UN ROMAN SIMBOLIC CU FINAL TERN

C-MARAFET-COPERTA-OCHIUL-CHIREI

Const. MIU:

Nu de puține ori, am atras atenția că notațiile de pe coperta a patra a unei cărți sunt mai mult de factură comericală, cum se spune – să dea bine la public, spre a cumpăra cartea. Este și cazul cărții semnate de C. Marafet – Ochiul Chirei(Editura Hoffman, Caracal, 2021), concluzionându-se pe această a patra copertă: „Prin Ochiul Chirei personajele se privesc în cele mai neașteptate moduri, dar și noi le privim ca printr-un ochean întors.” Ei bine, nici măcar metaforic nu se poate vorbi de așa ceva, Chira nefiind un personaj reflector. În expozeul nostru, vom aduce îm discuție imaginea-simbol a ochiului Chirei. Cartea de care ne ocupăm are prefața semnată de Th. Codreanu, care la pagina 7 opinează: „Constantin Marafet pornește de la vestita ciumă istorică din vremea lui Caragea, de la 1814, repetată, în anii noștri, sub alt obrăzar, cel al pandemiei Covid-19…” Prima parte a afirmației este corectă, o bună parte a acțiunii petrecându-se în acele vremuri de restriște. Însă cea de-a doua, referitoare la pandemia Covid-19 stârnește mirarea, pentru că nicăieri în roman nu se sugerează măcarcă ar fi vorba de așa ceva!
Romanul acesta are la bază metempsihoza, dublată de regresiunea temporală și motivul periplului spre zona paradisiacă montană, unde cuplul de îndrăgostiți va întemeia un șezământ ca de vis, denumit simbolic Visoca.
Spre a lămuri cauza vorbirii „într-o limbă necunoscută”, în limba turcă, după banuiala doctorului care îl operase pe creier pe Crișan, după ce acesta căzuse într-o prăpastie, împins fiind de un oarecare Ifrim, invidios că avea trecere la Chira, o săteancă de la Visoca (unde ziaristul ajunsese într-o escapadă, împreună cu niște prieteni), autorul va recurge la o regresiune temporală, în vremea ciumei lui Caragea Vodă.În satul Domirești, unde izbucnise molima din 1814, iar doctorul Ahmed, împreună cu ucenicul său, Arvinte, încearcă să ajute sătenii, tânărul asistent medical o cunoaște pe Chira – tânără țărancă ce „avea ceva din focul zeilor și-i ațâța inima tânărului domn” (p. 21), iar „Unduirea șoldurilor Chirei stârnea de fiecare dată focul din inima lui Arvinte” (p. 23) . După ce vor fi ascuns sub talpa bisericii din sat prada cioclilor răpuși de ciumă – o adevărată comoară formată din bani și bijuterii –, cei doi tineri pleacă spre munți, poposind într-un loc de vis, căruia îi vor spune Visoca: „Arvinte privea și el furat de raiul în care parcă pur și simplu căzuseră ca din cer. Nu se sătura privind. Lacurile, pădurea din apropiere, în semicerc, dealurile de unde putea supraveghea zona, totul era ca un vis (…) Aici avem de toate. Putem trăi ca într-un vis. Privește! (…) Să botezăm locul acesta cumva! (…) Să-i zicem Visoca! (…) Îmi place. De la visul nostru?” (p. 43). C. Marafet descrie în câteva fraze, pline de lirism debordant, iubirea trupească a celor doi tineri: „Ea, în brațele lui, goală, moartă de rușine, se lăsă cuprinsă în brațe de el. Cu nodul în gât, buzele îi vibrau ca aripa unei păsări în zbor și căutau buzele lui cu înfrigurare. Când s-a produs atingerea, timpul s-a oprit. Țipătul de dinainte s-a întors în inima ei, căutând să spargă pereții. Cineva necunoscut, nevăzut, le turnă un fagure de miere pe buze, în suflete, unindu-le.” (s. n., p. 47). Unirea aceasta, până la uitarea de sine, amintește de o alta, cea între Birică și Polina (din romanul Moromeții), la Pământuri, locul unde cei doi își vor ridica viitoarea lor casă.
