MAGIA CUVÂNTULUI

Const. MIU:
În noul său volum de versuri, Înșiră-te, mărgăritare! (Editura Bifrost, București, 2024), Adrian Bucurescu uimește cititorul, chiar de la creația care deschide cartea, prin atitudinea de frondă. Aceasta constă în declarația pe care o face, fără echivoc, și prin care se disociază de ceilalți condeieri: „Nu-mi place să merg pe drumuri bătute, / eu altfel decât alții visez” (Pe drumul Graalului, p. 7). Autorul alege motivele peregrinului și cel al călătoriei, artificiu prin care atrage cititorul într-o lume magică, re-creată prin cuvânt. Graalul –cu existență ipotetică – îi prilejuiește peregrinului câteva întrebări retorice, făcând aluzie la basmul Tinerețe fără bătrânețe…: „Uite-așa, tihnă n-am mai avut/ de când am aflat de Graal. / O fi nestemată, cupă cu sânge, / izvod de smarald? O fi val?// Pentru Graal, voi trece prin mlaștini, / prin codri încâlciți voi umbla/ și voi înfrunta duhuri spurcate/ până ce lamura o voi afla.// (…) N-ai fi vreun milostiv/ unde nimeni nu s-ar văita, / unde uiți viața de unde-ai plecat?” (s. n., p. 7).
Prin magia cuvântului, Adrian Bucurescu imaginează o lume magică, registrul verbal, la condiționalul optativ este relevant în acest sens, construcțiile negative atrăgând atenția asupra unor fapte și stări stranii: „Viforul clănțăne. Un corb rănit/ cade în poiana velină. / Niciun musafir nu a mai venit/ astă seară la cină. // Ar fi fost o cină secretă/ în plalatul cu țigle în nori/ și pianiști cu fețe de cretă/ ar fi cântat până în zori. // Vântul ar fi lovit în palat/ clătinând felinarul peronului/ în vreme ce caii ar fi nechezat/ tropăind în portalul donjonului.// Nici Lună, nici stele, nici Soare, / nici zare și nici întuneric, / afară – cumplita ninsoare, / iar înăuntru – un chef coleric.” (s. n., Filipii de iarnă, p. 12). A se observa că în ultima strofă citată, negațiile au rolul de a izola o stare de excepție, punctată, în ultimul vers, prin ironie. În alt loc – Repulsie de iadul concret – construcțiile negative evidențiază situații cu totul neașteptate, incipit-ul creației având rolul punerii în scenă a spectacolului: „În ghețurile veșnice ale acelei planete/ nu pot alerga renii, nici sănii cu câini albi. / De ghețurile veșnice ale acelei planete/ gândul se alipește definitiv uitat.// Până și umbra e țintuită acolo/ chiar dorul ar rămâne definitiv uitat.” În ultimele două versuri citate, afirmațiile relevă două situații paradoxale, anticipând ironia evidentă, pe care o autorul o marchează ca fiind una înțelegătoare față de orgoliul nemăsurat, specific umanului căzut în derizoriu. Așa se explică folosirea pluralului colectivității, ca spirit de turmă: „Dar oare ne tentează așa o ispășire/ pe noi, dorind de-a pururi sentințe complicate?// Nu. Să ocolim acea stranie planetă!/ Alt infern ne ispitească orgoliul!/ Și-apoi – în așa risipă de-atâta har barbar/ Noi nici c-am mai avea senzația de doliu// Și nici n-am duce dorul de blestemul solar!” (s. n., p. 45).
Ironia apareși în cazul imaginilor morbide, spre a nu provoca repulsie, ci spre a fi acceptate cu jovialitate de către cititor: „Codrilor le-au căzut frunzele/ și păianjenilor pânzele.// La o margine neagră de sat/ strigoii dănțuiesc la balul mascat.// Cucoana Moarte beată moartă/ a căzut cu nasul într-o poartă.” (În noaptea de vSfântul Andrei, p. 17) sau în poezia Vatra fără pavăză, narațiunea spre o atare situație conduce cititorul: „Era o noapte de mătrăgună, / fără odăjdii, fără de Lună. / Și nici un greier nu greiera. / Moartea pe drumuri cutreiera. // Care cocoș da a cânta/ Moartea pe dată îl decapita.” (p. 78).
Când ilustrează imagini reale, din vremea copilăriei, peisajul este unul straniu, relevând talentul de pictor-artist al lui Adrian Bucurescu. „Apoi, bolta pe deasupra noastră/ s-a făcut vișinie spre Colelia/ devenise verzuie și-n locul turmelor/ se ivi herghelie nemaivăzută de cai/ cu gâturi întinse, cu coame aprinse/ și cailor vineți crescutu-le-au aripi/ de fum boturile s-au tot prelungit/ cu pliscurile și stoluri grozave/ de păsări se prelingeau spre Cocora/ argintii, cenușii, castanii și gălbui.” (Amurgul cailor, p. 21-22). Parcă ne aflăm în fața unui tablou de Goya, fantasticul fiind la el acasă în acestă sălbăticie campestră. De altfel, volumul în discuție are reprodus pe prima copertă un desen al autorului.
Acestea sunt cele mai importante aspecte ale magiei cuvântului, pe care le incumbă noul volum de versuri semnat de către Adrian Bucurescu.