat cireşii toţi în floare, / E rost de umbră, de răcoare, / Şi pomii-abundă de poveşti.” (În curtea casei părinteşti, p. 11); „Îmi lipseşte o grădină, / Oază sacră din Pucioasa, / Îmbrăcată în lumină” (Oaza sacră din Pucioasa, p. 16).
Cum era şi firesc, motivul trecerii ireversibile a timpului apare ca un lait-motiv în secţiunea Cetatea anilor şaizeci: „Se scurge timpul în secunde/ (…) Nevolnic lunecă grăbit” (p. 30); „Timpul lunecă prădalnic, / Hăcuind precum o fiară/ Şi cu nota lui bizară, / Trece măturând năvalnic” (p. 33). Legat de acest motiv, sesizăm şi nota uşor ironică în realizarea autoportretului: „Amice, timpul te-a brăzdat/ Şi barba e de-acum ca neaua, / Patină prinde catifeaua/ Şi timpul curge romanţat” (Amice, timpul te-a brăzdat, p. 29).
Nu ştim câte volume de versuri are publicate M. V. Gheorghiu (prefaţatorul menţionează doar că „a scris mai multe volume de rondeluri”), dar în unele poezii din volumul de care ne ocupăm sunt unele construcţii, care atrag mirarea cititorului, prin ilaritatea lor: „E semn de bine… cunoscut, / Îmi spun în fugă târgoveţii/ La vremea unui început…/ La ceasul opt al dimineţii” (p. 81). Dacă astfel de târgoveţi ar fi tăifăsuit (fie şi „în fugă”) cu autorul, cu siguranţă n-ar mai fi făcut nicio brânză în târg, dacă ei ajung acolo abia „la ceasul opt al dimineţii”. Probabil aşteptau ca autorul să se trezească, să-i spună ce aveau pe suflet şi abia pe la 8 să se-ndrepte spre târg, cam pe la spartul târgului…În poezia În lanul auriu de grâu, autorul are apucături ciudate; pe semne că în altă viaţă o fi fost alt soi de jivină, dacă declară: „În lanul auriu de grâu/ Adulmec spice ca motanul” (p. 82). Asemenea „versuri” n-au nimic de-a face cu fiorul liric! Păcat de faptul că apar într-un rondel, care prin forma sa are o ţinută imperială, iar asemenea inepţii îl coboară pe autor la nivelul unui novice, aflat la abc-ul versificaţiei de cenaclu.

Gheorghe Pârlea

Mai toate modestele mele cronici culturale, volens nólens, sunt intermediate de un nume respectabil care, prin frecvenţa prezenţei sale în demersurile publicistice pe care le semnez, e posibil să capete o oarecare “uzură”. Distinsul purtător al respectivului nume mi-a şi sugerat asta, cu o subtilitate, iată, insuficient absorbită de către receptor. Neobositul intelectual chişinăuian dr. Vasile Şoimaru (căci la acest nume mă refer), trup şi suflet dedicat Neamului ce are de înfruntat simbolistica nefastă a râului Prut, ori de câte ori are o oportunitate îmbogăţeşte cu noi cărţi scrise la Chişinău “ctitoria” sa de la Mirosloveşti: Biblioteca basarabeană (deocamdată în stadiul de “Secţiune de carte basarabeană”, în extensie, încorporată Bibliotecii Comunale).

În ziua de 3 iunie (a. c.), dr. V. Şoimaru se întorcea de la Bacău, de la comemorarea patriotului basarabean Andrei Vartic, eveniment accentuat şi de lansarea postumă a unei noi cărţi a comemoratului (“Ospeţele nemuririi”, ed. a II-a), apărută la Editura bacăuană “Vicovia”. Prietenul nostru era însoţit de distinşii scriitori Vlad Pohilă (un alt ilustru prieten al comunităţii mirosloveştene) şi Ion Iachim, care, împreună, în contextul evenimentului amintit, participaseră la Bacău, ca autori sau coordonatori de eveniment, la lansări de cărţi scrise la Chişinău.

Întâlnirea nostră conjuncturală avea să-mi adauge la beneficiile spirituale încă două valori: un CD cu vocea Artistei Poporului Ninela Caranfil şi romanul “Cireşe pentru Mareşal” (Ed. Vicovia/Babel), înmânat, cu autograf, chiar de către autor.
*
Auzisem de cartea dlui Iachim, al cărei titlu (cu o rezonanţă poetică care m-a acaparat) nu-mi spunea însă nimic mai mult decât poate transmite construcţia parafrazică prin care se legitima cartea nedeschisă încă de cititor.

Autorul romanului, un domn respectabil (prin ceea ce exprima exteriorul persoanei, puţin cunoscută mie), distant prin zgârcenia verbală – în contrast cu jovialul redactor-şef al “BiblioPolis”-ului, care-mi explicita volubil darul celebrei actriţe de la Naţionalul din Chişinău (al cărei onorant, şi onorat, curier era) – mi-a indus o oarece nesiguranţă. Desigur, dascălul de şcoală sătească pe care îl întruchipam şi-a reactivat spontan compexul ruralului. Şi asta m-a împins iar spre o gafă pe care o voi insera în context, ca un mod de autopenitenţă ce-mi stimulează corijarea.

Nerăbdător să pătrund natura poetică şi dramatismul care răzbăteau misterios din titlul cărţii dlui Iachim, n-a durat mult ca să încep a răsplăti, cu moneda convertibilă aflată la cititor (lectura), produsul cultural al creatorului de Carte. Evident, aşa-zisa răsplată e întotdeauna, în raportul cititor-autor, o ”plată” simbolică, neacoperitoare. De aceea eu (cititorul), din când în când, îndrăznesc să adaug ceva în plus ofertei mele: un modest omagiu de cititor, anume o impresie de lectură “la cald”. De data aceasta însă, trebuie să recunosc, mi-a luat timp îndrăzneala de a-mi alcătui impresiile de lectură, dat fiind ineditul romanului citit, nefamiliar mie, cititorului, în această nuanţă originală. După un timp de ezitare, am îndrăznit totuşi, cu o accentuată încărcătură de timiditate, sperând într-o eventuală disponibilitate de a mi se tolera supralicitarea propriei solvabilităţi.

Aşadar, “Cireşe pentru Mareşal” e un roman istoric, după cum îl clasifică chiar autorul, cu o structură de paisprezece capitole (doar numerotate ca atare, cu cifre romane), dar scris, oarecum, în alt canon decât romanul comun cunoscut mie. Aş îndrăzni să cred, fără a avea îndrituirea, că am lecturat o carte care ţine cumva (în formă, nu în fond) de curentele literare noi. Căci încă nu am citit, spre exemplu, un roman în care autorul, în derularea subiectului, să mi se adreseze direct – mie, cititorului –, să mi se justifice, să-mi atragă atenţia asupra a ceea ce urmează etc. Original, de asemeni, mi s-a părut întrepătrunderea atât de îndrăzneaţă a fantasticului cu realul; spre exemplu, în capitolul VI, în scopul unei sugestive atenţionări asupra coexistenţei culpei cu buna intenţie (chiar cu dragostea, la om) “de când e lumea”, Ariciul, Calul lui darius I (ortografia aparţine autorului), Darius I, stareţul bulgar Andronic şi generalul Ion Antonescu, într-un ambient umanizat, îşi fac confesiuni, dezvăluindu-şi reciproc biografiile.

