PREZENȚA PRIN ABSENȚĂ

Const. MIU:

Poeziile care alcătuiesc volumul Toate poeziile pe care nu ți le-am scris, semnat de Ana-Maria Păunescu (ediția a II-a, Asociația culturală Adrian Păunescu, București, 2022) stau sub semnul prezenței prin absență– artificiu poetic ce-l îndreptățește pe Dinu Săraru să remarce: „Lectura cărții mi-a amintit de talentul cu care generația de poeți a tatălui său, Adrian Păunescu, generație care a înnoit – atunci, la debut, prin cărțile ei – poezia românească și a înnobilat-o fericit. (E vorba de Generația ’60– Teza de Doctorat a maestrului despre creația poetică a lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru – n. n.). Debutul poetei Ana-Maria Păunescu cred că are astăzi, prin talentul ei exploziv, virtutea de-a înnobila și poezia românească actuală, prin sentimentul emoției și al sufletului liric care se îtâlnesc atât de rar în poezia scrisă de tânăra generație.”
Bunăoară, poezia Pod între palme valorifică alter ego-ul poetic, din perspectiva prezenței prin absență: „Când vocea mea ca tine îmi vorbește/ Și mă scufundă-n vămi și-n amănunt, / De la un mut învăț să leg tăcerea, / De la un mort învăț să mint că sunt.// Când în urechi îmi țiui ca un dangăt, / Îmi vine să surzesc, ca să m-auzi, / Să fie șansă și să fie noapte/ Și noi, cu ele, respirând confuzi.// Când pasul meu în ritmul tău aleargă. Spre ținte fără margini și noroc,/ Îmi vine s-amorțesc spre ușă/ Să cad, să nu mă mai ridic deloc.” (s. n., p. 47-48). Dacă în versurile mai sus citate putem sesiza paradoxul în manifestarea alter ego-ului (a se vedea versurile subliniate), în poezia Când toamna, lipsa de afect duce la înstrăinarea partenerilor, chiar dacă – aparent – imaginea îmbrăcării aceleași geci ar sugera existența cuplului: „Prin geaca ta, cumva m-ascund și eu, / De teamă că-mi va fi cândva și bine/ Și-mi place să mă mint că, ‘ntâmplător,/ Când vine toamna, tu mă porți pe mine.// (…) Îmi place să mă mint, când vine toamna, / Că porți pe tine și iubirea noastră.// (…) Noi nu mai știm nimic unul de altul./ Doar hainele-ntre ele se țin minte.” (s.n., p.84).
Și poezia Absurd e construită pe paradoxuri ale comportamentului partenerei, culminând cu dorința unei posibile prezențe prin absență: „Dar nu-mi imaginam că o să vină/ O zi să-mi fie dor să mă mai minți.// (…) Dar nu știam că va sosi momentul/ În care să tânjesc să m-amăgești.// (…) Absența ta spre tine mă conduce/ Te chem. Te uit. Și-mi fac cu stânga cruce.” (s. n., p. 83). Până și habitatul – acel cuibușor de nebunii – ilustrează, în fond, golul sufletesc al celor doi parteneri, căci ea îl cheamă într-un spațiu unde – paradoxal – nici n-au fost: „Să vii acasă, nu mai sunt acolo/ Și aș minți că nici nu te țin minte.// Să vii acasă, număr, stradă, rouă,/ Cu ochi ce vor, dar nu mai știu să ceară,/ Eu nu mai stau acolo de o vreme/ Și mint că te-am uitat în orice seară.// Să vii acasă, în clădirea-n care/ Nici nu am stat vreodată împreună, / Eu nu mai sunt, tu nu mai ești, e noapte/ Și alte antonime se cunună.” (Cântec de noapte bună, s.n., p. 112). Ultimele două versuri subliniate conturează o negație totală, evidențiind și de această dată dorita prezență prin absență. Iubirea esențializată a cuplului transpare din metafora ochilor care se țin mână, în poaezia Tablou cu cai: „Pe unde merg, aud că mergi și tu, / Iar caii dinspre lună pași îngână,/ Aș spune da, de teamă că spun nu, / Cât ochii tăi se țin cu-ai mei de mână.// (…) Aud că taci, atunci când tac și eu,/ Sincron fără contur, abuz și rană,/ Din ochiul stâng spre ochiul drept, mereu,/ Mai moare, lăcrimând, câte o Ană.” (s.n., p. 118). Asociată imaginii cailor care fac drum spre tablouri, cea a ochilor care nechează sugerează libertatea neîngrădită a cuplului. În scris este altă creație cu situații paradoxale. Știind că depărtarea înseamnă uitare, partenera se hotărăște să-i ceară în scris partenerului să rămână. Culmea e că acesta – tot în scris – îi dă de înțeles că poate pleca: „Când am aflat că tot ce e departe/ E destinat uitării fără grai,/ Mi-am încălcat promisiuni și carte/ Și-am hotărât să-ți dau în scris să stai.// Dar a venit ecou de sinonime/ În calea mea, pe lacrima dintâi/ Și-a treebuit, cu născociri infime,/ Să-ți dau în scris și gândul să rămâi.// Până acum, când toate stau de veghe,/ Cu lanț de aur la amurgul sec/ Și tu, tăcând, în ziua nepereche/ Îmi dai, de fapt, în scris, că pot să plec.” (s. n., p. 129).Imperfectul rememorării este uzitat în poezia Voci, spre a releva același paradox al prezenței prin absență, cu o sinceră și discretă nostalgie a departelui: „Și te-am iubit, ca ultimă adresă/ A fericirii din trecutul mort,/ Sculptând duminici în poeme grave/ Pe care la ocazii le mai port.// Mă-mbrac în ele, vers cu vers, în taină,/ Duminicii să-i fac în rimă loc/ Și uit să plec, de unde nu venisem,/Cenușă peste lume fără foc.” (p. 142).
Să mai spunem doar că paradoxul din asocierile inedite ale imaginilor și ale costrucțiilor metaforice din volumul Toate poeziile pe care nu ți le-am scris fac din Ana-Maria Păunescu o voce distinctă a liricii generației actuale.