Întâlnirea lui Crișan cu cealaltă Chira (care își dă seama că el este bărbatul visat noapte de noapte, deși era căsătorit) este asemănătoare cu cea a cuplului Arvinte – Chira. „Ajunseră în sat (Visoca – n. n.) (…) La o răscruce, le ieși în cale o fată care alerga după niște rațe pe care le scăpase pe uliță. Bluza, cândva albă, se lipise de trup, scoțând în evidență doi sâni frumoși și un abdomen plăcut. Picioarele înalte ca un vis (…). De aproape, părea un înger de fată (…) Când a pronuțat Chira, bărbatul s-a mirat că totuși o întrebase. Știa cum o cheamă. Dar de unde? Scotocea prin minte și nu găsea răspunsul. Știa că o chema Chira și gata.” (p.201, 202, 203). În capitolul XXXV, există o secvență anticipativă, autorul estompând granița dintre vis și realitate, aceasta prefigurând întâlnirea celor doi – Crișan și Chira (care va scăpa de blestem): „ Un fir subțire de foc se ridica făcând lumină în jur. Crișan se frecă la ochi cu ambele mâini. Nu-i venea să creadă. (…) Firicelul de foc se transforma în fața ochilor lui într-o femeie. O femeie cum nu mai văzuse niciodată. Aceasta îi surâdea. Părul lung, de culoarea bronzului, cu șuvițe turnate în aur, acoperea sânii pe jumătate. Năucit, Crișan aștepta desăvârșirea ei, la fereastră. (…) După întrupare, levită deasupra pământului care se deschisese ca un ochi și fierbea. (…) Firicelul de foc, cât un fus, se stingea în timp ce ea se întrupa, rămânând doar o pată de fum care-i susținea picioarele (…) Crișan sări pe fereastră direct în grădină. Ceva mai puternic decât voința lui îl atrăgea. (…) Întinse mâna teleghidat de o stea ce stătea să cadă de pe marginea unui nor rănit. Atinse mâna ei. Prin tot trupul simți cum trecu fulgerător, arzând, un foc ca un șarpe lung și se contopi cu ea. (…) Coborau amândoi în adâncimea vulcanului, ținându-se de mână. Era atât de real. Vedeau clar cum în urma lor bolborosea, gata să erupă, micul vulcan. Coborau pe fumul care se retrăgea în adâncuri. – Eu sunt Chira, soarta ta! (…) Dimineața, Crișan se trezi (…) Nu era sigur dacă visase sau chiar așa se întâmplase.” (p. 204-205).
Autorul insistă în capitolul XXXIV (pe 24 de pagini) asupra drumului grupului de excursioniști, în frunte cu Crișan și rezervă numai trei pagini pentru dezvăluirea poveștii în legătură cu Ochiul Chirei și a relației acestuia cu fata din sat – Chira. Când fata vede că bărbatul intră în bordeiul din pădure, fără să stea pe gânduri, ea își dă sema că acesta e alesul inimii sale, pe care îl tot visase. Acolo, fata i se dăruie sufletește și trupește: „Rămaseră îmbrățișați trei zile și tei nopți.” (p. 208).
Când își revine din comă, Crișan află de la „un domn cu un turban mare”, a cărui înfățișre amintește de cea a doctorului Ahmed, că va scăpa de trecutul care îl bântuie, în mintea sa apărând oameni din vremuri vechi, pe care parcă îi știe, „Trecând dintr-o viață în alta”: „ Ca să-ți revii, trebuie să fii botezat, adică să primești un botez special, numit Amrit (…) Trebuie să respecți regula celor 5 K (…) Iar dacă vei respecta cu sfințenie această regulă, vei redeveni cel ce ai fost odată. Numai așa va dispărea suferința tuturor vieților trăite…” (p. 219).
Finalul romanului este precipitat și diluează misterul poveștii Chirei, prin soluția morală, referitoare la felul cum va fi plătită operația pe creier, în SUA: recuperând comoara cioclilor, ascunsă de Arvinte sub talpa bisericii din satul Domirești și oferind-o statului, în așteptarea recompensei, care tot întârzie, Crișan primește de la autorități un răspuns dur și de-a dreptul dezarmant: „Ce recompensă? Nu e de ajuns că ești erou? Zi mersi că nu te întrebăm de unde ai știut tu de ea…” (p. 223). La o eventuală reeditare a romanului Ochiul Chirei, Constantin Marafet ar putea salva cartea de banalitatea finalului, dacă va aprofunda metempsihoza, așa cum face, spre pildă, Rebreanu, în romanul Adam și Eva.