Personajul central al romanului este, în corelaţie cu titlul cărţii, Mareşalul Ion Antonescu, atât de controversata personalitate al carei portret cuprinde, în alte opinii, cea ma largă paletă cromatică: de la culoarea prin care poate fi creionat criminalul de război, până la cea care poate pune în lumină eroul naţional. Basarabeanul osârditor al aceastei cărţi nu va folosi însă decât culori din cea de-a doua paletă, dar le va avea pe şevalet şi pe celelalte, anume pentru a ne arăta că ele există în context. Şi, mai ales, ca sa sublinieze de ce el, totuşi, nu le întrebuinţează.

Acţiunea romanului urmează, fragmentar, cursul temporal şi teritorial al celui de-Al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Est, în stepa calmucă. Eroii secundari ai acţiunii sunt personaje reale sau fictive. Ioan Brad şi Evdochim Vărzărescu se detaşează de celelalte personaje prin rolul activ în economia acţiunii. În ce-l priveşte pe Alistar Vărzărescu, copilul basarabean care apare numai în prezenţa eroului principal, acesta atinge fantasticul prin modul intrărilor sale în scenă, prin contradicţia temporală în raport cu timpul fizic al Mareşalului, (“băiatul din viitor”, căruia Mareşalul îi lasă, în ultimă instanţă, un îndemn testamentar : … Şi…nu mă uita… ). Personajul-copil din Codreanca Basarabiei, prin inocenţa caracteristică vârstei, dar şi prin isteţimea şcolarului sârguincios, îi oferă Mareşalului momente necesare de evadare din sinele cel apăsat de grijile războiului, prilej pentru cititor de a pătrunde mai adânc omul împlătoşat în uniforma lui de general de cavalerie. La locul execuţiei Mareşalului, copilul Alistar, apărut prin aportul fantasticului, îi aduce condamnatului cireşe, ca un mod de împlinire a ultimei dorinte a celui osândit la moarte. Cireşele poartă semnificaţia anotimpului care a marcat etapele fundamentale ale vieţii Mareşalului.

Acţiunea cărtii e relativ statică, dar asta cu scopul de a favoriza ceea ce reprezintă mijloacele de forţă ale romanului: evocarea, istorisirea, argumentarea, descrierea, portretizarea. În esenţă, cititorul participă, aş spune, la o “analiză de caz”, metodă intermediată de mijloacele literare – fie cele clasice, fie altele originale, novatoare. Tehnica literatului e însă, în roman, într-o impresionantă convergenţă cu instrumentele de lucru ale istoricului. Nu atât încât să se confunde, specifică chiar autorul în “În loc de Epilog”. Literatura, aici, nu e însăşi istorie, ci o entitate creatoare care se întrepătrunde cu fapte şi personaje istorice.

Firul actiunii este derulat din ghem cu ajutorul celor doua personaje foarte angajate în desfăşurarea evenimentelor pe front, Ioan Blaj şi plutonierul Evdochim Vărzărescu. Aceşti doi bravi ostaşi (unul va sfârşi eroic, iar celălalt va cădea prizonier), cărămizi solide la temelia Armatei Neamului, sunt nevoiţi să lâncezească, într-o vreme de linişte (liniştea cea dinaintea furtunii), într-o “groapă de lup”, de fapt un adăpost strategic atât împotriva ostaşului sovietic, cât şi a inamicului Ger din stepa rusească, timp în care autorul le dă de lucru în interesul construcţiei sale literare.

În camuflatele lor escapade după vreascuri, pentru a îmblânzi muşcăturile gerului rusesc, cei doi ostaşi descoperă corpul împuşcat al ofiţerului Vasile Fluture, fost preot, înrolat voluntar pentru a-şi “aduce obolul la restabilirea demnităţii patriei” sale (cum el însuşi motivează în jurnalul său, aflat asupra cadavrului care devenise). Preotul convertit în ofiţer îşi puse singur capăt zilelor, lăsând, drept testament, un jurnal al său de front, un document personal intitulat “Noua Apocalipsă”. Cei doi, ca să-şi omoare plictiseala (paradoxal, un inamic neaşteptat în război) citesc alternativ, zile la rand, implicând astfel în lectură şi cititorul, jurnalul ofiţerului.

Nu mă îndoiesc, Vasile Fluture, autorul jurnalului, intermediază crezul ideatic al romancierului. Altfel spus, locotenentul este un alter ego al scriitorului, căci în intervenţiile sale directe romancierul îşi subtilizează sau chiar afirmă clar poziţia convergentă cu a personajelor sale: “În ce mă priveşte, consider că sunt trei adevăruri supreme: Dumnezeu, Patria, Oştirea. Această trinitate n-am născocit-o eu ca să epatez. Ea a existat dintotdeauna în subconştientul meu, mai bine zis, de la naşterea mea.”

Între timp, în hruba de camuflaj se adăposteşte şi un ofiţer italian, un rătăcit al stepei, vrednic însă de preţuirea cuvenită ostaşului, căci purta la piept distincţia care îi confirma bravura. Acestuia autorul îi ataşează însuşiri tipice spiţei şi spaţiului cultural prin care se identifică, atribute ce intră în coliziune cu matricea de viaţă a celor doi ostaşi români. Conflictul acesta camaraderesc, rezultat din ciocnirea civilizaţiilor, are rolul de a destrăma monotonia din incomodul adăpost, până ce italianul cade răpus de inamic, la iminenta fatalitate contribuind şi accesul de panică din vâltoarea luptei.

Pe tot parcursul cărţii, autorul punctează constant apariţia Mareşalului, în cele mai diverse ipostaze, cele mai multe în raport firesc cu diferiţi decidenţi, cobeligeranţi ai razboiului sau chiar inamici. Prestaţia sa, ajustată de arta literară acolo unde lipsesc citatele, e în spiritul documentelor care confirmă rolul său capital în ceea ce înseamnă participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial. Portretul eroului romanului este construit şi cu ajutorul unor mărturii cu tuşe pregnante despre el ale ofiţerilor, ori ale persoanelor civile care au avut contacte cu şeful statului român, cu strategul militar, cu părintele ostaşului român. Aceşti martori ai vremii sunt introduşi prin cele mai diverse procedee, aspect care întăreşte autenticitatea operei. Din toate acestea rezultă un portret tragic al unui Odiseu român fără noroc. Cum pe meleagul său nu creşte smochinul, Ulise al nostru n-a avut tutorele de care să se prindă, spre a se salva de câinii celor doi monştri, Scylla şi Carybda, cu numele convertit în Germania hitleristă şi Rusia stanilistă.

Autorul romanului, deşi atribuie spaţiu dominant Mareşalului Antonescu, găseşte loc pentru a face din cartea sa un univers enciclopedic, căci acestui traseu cu urmele paşilor Mareşalului îi ataşează o reţea de căi secundare care, plecând de la context, duc spre o diversitate de întâmplări şi personaje din arhiva experienţelor umane, din antichitate şi până în prezent. Curiozităţi ce ţin de domeniile cunoaşterii ştiinţifice, ori pilde de viaţă (unele consacrate, altele scoase din uitare) ne induc, categoric, erudiţia prozatorului Ion Iachim, acesta excelând pe tărâmul Istoriei.

Iată, acum e momentul să mă explic în legătură cu gafa invocată mai sus, săvârşită în frântura de conversaţie cu scriitorul, în momentul când mi-a înmânat cartea sa. Primind o carte cu un titlu legat de o personalitate atât de controversată în Romania (şi nu numai ), restricţionată, chiar cu efecte penale, de la opiniile pozitive asupra sa, am avut impulsul să-l întreb pe scriitor dacă e şi istoric. Desigur, nu se cădea s-o fac, ceea ce am realizat şi din starea de disconfort a celui care mi-a replicat într-o propozitie pe care am s-o substitui aici cu răspunsul concis, găsit chiar în roman, ca şi cum prozatorul a intuit că i se va pune o asemenea întrebare. Aşadar iată ce spune Ion Iachim, legat de scriitorul-istoric despre care intempestivul cititor s-a interesat: “Într-un roman istoric, doua lucruri, cel puţin, sunt foarte importante: fantezia autorului şi substratul istoric”. Si, spre edificare, îl foloseşte ca exemplu pe Lev Tolstoi, autorul romanului “Război şi pace”. În context, autorul mai adaugă: “Noi, când am scris romanul despre Mareşal am consultat mai multe cărţi. Consultarea/lectura s-a deosebit de compulsarea firească pentru un savant-istoric. Oricum, fără aceste volume istorice, romanul nostru ar fi fost imposibil.” Si urmează o enumerare de 13 titluri (unele în mai multe volume) ale câtorva cărţi cu autori români şi străini (deducându-se că lista nu e completă), “care ne-au ajutat sa înţelegem mai profund atât caracterul epocii cât şi pe cel al Mareşalului”, specifică autorul.

Şi în sfârşit – desigur, sfârşitul unui comentariu mult prea sumar şi modest în intenţia de a crea (pe lângă modul îndrăzneţ al cititorului comun de a-i mulţumi autorului) şi o imagine potenţialului cititor, legată de excepţionala carte cu titlul “Cireşe pentru Mareşal” –, aş mai adăuga un amănunt legat de starea de spirit care l-a călăuzit pe autor în alcătuirea cărţii sale. La primirea romanului, în menţionata mea atitudine de circumspecţie legată de controversata personalitate devenită erou de roman, i-am amintit romancierului Ion Iachim de (la fel de) controversata Ordonanţă (devenită Lege) legată de tabuul Ion Antonescu, evident, pe teritoriul României. Reacţia la observaţia mea a fost una succintă şi categorică din partea celui care i-a dedicat Mareşalului un Monument între coperţi de carte. Ion Iachim a invocat, fără tăgadă, onoarea de a suporta, ipotetic, consecinţele acuzaţiilor incluse în actul legislativ invocat.

Închei prin a mai adăuga că romanul “Cireşe pentru Mareşal” nu e doar o a nu ştiu câta carte a prolificului scriitor Ion Iachim de la Chişinău, ci, în mod excepţional, cartea sa e omagiul scriitorului basarabean adus celui care s-a ridicat, în fruntea Statului Român şi a Armatei Române, spre a readuce la Vatra Neamului ţinuturile româneşti smulse (şi cedate umilitor) de către imperiul sovietic. Între aceste ţinuturi strămoşeşti aflându-se şi Basarabia, cu baştina neamului său familial. Cartea a fost concepută şi ca un obol personal adus memoriei legate de începutul calvarului Basarabiei, la împlinirea a 200 de ani de la raptul din 1812.

Iată, efortul şi harul scriitorului, intermediază şi cititorului, omul Prezentului, necesara redeşteptare a memoriei, pentru a putea avea în timpul Trecut reperul fundamental spre timpul Viitor.

De la cititor, omagiu, dle Ion Iachim!

(septembrie, 2012)

Prof. Dr. Const. MIU

Sub aspect structural, volumul de versuri AMPRENTELE INIMII (Editura Sf. Ierarh Nicolae, Brăila, 2012), semnat de Mihaela Botezatu, are două secţiuni: în prima descoperim o gamă întreagă de sentimente, de trăiri transpuse metaforic în versuri, cu o fluiditate aparte, ca şi cum apele sufletului autoarei se revarsă într-o curgere lină în cupa inimilor cititorilor; iar în partea mediană, dăm peste o serie de poezii scrise în franceză şi care sunt reunite sub titlul generic CHANDELLE DE L’ÂME.
După cum se observă, prima secţiune a volumului dă şi titlul acestuia – AMPRENTELE INIMII, căci toate trăirile autoarei îşi lasă amprentele, pe care domnişoara Mihaela BOTEZATU – aşa cum apreciam în consideraţiile mele notate pe coperta a patra a prezentului volum –, ca un adevărat procuror, le strânge într-un dosar – volumul acesta de versuri.
Tematica poeziilor e variată. Fără a face un inventar exhaustiv, voi aminti:
- marea (ilustrative fiind Val rătăcit – realizată sub formă dialogată: „- Poposeşte-ţi, mamă, apa, / şi mă ia din nou cu tine (…) // - Val desprins din al meu braţ, / fiu sărac şi pustiit, / Ai plecat din astă lume,/ suflet negru mi-ai sădit.”; Poetul şi marea (compusă în manieră eminesciană); Doar eu şi marea.
- familia – chipul angelic al părinţilor, al mamei şi al sorei : „Viaţa-mi limitată, iubire infinită,/ Aş da-o toată ei, să-i văd zâmbetul sfânt,/ Căci floarea cea mai dragă, de mine mult iubită,/ E sora mea cea dragă, speranţă pe pământ!”
- poezia de inspiraţie religioasă: Rugăciune, Păstorul meu – aceasta din urmă fiind o rugăciune în care autoarea se doreşte aparţinătoare turmei Păstorului Suprem: „Primeşte-mă, Iisuse-n a Ta turmă/ Şi ţine-mi ne-ncetat a vieţii urmă,/ Să fiu un mieluşel blajin şi Tu Păstor,/ Să-mi porţi de grija vieţii până mor!”; Patimile lui Iisus – aici, maniera narativă respectă Sfânta Scriptură: Cu dragoste El a venit,/ Să mântuiască lumea rece…/ Dar aspru-a fost batjocorit/ (…) // L-au judecat ca pe-un tâlhar,/ Ce pângăreşte-al ţării nume,/ L-au acuzat că n-are har,/ Că nu-i trimis de Tată-n lume/ (…) // A fost scuipat şi biciuit…/ Din dragostea lui uriaşă,/ Şi răstignit, El a primit/ Pedeapsa lumii mult prea laşă,/ Şi-nconjurat de alba faşă,/ Primi durere uriaşă.// Şi pus pe cruce, El rosti/ Iertare de la Tatăl Său.”
O creaţie aparte este Dragostea Lunii, unde povestea de dragoste – de tip eminescian, între un astru şi un muritor – se desfăşoară pe fond de basm. Cutremurătoare e scena în care întregul univers prohodeşte moartea iubitului Lunii, iar aceasta coboară din lumea ei, în fiecare noapte să-şi plângă iubitul: „În lacrimi cerul se inundă,/ În negura nopţii adânci,/ Nu poate ochiul să pătrundă/ În trist albastru unei stânci.// Şi Luna iar se întrupează,/ În negre straie, despletită,/ La capul junelui veghează,/ Cu inima-i tristă, zdrobită.// Sărută ochiul lui iubit/ Şi mâna lui o-mbracă-n lacrimi/ Şi-n trupul ei arde mocnit,/ Dorinţa preschimbată-n patimi.// Îl strânge pe nerăsuflate/ Şi cu nesaţ ea îl sărută,/ Ar vrea să-i dea zilele-i toate,/ Ca înapoi să îl aducă.// Dar zorii calzi ai dimineţii,/ Topi-vor trupul ei de zână,/ Or duce-n palatele ceţii,/ Or rupe de acea ţărână.// Mult prea iubitul ei drag prinţ,/ E-nmormântat în lacrimi,/ Căci sufletu-i e printre sfinţi/ Şi trupu-i rupt de patimi.// Fecioara tristă se coboară,/ Lângă mormânt, în miez de noapte/ Şi-n raze ţărna o-nfăşoară/ Şi-n dor de vise coapte.// Coboară-n fiecare noapte/ Şi plânge-a lui pieire,/ Îmbracă ceru’-n triste şoapte,/ Blestem şi nemurire.”

O poezie în care apa, în ipostaza Dunării, sacralizează un topos milenar este Dunărea bătrână. Fluviul acesta este depozitarul viselor şi poveştilor ancestrale aflate în cugetul şi simţirea celor care îi populează malurile. De aici şi sentimentul mândriei autoarei că aparţine acestui topos şi acestei colectivităţi: „Colindă lumea-n lung şi-n lat,/ Îmbibă sufletul cu vise,/ Din valuri şi-a clădit palat/ Şi-n apa sa sunt şoapte-aprinse.// Mândria-n suflet cuibărită,/ Se scaldă mută-n ochii mei./ Căci apa Dunării iubită,/ Sfinţeşte ţărmul Dobrogei.// Sărută orizont de glorii/ Şi suflet de cernavodean,/ N-aduce vise iluzorii/ În ăst ţinut răsăritean.”

Chiar dacă a cunoscut frustrarea, dezamăgirea, iluzionându-se în investiţiile afective, eul poetic nu şi-a pierdut speranţa. Iată ce declară în poezia Hotar de suflet: „Pe-o aripă de dor, primită cu iubire,/ Am regăsit speranţa şi dulcea fericire”

Poeziile care probează revitalizarea sufletului şi care relevă alt fel de amprente ale inimii sunt cele în forma dialogată – semn de modernitate, amintind de acest procedeu recognoscibil în volumul Apă vie, apă moartă al lui Marin Sorescu. În asemenea creaţii, motivul dorului şi al mugurelui de gând sunt dominante. Iată câteva exemple edificatoare: „- Dorul tău e călător,/ Dorul meu e până mor!/ Şi mi-e dor de dor de tine,/ Dorul ăsta-mi face bine!// - De mi-i dorul călător,/ Pribegit e până mor,/ Căci mi-e dor de suflet sfânt,/ Coborât pe ăst pământ!” (Dor de tine, dor de mine);
„- Ochii tăi – fântână lină/ Setea mie îmi alină/ Dă-mi să beau din apă vie/ Dă-o viaţa toată mie.// - Apă vie vreau să dau,/ Apă vie vreau să beau,/ Setea ţi-o alin cu dor/ De acum şi până mor.” (Izvor de apă vie);
„- Tu eşti alinarea mea/ De acum şi pururea!/ Tu eşti rază de lumină/ Pentru inima-mi străină! // - Alinare vreau să fiu,/ Vreau să-nvăţ chiar de nu ştiu,/ Să aduc în suflet viaţă,/ Să aprind în ochi speranţă.” (Mărturisirile inimii).

Din cele arătate în aceste consideraţii, reiese că poeziile din volumul semnat de Mihaela Botezatu se pot metamorfoza într-un izvor de adăpat aripa sufletului fiecărui cititor însetat de frumos, iar autoarea se dovedeşte a fi o poetă autentică.
Şi pentru că autoarea îşi exprimă în ultima poezie crezul său, adică mesajul artistic ce a dorit să ajungă la sufletul cititorilor, amprentându-le inimile, voi încerca să rezum acest aspect în câteva versuri:

Amprenta inimii lăsată
În cartea asta, la-nceput,
Doar ea pe tine te arată
Iubind pe toţi de la DEBUT!

„Navigând” pe internet, în căutare de texte hrănitoare – mai ales pentru inimă şi minte, dar neignorând nici trupul în asemenea întreprindere (nota bene pentru cei care, prin cuvântul online, ne îndeamnă să ne reconectăm trupul la substanţa Mamei Natura), dau peste o carte „descărcată” in această megamemorie artificială care a început să arhiveze Lumea odată cu Timpul Nostru.
Volumul la care fac referire e ultima carte mare (valoroasă) a celui mai prolific şi mai adânc pătrunzător, dintre prozatorii timpurilor româneşti, în zestrea istorică a Neamului. E ultima carte preţuită de exegeţii literari ai Măriei Sale Mihail Sadoveanu, prozatorului român care a adus literatura clasică nu doar până la hotarul cu literatura modernistă, ci chiar străpungând victorios în interiorul noii mode literare (deşi „asaltul” final nu a fost deloc unul apoteotic).

Cititorul va fi dedus deja ce operă sadoveniană provoacă demersul de faţă. Da, este vorba de romanul istoric „Nicoară Potcoavă”, o capodoperă a genului, închinat eroismului tragic al celor doi domni Muşatini (unul aflat încă în incertitudine genealogică) prin care s-a stins neamul de voievozi „din osul lui Ştefan-Vodă”: fraţii Ion Vodă cel Viteaz şi Ion Nicoară, poreclit Potcoavă.

Desigur, faptul că mi-am impus un răgaz, intermediat de modestul meu cuvânt scris, asupra acestei cărţi sadoveniene ţine în mare masură de atitudinea subiectivă. Un motiv ar fi, spre exemplu, faptul că anul acesta se împlinesc şaizeci de ani de la tipărirea romanului. Presupunând că www.scribd.com respectă veridicitatea, romanul a apărut la Editura Tineretului, Bucureşti, iar cartea a beneficiat de o copertă excepţională (vezi sursa numită).

Un alt motiv al intervenţiei de faţă ţine de un exerciţiu personal pe marginea cărţii sadoveniene, pe care îl voi dezvolta în continuare.

Se ştie, prin exegeţii lui Sadoveanu, că marele prozator, cu tot romantismul său, a fost ” suficient de realist pentru a nu se fi inspirat decît din întîmplările cunoscute mai mult sau mai puţin direct, pentru a nu introduce decît peisaje pe care le-a străbătut el însuşi, pe îndelete” . Sau, în altă formulare, “interesul prozatorului” a fost legat de “reconstruirea cît mai exactă a evenimentului (…), reconstruirea cadrului şi fixarea cît mai exactă a faptelor”, procedeu ce este “o chezăşie a autenticităţii lor” (Dan Mănucă). În sfârşit, după o altă opinie, convergentă cu celelalte exemple, aflăm că “oamenii şi locurile închipuite (de Sadoveanu) sînt aidoma celor ce vor fi fiinţat aevea pe acest pămînt” .

În perioada 2000-2004 mi-am asumat în cadrul unui proiect monografic (materializat în volumul „Monografia comunei Mirosloveşti – Despre oameni şi locuri”, coord. Prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004) răspunderea de a releva strânsele legături ale prozatorului cu spaţiul şi spiritualitatea răzeşilor de la Verşeni (sat aflat în componenţa comunei monografiate), loc din care Sadoveanu se trage după mamă. Am constatat că aceasă filiaţie puternică, răzbătută în opera scriitorului, poate fi demonstrată (şi) prin intermediul romanului „Nicoară Potcoavă”

Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, aici , printre ai săi de la Verşeni, a început să i se dezvolte, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisite de bunicul său, Gheorghe Ursachi, al cărui nume copilul Mihail l-a purtat până la vârsta de 12 ani. Desigur, romanele sale istorice de la vârsta maturităţii, demersuri literare epopeice, au ca suport o profundă cercetare documentară a istoriei noastre, Sadoveanu reuşind să facă din opera sa, după cum se spune, „o monografie a întregului popor român”.

Faptul că puternicul sentiment al istoriei va fi germinat în vremea copilăriei sale la Verşeni, îl va fi determinat pe prozator să-i aducă, vremelnic, pe Nicoară Potcoavă, eroul din romanul cu acelaşi nume, şi pe însoţitorii săi în preajma satului bunicilor. La Davideni (de aici se trag neamurile bunicii sale materne), sat megieş cu Verşenii, despărţit de acesta prin râul Moldova, Nicoara, rănit, a fost adus de credincioşii săi însoţitori pentru loc de adăpost şi prilej bun de îngrijire a rănilor de către o vrăciţă renumită a locului, presvitera Olimbiada. Câţiva din oştenii lui Nicoară, aflaţi în acest sat situat într-o simetrie perfectă cu Verşenii, trec Moldova dincoace şi participă la o vânătoare de mistreţi, organizată de localnici. Dihăniile stricătoare de recolte îşi aveau sălaşurile în pădurile de pe dealul Bourei, unde, “zice-se, a doborît Dragoş-Vodă vaca sălbatică”.

Sadoveanu foloseşte pentru delimitarea spaţiului acţiunii toponimul verşenean, “Dealul Bourei” (convertit însă în “piscul Bourei”, probabil pentru a-i da măreţie sau pentru a concentra cadrul acţiunii – piscul fiind o subunitate bine determinata a dealului). Acest loc cu “vocabule” istorice de la care a preluat numele pentru episodul vânătorii este în realitate despădurit (era şi în timpul scrierii romanului), deci nepotrivit pentru acţiunea de amploarea celei descrise în roman. Ca urmare, Sadoveanu îl amplasează în pădurea de la Boureni, unde, ştia de la cronicar (după propria-i mărturisire) despre legenda locului. Ca să ajungă în pădure, vânătorii au trecut râul Moldova şi, în fantezia naratorului, trebuie să fi străbătut meleagurile satelor Verşeni, Miroslăveşti şi Soci. În descrierea itinerarului, povestitorul nu foloseşte toponimele satelor amintite dar, atenţi la tabloul „topografic” al locurilor acestui periplu vânătoresc, e uşor de dedus că paşii personajelor sadoveniene au călcat potecile satelor miroslăveştene. E neîndoielnică probabilitatea mare ca scriitorul să fi scrutat des, din lunca de la Verşeni, pădurea legendară, legată de vremurile descălecatului lui Dragoş. Astfel, spaţial, autenticitatea parcursului ales de scriitor pentru vânătoarea de mistreţi devine verosimilă. Iată şi fragmentul care încurajează motivarea deducerii de mai sus: “Duminică (…) dis- de-dimineaţă, cînd se îngîna ziua cu noaptea, dar mai luceau stelele, a sunat un bucium dincolo de Moldova (logic, de pe malul aparţinător Verşenilor sau Miroslăveştilor ) şi răzeşii cu feciorii lor” (din Davideni), însoţiţi şi de câţiva dintre oştenii lui Nicoară, “au prins a se aduna spre vaduri”. După trecerea râului, vânatorii n-aveau cum să ajungă în pădurea de la Boureni, al cărei amplasament real este întocmai cu cel desprins din dialogul personajelor (când acestea se deplasau, la venirea lor dinspre Iaşi, prin vadul Siretului, spre vadul Moldovei din dreptul Păstrăvenilor) decât urmând drumurile şi potecile imaginare ale satelor miroslăveştene.

În zona proximă pădurii de la Boureni, la vreo cinci kilometri spre sud, există şi toponimul “La Budăie”, atribuit din vremuri uitate unei răscruci de cinci drumeaguri din Miroslăveşti, unul din ele fiind cale de legatură, pe acelaşi versant de deal, cu pădurea Bourenilor. În acest loc, cuprins în vremuri imemoriale de aceeaşi pădure legendară, izvoare puternice au săpat râpa adâncă a unui pârâu şi au dat prilej de naştere câtorva fântâni “bătrâne”, care pe vremea copilăriei noastre încă mai aveau ghizdele din buduroaie (budăie). Pe vremea tinereţii lui Sadoveanu, când acesta încă mai venea la Verşeni, în preajma răscrucii de “La Budăie” era un han (spun bătrânii satului) pe care Sadoveanu nu-l va fi ignorat. Aşadar, nu e cu totul exclusă ipoteza unei legături între toponimul real şi poiana din “valea de la Budăie”, de unde vânătorii din “Nicoară Potcoavă” au pornit hăituirea vânatului, ca apoi să-l încarce aici în căruţe, spre a se întoarce la Davideni.

În roman, oştenii şi “cei opt drepţi judecători” care-l însoţeau pe Nicoară, fratele domnitorului Ion-Vodă, în drumul lor dinspre vadurile Siretului, din dreptul Cozmeştilor, către vadurile Moldovei de la Păstrăveni, poposesc noaptea şi ţin sfat pe malul stâng al Moldovei. Folosind aceleaşi argumente, legate de topografia locurilor reale şi elementele descriptive (de natură topografică) din carte, locul popasului imaginar este identificabil numai în zăvoaiele satului Miroslăveşti. Aici, pe prundişul Moldovei, între tufele de “mladă”, personajele sadoveniene la care am făcut referire mai sus “au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele”: erau băieţii locului, ieşiţi în prundul Moldovei cu caii. “De cînd e lumea, la noi, moldovenii, asta e plăcerea cea mare a copilandrilor”, mărturiseşte scriitorul cu nostalgie, în „Anii de ucenicie”, amintindu-şi că a încercat şi el această plăcere adolescentină a localnicilor neîmpliniţi încă într-ale bărbăţiei, “cînd n-aveam mustaţă şi cînd n-aveam griji”, precizează el.

Ipotezei că vânătoarea de pe dealul Bourei, din romanul „Nicoara Potcoava”, are amplasament geografic precis, legat de real, e întărit şi de faptul că două personaje ale romanului au numele însoţite de toponime ale locului. De exemplu, moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti substituie vreun bărbat miroslăveştean cunoscut de scriitor, precum şi Savu Frăsinel de la Miteşti, vreun bărbat miteştean. Şi “mazilul de la Miroslăveşti”, şi “răzăşul de la Miteşti” îi jelesc pe “Măria sa Ion-Vodă”, despre care moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti spune că a fost “domnitorul norodului (…) care multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărmani i-a miluit”.

În ce priveşte precizia referitoare la stabilirea cadrului acţiunii vânătorii de mistreţi, întăresc observaţiile personale de mai sus cu o mărturisire a scriitorului, care afirmă că în timpul scrierii romanului, transfigurat într-unul din personaje, „însoţeşte” el însuşi personajele aduse pe meleagurile copilăriei. Sadoveanu ne dezvăluie că era obsedat de detaliile proiectului său până la pierderea identităţii: “Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-voda cel Cumplit”.

Afirmatia de mai sus a prozatorului este, la rându-i întărită de un martor al timpului respectiv.
Despre o reîntoarcere târzie în vecinătatea Verşenilor avem ştiinţă din mărturia lui Airinei Ion (Nică)* din Miroslăveşti, care susţine că la trei-patru ani dupa ultimul război, Sadoveanu a fost găzduit vreo lună de zile în gospodăria tatălui său, aflată pe malul Moldovei (azi gospodăria urmaşilor lui Vasile Axinte). Acest eveniment care ne-a istoricizat meleagul a coincis cu perioada proiectului legat de romanul „Nicoară Potcoavă”. E foarte probabil (deci) ca prezenţa scriitorului la Mirosloveşti să fi avut drept scop explorarea locurilor în care el avea să amplaseze, cu exactitatea-i proverbială, acţiunea episodului din „Nicoară Potcoavă”, la care s-a facut referire mai sus.

Gheorghe Pârlea
_____________________________
*Stimulat de legătura familiei sale cu scriitorul (în urma găzduirii acestuia la Mirosloveşti), Nică Airinei, persecutat de regimul dejist în perioada când Sadoveanu deţinea demnitatea de vicepreşedinte al Prezidiului MAN, a mers în audienţă la demnitarul-scriitor. Sadoveanu i-a arătat multă bunăvoinţă, găzduindu-l, la rându-i, o noapte în Bucureşti şi intervenind la oficialităţile de la Fălticeni, care s-au conformat şi i-au retrocedat familiei Airinei bunurile confiscate (între ele, cazanele de preparat ţuică).

Prof. Dr. Const. MIU

Cartea Nu suntem singuri (convorbiri cu Artur Silvestri), apărută sub îngrijirea dnei Mariana Brăescu Silvestri, la Editura Carpathia, Bucureşti, 2012 (ediţia a II-a) are în corpus-ul său 9 convorbiri cu diverşi scriitori, oameni de cultură şi jurnalişti, avute între 1984-2005 relevă componentele teoretice şi practice ale doctrinei România Tainică numită şi România Profundă, concept iniţiat şi susţinut de distinsul om de cultură – Artur Silvestri.
Într-un interviu consemnat de Veronica Balaj, pentru Radio Timişoara, Artur Silvestri, vorbind despre necesitatea păstrării valorilor tradiţiei, făcea distincţie netă între o Românie de suprafaţă, unde răul proliferează de la o zi la alta, având drept caracteristic spiritul risipitor (şi distructiv – considerăm noi, Const. MIU), şi România Tainică/ România Profundă, unde primează Fapta Mare săvârşită de Oameni Mari.
În alt loc (un interviu realizat de Radu Căjăvanu), aducând în discuţie ideea că la noi, „meritul este înlocuit de cu totul altceva şi nici nu ştii măcar cu ce anume şi care ar fi de fapt această pseudovaloare”, Artur Silvestri opinează cu regret că „Fapta Mare ori nu se cunoaşte, ori nu se recunoaşte” (p. 102). Tot aici, el mai precizează că „De la Vlădica Antonie (e vorba de marele teolog şi om de cultură Antonie Plămădeală – n. n.) am înţeles că pentru Fapta Mare nu trebuie să te aştepţi la nimic.” (p. 108(.
Cum era şiI firesc, într-un alt interviu (realizat de Anca Bărbulescu), fondatorului Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP) – desigur, infatigabilul Artur Silvestri – i s-a cerut să precizeze „ce înseamnă Oameni Mari?” (p. 140). Aceştia sunt „cei ce lasă în urmă o Faptă (…), constituind un model istoric şi social” (p. 140). Toate aceste concepte se regăsesc în cartea lui Artur Silvestri – Cuvinte pentru urmaşi. Autorul arată cum a ajuns la concretizarea acestui op: „… adunând în primăvară, câteva zeci de Oameni Mari (la decernarea premiilor anuale ARP – n. n.), mi-am dat seama că sunt atât de diferiţi şi că faptele lor sunt atât de neasemănătoare (…), încât apare, prin ei, un fel de Românie Tainică )…) Şi când am înţeles că în fiecare există o concluzie de viaţă (…), o povaţă, am iniţiat această carte (…) Dar însumate toate aceste contribuţii mărunte conduc la un gen de fluid, care circulă pretutindeni şi care ne dă o uimitoare stabilitate. Aceasta arată că noi nu suntem într-o criză istorică şi că există, dincolo de Româniile de suprafaţă (România lor, a politicienilor şi a magnaţilor, şi România noastră, a oamenilor obişnuiţi – n. n.), o Românie Tainică.” (p. 140-143).
Aici, se impune să precizăm că în interviurile sale, Artur Silvestri discută despre două categorii de Oameni Mari: cei de ieri (intraţi în conştiinţa naţiei) şi cei de azi, „ilustrând Modelul (şi care) sunt lăsaţi deoparte, fiindcă vremurile noastre tulburate nu cultivă continuitatea (…), truda dedicată faptei, ci dimpotrivă – spiritul risipitor, consumismul inutil…” (p. 146). Din prima categorie, Artur Silvestri aminteşte pe cei a căror contribuţie în plan social-istoric şi cultural a devenit publică şi, în anumite împrejurări, destinele lor s-au intersectat cu al său. E vorba despre Dinu Adameşteanu (reputat arheolog – n. n.), scriitorii Emil Cioran, Mircea Eliade şi Adrian Marino, precum şi teologul şi omul de cultură Antonie Plămădeală. Din a doua categorie, fac parte oameni care, prin faptele lor, sfinţesc locul. Prin cartea sa, Artur Silvestri îi face cunoscuţi publicului larg. În interviul acordat Ancăi Bărbulescu, autorul enumără (printre alţii) pe Traian Galetaru, „un învăţător din Comloşu Mic, din Banat, care conduce o revistă sătească, veche de 70 de ani”; „preotul Al. Stănciulescu-Bârda, din Mehedinţi, dintr-un sat, Molovăţ (care) a edita în 15 ani, la editura lui, Cuget românesc, peste 200 de volume (…) şi pe care le-a răspândit în toată ţara şi uneori chiar şi în străinătate”; „Gligor Popi, de 85 de ani, din Banatul Sârbesc, acelaşi gen de cărturar fără vârstă”; stareţul „Modest Ghinea, de la Mănăstirea Cetăţuia din Argeş, care a fondat acum cinci ani o publicaţie (…) – Murmurul Sihaştrilor” (p. 147-148).
Prin activitatea sa prodigioasă: prozator, critic şi istoric literar, foiletonist, istoric al civilizaţiilor, expert imobiliar, ca şi preşedinte al ARP – calitate în care a făcut donaţii de peste 20.000 de cărţi la peste 350 de biblioteci orăşeneşti şi comunale (chiar şi Bibliotecii municipale din Medgidia, ca şi celei de la Liceul teoretic „N. Bălcescu”, din acelaşi oraş, unde noi profesăm), îl putem considera şi pe Artur Silvestri un OM MARE, iar Fapta sa Mare este una Sfinţitoare pentru spiritualitatea românească.

Prof. Dr. Const. MIU

Dacă ar fi să dea crezare spuselor prefaţatorului cărţii sale, Magda Bădoiu ar ajunge la o suficienţă păguboasă. Pentru cel care semnează prefaţa – Editorul I. M. –, progresul unui scriitor înseamnă cantitate şi nu calitate: „Urmărind de ani buni evoluţia scriitoricească a Magdei Bădoiu se observă că aceasta cunoaşte progrese de invidiat pentru unii şi de elogiat pentru alţii. Şi nu-s doar nişte impresii personale, ci o realitate demonstrată prin cărţile pe care le-a publicat până în acest moment. „ (Prefaţă la cartea Magdei Bădoiu, Înserări sihastre, Casa de editură Amurg sentimental, Bucureşti, 2011, p. 7).

Şi ca să nu se dezmintă în inepţii, sus numitul editor recidivează. „Parcurgând etapă cu etapă cariera sa literară, citind în cenaclu, publicând în culegeri colective, dar mai ales în revista cu acelaşi nume a editurii, sub egida căreia i-au apărut cărţile, ca şi cea de acum, câştigul domniei sale pe linie de creaţie fiind de-a dreptul surprinzător, rezultatele fiind de mare perspicacitate în confruntarea cu alţi poeţi, cu oameni de carte, de profesii şi vârste diferite.” (p. 7). Acest pseudo-grămătic ar trebui să ştie că în limba română nu există frază fără predicaţie! Fragmentul pe care l-am reprodus abundă în gerunzii, dar nu are predicat! În plus, acelaşi semnatar al prefeţei, în entuziasmul său facil, nu explică şi nu justifică de ce consideră câştigul autoarei ca fiind „de-a dreptul surprinzător”! Dacă tot e aşa darnic în afirmaţi, care nu au de-a face cu judecata critică, l-am întreba ce înseamnă pentru un poet a avea „rezultate de mare perspicacitate în confruntarea cu alţi poeţi…” ? Oare aceste „rezultate” apar numai la cei cu mare perspicacitate, iar la cei cu perspicacitatea mai mică nu? Numai editorul poate şti răspunsul, dacă a devenit un bun măsurător al perspicacităţii scriitorilor care se încumetă să publice la editura sa.
Două aspecte sunt definitorii pentru cartea semnată de Magda Bădoiu: rolul şi rostul cărţii, al poeziei şi al cuvântului, precum şi prezenţa unui topos afectiv – câmpia.
Poezia care defineşte metaforic poziţia eu-lui faţă de Cuvânt, Poezie şi Carte este Sunt doar un pelerin la curtea rigăi Timp. Aflată în căutarea perfecţiunii artistice, poeta este conştientă de propriile-i limite: „Sunt (…) / Un pelerin perpetuu spre cetatea Cuvânt7 (…) Şi caut calea limpede spre stele, / Dar mă lovesc de pragul neputinţei mele” (p. 71). În alt loc – poezia Mereu pui între noi fiori de gheaţă – , Magda Bădoiu recunoaşte că deşi se consideră „Roasă de gânduri şi-ndoieli”, salvarea o află doar în cuvântul scris, ca şi în poezie: „Eu în cuvânt găsesc tămăduiri” (p. 26). Aşa se justifică accentele de rugă pe care le capătă versurile poeziei O clipă albastră de îmi dăruieşti: „Descântă şi umple-al creaţiei chin/ Cu tot ce-i firesc şi fără cusur” (p. 12). În atari condiţii, poezia devine vindecătoare de nevroze, iar cuvintele ei – balsam de suflet –, căci ele vin din sufletul „spiţerului” (eul poetic) pentru sufletul „pacientului” (cititorul): „Doar poezia poate să-mi aline/ Izvorul nesecat dar trist, din mine/, / Găsind cuvintele vindecătoare” (p. 22). La Magda Bădoiu, cartea de poezie capătă accepţiunea pe care Arghezi o dă în Testament, aceea de legătură indestructibilă între generaţii: „Poezia nu-i o cetate doar pentru-o noapte/ (…) Ea e (…) / Un lung suspin printre cuvinte-şoapte// (…) Mereu se va-nălţa spre cer măiastră; / Cu rotunjimi de flacără albastră,/ Sfinţită de-a strămoşilor oseminte.” (p. 27).

*
În volumul Magdei Bădoiu, întâlnim un topos afectiv – câmpia. Ea este subsumată perimetrului satului – un alt topos ce implică afectivitate şi care sub aspect spiritual aminteşte de versul blagian, cu valoare de maximă, definitorie pentru spaţiul mioritic. „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Aspectul acesta transpare din poezia Bătrânul meu sat nu doarme niciodată: „Bătrânul meu sat nu doarme niciodată!/ A strâns în el veşnicia câmpiei,/ Parfumul salcâmilor dând glas bucuriei/ Şi Borcea în valuri, de Domnul lăsată,/ Când prinde-a miji primăvara în zori” (p. 77).
Toposul acesta afectiv capătă uneori dimensiuni stranii, ca în poeziile Umbrele zilei, în luna lui Cuptor şi Pacea câmpiei se înalţă stăpână: „Câmpia-n căldurile mari aiurează, / În neliniştea umbrei scăpare cătând, / Trupu-i de holde în vânt legănând, / Ea se-ntrupează-n copaci, ea visează” (p. 79). Nemişcarea modifică dimensiunile peisajului contaminat caloric: „Bărăganul se-ntinde în clocotu-i stins, / (…) Nici o umbră de copac, tremurândă, / Sub cerul de văpaie încins. / pacea câmpiei în mine-aşteptarea/ Şi vântul adoarme, ţinându-şi suflarea” (p. 81).
Din aceste considerente, o putem socoti pe doamna Magda Badoiu drept o poetă a câmpiei, având certe înclinaţii spre pictural şi straniul peisajului.

Prof. Dr. Const. MIU

Constantin Ghiţă este unul dintre laureaţii concursului de creaţie literară Vara visurilor mele, obţinând menţiune la ediţia a X-a, 2011.
Cartea semnată de Constantin Ghiţă – Cugetări sub clar de lună (Editura Amurg sentimental, 2011) are parte de o prefaţă şi o postfaţă – una mai anostă ca cealaltă, în sensul că autorii lor se autocomunică (într-un soi de narcisism literar), în loc să comunice semnificaţiile poemelor ce alcătuiesc volumul, demonstrând în felul acesta de ce au ales – unul să-l prefaţeze, celălalt să semneze postfaţa. Postfaţa semnată de un oarecare profesor Gr. Hampu este o compunere şcolărească, şi aceea mediocră. Postfaţa se vrea, în opinia semnatarului – Eugen Cojocaru –, un pamflet la adresa celor care promovează o „literatură nocivă, a sexului şi a spurcăciunilor instinctuale, imorală şi insalubră, în care mulţi autori (…) arată cât de jos sunt pe o ipotetică <> a sănătăţii mentale.” (p. 115). Unui astfel de pseudo-poezii – crede prefaţatorul i se opune lirica de tip clasicist a lui C. Ghiţă.
Primul aspect pe care îl putem sesiza în acest tom este cultivarea cu precădere a poeziei în forma fixă a rondelului. Bunăoară, în Noi l-am avut pe Caragiale, poetul dă o replică unui alt confrate, care tot într-un rondel regreta că n-avem un Mollière să şfichiuiască moralitatea de ieri şi de azi a societăţii noastre. Replica lui C. Ghiţă e pe măsura creaţiei maestrului Doru Lazăr, versurile relevând ironia înţelegătoare: „Astăzi, renasc la unison, / Din vechi potăi de haimanale, / Printre naivi şi Mangafale, / Mojici cu ştaifuri de salon…// Cât ne lipseşte Caragiale!…” (p. 28).
Al doilea aspect cu privire la tomul în discuţie este acela că putem să-l socotim pe Constantin Ghiţă drept poet al toamnei şi al nocturnului.
Fie că iau forma rondelului sau cea a sonetului, poeziile dedicate anotimpului galben au acea melancolie tipic eminesciană: „Când pe sub norii cenuşii, / Trec păsărele călătoare, / Se-aşterne toamna peste vii // (…) În vraja plină de candoare, / A crizantemelor ruginii, / Te-aştept iubito, iar să vii, / Să vezi cât de fermecătoare// Se-aşterne toamna peste vii.” (p. 21) sau în Sonetul toamnei „Tot mai firave raze aurii/ Răsar greoi în orizontul blând, / Vestind posac, venirea în curând, / A doamnei cu miresme ruginii.” (p. 107). În alt loc – Când se aşterne toamna… –, tonul nostalgic justifică preferinţa pentru acest anotimp, care în plan afectiv este dorit a fi eternizat: „De câte ori se-aşterne pe-alei/ (…) // Un freamăt inima-mi cuprinde/ Şi cald noian de nostalgii/ (…) // De-ai fi eternă, toamnă dragă, / (…) Eu ţi-aş rămâne viaţa-ntreagă/ Şi-n veci, cu versul, slujitor.” (p. 38-39).
A treia secţiune – Sub clar de lună – îl relevă pe autor ca poet al nocturnului. Pe un ton vădit nostalgic, rememorarea îi facilitează autorului aducerea în prim-plan afectiv a unei nopţi de august, alături de fiinţa iubită, „decorul” fiind specific clasicizant: „A fost noaptea mea frumoasă, / Mii de greieri îşi struniră/ Violinele târzii/ Când pe boltă răsăriră/ Policandre mii şi mii. // Raza lunii, furişată/ Prin dantela din perdea, / Trimetea vraja ei toată/ Peste-ntreagă fiinţa ta.” (p. 93).
Toamna este anotimpul propice creaţiei, destinul poeţilor fiind legat tot de acest anotimp al abundenţei: „Se tânguie toamna cu frunzele-n vânt/ (…) Când basme de-aramă se-aştern pe pământ/ Şi ocrul surâde- tablouri. // (…) Din vii curg poeme-n culori de rondel, / Strângând veşnicia-ntr-o clipă. // (…) În nopţile tandre, când luna, visând, / Inspiră-a poeţilor soartă.” (p. 111).
Din cele arătate până aici, reiese o evidenţă: Constantin Ghiţă este un poet contemporan, a cărui creaţie de factură clasicistă salvează sufletul cititorului iubitor de frumios.